Recunoasterea Marturisirea

Recunoasterea Marturisirea - mijloc de proba

Mărturisirea, ca mijloc de probă, este reglementată în art.1170 şi art.1204-1206 C.civ., iar Codul de procedură civilă reglementează în art.218-225 procedura interogatoriului sau a obţinerii mărturisirii judiciare.

Legea română nu cuprinde o definiţie a mărturisirii, în schimb, doctrina defineşte mărturisirea ca fiind recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă consecinţe juridice împotriva autorului ei, întrucât mărturisirea se face, de regulă, în faţa instanţei care soluţionează procesul.

Mărturisirea nu trebuie confundată cu mărturia, deoarece mărturisirea provine de la una din părţile în litigiu, pe când mărturia aparţine martorului, adică unei persoane străine de proces.

1. Natura juridică a mărturisirii

În doctrină s-au susţinut mai multe opinii privind natura juridică a mărturisirii.

Împărtăşim, însă, opinia potrivit căreia, mărturisirea are o natură juridică mixtă. Ea este, în primul rând, un mijloc de probă, dar şi un act de dispoziţie al părţii care o face, act „care, în principiu, nu este obligatoriu pentru judecător, ci, dimpotrivă, trebuie să fie primit”.

2. Felurile mărturisirii

Potrivit art.1204 C.civ., se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii judecăţii sau în cursul judecăţii, de unde rezultă că mărturisirea este de două feluri: judiciară şi extrajudiciară. La aceste două forme ale mărturisirii se referă expres şi art.1205 - 1206 C.civ.

Din punctul de vedere al efectelor pe care le produce, mărturisirea judiciară provocată se clasifică în : mărturisire simplă, mărturisire calificată şi mărturisire complexă.

3. Caracterele mărturisirii şi consecinţele juridice ce decurg din acestea

Literatura juridică apreciază că din definiţia şi natura juridică a mărturisirii se desprind următoarele caractere juridice ale acesteia:

- este un act de voinţă unilateral;

- este un act juridic personal şi de dispoziţie;

- este un mijloc de probă împotriva celui care o face şi în favoarea celui care îşi întemeiază pretenţia sau apărarea pe faptul mărturisit;

- este un act expres.

Aceste caractere produc anumite consecinţe juridice, dintre care unele constituie condiţii de valabilitate ale mărturisirii, şi anume:

• Mărturisirea poate fi făcută numai în legătură cu drepturile de care partea poate să dispună;

• Mărturisirea este un act de voinţă;

• Mărturisirea este un act personal şi de dispoziţie;

• Un alt caracter al mărturisirii, subliniat în doctrină, este acela de act expres. Ca o excepţie, mărturisirea poate fi dedusă din tăcerea părţii în situaţiile prevăzute de art.225 şi 174 C.proc.civ..

• Mărturisirea constituie un mijloc de probă.

4. Admisibilitatea mărturisirii

În principiu, mărturisirea este admisă în toate materiile pentru care dreptul procesual civil reprezintă dreptul comun al procedurii şi pentru care nu există o procedură distinctă.

Aşadar, mărturisirea este admisibilă inclusiv în litigiile comerciale, litigiile de dreptul muncii, litigiile de drept administrativ, litigiile de dreptul familiei etc., în condiţiile art.1204-1206 C.civ. şi ale art. 218-225 C.proc.civ.

În mod excepţional, mărturisirea nu este admisibilă:

a) când este expres interzisă de lege.

b) dacă prin admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziţiile imperative ale legii

c) dacă prin admiterea mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea totală sau parţială a unui drept la care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiectul unei tranzacţii.

d) dacă legea cere ca unele fapte să fie dovedite numai prin anumite mijloace de probă.

5. Administrarea mărturisirii

Art.218-225 C.proc.civ. reglementează administrarea mărturisirii judiciare provo-cate, probă care se dispune la cererea părţii adverse ori din oficiu de către instanţa de judecată.

Spre deosebire de mărturisirea provocată, recunoaşterea spontană nu necesită o reglementare expresă; ea se constată de către instanţă şi se consemnează în încheierea de şedinţă.

Mărturisirea provocată se obţine pe calea interogatoriului, care este mijlocul procesual pus de lege în acest scop la dispoziţia părţilor şi a instanţei.

6. Forţa probantă a mărturisirii

În general, atât mărturisirea judiciară cât şi cea extrajudiciară reprezintă o probă de o valoare deosebită, deoarece „cea mai raţională explicaţie a declaraţiei unei persoane, favorabilă altei persoane şi potrivnică intereselor ei, este aceea că aceasta corespunde realităţii, căci altfel, persoana respectivă n-ar fi făcut-o”.

Dacă din punct de vedere legal, forţa probantă a mărturisirii judiciare şi a celei extrajudiciare este aceeaşi, în practică, de multe ori, mărturisirea judiciară are o putere de convingere mai mare, deoarece judecătorul percepe personal faptul mărturisit, pe când în cazul mărturisirii extrajudiciare, acesta este cunoscut prin intermediul unei probe, cum ar fi o depoziţie de martor, o menţiune dintr-o cerere adresată unui organ administrativ sau un pasaj dintr-o scrisoare. Apoi , o mărturisire făcută în afara procesului în care este folosită, şi despre care nu se ştie totdeauna dacă va fi utilizată ca probă în proces, nu presupune aceeaşi reflectare şi precizie din partea autorului ei ca şi mărturisirea făcută de către acesta în procesul respectiv.