Competenta materiala in materia divortului - impacarea partilor

Drept civil

Art 618 al. 2 si art. 271 C. pr. civ., art. 19 al. 3 Regulamentul CE nr. 1347/2000

Instanta romana nefiind legal investita cu solutionarea litigiului dintre parti nu poate lua act de manifestarea de vointa a partilor, intrucat pe de o parte s-ar incalca dispozitiile art.19 alin.3 din Regulamentul CE nr.1347/2000 care sunt imperative si de stricta interpretare si aplicare in ceea ce priveste competenta de solutionare a cererii de divort, iar pe de alta parte partile nu pot conveni, nici chiar cu incuviintarea instantei sa deroge de la normele de competenta materiala si nu in ultimul rand impacarea partilor conform, art.618 alin.2 Cod procedura civila are ca efect stingerea actiunii de divort adresata instantei care poate avea loc in orice faza a procesului, daca este indeplinita prima conditie.

Curtea de Apel Bacau - Sectia I Civila Decizia civila nr. 952 din 10 iunie 2013

Prin sentinta civila nr. 556 din 31.01.2012, Judecatoria Piatra Neamt a admis exceptia de necompetenta a instantelor romane in solutionarea cauzei, invocata din oficiu de judecatorul fondului, si a respins pe aceasta exceptie cererea avand ca obiect desfacere casatorie formulata, la data de 30.08.2011, de reclamanta A.C., in contradictoriu cu paratul A.C..

In motivarea solutiei astfel pronuntate, prima instanta a aratat ca Dispozitiile art. 3 din Regulamentul (CE) Consiliului Uniunii Europene nr. 2201din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, reglementeaza competenta instantelor din tarile membre ale Uniunii Europene, prevazand ca «
Sunt competente sa hotarasca in problemele privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei instantele judecatoresti din statul membru:

a) pe teritoriul caruia se afla:

• resedinta obisnuita a sotilor sau
• ultima resedinta obisnuita a sotilor in conditiile in care unul dintre ei inca locuieste acolo sau
• resedinta obisnuita a paratului sau in caz de cerere comuna, resedinta obisnuita a unuia dintre soti sau
• resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an imediat inaintea introducerii cererii sau
• resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin sase luni imediat inaintea introducerii cererii si in cazul in care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, in cazul Regatului Unit si al Irlandei, are "domiciliul" in acel loc;

b. de cetatenie a celor doi soti sau, in cazul Regatului Unit si al Irlandei, statul „ domiciliului “ comun».

Totodata, trebuie retinut ca, daca art. 5 din acelasi regulament reglementeaza competenta judecatoreasca in cazul transformarii separarii de drept in divort, stipuland ca „Fara a aduce atingere articolului 3, instanta judecatoreasca dintr-un stat membru care a pronuntat o hotarare privind separarea de drept este competenta, de asemenea, sa transforme aceasta hotarare in divort, in cazul in care dreptul acestui stat membru prevede aceasta ”, art. 19 reglementeaza situatia litispendentei si actiunilor conexe, statuand ca „In cazul in care se introduc cereri de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei intre aceleasi parti in fata unor instante judecatoresti din state membre diferite, instanta sesizata in al doilea rand suspenda din oficiu procedura pana cand se stabileste competenta primei instante sesizate” - alin. (1), iar in ipoteza in care se stabileste competenta primei instante sesizate, „instanta sesizata in al doilea rand isi declina competenta in favoarea acesteia - alin. (3).

Instanta a sustinut ca prevederile legale enuntate sunt aplicabile direct in cauza, in considerarea art. 148 alin. (2) din Constitutia Romaniei, potrivit caruia „ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare

Ca atare, analizand datele spetei si dispozitiile art. 3, art. 5 si art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, instanta a conchis ca instantele romane nu sunt competente sa solutioneze procesul, intrucat la momentul promovarii de catre reclamanta a cererii de divort pe rolul Judecatoriei Piatra Neamt, exista deja pronuntata o hotarare de autorizare a separarii voluntare a partilor, emisa de catre instanta italiana competenta (respectiv Tribunalul Ordinar din Roma - Sectia I Civila - Jurisdictie Voluntara). Astfel, prin hotararea nr. 26204 din 20.11.2007 a Tribunalului Ordinar din Roma, s-a autorizat separarea in fapt a sotilor si s-a stabilit ca: ambii parinti sa exercite autoritatea parinteasca in comun asupra minorei rezultate din casatorie; locuinta minorei sa fie la locuinta mamei; tatal sa plateasca fiicei minore o pensie de intretinere lunara in cuantum de 200 euro; un program de vizita a minorei in favoarea tatalui.

Ulterior pronuntarii acestei hotarari, reclamanta nu s-a reintors in tara, ci a ramas sa

locuiasca impreuna cu fiica minora in Italia.

In conditiile in care instanta italiana a fost sesizata prima cu o cerere de desfacere a casatoriei si a constatat ca este competenta sa o solutioneze, dispunand - chiar si in mod provizoriu - o serie de masuri cu privire la soti si la minora rezultata din casatoria acestora, instanta romana, ca a doua instanta sesizata, este obligata sa-si decline competenta in favoarea celei dintai, ceea ce, in procedura civila romana, echivaleaza cu respingerea cererii pentru necompetenta.

Judecatorul instantei de fond a inlaturat sustinerile reclamantei, conform carora instanta romana este competenta sa solutioneze cererea dupa criteriul cetateniei romane a ambilor soti, iar alegerea sa intre doua instante deopotriva competente este perfect legala si in concordanta cu legislatia Uniunii Europene, motivand ca dispozitiile art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003au caracter imperativ si sunt de stricta interpretare si aplicare.

Altfel spus, daca procedura divortului a inceput la o instanta dintr-un stat membru al Uniunii Europene, partea care a initiat demersul nu poate renunta la procedura initiata doar pentru ca identifica o alta procedura aplicabila intr-un alt stat membru care este mai facila si de mai scurta durata.

Aprecierea competentei instantelor din statele membre ale Uniunii Europene in solutionarea cererilor de desfacere a casatoriei nu poate fi lasata la discretia partilor, care, in functie de interesul practic urmarit, ar putea sa-si aleaga o procedura de desfacere a casatoriei cat mai facila, rapida si putin costisitoare, legislatia Romaniei in materia divortului intrunind astfel de caracteristici, spre deosebire de legislatia italiana care prevede doua etape in procedura de desfacere a unei casatorii, respectiv prioritar procedura separarii in fapt, urmata de finalizarea divortului, dar dupa trecerea unui termen considerat rezonabil in care sotii traiesc separat si se constata imposibilitatea reluarii convietuirii.

Consecinta a considerentelor mentionate, instanta a aratat ca, asupra desfacerii casatoriei partilor si a cererilor accesorii divortului se pot pronunta doar instantele italiene, a caror competenta este justificata si in ideea ca, in tarile cu care partile au cele mai stranse legaturi, se pot administra cu mai multa usurinta probele necesare pentru solutionarea justa a unor astfel de cauze.

In termenul prevazut de art. 619 din Codul de procedura civila, reclamanta a declarat apel impotriva acestei sentinte, sustinand ca Judecatoria Piatra Neamt a aplicat in mod gresit dispozitiile legale privitoare, pe de o parte, la competenta teritoriala de solutionare a cauzei - art. 3 si 5 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 si art. 607 Cod procedura civila, iar pe de alta parte, la conexitate si litispendenta - art. 19 din Regulament, art. 163 alin. (1)si (3)si art. 164 Cod procedura civila.

Prin decizia civila nr. 127/AC/18 mai 2012 pronuntata de Tribunalul Neamt in dosarul nr. 7209/279/2011 s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.C..

Pentru a pronunta aceasta decizie, Tribunalul a avut in vedere urmatoarele:

Apelanta-reclamanta se prevaleaza de competenta de fond alternativa prevazuta de art. 3 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, pentru solutionarea proceselor de divort, de separare de drept ori de anulare a unei casatorii. Din acest punct de vedere, partilor in cauza li se circumscriu toate situatiile enumerate la lit. a), care sunt de natura a atrage competenta instantei italiene, intrucat pe teritoriul acestui stat se afla si fosta resedinta obisnuita a sotilor, si ultima resedinta obisnuita a acestora, in care continua sa locuiasca paratul, si resedinta obisnuita atat a reclamantei, cat si a paratului, dar si ultimele doua situatii prevazute la art. 3 lit. a) sunt intrunite in persoana reclamantei, care locuieste si munceste in Italia de peste 10 ani si a carei ultima carte de identitate italiana dateaza din data de 3.01.2008 si este valabila pana la 02.01.2018.

Cat priveste pretentia reclamantei ca divortul sa fie pronuntat de instanta romana, adica de instanta de cetatenie a celor doi soti, prevazuta de lit. b) a art. 3 din Regulament, este evident ca prevederea trebuie coroborata cu cea a art. 607 din Codul de procedura civila roman, care statueaza cu caracter imperativ ca „
Cererea de divort este de competenta judecatoriei in circumscriptia careia se afla domiciliul comun al sotilor
“. Ori, astfel cum rezulta din relatiile comunicate de Primaria municipiului Piatra Neamt - Directia de Asistenta Sociala, si arata si reclamanta insasi, la adresa din Romania care a reprezentat domiciliul comun al sotilor A. nu mai locuieste nimeni de mai multi ani, ambii soti fiind plecati in strainatate. Mai mult, in chiar cererea de apel, reclamanta arata fara echivoc ca „si in prezent, intimatul locuieste impreuna cu mine", adica in orasul Conegliano, din Italia, ceea ce, desigur, exclude competenta oricarei instante romane in a solutiona cererea de divort a reclamantei.

De precizat ca art. 3, si nu art. 5 din Regulament, este cel care stabileste competenta alternativa in discutie si, daca este adevarat ca reclamantul/reclamanta are posibilitatea de a alege intre instantele deopotriva competente sa judece in materia in discutie, acest lucru s-a intamplat in mod benevol si neingradit, in momentul in care ambii soti, dupa o „tentativa de conciliere cu rezultat negativ", au solicitat, la 20.11.2007, ca Tribunalul Ordinar din Roma, I Sectie civila - Jurisdictie voluntara, sa le autorizeze procesul-verbal de separare personala incheiat de comun acord. Art. 5 stabileste doar ca, „
Fara a aduce atingere art. 3, instanta judecatoreasca dintr-un stat membru care a pronuntat o hotarare privind separarea de drept este competenta, de asemenea, sa transforme aceasta hotarare in divort
", si el constituie, de fapt, un argument in plus in favoarea retinerii competentei instantelor italiene in solutionarea divortului partilor.

Separarea prin acordul ambilor soti se bazeaza pe intelegerea dintre acestia, dar produce efecte doar dupa ce a fost recunoscuta de instanta de judecata, care are obligatia sa verifice daca acordurile dintre soti respecta interesele superioare ale familiei. De asemenea, hotararea de separare legala poate fi atacata, in conformitate cu reglementarile legale, ceea ce, insa, niciuna dintre partile in cauza nu a facut, dar, dupa o anumita perioada, ele au reluat convietuirea.

Se impune a fi remarcat si faptul ca nu numai problema ultimului domiciliu comun al sotilor duce la excluderea competentei instantelor romane in judecarea prezentului proces de divort, ci ca pot fi enuntate, exemplificativ, si alte dispozitii din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, in baza carora, desfacerea casatoriei partilor nu se poate face in Romania.

Astfel, in primul rand, dat fiind faptul ca din convietuirea celor doi soti a rezultat un copil minor, cu privire la care instanta de divort are a dispune, printre altele, si asupra atribuirii si exercitarii raspunderii parintesti - care, potrivit art. 1 alin. (2) din Regulament, cuprinde, in special, incredintarea si dreptul de vizita, asigurarea cheltuielilor de intretinere, masurile de protectie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispozitia cu privire la bunurile copilului etc. - trebuie avut in vedere punctul 12 din preambulul Regulamentului (reluat si in primul alineat al art. 8), care constituie unul dintre considerentele pentru care acesta a fost adoptat si conform caruia
„Temeiurile de competenta stabilite prin prezentul regulament in materia raspunderii parintesti sunt concepute in functie de interesul superior al copilului si, in special, de criteriul proximitatii. Prin urmare, trebuie sa fie competente in primul rand instantele statului membru in care copilul isi are resedinta obisnuita
...“, iar aceasta se afla, asa cum s-a aratat deja, in Italia.

Pe aceeasi linie, art. 12 din Regulament, privitor la prorogarea de competenta, stabileste ca „Instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta in temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei sunt competente in orice chestiune privind raspunderea parinteasca in legatura cu aceasta cerere atunci cand cel putin unul dintre soti exercita autoritatea parinteasca fata de copil (lit. a) si competenta instantelor a fost acceptata expres sau in orice alt mod neechivoc de catre soti . la data sesizarii instantei judecatoresti, iar aceasta este in interesul superior al copiilor“.

Prin hotararea pronuntata de Tribunalul din Roma cu privire la separarea personala consensuala a partilor, s-a dispus ca minora T. sa fie incredintata in comun celor doi parinti, sa locuiasca cu mama sa la Treviso, iar ulterior la Conegliano, si sa pastreze legaturi periodice cu tatal sau, in sarcina caruia s-a stabilit obligatia de a asigura sotiei o pensie lunara pentru intretinerea fetitei, care este in varsta de 17 ani si frecventeaza cursurile Liceului de Stat „Marco Fanno“, din orasul in care locuieste impreuna cu ambii parinti.

Tribunalul a mai constatat ca, fata de situatia de fapt concreta aratata in cele ce preceda, in cauza nu este aplicabil art. 15 din Regulament, care reglementeaza „trimiterea la o instanta mai bine plasata pentru a solutiona cauza“ si prevede, la alin. (1):
„Cu titlu de exceptie, instantele judecatoresti dintr-un stat membru competente pentru a solutiona cauza pe fond pot, in cazul in care considera ca o instanta dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legatura speciala este mai bine plasata pentru a solutiona cauza sau o parte specifica a acesteia si cand acest lucru serveste interesul superior al copilului
“, fie „sa
suspende procedura sau respectiva parte a acesteia si sa invite partile sa depuna o cerere la instanta judecatoreasca din acest alt stat membru
(
a
), fie „
sa solicite instantei judecatoresti din alt stat membru sa-si exercite competenta
“, in conformitate cu cele stabilite in urmatoarele alineate ale art. 15. Se mai impune si sublinierea faptului ca discutiile facute de judecatorul fondului in legatura cu art. 19 din Regulament nu isi au locul in cauza, deoarece, cum corect a remarcat si apelanta, nu se poate retine incidenta vreuneia dintre cele doua situatii procesuale pe care reglementeaza - de litispendenta si de conexitate - pentru simplul motiv ca nu sunt indeplinite catusi de putin conditiile: la inregistrarea pe rolul Judecatoriei Piatra Neamt a actiunii de divort formulate de reclamanta, procedura italiana de divort al partilor era demarata si chiar solutionata in mod definitiv, intr-o prima etapa (aceea a separarii voluntare), la solicitarea ambilor soti. Ori, litispendenta este atunci cand doua (sau mai multe) instante de acelasi grad, deopotriva competente, sunt sesizate cu aceeasi cauza civila, iar conexitate inseamna existenta a doua sau mai multe pricini ce se gasesc inaintea aceleiasi instante ori instante diferite de acelasi grad, in care se afla aceleasi parti sau impreuna cu alte parti si ale caror obiect si cauza au o stransa legatura.

Ca atare, instanta romana nu putea nici sa suspende din oficiu procedura, deoarece competenta instantei mai intai sesizate fusese, deja, stabilita, iar aceasta din urma se pronuntase in mod definitiv, nici sa isi decline competenta, pentru ca nu mai exista un proces cu acelasi obiect pe rolul vreunei alte instante. In plus, conform legislatiei italiene in materie, pe langa cazurile in materie penala, separarea legala constituie principalul motiv de divort, astfel ca partile trebuie sa obtina desfacerea casatoriei lor in Italia, instantele romane nefiind competente chiar daca ambii soti au cetatenie romana.

Impotriva deciziei civile mai sus mentionata a formulat in termen legal recurs reclamanta A.C., intrucat dupa data de 18.05.2012 partile s-au impacat si au reluat convietuirea, iar in temeiul art. 618 pct.2 Cod procedura civila solicita stingerea actiunii de divort.

Analizand decizia civila recurata sub aspectul motivelor de recurs invocate, dar si conform art. 304 Cod procedura civila, Curtea de Apel retine urmatoarele:

1. Asa cum corect au retinut instantele anterioare si raportat la dispozitiile art. 3, art. 5 si art. 19 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, instantele romane nu sunt competente in solutionarea prezentei cauze, intrucat la momentul promovarii de catre recurenta-reclamanta a cererii de divort, exista deja pronuntata o hotarare de autorizare a separatiei voluntare a partilor emisa de catre instanta italiana competenta (respectiv Tribunalul Ordinar din Roma - Sectia I Civila - Jurisdictie voluntara).

Asa fiind, decizia civila recurata este temeinica si legala, cererea recurentei-reclamante avand ca obiect desfacerea casatoriei nefiind de competenta instantelor romane ceea ce echivaleaza cu nelegala investire a acestora.

2. Recurenta-reclamanta a solicitat Curtii de Apel ca in temeiul art.618 pct. 2 Cod procedura civila sa ia act de impacarea partilor solicitand stingerea actiunii de divort.

Instanta romana nefiind legal investita cu solutionarea litigiului dintre parti nu poate lua act de manifestarea de vointa a partilor, intrucat pe de o parte s-ar incalca dispozitiile art. 19 alin. 3 din Regulamentul CE nr.1347/2000 care sunt imperative si de stricta interpretare si aplicare in ceea ce priveste competenta de solutionare a cererii de divort, iar pe de alta parte partile nu pot conveni, nici chiar cu incuviintarea instantei sa deroge de la normele de competenta materiala si nu in ultimul rand impacarea partilor conform, art. 618 alin.2 Cod procedura civila are ca efect stingerea actiunii de divort adresata instantei care poate avea loc in orice faza a procesului, daca este indeplinita prima conditie.

Recurenta-reclamanta prin cererea de recurs
urmareste declararea competentei instantei romane
de a solutiona cererea de divort avand in vedere hotararile pronuntate in cauza pendinte, cunoscut fiind faptul ca art. 618 alin.2 Cod procedura civila dispune ca:” Actiunea de divort se va stinge prin impacarea sotilor in orice faza a procesului, chiar daca intervine in instanta de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii” (in vigoare la data introducerii actiunii) insa pentru a se lua act de aceasta manifestare de vointa:

• instanta de recurs trebuie sa constate ca are competenta de a solutiona pe fond litigiul dedus judecatii (legala investire)
• hotararile pronuntate in cauza pendinte sa fi stabilit competenta instantelor romane in judecarea si solutionarea cauzei;
• impacarea partilor presupune prezenta ambelor parti in fata instantei, asa cum prevad expres si dispozitiile art.271 Cod procedura civila (in vigoare la data formularii cererii).

Or, in cauza de fata, instantele romane nedeclarandu-se competente a judeca cauza, cererea recurentei-reclamante de divort se socoteste inexistenta, iar ca atare nu se poate lua act de nicio manifestare de vointa a partilor.

Nu in ultimul rand, Curtea de Apel retine ca recursul nu cuprinde nici un motiv de nelegalitate a deciziei recurate, desi este unanim acceptat ca recursul nu poate fi exercitat decat pentru motive de nelegalitate (art.304 alin.1 Cod procedura civila), dat fiind caracterul de cale de atac extraordinara.

Pentru aceste motive Curtea de Apel a respins recursul in temeiul art. 312 C. pr. civ..