Chemarea în garanție - Update

Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.

În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă persoană.

Cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.

 Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce o însoţesc, precum şi copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.

În termenul stabilit de instanță, cel chemat în garanţie trebuie să depună întâmpinare şi poate să formuleze cererea.

Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.

Chemarea in garantie

Chemarea în garanţie este reglementată în art. 60-63 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia din părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.

Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă persoană.

În principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros. În actele cu titlu gratuit obligaţia de garanţie există doar în mod excepţional.

Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe cale principală, adică într-un proces distinct, fie pe cale incidentă. Această din urmă soluţie este preferabilă datorită avantajelor pe care le oferă: chemarea în garanţie pe cale incidentă constituie o simplă facultate a părţilor, iar nu o obligaţie. Totuşi promovarea cererii de chemare în garanţie pe cale incidentă prezintă avantaje de natură a demonstra eficienţa acestei căi procedurale: oferă garantului posibilitatea de a contribui alături de partea garantată la respingerea pretenţiilor părţii adverse; contribuie la o mai bună administrare a justiţiei, întrucât determină soluţionarea în acelaşi cadru procedural a două acţiuni conexe, realizând în acelaşi timp şi o economie de timp şi de cheltuieli.

Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată. Aceasta deoarece chemarea în garanţie constituie, astfel cum se recunoaşte unanim în literatura de specialitate o veritabilă acţiune civilă.

Pentru promovarea chemării în garanţie, partea interesată trebuie să afirme existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie ori a unei obligaţii de despăgubire. Această cerinţă rezultă implicit din dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. Mai precizăm că textul menţionat cuprinde o formulare largă care permite promovarea chemării în garanţie în toate împrejurările în care există o obligaţie de garanţie sau când partea ar putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva terţului.

Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în garanţie doar la anumite materii. Dimpotrivă, apreciem că art. 60 C. proc. civ. oferă temeiul recunoaşterii principiului potrivit căruia această instituţie procesuală poate fi utilizată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situaţia în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau despăgubire.

Cel mai adesea, chemarea în garanţie este folosită în materie contractuală. Situaţia este pe deplin explicabilă, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de vânzare-cumpărare. Potrivit art. 1336 C. civ., vânzătorul este răspunzător faţă de cumpărător de „liniştita posesiune a lucrului” şi de viciile aceluiaşi lucru”. La rândul său, art. 1338 C. civ. statuează că vânzătorul „este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului”. Obligaţia de garanţie este incidentă însă în cazul tuturor contractelor cu titlu oneros. Prin urmare, în asemenea contracte, transmiţătorul unui bun poate fi introdus în procesul dintre dobânditor şi un terţ care l-a acţionat în justiţie pe acesta din urmă în vederea apărării intereselor dobânditorului şi pentru a evita în acest mod un proces ulterior între garant şi garantat.

Chemarea in garantie

În practica judiciară, chemarea în garanţie este folosită frecvent şi în cadrul acţiunilor în revendicare, a litigiilor privitoare la sistarea stării de indiviziune, în litigiile locative şi chiar şi în litigiile având ca obiect realizarea unei obligaţii de despăgubire. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori partea are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ, ea poate solicita introducerea acestuia în litigiu, pe calea procesuală a chemării în garanţie, spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în pretenţii. În societatea modernă, amploarea raporturilor dintre comitenţi şi prepuşi constituie adeseori temeiul unor asemenea cereri de chemare în garanţie.

Un atribut special este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea atragerii altor persoane în proces. Astfel, potrivit art. 60 alin. (2) C. proc. civ., cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să cheme în garanţie în aceleaşi condiţii o altă persoană. Acest text are, astfel cum s-a precizat deja în literatura de specialitate, semnificaţia de a limita chemările în garanţie în lanţ, împrejurare ce ar putea conduce la tergiversarea nejustificată a judecăţilor. Prin urmare, cel de-al doilea chemat în judecată îşi va putea valorifica dreptul său la garanţie sau despăgubire numai prin intermediul unei acţiuni principale separate.

Dispoziţiile legale menţionate nu pot fi interpretate însă în sensul limitării persoanelor chemate în garanţie prin una şi aceeaşi cerere. În consecinţă, oricare dintre părţi poate formula o cerere de chemare în garanţie prin care să solicite introducerea în proces, prin aceeaşi cerere, a unuia sau a mai multor garanţi. Soluţia este identică şi în privinţa chemării în garanţie exercitate de garant în temeiul art. 60 alin. (2) C. proc. civ. Chemarea în garanţie constituie o acţiune civilă, fapt pentru care produce efecte similare cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea, ea produce şi unele efecte energice, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune şi punerea în întârziere a debitorului.

Fiind o cerere incidentă, chemarea în garanţie determină şi prorogarea competenţei sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanţie. Prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti.

Din punct de vedere al formei, cererea de chemare în garanţie este asimilată unei acţiuni civile. Aşa fiind, o atare cerere trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.

Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă. O atare poziţie procesuală este o consecinţă firească a considerării cererii de chemare în garanţie ca o veritabilă acţiune civilă. Este şi motivul pentru care în literatura de specialitate se consideră că terţul chemat în garanţie se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii ca şi părţile principale. În aceste condiţii, terţul va avea posibilitatea de a îndeplini orice acte procedurale ce ar fi necesare pentru apărarea sa faţă de cel garantat şi faţă de pretenţiile principale. Chemarea în garanţie are şi scopul evident de a realiza o apărare comună cu cel garantat împotriva pretenţiilor invocate de partea adversă. De aceea, trebuie să-i recunoaştem celui garantat dreptul de a se folosi de toate mijloacele procedurale pe care le are la dispoziţie şi partea garantată. Mai mult, considerăm, alături de alţi autori, că terţul se poate substitui în toate drepturile procedurale ale părţii care a formulat cererea de chemare în garanţie. Astfel, terţul va putea opune pretenţiilor principale orice apărări sau excepţii, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de cel garantat sau chiar şi în ipoteza în care acesta s-ar opune. În schimb, garantul nu va putea invoca acele excepţii care au fost acoperite în momentul introducerii sale în proces, întrucât şi el este obligat să ia procedura în starea în care se află în momentul intervenţiei sale. Garantul va putea invoca însă toate acele excepţii care se întemeiază pe nesocotirea unor norme de ordine publică, cum ar fi necompetenţa absolută, prescripţia dreptului la acţiune, puterea lucrului judecat etc.

Chemarea în garanţie constituie o acţiune civilă, fapt pentru care produce efecte similare cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea, ea produce şi unele efecte energice, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune şi punerea în întârziere a debitorului.

Fiind o cerere incidentă, chemarea în garanţie determină şi prorogarea competenţei sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanţie. Prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.

Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe”, iar de către pârât o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Aceste termene sunt determinate de lege în considerarea naturii chemării în garanţie, anume aceea de a constitui o veritabilă acţiune civilă. Dacă s-ar permite formularea cererii de chemare în garanţie în faţa instanţei de control judiciar, părţile ar fi private de beneficiul unui grad de jurisdicţie. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie conduce la judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea principală, cu excepţia cazului în care ambele părţi consimt să se soluţioneze împreună (art. 135 C. proc. civ.).

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează o dată cu cererea principală. Atunci când chemarea în garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor două cereri, spre a fi soluţionate în mod separat.

În principiu, instanţa se va pronunţa prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii principale, cât şi asupra cererii incidente. Instanţa nu poate refuza soluţionarea cererii de chemare în garanţie şi îndruma partea interesată să introducă o acţiune separată împotriva garantului. Precizăm însă că, în prezent, legislaţia noastră procesuală nu prevede necesitatea soluţionării cererii de chemare în garanţie în două faze: admiterea cererii şi soluţionarea acesteia.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în garanţie sunt dependente de caracterul incident al acesteia faţă de cererea principală. Astfel, jurisprudenţa noastră a decis că o cerere de chemare în garanţie promovată pe cale incidentă rămâne fără obiect şi urmează să fie respinsă atunci când acţiunea principală a fost şi ea respinsă.

Vizualizati serviciile pe care le oferim in materie civila accesand pagina Avocat .