Infracțiunea Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Dispoziții generale

Sediul materiei: art. 15-17 Cod Penal

Conform art.15 Cod Penal, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăție, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Din definiția legală rezultă trăsăturile esențiale ale oricărei infracțiuni, ce însumează condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o faptă să constituie infracțiune:

• Fapta să fie prevăzută de legea penală;
• Fapta să fie săvârşită cu vinovăție;
• Fapta să fie nejustificată;
• Fapta să fie imputabilă celui care a săvărşit-o.

Este necesară întrunirea cumulativă a tuturor acestor condiții, absența oricăreia din ele înlăturând caracterul penal al faptei.

Fapta prevăzută de legea penală este ilicită atunci când este săvârşită cu vinovăție şi nu este incidentă nici o cauză justificativă.

Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.

Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depăşită.

Fapta este săvârşită cu intenție când făptuitorul:

• Prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
• Prevede rezultatul fapte sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:

• Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
• Nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Există intenție depăşită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

Fapta constând într-o acțiune sau o inacțiune constituie infracțiune când este săvârşită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.

Intenția

Este directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte. Nu contează dacă producerea rezultatului este certă sau doar probabilă, ceea ce contează este ca acesta să fie urmărit de făptuitor.

Intenția  este indirectă atunci când făptutorul prevede cel puțin o urmare pe care o doreşte, indiferent dacă este sau nu prevăzută de legea penală; urmarea pe care o acceptă, este întotdeauna prevăzută de legea penală.

Dacă aprecierea făptuitorului că fapta nu se va produce nu se bazează pe temeiuri obiective sau rezonabile, ci pe hazard, se va reține intenția indirectă.

Dacă producerea urmării pe care autorul o acceptă este inevitabilă, intenția este directă.

Praeter intenția ( intenția depăşită )

Reprezintă fapta constând într-o acțiune/inacțiune intenționată care produce un rezultat mai grav, ce se datorează culpei făptuitorului.

Trebuie ca acțiunea/inacțiunea intenționată să fie prevăzută de lege. Dacă nu este prevăzută de lege, se va reține că fapta a fost săvârşită numai cu forma de vinovăție a culpei.

Rezultatul mai grav trebuie doar prevăzut, nu acceptat. Dacă producerea rezultatului este acceptată, se va reține intenția indirectă.

Culpa

Culpa poate fi cu prevedere şi fără prevedere.

Culpa cu prevedere

Făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că rezultatul nu se va produce.

Dacă aprecierea făptutorului că fapta nu se va produce nu se bazează pe temeiuri obiective sau rezonabile, ci pe hazard, se va reține intenția indirectă, nu culpa cu prevedere.

Culpa fără prevedere

Făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Dacă nicio persoană nu putea să prevadă rezultatul, se va reține cazul fortuit.

Dacă autorul (persoană fără pregătire de specialitate) nu a prevăzut rezultatul faptei şi nici nu putea față de pregătirea sa, dar o altă persoană (specializată) putea sa-l prevadă, nu se reține culpa fără prevedere, dar nici cazul fortuit. Astfel, potrivit art.16, alin.1, lit.b), teza a II-a, Cod Procedură Penală, acțiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, , iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu a fost săvârşită cu vinovăția prevăzută de lege.

Culpa poate fi reținută atât la infracțiunea de pericol, cât şi la infracțiunea de rezultat.

Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.