Darea de mita

1. Conţinutul legal

Infracţiunea de dare de mita este prevăzută în art. 255 C. Pen. si constă în promi­siunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar public (sau func­ţio­nar) direct sau indirect, în scopul determinării acestuia să îndeplinească, să nu înde­pl­inească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, sau de a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu.

Darea de mita, spre deosebire de luarea de mită, este considerată o infracţiune în legătură cu serviciul, deoarece prin acţiunea de corupere exercitată asupra unui func­ţionar public (sau funcţionar) se aduce atingere imaginii unei unităţi publice sau per­soane juridice, precum şi prestigiului acelui funcţionar.

Cerând funcţionarilor publici sau funcţionarilor corectitudine şi probitate în îndepli­nirea îndatoririlor de serviciu legea asigură acestora în acelaşi timp şi o protecţie eficientă împotriva actelor de corupere la care ar putea fi expuşi.

Din punct de vedere al tehnicii legislative folosite la incriminarea acestei fapte facem precizarea că art. 255 (darea de mită) este în raport cu art. 254 (luarea de mită) o normă de referire, iar art. 254 este o normă la care se face referire. Astfel, între acestea există o legătură indisolubilă, în sensul că ori de câte ori se modifică art.254 C. Pen. Implicit se va modifica şi art.255 C. Pen.

Legea nr. 78/2000, despre care am făcut referire când am analizat luarea de mită, se referă şi la darea de mită, cu aplicabilitate directă la aceasta fiind art. 7 alin. (3), art. 8 şi art. 9 din lege.

Darea de mita

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. A) Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale a căror naştere, normală desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigu­ra­rea unei comportări cinstite din partea funcţionarilor în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi fără combaterea acţiunilor de corupţie săvârşite cu privire la aceşti func­ţionari.

b) Obiect material la această infracţiune nu există. Totuşi, în doctrină se admite că există obiect material în situaţia ofertei de mită respinsă de către funcţionar bunurile oferite devenind obiecte materiale ale infracţiunii. Într-o altă opinie se consideră că dacă acţiunea făptuitorului se referă la un anumit bun, infracţiunea are şi un astfel de obiect, constând în acel bun.

B. Subiecţii infracţiunii. A) Subiect activ la această infracţiune poate fi orice persoană, legea necerând nici o calitate specială.

Darea de mită poate fi comisă chiar şi de un funcţionar, când se încearcă oferirea de bani unui alt funcţionar public (sau funcţionar) în scopurile arătate în art. 254
C. Pen., în acest caz primul funcţionar comportându-se ca un simplu particular în raport cu cel de-al doilea.

Având în vedere că luarea şi darea de mită sunt infracţiuni corelative, întotdeauna mituitorul va fi subiect activ la darea de mită (şi nu instigator sau complice la luarea de mită), iar cel care a luat mită (adică mituitul) va fi subiect activ la luare de mită (şi nu instigator sau complice la dare de mită).

Darea de mită poate fi comisă atât direct de către mituitor, cât şi indirect, prin intermediar, în acest caz fiind necesar ca promisiunea, oferta sau folosul să ajungă la funcţionar, să nu rămână la intermediar.

Dacă acţiunea se opreşte la intermediar nu se poate reţine nici calitatea de autor al dării de mită, în sarcina primei persoane, nici calitatea de complice la darea de mită în persoana intermediarului.

În ipoteza în care chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor să comită fapta prin intermediul său, el va dobândi calitatea de instigator la darea de mită, în care se absoarbe aceea de complice.

În literatura juridică s-a ridicat următoarea problemă, care a primit o rezolvare juridică justă: astfel, se pune întrebarea care va fi încadrarea juridică corectă, în si­tua­ţia în care intermediarul a acţionat la cererea şi în interesul mituitorului, transmi­ţând banii ori celeilalte foloase funcţionarului mituit, în acelaşi timp intermediarul cunoscând şi activitatea autorului celelalte infracţiuni, de luare de mită, prevăzând rezultatul ei socialmente periculos şi voind să contribuie la săvârşirea de către autor a faptei de luare de mită. Într-o asemenea situaţie, acţiunea intermediarului, deşi unică, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele, atât ale complicităţii la luare de mită, cât şi la dare de mită, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 33 lit. B) C. Pen. Privind concursul ideal de infracţiuni.

Într-o altă opinie, s-a subliniat că în cazul infracţiunilor de luare şi dare de mită, care în doctrină sunt considerate infracţiuni bilaterale disociate, ajutorul dat în realizarea uneia dintre ele reprezintă totdeauna un ajutor şi pentru cealaltă, ceea ce denotă că pentru complice va exista întotdeauna o dublă participare.

Astfel, fiecare dintre cei ajutaţi vor răspunde pentru luare de mită, respectiv pentru dare de mită, dar complicele în toate cazurile ar urma să fie sancţionat pentru două infracţiuni, ceea ce ar reprezenta o inechitate şi o inadvertenţă.

Această părere este printre puţinele care combat teza concursului ideal de infracţiuni, fiind soluţie adoptată şi în prezent.

Astfel, în sprijinul tezei concursului ideal de infracţiuni, în doctrină se analizează următorul exemplu: de pildă, intermediarul l-a ajutat pe mituitor să procure şi suma de bani necesară coruperii unui funcţionar, după care el a efectuat demersuri în vederea acceptării de către funcţionar, a primirii acelei sume, pe care tot el i-a înmânat-o. Observăm că, în acest caz, nu se poate reţine doar complicitatea la infracţiunea de luare de mită, deoarece dacă am proceda aşa, ar rămâne nesancţionată complici­tatea la infracţiunea de dare de mită, care s-a săvârşit şi prin procurarea sumei de bani necesară coruperii funcţionarului.

b) Subiect pasiv al infracţiunii de dare de mită este orice unitate din cele prevă­zute la art.145 C. Pen. Sau o persoană juridică privată, în al cărui serviciu îşi desfă­şura activitatea funcţionarul căruia i se promite, i se oferă sau i se dă mită.

Subiect pasiv poate fi şi funcţionarul, în situaţia în care el respinge promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, prin fapta mituitorului, fiind atins şi pres­tigiul funcţionarului, creându-se suspiciunea că acesta, în anumite cazuri, ar putea fi mituit.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. A) Elementul material se prezintă sub forma a trei acţiuni, şi anume promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase.

Promisiunea presupune asumarea unui angajament de către o persoană, de a remite în viitor bani sau alte foloase unui funcţionar public (sau funcţionar).

Promisiunea se poate face în mod direct, verbal sau indirect, în scris sau prin orice alt mod, fiind necesar ca aceasta să ajungă la cunoştinţa destinatarului, indife­rent dacă acesta o respinge sau nu.

Prin „oferire” se înţelege a prezenta, a etala, a înfăţişa anumite obiecte, bani, bu­nuri sau alte foloase, unui funcţionar public urmând ca acesta să le primească pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act ce intră în atributele sale de serviciu. Astfel, oferta trebuie să fie precisă, să se concretizeze într-o acţiune efectivă, reală şi să pornească la iniţiativa mituitorului.

Infracţiunea există în această formă indiferent dacă oferta este refuzată sau urmată de acceptare.

Darea de bani sau alte foloase constă în acţiunea mituitorului de a preda în mâna funcţionarului mituit aceste valori, ceea ce în mod necesar presupune şi săvârşirea infracţiunii corelative de luare de mită, de către acest funcţionar. Pentru existenţa infrac­ţiunii în această formă nu are importanţă dacă iniţiativa a aparţinut mituitorului sau celui care a primit mita, sau dacă cel care a dat mită a cedat solicitărilor funcţio­narului. De asemenea, pentru a exista infracţiunea în această formă se mai cere ca mituitorul să nu fi fost constrâns prin orice mijloace să dea mită, de către cel care a primit mita. Infracţiunea va exista atât atunci când funcţionarul a îndeplinit actul pentru care a primit mită, cât şi atunci când funcţionarul nu a îndeplinit actul, impor­tant fiind să fi avut loc transmiterea banilor, valorilor sau altor foloase.

Darea de mită se poate efectua atât direct, cât şi indirect, prin intermediar.

b) Pentru întregirea laturii obiective se cer a fi îndeplinite următoarele cerinţe esenţiale:

- În primul rând, existenţa infracţiunii presupune ca întotdeauna promisiunea, oferirea sau darea să aibă ca obiect bani, bunuri sau alte foloase. În caz con­trar, nu există infracţiunea de dare de mită, chiar dacă funcţionarul a fost determinat să facă un act nedrept, sau să întârzie îndeplinirea unui act, dar ca urmare a rugăminţilor, insistenţelor sau unor recomandări venite din par­tea celui interesat de îndeplinirea acelui act, şi nu ca urmare a promi­siunii, oferirii sau dării de bani, bunuri sau alte foloase.

- A doua cerinţă constă în aceea ca banii sau foloasele primite, oferite sau date să fie necuveniţi adică să nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau unităţii din care acesta face parte şi să constituie plata sau răsplata în ve­derea efectuării unui act determinat.

Promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase trebuie să aibă loc înainte ca funcţionarul să îndeplinească sau nu îndeplinească un act, sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii acelui act.

- Dacă infracţiunea s-a realizat în forma promisiunii sau oferirii, darea efectivă de bani sau alte foloase, remiterea acestora se poate face şi după ce funcţionarul a îndeplinit sau nu a îndeplinit atribuţiile de serviciu, a întârziat îndeplinirea acestora sau a făcut un act contrar îndatoririlor de serviciu.

- O ultimă cerinţă se referă la faptul că actul în vederea căruia se dă mită poate fi unul licit sau ilicit.

Există dare de mită când o persoană i-a oferit unui ofiţer de poliţie suma de bani pentru a nu da curs dosarului de cercetare penală pentru sustragerea constatată (şi care a fost săvârşită de acea persoană) sau în cazul unei persoane care oferă unui paznic o sumă de bani pentru a sesiza organele de poliţie în legătură cu sustragerea efectuată de acea persoană.

Nu va exista infracţiune, când funcţionarul căruia i s-a oferit o sumă de bani, nu avea competenţa de a efectua actul în vederea căruia particularul a comis fapta; de exemplu atunci când i se oferă o sumă de bani secretarului tehnic al unei comisii pentru soluţionarea conflictului de muncă, în vederea obţinerii unei soluţii favorabile, deoarece acesta nu face parte din componenţa comisiei, neavând nici o atribuţie în acest sens.

În schimb, există dare de mită, când funcţionarul căruia i se oferă o sumă de bani are atribuţii limitate în ceea ce priveşte actul care îl interesează pe mituitor (de exemplu, i se oferă o sumă de bani unui funcţionar de la primărie având ca atribuţii de serviciu verificarea dosarelor pentru acordarea de locuinţe sociale şi trimiterea lor mai departe spre comisia care acordă efectiv aceste locuinţe).

Tot dare de mită se va reţine şi în situaţia când fratele unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, promite unele foloase unui ofiţer de poliţie, chiar dacă acesta nu instrumentează efectiv cazul, fiind coleg de birou cu cel care are în com­petenţă cauza la care am făcut referire.

c) Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei stări de pericol, concretizată în crearea posibilităţii ca un funcţionar să îndeplinească în mod incorect sau să nu îndeplinească un act ce intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia.

De asemenea, se creează o stare de pericol şi în ceea ce priveşte buna desfă­şurare a activităţii de serviciu într-un organ de stat, instituţie publică sau în cadrul unei persoane juridice. Aceste urmări întotdeauna rezultă din săvârşirea faptelor incriminate.

d) Legătura de cauzalitate există dacă se probează că activitatea mituitorului a creat în concret, posibilitatea încălcării îndatoririlor de serviciu, de către funcţionarii publici (sau funcţionarii), care îşi desfăşoară activitatea într-o anume unitate sau persoană juridică.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infrac­ţiune este intenţia directă, deoarece făptuitorul îşi dă seama că promiţând, oferind sau dând unui funcţionar bani sau alte foloase necuvenite, săvârşeşte asupra aces­tuia un act de corupere, care creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare a cărei producere o doreşte sau uneori acceptă posibi­litatea producerii ei.

În lipsa conştiinţei şi dorinţei de a efectua un act de corupere asupra unui func­ţionar public (sau funcţionar), acţiunea făptuitorului nu constituie infracţiunea de dare de mită. De exemplu, nu constituie dare de mită, acţiunea făptuitorului făcută în asemenea împrejurări, încât este evident că aceasta nu este rezultatul unui act de deliberare (oferta făcută în stare de beţie).

Latura subiectivă mai cuprinde şi un scop, şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale celui asupra căruia se săvârşeşte actul de corupere, ori efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia.

Pentru existenţa laturii subiective este necesar ca acest scop să fi existat în momentul săvârşirii infracţiunii, neavând importanţă dacă îndeplinirea sau neînde­plinirea actului avut în vedere de făptuitor, a avut loc sau nu.

Uneori, alături de scopul specific dării de mită mai apare şi un alt scop. De exem­plu, o persoană oferă o sumă de bani unui funcţionar pentru a-l determina să întoc­mească un înscris fals. Într-o părere se afirmă că în acest caz se va reţine o singură infracţiune de dare de mită şi nu un concurs de infracţiuni. Considerăm că mai aproape de adevăr ar fi soluţia concursului de infracţiuni între dare de mită şi insti­gare la fals material în înscrisuri oficiale, deoarece prin aceeaşi acţiune, care a avut urmări diferite, făptuitorul a realizat conţinutul ambelor infracţiuni.

C. Cauze care exclud existenţa infracţiunii. Conform art. 255 alin. (2), fapta de dare de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită.

Prin art. 255 alin. (2) se instituie o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptei, asemănându-se cu constrângerea psihică prevăzută în art. 46 alin. (2) C. Pen. Natura juridică de cauză care înlătură caracterul penal al faptei, a prevederii din
art. 255 alin. (2) C. Pen., nu poate fi contestată, relevantă fiind în acest sens expresia „nu constituie infracţiune” pe care legea o întrebuinţează ori de câte ori este vorba de o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, neavând importanţă dacă această cauză se găseşte reglementată în partea specială a Codului penal sau în altă parte.

Între art. 46 alin. (2) şi art. 255 alin. (2) există deosebiri în primul rând referitoare la mijlocul de constrângere. În cazul art. 46 alin. (2) C. Pen. Mijlocul de constrângere îl constituie ameninţarea cu un pericol grav, pe când în cazul constrângerii la darea de mită, aceasta se poate realiza prin orice mijloace. Chiar şi refuzul funcţionarului în anumite condiţii, ţinând cont şi de starea psihică a solicitantului, poate realiza constrângerea prevăzută în art. 255 alin. (2) C. Pen.

O altă deosebire se referă la valoarea periclitată prin acţiunea făptuitorului. Dacă în cazul art. 46 alin. (2) C. Pen. Valoarea ar putea fi legată doar de persoana omului (viaţă, sănătate, integritate corporală, libertate), în cazul art. 255 alin. (2) C. Pen. Poa­te fi orice valoare, cu condiţia ca aceasta să prezinte un interes deosebit pentru cel constrâns, inclusiv de ordin patrimonial.

Ultima deosebire vizează posibilitatea de opţiune a celui constrâns. Astfel, în ca­zul art. 46 alin. (2) C. Pen. Făptuitorului nu-i mai rămâne nici o posibilitate de a înlă­tura pericolul grav, decât săvârşind infracţiunea, pe când în art. 255 alin. (2) C. Pen. Cel constrâns ar avea şi alte posibilităţi, dar având în vedere importanţa actului pentru sine, cedează în faţa constrângerii.

Aşadar, pentru existenţa cauzei speciale care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută în art. 255 alin. (2) C. Pen., se cer a fi îndeplinite următoarele cerinţe esen­ţiale:

a) să existe o constrângere prin orice mijloace din partea celui care a luat mita;

b) iniţiativa dării de mită să nu provină de la cel care promite; dacă iniţiativa porneşte de la cel care dă mita, chiar dacă ulterior se răzgândeşte, fiind obligat în final să comită fapta la insistenţele funcţionarului, va exista infrac­ţiunea de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. Pen.

c) constrângerea trebuie să aibă caracter real, adică să fie atât de puternică încât să suprime sau să restrângă libertatea ori capacitatea de autodeter­minare a persoanei asupra căreia este exercitată, să o silească la o con­duită impusă sau pretinsă de infractor.

d) constrângerea trebuie să fie anterioară promisiunii, ofertei sau dării foloa­selor.

De cele mai multe ori existenţa constrângerii la dare de mită o exclude pe cea de la art. 46 alin. (2) C. Pen. Totuşi, în anumite cazuri se poate reţine această cauză care înlătură caracterul penal al faptei, de exemplu atunci când mituitorul este obligat de o persoană, sub ameninţarea unei arme, să semneze o scrisoare către un funcţionar prin care promite că îi va da o sumă de bani pentru un serviciu ilegal în care este interesat în principal cel care exercită constrângerea. Cel care exercită constrân­gerea va răspunde după părerea noastră pentru dare de mită, în calitate de autor.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Cauză de nepedepsire

A. Forme. La această infracţiune tentativa nu este posibilă, darea de mită fiind o infracţiune cu consumare anticipată. Afirmăm acest lucru având în vedere faptul că actele pregătitoare dării de mită, şi anume promisiunea, oferirea sunt asimilate faptei consumate. Este greşită soluţia conform căreia există tentativă atunci când făptuitorul a fost surprins în flagrant în timp de dădea mită. De fapt, o asemenea faptă era deja consumată în modalitatea promisiunii sau a oferirii. Este foarte important să cunoaş­tem momentul consumării din punctul de vedere a legii în timp.

Infracţiunea de dare de mită se consumă în momentul în care făptuitorul promite, oferă sau dă funcţionarului public bani sau alte foloase.

De asemenea poate fi întâlnită şi forma continuată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen.

B. Modalităţi. Darea de mită cuprinde următoarele modalităţi normative:

– promisiunea de bani sau alte foloase necuvenite;

– oferirea de bani sau alte foloase;

– darea de bani sau alte foloase.

De asemenea, pot exista şi o serie de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar dacă pedeapsa efectiv aplicată de instanţă este mai mare de 2 ani, se poate dispune şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art.64 C. pen.).

Conform art. 255 alin. (4) C. pen., se poate dispune şi confiscarea specială a banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită, chiar şi atunci când oferta nu a fost urmată de acceptare. Dacă aceste valori nu se mai găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În situaţia în care mituitorul a fost constrâns sau a denunţat fapta autorităţilor mai înainte ca aceasta să fie descoperită, banii, valorile sau orice alte foloase care au format obiectul dării de mită nu se confiscă, ci se restituie persoanei care le-a dat, conform art. 255 alin. (5) C. pen.

De asemenea, nu se va putea dispune confiscarea specială dacă infracţiunea de dare de mită a fost săvârşită în modalitatea promisiunii de bani, bunuri sau alte foloase.

D. Cauză de nepedepsire. Conform art. 255 alin. (3) C. pen., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Pentru a opera cauza de nepedepsire se impune în primul rând ca mituitorul să denunţe fapta, nefiind necesar ca denunţul să îmbrace forma cerută de lege.

Recunoaşterea făcută de făptuitor în faţa organului de urmărire penală, care a constatat săvârşirea infracţiunii de dare de mită, nu are caracterul unui denunţ în sensul art. 255 alin. (3) C. pen.

În al doilea rând, denunţul trebuie făcut în faţa unei autorităţi, chiar şi a unei autorităţi necompetente a efectua urmărirea penală în această materie, în acest caz aceasta din urmă având obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală com­petente.

În sfârşit, denunţul trebuie făcut mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la fapta de mituire.

Afla mai multe despre activitatea noastra in materie penala accesand pagina Avocat drept penal.