Omisiunea unei instante de a informa inculpatii ca au la dispozitie un nou termen pentru a declara recurs in casatie dupa refuzul avocatilor lor din oficiu de a-i asista:
incalcare

In fapt

- Reclamantul a fost condamnat prin sentinta primei instante, confirmata in apel. Acesta nu a putut sesiza Curtea Suprema - in fata careia reprezentarea prin avocat este obligatorie -, deoarece aparatorul care i-a fost desemnat din oficiu a refuzat sa declare recurs dupa ce l-a sfatuit ca aceasta actiune nu are nicio  sansa rezonabila de succes. Instantele nationale l-au informat pe reclamant de acest refuz  si nu i-au desemnat un alt avocat care sa il asiste in acest demers.

In drept

- Art. 6 § 1: Normele de procedura penala din Polonia impun ca orice persoana a carei condamnare a fost confirmata de o instanta de apel sa fie asistata de un avocat in demersurile sale pentru introducerea unui recurs in casatie. Curtea Suprema a recunoscut ca persoanelor condamnate le putea fi greu sa sesizeze instanta de casatie daca avocatii lor, desemnati din oficiu, se hotarau sa nu ii mai reprezinte. Prin urmare, Curtea Suprema a hotarat ca, intr-un astfel de caz, termenul pentru recurs incepe sa curga abia de la data la care persoana condamnata a fost informata ca aparatorul sau refuza sa ii mai acorde asistenta. Nu se putea afirma a sadar ca termenul lasat reclamantului pentru pregatirea recursului in casatie era atat de scurt incat i se refuza o  sansa reala de a sesiza Curtea Suprema  si de a- si pleda cauza in fata acesteia (a se compara,
a contrario
,
cu cauza
Sialkowska impotriva Poloniei
,
in care termenul a inceput sa curga de la data la care hotararea judecatoreasca a fost comunicata avocatului din oficiu, iar reclamanta a fost informata de refuzul acestuia cu doar 3 zile inainte de expirarea termenului). De asemenea, nu s-a demonstrat  si nici nu s-a sustinut ca reclamantului i-ar fi fost imposibil sa gaseasca alt avocat care sa il reprezinte. Acesta nu i si permitea sa angajeze un avocat ales, insa acest fapt nu era suficient sa constituie o incalcare a art. 6 din Conventie, care nu obliga statul sa garanteze reprezentarea inculpatilor de catre avocati desemnati succesiv din oficiu in vederea introducerii unor actiuni considerate de la inceput ca neavand  sanse rezonabile de succes. In lipsa unor elemente care sa arate ca avocatii au dat dovada de neglijenta sau de arbitrariu in modul lor de a actiona, se poate considera ca statul s-a conformat obligatiei care ii revenea - aceea de a-i oferi reclamantului asistenta judiciara efectiva in vederea recursului. Insa curtea de apel competenta a omis sa il informeze despre drepturile sale procedurale  si termenele corespunzatoare, a sa cum prevede jurisprudenta Curtii Supreme. Nefiind in momentul respectiv reprezentat de un avocat, reclamantul nu avea cum sa  stie noul termen in care trebuia sa gaseasca un alt reprezentant pe care sa-l poata convinge sa declare recurs in numele sau. Sub acest aspect restrans dar esential, procedurile relevante in vigoare in dreptul polonez la vremea respectiva au fost deficiente in cazul reclamantilor, astfel incat dreptul lor de acces la Curtea Suprema nu a fost garantat „in mod concret  si efectiv”.