Actiunea in revendicare mobiliara

În reglementarea circuitului civil revendicarea bunurilor mobile, are un regim juridic distinct de al bunurilor imobile şi aceasta în primul rând că îşi găseşte o reglementare legală expresă în C.civil.

În privinţa bunurilor mobile, legiuitorul a considerat că nu mai este necesară trecerea unui timp pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra lor. În acest sens, simpla posesie a bunurilor mobile s-a considerat că valorează titlu de proprietate, C.civil prevede că: “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”.

 Transferul dreptului de proprietate se realizează fără altă publicitate. Regula curpinsă în C.civil, influenţează puternic regimul juridic al revendicării bunurilor mobile. Aceasta pentru că în lipsa unei publicităţi formale există una o ostensibilităţii posesiei, creînd posesorului în apărarea sa prezumţia legală de proprietate, care valorează titlu.

Autorii exegeţi ai codului civil propun ca ansamblu al interpretării textului că formularea legală ar fi: “Lucrurile mişcătoare nu pot fi revendicate din mâinile terţilor posesori”, în măsura în care această posesie este ostensibilă, adică publică.

Textul legal al C.civil, evocă ideea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile prin prescripţia instantanee, fondată de posesia de bună credinţă, care în realitate este o metaforă şi dispune că posesia duce fără vreo scurgere de timp la dobândirea dreptului de proprietate. Ea nu ar stabili propriu-zis un mijloc de dobândire, ci, mai degrabă, prezumţia legală juris et de jure a dreptului care se manifestă prin stăpânirea faptică a bunului. Raţionamentul logic care a dus la adoptarea regulii resective constă în consideraţiunea că natura lucrurilor mobiliare implică transmisiunea lor, fără a controla caracterul şi legimitatea acestei  transmisiuni prin alt semn exterior sau de publicitate, decât acela care se manifestă prin însuşi faptul posesiunii lucrului, care este un element firesc şi foarte uşor perceptibil în lumea exterioară. Influenţa asupra acţiunii în revendicare  mobiliară a acestor texte rezultă din statuarea în jurisprudenţă că posesorul actual se bucură de prezumţie absolută, împotriva căreia nu se admite proba contrară. Această prezumţie favorabilă posesorului îl scuteşte de dovada proprietăţii. Pentru el este suficientă simpla dovadă a stării de fapt a posesiei, pentru care este admisibil orice mijloc de probă.

Regula îşi are inspiraţia în modelul francez, art. 2279 C.civil fr.“ en fait de meubles la possossion vaut titre” privită ca o diversitate de reglementare faţă de imobilele în cadrul acţiunii în revendicare. Este urmată concepţia lui M. Planiol, care abordează problematica dobândirii proprietăţii mobiliare în cadrul instituţiei juridice a revendicării. Împotriva posesorului care este de bună credinţă revendicarea nu mai poate fi intentată împotriva sa. Mai este de reţinut că regula enunţată de C.civil, se aplică bunurilor mobile corporale privite individual, acestea fiind susceptibile de posesiune dar şi titlurile la purtător, pentru că drepturile pe care le reprezintă sunt corporale, incluzându-le altfel în bunurile corporale.

Actiunea in revendicare mobiliara

1. Condiţiile prezumţiei de proprietate. Fiind instituită o prezumţie absolută de proprietate în favoarea posesorului actual, al bunului, pentru a fi incidentă prevederile C.civil, care fac practic imposibilă exercitarea acţiunii în revendicare a bunurilor mobile pentru că reclamantul este practic împiedicat să-şi facă dovada titlului, sunt necesare îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) posesia să fi reală, în sensul că dobânditorul să întrunească în persoana sa cele două elemente ale posesiei: corpus – stăpânirea materială a bunului; şi animus sibi habendi – intenţia psihologică de a poseda. În lipsa unuia dintre cele două elemente, posesia bunului mobil nu există şi regula C.civil, nu-şi găseşte aplicarea.

b) posesia să fie utilă, adică să întrunească cerinţele C.civil, în sensul de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neechivocă. Problema continuităţii nu se poate pune cât timp simpla posesie actuală este o prescripţie instantenee, fără orice curgere de timp. Fiind o posesie momentană şi actuală nu are relevanţă nici continuitatea acesteia adică supusă viciului întreruperii.

c) posesia să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă înseamnă că terţul dobânditor să nu cunoască faptul că transmităţorul nu este proprietarul bunului să ignore viciul de care este afectat titlul celui de la care a dobândit. Buna-credinţă este nu numai o condiţie cerută în persoana terţului dobânditor, dar şi o calitate a posesiei pe care el o invocă. Ea trebuie să existe la momentul intrării în posesia bunului, iar nu cel al încheierii contractului şi este prezumată în conf. cu C.civil. În legătură cu momentul bunei-credinţe printr-o decizie a instanţei supreme s-a arătat că “buna-credinţă trebuie să existe în momentul intrării în posesie şi nu în momentul încheierii contractului între dobânditorul de bună-credinţă şi detentorul care l-a    înstrăinat”.

Faptul că după intrarea în posesie terţul dobânditor şi-a dat seama că nu a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, nu are nici o influenţă, deoarece în această materie nu are nici o relevanţă că reaua-credinţă a intervenit ulterior.

În literatura juridică şi în practica judiciară s-a pus problema dacă pe lângă buna credinţă este necesar să existe şi un just titlu translativ de proprietate, în care terţul dobânditor s-a încrezut dar care în realitate este viciat datorită faptului că provenea de la o altă persoană, iar nu de la adevăratul proprietar al lucrului.

În doctrina franceză s-a reţinut că buna-credinţă presupune justul titlu. De aici are rezulta două consecinţe:

a) titlul putativ va permite posesorului să se adăpostească îndărătul regulii instituită de C.civil;

b) posesorul nu va avea de făcut dovada existenţei justului titlu ca cea mai importantă consecinţă. Prezumându-se buna-credinţă se va prezuma şi justul titlu. Astfel beneficiarul unui dar manual trecut prin mai multe mâini, pe la mai mulţi posesori, nu trebuie să facă dovada acestor predări succesive. Această favoare acordată posesorului este justificată de raţiuni practice ale multitudinii actelor juridice privind mobilele în circuitul juridic civil şi comercial. Acceptarea din nevoi practice ale circuitului civil că buna-credinţă este suficientă, nu înseamnă că justul titul este inutil. Prezentarea lui care este la latitudinea posesorului, întăreşte prezumţia de proprietate conferită posesorului unui bun mobil şi cu atât mai mult realitatea faptică este ancorată în realitatea juridică.

c) proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil încredinţându-l prin act juridic unui detentor precar (depozitar, locatar,comodatar, etc). În ipoteza că proprietarul s-a desesizat fără voia sa de bunul său, atunci când i-a fost furat, sau l-a pierdut, această regulă nu este aplicabilă. În legătură cu această condiţie s-a reţinut că posesorul care se sprijină pe C.civil nu are nimic de dovedit afară de posesie şi nu este ţinut la cauza legală de achiziţie precum vânzarea, schimbul, donaţia, etc.

Afla cum poti folosi actiunea in revendicare mobiliara accesand pagina Avocat .