Bun imobil confiscat in baza unei condamnari cu caracter politic, Rascumpararea bunului confiscat

Potrivit art. 5 lit. b din legea 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, orice persoana care a suferit condamnari cu caracter politic in aceasta perioada sau care a facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, sotul sau descendentii acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instantei prevazute la art. 4 alin. (4), in termen de 3 ani de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative. Despagubirea se acorda daca bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-a obtinut despagubiri prin echivalent in conditiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare.

Din interpretarea logica si teleologica a acestor dispozitii legale, rezulta ca pentru acordarea de despagubiri in temeiul acestui act normativ, este necesar ca imobilul care a facut obiectul confiscarii ca urmare a hotararii penale de condamnare, sa nu fi fost restituit sau sa nu fi fost obtinute despagubiri prin echivalent in conditiile legilor speciale privind masurile reparatorii.

Deci, atat restituirea la care se refera legiuitorul, cat si obtinerea de despagubiri, trebuie sa se fi produs, ca regula, in temeiul legilor speciale reparatorii.

Realitatea a demonstrat ca o restituire anterioara a unor imobile confiscate in baza unor hotarari penale de condamnare cu caracter politic, in conditiile in care hotararea penala nu a fost desfiintata, nu a fost posibila in alt context legislativ sau juridic.

Rascumpararea imobilului confiscat nu reprezinta o restituire in sensul legii, astfel ca dreptul la despagubiri materiale subzista, instanta urmand sa stabileasca un cuantum al acestora la nivelul sumei actualizate a pretului platit.

l.Prin sentinta civila nr.188 din 21 noiembrie 2013, pronuntata de Tribunalul Dolj, s-a respins ca neintemeiata cererea avand ca obiect acordarea de despagubiri materiale pentru prejudiciul suferit prin confiscarea unui imobil situat in comuna B., solicitate in baza Legii 221/2009.

Prin cererea de chemare in judecata reclamantul G.M. solicitase obligarea statului roman la plata contravalorii cotei de V din imobil sa la plata actualizata a sumei de 9840 lei reprezentand pretul platit de autorul reclamantului in anul 1976, pentru redobandirea dreptului de proprietate asupra partii din imobilul confiscat, contravaloarea actualizata a cheltuielilor de judecata si contravaloarea actualizata a chiriei pe care defunctul a fost obligat sa o plateasca in perioada 1962-1976

Pentru a decide astfel, instanta a retinut ca prin sentinta penala din anul 1960 pronuntata de Tribunalul Militar C., autorul reclamantului a fost condamnat la 6 ani inchisoare corectionala si 4 ani interdictie corectionala pentru uneltire contra ordinii sociale prevazuta si pedepsita de art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal, fiind dispusa si confiscarea in intregime, a averii sale personale.

Prin sentinta civila din anul 1960 pronuntata de Tribunalul Popular raional, s-a admis actiunea civila de iesire din indiviziune introdusa de sotia condamnatului in contradictoriu cu Sfatul popular al Comunei B. - care prin efectul confiscarii efectuata in baza condamnarii, a preluat averea condamnatului. Imobilul a fost impartit in natura, fiecare lot fizic fiind compus din cate doua camere

La data de 03.10.1962 autorul reclamantului a fost gratiat si ulterior, prin contracte de inchiriere succesive, i s-a inchiriat o camera de 16 mp din imobilul confiscat.

Prin contract de vanzare cumparare din anul 1976, autorul reclamantului a redobandit dreptul de proprietate asupra locuintei, respectiv asupra celor 2 camere de locuit atribuite statului in cadrul partajului.

In ceea ce priveste
fondul cauzei,
Tribunalul a retinut ca pretentiile reclamantului au fost intemeiate pe prevederile art.5 alin.(1) lit.b. din Legea nr.221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

In consecinta, in baza art.5 alin.(1) lit.b. din Legea nr.221/2009, pot fi acordate despagubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumeaza sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri si constructii (imobile prin natura) si utilaje si instalatii preluate odata cu imobilul (imobile prin destinatie).

In cauza insa, bunurile a caror contravaloare este solicitata de reclamant sunt bunuri mobile care, data fiind natura lor, nu intra in sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, invocandu-se in acest sens si Decizia 6/2013 a I.C.C.J., data in urma promovarii unui recurs in interesul legii, prin care s-a stabilit ca pot fi acordate despagubiri materiale numai pentru aceleasi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparatie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare si Legea nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, sub imperiul carora partea interesata sa nu fi obtinut deja o reparatie

Astfel, in aprecierea Tribunalului, nici contravaloarea actualizata a cotei de V din casa de locuit confiscata in anul 1960 nu a intrat in sfera de reglementare a legii speciale, intrucat acest imobil a reintrat in proprietatea autorului reclamantului prin contractul de vanzare cumparare din anul 1976, aflandu-se ca urmare in proprietatea sa la data intrarii in vigoare a actului normativ anterior mentionat, deci nici nu putea fi restituit in temeiul dispozitiilor acestuia.

2. Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul G.M. criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Criticile sunt in esenta urmatoarele: in mod gresit prima instanta a respins cererea in despagubiri inclusiv cea privind partea de imobil confiscata, cata vreme autorul sau a fost condamnat politic, fiindu-i confiscata averea ca efect al condamnarii, iar caracterul reparator conferit de legea 221/2009 trebuie sa fie efectiv, neavand relevanta rascumpararea imobilului.

Recursul este fondat si s-a admis ca atare pentru considerentele ce se vor arata in continuare :

Prima instanta a interpretat gresit dispozitiile legale aplicabile, respectiv cele cuprinse in art. 5 lit. b din legea 221/2009, raportat la despagubirile privind imobilul confiscat, in cauza ridicandu-se doua probleme de drept.

Potrivit acestor dispozitii legale, orice persoana care a suferit condamnari cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, sotul sau descendentii acesteia pana la gradul al Il-lea inclusiv
pot solicita instantei
prevazute la art. 4 alin. (4), in termen de 3 ani de la data intrarii in vigoare a prezentei legi,
obligarea statului la acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate
prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obtinut despagubiri prin echivalent in conditiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare.

Din interpretarea logica si teleologica a acestor dispozitii legale, rezulta ca pentru acordarea de despagubiri in temeiul acestui act normativ, este necesar ca imobilul care a facut obiectul confiscarii ca urmare a hotararii penale de condamnare, sa nu fi fost restituit sau sa nu fi fost obtinute despagubiri prin echivalent in conditiile legilor speciale privind masurile reparatorii.

Deci, atat restituirea la care se refera legiuitorul, cat si obtinerea de despagubiri, trebuie sa se fi produs, ca regula, in temeiul legilor speciale reparatorii. Realitatea a demonstrat ca o restituire anterioara a unor imobile confiscate in baza unor hotarari penale de condamnare cu caracter politic, in conditiile in care hotararea penala nu a fost desfiintata, nu a fost posibila in alt context legislativ sau juridic.

Prin urmare, faptul ca in cauza, autoritatile de la aceea vreme au permis persoanei condamnate, dupa eliberare, sa rascumpere partea din imobil confiscata (in acest caz, este vorba de cota parte, persoana condamnata fiind casatorita la data condamnarii si confiscarii averii) - nu echivaleaza cu situatia din ipoteza normei, respectiv aceea de restituire a imobilului.

Cu alte cuvinte, redobandirea dreptului de proprietate asupra cotei parti din imobil a fost efectul contractului de vanzare-cumparare, iar nu al unui act de vointa al legiuitorului de la aceea vreme prin care sa se fi recunoscut un caracter abuziv al confiscarii si, cu atat mai putin, nu a fost efectul desfiintarii sentintei penale.

Asadar, bunul nu a fost restituit in sensul legii, astfel ca in cauza in principiu se cuvin despagubiri, de vreme ce nu s-a facut dovada nici a obtinerii de despagubiri in temeiul legii 10/2001.

Aceasta este concluzia la care a ajuns instanta de control judiciar in privinta primei probleme de drept.

Cea de-a doua problema de drept se refera la cuantumul despagubirilor.

In acest caz, trebuie avute in vedere urmatoarele aspecte: din interpretarea dispozitiilor legale enuntate in precedent, rezulta ca statul roman este obligat la plata de despagubiri reprezentand
echivalentul valorii
bunurilor confiscate ca efect al masurii politice abuzive.

Deci, scopul determinarii cuantumului corect al despagubirii, ca masura reparatorie in echivalent, este acela de a aduce in patrimoniul persoanei indreptatite o anumita suma de bani pentru repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuziva a bunului, persoana neputand primi prin despagubiri o valoare mai mare decat aceea a imobilului in cazul restituirii, in caz contrar s-ar genera o imbogatire fara just temei.

Asadar, pentru identificarea valorii corecte a sumei de bani ce trebuie stabilita cu titlu de despagubiri, instanta va trebui sa determine in principiu prejudiciul creat in patrimoniul persoanei indreptatite creat prin dislocarea bunului din patrimoniu.

Dar, intrucat in cauza, bunul a reintrat in patrimoniul persoanei indreptatite prin rascumparare de la stat, se apreciaza ca prejudiciul suferit, respectiv intinderea acestuia si corelativ, intinderea despagubirilor ce se vor acorda, il reprezinta numai suma de bani platita cu titlu de pret - respectiv suma de 9840 lei, achitata in 1976.

Cu alte cuvinte, este neintemeiata cererea de despagubiri privind plata a V din imobil, privind plata cheltuielilor de judecata la care a fost obligat autorul prin sentinta penala de condamnare, dar si a chiriei platite statului in perioada 1961-1976.

In ceea ce priveste plata unor despagubiri reprezentand V din imobil, sunt valabile considerentele expuse in precedent privind scopul legii speciale, dar per a contrario.

Privitor la cheltuielile de judecata stabilite prin sentinta penala si la chiria platita statului, Curtea retine ca acestea, intr-adevar, nu fac obiectul de reglementare a Legii 221/2009, fiind bunuri mobile, asa cum corect a retinut si prima instanta.

Revenind, in prima instanta s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, avand ca obiectiv inclusiv actualizarea sumei de 9840 lei, de la data platii la zi.

Instanta nu va confirma acest raport de expertiza, avand in vedere imprejurarea ca expertul nu a stabilit mai multe metode de determinare a valorii actualizate a sumei respective, pentru ca instanta sa aiba posibilitatea, fara a interfera in activitatea de specialitate a expertului, sa faca un control de legalitate a probei.

Se constata ca, prima instanta a respins capatul de cerere in despagubiri ca inadmisibil.

Prin urmare, intrucat actiunea a fost promovata dupa data de 25 noiembrie 2010, data intrarii in vigoare a legii 202/2010, prin care s-au adus modificari si Codului de procedura civila, nu este posibila reluarea judecatii in prima instanta, in cauza fiind pronuntata anterior o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, fiind aplicabile dispozitiile art. 312 alin. 6 ind. 1 Cod procedura civila.

Fata de imprejurarea ca prima instanta nu a solutionat pe fond cererea in despagubiri privind imobilul, se impune casarea in parte a sentintei, fiind incident cazul de recurs de casare cu retinere prevazut de art. 312 alin. alin. 4 teza II si alin. 6 ind. 1 teza I, astfel ca in cauza se va admite recursul in baza art. 312 alin. 1 teza I, alin. 2 teza II, se va casa in parte sentinta si se va retine cauza spre rejudecare in fond, in privinta cererii avand ca obiect despagubiri materiale privind imobilul confiscat si se va mentine restul dispozitiilor sentintei.

In rejudecare, se va pune in discutia partilor efectuarea unei noi expertize contabile sau efectuarea unui supliment la raport, prin care se va cere expertului sa prezinte instantei mai multe variante de actualizare a sumei de 9840 lei, de la data platii din anul 1976 la zi, tinandu-se seama si de denominarea leului de la 1 iulie 2005.
(Decizia civila nr. 1008 din 19 iunie 2014 - Sectia a l-a civila, rezumat judecator Radulescu Tatiana)