Furtul

Furtul

Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani.

Se consideră bunuri mobile şi orice energie care are o valoare economică,precum şi înscrisurile.

Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparţine în întregime sau în partefăptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau deţinerealegitimă a altei persoane.

De asemenea, constituie furt luarea în condiţiile alin. 1 a unui vehicul, cuscopul de a-l folosi pe nedrept.

Infracţiunea definită în art. 208 C.pen., denumită şi “furt simplu” reprezintăforma tipică a infracţiunilor contra patrimoniului care se realizează printr-o acţiune desustragere.

Avem reglementate două modalităţi ale infracţiunii de furt: furtulsimplu şi furtul de vehicule, ca variantă de specie.

Conţinutul infracţiunii.

Furtul

Obiectul juridic. Infracţiunea de furt are ca obiect juridic special relaţiilesociale de ordin patrimonial privitoare la apărarea posesiei şi detenţiei bunurilormobile care aparţin patrimoniului altei persoane.

Prin această reglementare se apăra situaţia de fapt, respectiv poziţia fizică aunui bun în sfera patrimonială a unei persoane, deci posesia sau detenţia asupra unuibun. Pentru că posesia bunurilor mobile este exercitată, de regulă, de către proprietar,prin ocrotirea posesiei este apărat implicit şi dreptul de proprietate asupra acestorbunuri. În situaţia în care posesia sau detenţia este exercitată asupra unui bun de cătrealtă persoană decât proprietarul bunului, ocrotirea acestora se realizează independentde ocrotirea dreptului de proprietate, prin urmare, sfera apărării este deosebit deamplă.

Chiar dacă bunul ar fi în posesia viciată ori posesia ilicită, acestea suntproteguite prin incriminare, pentru că nici aceste situaţii nu îndreptăţesc pe făptuitorsă-şi însuşească bunul fără nici un drept (spre exemplu un bun furat poate fi furat larândul lui de o altă persoană).

Vizualizeaza pagina Avocat drept penal  pentru mai multe informatii.

Posesia legitimă asupra bunului este apărată chiar şi împotriva proprietaruluicare, dacă va lua bunul în condiţiile art. 208 alin. 1 C.pen., va săvârşi infracţiunea defurt, întrucât potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol fapta constituie furt chiar dacă bunulaparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dacă în momentul luării exista aceastăposesie sau detenţie legitimă a altei persoane.

Obiectul material al furtului prezintă următoarele trăsături:

• • trebuie să fie un bun mobil corporal, care are o anumită valoare ori o anumităenergie care are valoare economică sau să fie un înscris.

Prin “bun mobil” înţelegem orice bun care poate fi deplasat, transportat dintrunloc în altul (prin energie proprie sau prin folosirea unei energii exterioare bunului),fără a-şi schimba valoarea.

Bunul mobil poate fi animat (animale şi păsări domestice, vieţuitoare caretrăiesc liber dar se află în stăpânirea unei persoane fizice sau juridice) sau neanimat(celelalte bunuri care se prezintă în diferite stări fizice: solidă, lichidă, gazoasă). Pot fibunuri mobile, obiect material al furtului, şi părţi detaşabile dintr-un bun imobil (uşi,ferestre, instalaţii sanitare etc.) ori părţi artificiale ale organismului uman (proteze),arbori, recolte (după ce au fost desprinse din sol sau de pe tulpini).

Banii, titlurile de credit şi orice alte valori evaluabile în bani sunt, deasemenea, bunuri mobile.

În alin. 2 al art. 208 C.pen. se asimilează bunului mobil şi orice energie careare o valoare economică, respectiv cea care poate fi captată şi folosită de om (energieelectrică, termică, hidraulică etc.), precum şi înscrisurile. Aceste înscrisuri pot aveasau nu valoare economică, însă sunt obiect material al furtului şi atunci când au doar oanumită utilitate pentru persoana căreia îi aparţin, respectiv o valoare doarsentimentală (manuscrise, chitanţe, contracte, jurnale intime, corespondenţă, fotografiietc.).

Vehiculele pot constitui şi ele obiect material al furtului, indiferent dacă aufost sustrase în scopul însuşirii ori a folosirii temporare a acestora.

• • bunul mobil să se afle în momentul comiterii infracţiunii în posesia saudetenţia altei persoane decât a făptuitorului. În această situaţie este considerat dedispoziţia art. 208 alin. 3 C.pen. şi bunul propriu al făptuitorului, care îi aparţine înîntregime sau în parte (în proprietate sau coproprietate), dar care în momentul luării seafla în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.

Dacă bunul – obiect material – s-ar afla în momentul comiterii luării în posesiafăptuitorului, ne vom afla în prezenţa unei alte infracţiuni – abuz de încredere – dacăfăptuitorul şi-l însuşeşte, dispune de el pe nedrept sau refuză să-l restituie.

Nu pot constitui obiect material al furtului bunurile abandonate (res derelictae)pentru că acestea au ieşit anterior din posesia acelei persoane atunci când, în mod voit,le-a abandonat.

Aceeaşi situaţie este şi pentru bunurile nimănui (res nullius) ori pentrubunurile pierdute, la acestea din urmă însă se va comite, în momentul luării de cătrefăptuitor, infracţiunea de însuşirea bunului găsit (dacă bunul nu se predă potrivitcerinţelor art. 216 C.pen.). Bunurile uitate de posesor sau detentor într-un loc undeştie că le-a lăsat (de exemplu o umbrelă într-o sală de teatru) şi unde se poate întoarcesă le recupereze, nu sunt ieşite din posesia sau detenţia acestuia, chiar dacă demoment s-a pierdut contactul material cu aceste bunuri, aşa încât vor fi obiectemateriale ale infracţiunii de furt.

Posesia sau detenţia care constau într-o stăpânire în fapt a bunului, nu trebuieconfundate cu un simplu contact material al persoanei cu un anume bun ori cu pazaîncredinţată acesteia de adevăratul posesor sau detentor al bunului pentru o scurtăperioadă (nu este posesor sau detentor cel care primeşte un bagaj pentru a-l da celuicare coboară din tren ori cel rugat să aibă grijă de un bagaj până persoana merge să-şicumpere bilet) aşa încât dacă ia acest bun şi pleacă cu el va săvârşi infracţiunea de furt(şi nu abuz de încredere sau înşelăciune). Această pierdere temporară a contactuluimaterial cu bunul de către posesor ori detentor nu înseamnă pierderea posesiei oridetenţiei bunului respectiv.

Subiecţii infracţiunii de furt.

Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiilegenerale pentru a răspunde penal şi care, de regulă, nu are nici un drept asuprabunului pe care îl sustrage. Chiar în situaţiile în care ar avea un drept de proprietate(total sau parţial) asupra bunului dat unei alte persoane în posesie sau detenţie,proprietarul va fi subiect activ al infracţiunii de furt dacă va lua acest bun fărăconsimţământul persoanei care se afla în posesia acelui bun (art. 208 alin. 3 C.pen.).

Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică ori juridică, autorităţipublice, instituţii publice, instituţii ori alte persoane juridice de interes public etc.,deci orice persoană care deţine în posesie ori detenţie un bun aparţinând patrimoniuluipublic sau privat.

Legiuitorul, prin art. 210 C.pen., a stabilit că atunci când între subiectul activşi pasiv există un raport de apropiere (soţi ori rude apropiate, minor şi tutore, persoanecare locuiesc împreună, găzduitor şi găzduit) fapta constituie tot infracţiunea de furt,însă se pedepseşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părţilorînlăturând răspunderea penală.

În aceste situaţii subiectul activ şi subiectul pasiv sunt persoane care au oanumită calitate, unul în raport cu celălalt, dar aceste calităţi au importanţă doarpentru modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale care, pentru aceste persoaneeste plângerea prealabilă, iar pentru restul subiecţilor infracţiunii, acţiunea penală sepune în mişcare din oficiu.

Latura obiectivă

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de furt constă în acţiuneade luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia unei alte persoane (fizice saujuridice).

Prin “luarea” unui bun se înţelege scoaterea din sfera de stăpânire a persoaneifizice sau juridice în posesia sau detenţia căreia se afla bunul (sau trebuia să segăsească) în momentul luării, în aşa fel încât detentorul sau posesorul pierdeposibilitatea de a mai dispune de acest bun.

Acţiunea de luare poate fi realizată sub diverse modalităţi: prin ridicare şideplasare a bunului, prin simpla apucare, prin desprinderea de la locul în care se aflaori din bunul de care era ataşat, prin consumare, prin momire (în cazul păsărilor sauanimalelor), prin racordări la surse de energie etc., iar luarea se poate face prin proprieforţă, prin folosirea unor utilaje, prin folosirea unui animal dresat, prin folosirea unorenergii exterioare omului etc.. Luarea se mai poate realiza şi prin inacţiune atuncicând cel care are de predat o sumă de bunuri, omite să predea unul sau unele dintreaceste bunuri şi le reţine pentru el.

Acţiunea de luare cuprinde două acte componente: primul, de scoatere abunului din posesia sau detenţia altuia (deposedarea), iar secundul, de trecere abunului în stăpânirea de fapt ilicită a făptuitorului (imposedarea). Cele două acte –care fac parte din aceeaşi acţiune de luare – se succed la un interval foarte scurt detimp, de regulă, încât delimitarea dintre ele este aproape insesizabilă. Uneori însă,succesiunea actelor este mai depărtată în timp (de exemplu făptuitorul aruncă dintrenul de marfă în mişcare saci cu produse, iar apoi, după ce trenul opreşte în primastaţie coboară şi se întoarce la locul unde aruncase sacii şi îi ia).

Cerinţe esenţiale. Pentru întregirea laturii obiective este necesar a fi întrunitecumulativ trei cerinţe esenţiale, respectiv bunul sustras să fie un bun mobil, să se fiaflat în posesia sau detenţia unei alte persoane în momentul luării lui de către făptuitorşi luarea să se fi făcut fără consimţământul celui deposedat de acel bun (respectiv fărăpermisiunea sau îngăduinţa acestuia).

Urmarea imediată constă în lipsirea posesorului sau detentorului de bunulavut, pierderea stăpânirii asupra lui, a posibilităţii de a mai dispune de acel bun.

Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea de luare şi urmareaimediată, respectiv scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui de la care s-a luatbunul, deci trecerea bunului din posesia sau detenţia subiectului pasiv în posesia saudetenţia subiectului activ să fie consecinţa directă a acţiunii de luare, de sustragere,desfăşurată de acesta din urmă.

Latura subiectivă

Infracţiunea de furt se săvârşeşte, de regulă, cu intenţie directă, respectivfăptuitorul a acţionat în scopul însuşirii pe nedrept a bunului care se afla în detenţiasau posesia unei alte persoane, prevăzând acest rezultat şi urmărind producerea lui.

În cazuri cu totul izolate, infracţiunea de furt simplu se poate săvârşi şi cuintenţie indirectă, spre exemplu când făptuitorul sustrage o haină în care, întâmplător,se aflau unele bijuterii, deci făptuitorul a prevăzut că sustrage o haină în care, fără săurmărească se aflau alte bunuri de valori mai mari, în momentul sustragerii acceptândtotuşi că în buzunarele hainei se află alte bunuri pe care şi le însuşeşte.

Cerinţa esenţială subiectivă. Pentru realizarea laturii subiective a acesteiinfracţiuni, pe lângă intenţia de a săvârşi acţiunea de luare a unui bun a altuia, fărăconsimţământul acesteia, mai este necesar ca să existe şi un scop de însuşire penedrept a acelui bun, prin urmare intenţia devine calificată prin scopul urmărit.

Legiuitorul a prevăzut expres situaţia în care luarea unui bun se face nu cuintenţia de însuşire, ci numai pentru a fi folosit, prin incriminarea de la alin. 4 al art.208 C.pen., când se ia un vehicul în scopul folosirii pe nedrept. În această situaţie, subaspectul laturii subiective, există doar intenţia de folosire temporară a vehicululuisustras şi aceasta se exprimă în aceea că, după luare şi folosire, din proprie iniţiativăfăptuitorul readuce bunul la dispoziţia detentorului sau posesorului acestuia. Dacăînsă vehiculul este sustras şi în timpul folosirii făptuitorul este surprins cu bunulrespectiv, iar manifestările sale sunt de a încerca să scape cu bunul sustras (prinneoprirea la somaţie, trecerea peste barajul făcut în vederea opririi vehiculului, scopulfăptuitorului nu mai este de folosire ci de însuşire, fapta urmând a fi încadrată îndispoziţiile art. 208 alin. 1 şi nu în art. 208 alin. 4 C.pen.

FORME , MODALITĂŢI, SANCŢIUNE

Această infracţiune, fiind o faptă realizabilă prin comisiune, este posibil a se prezenta sub forma tentativei, sancţionarea ei fiind prevăzută în art. 222 C.pen.

Tentativa la infracţiunea de furt există atunci când acţiunea de luare a bunului aflat în posesia sau detenţia altei persoane nu a dus la deposedarea acelei persoane, pentru că acţiunea de luare a fost curmată, întreruptă, peste voia făptuitorului, mai înainte ca situaţia de fapt a bunului să fi fost schimbată ca efect al sustragerii ori când acţiunea de luare, deşi dusă până la capăt nu şi-a produs rezultatul dorit.

Consumarea acestei infracţiuni are loc în momentul în care bunul a trecut în posesia, stăpânirea de fapt a infractorului (deci în momentul imposedării), indiferent cât durează această posesie (teoria apropriaţiunii).

Modalităţi ale infracţiunii. În reglementarea art. 208 C.pen. şi art. 210 C.pen.

Sunt cuprinse următoarele modalităţi normative:

• • furtul unor bunuri materiale (alin. 1 art. 208 C.pen.)
• • furtul de energii ori înscrisuri (alin. 2 art. 208 C.pen.)
• • furtul unui bun care aparţine în întregime sau în parte făptuitorului (alin. 3 art. 208 C.pen.)
• • furtul unui vehicul în scopul de a-l folosi (alin. 4 art. 208 C.pen.)
• • furtul săvârşit între soţi ori între rude apropiate (art. 210 C.pen.)
• • furtul săvârşit de către un minor în paguba tutorelui său (art. 210 C.pen.)
• • furtul săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta (art. 210 C.pen.).

Considerăm necesare câteva scurte referiri la modalităţile cuprinse în art. 210 C.pen., pentru care legiuitorul a stabilit că punerea mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Încă de la început este de reţinut că aceste dispoziţii de natură procedurală se aplică atât în cazului furtului simplu cât şi în cazul furtului calificat.

Furtul săvârşit între soţi presupune ca făptuitorul să aibă în momentul comiterii calitatea de soţ al părţii vătămate, calitate care există din momentul încheierii căsătoriei şi până la desfacerea acesteia prin hotărâre judecătorească definitivă, indiferent dacă soţii locuiesc împreună sau sunt despărţiţi în fapt.

Furtul săvârşit între rude apropiate presupune ca făptuitorul şi persoana păgubită să fie rude apropiate, conform art. 149 C.pen., respectiv să fie ascendenţi şi descendenţi, fraţi şi surori, copii ai acestora, precum şi persoane devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude (afinii nu sunt consideraţi rude în sensul legii penale).

Furtul săvârşit de minor în dauna tutorelui său presupune calitatea subiectului activ, care este minor, de a se afla sub tutela subiectului pasiv în momentul comiterii furtului.

Furtul săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta presupune ca situaţie obiectivă aflarea împreună a părţilor întro locuinţă o anumită durată, locuirea împreună trebuind să fie efectivă, să se bazeze pe încredere şi pe consimţământul dat în acest sens de a locui împreună. O locuire întâmplătoare, pentru scurt timp, fără caracter de stabilitate nu înseamnă a locui împreună în sensul cerut de norma penală. A fi găzduit, în înţelesul textului art. 210 C.pen., înseamnă a ţi se oferi adăpostire, ospitalitate, bazată pe încrederea celui care găzduieşte, într-o locuinţă aparţinând persoanei vătămate, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.

Regimul derogator prevăzut de art. 210 îşi are explicaţia în raporturile speciale care există între făptuitor şi persoana vătămată.

Pentru celelalte situaţii în care se comite infracţiunea de furt simplu sau calificat, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Sancţiunea pentru infracţiunea de furt simplu este închisoarea de la 1 an la 12 ani.

Vizualizeaza pagina drept penal pentru mai multe informatii.