Uzucapiunea de 30 de ani. Imobil afectat de construcţii hidrotehnice (chesoane)

Cuprins pe materii: Drept civil

Indice alfabetic: Uzucapiunea de 30 de ani

Temei de drept: art. 1846 şi art. 1847 din Codul civil. Legea nr. 213/1998 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia

Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1846 şi art. 1847 din Codul civil referitoare la exercitarea unei posesii continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar, asupra imobilului în litigiu, pentru o perioadă de 30 ani.

Pentru a putea opera uzucapiunea este necesar şi ca bunurile imobile să se afle în circuitul civil, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fi fost declarate inalienabile. Astfel, sunt inalienabile şi nu pot fi uzucapate bunurile ce fac parte din domeniul public, enumerate de Anexa Legii nr. 213/1998 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, între care, la art. III pct. 4 din lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritorial se includ şi terenurile afectate de construcţii hidrotehnice.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia civilă nr. 508/28.06.2018

Instanţa de apel a notat că, prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că au dobândit pe calea uzucapiunii de lungă durată dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă totală de 2753 mp teren, situat în Iaşi [din care, potrivit susţinerilor reclamanţilor, o parte a aparţinut pârâtului G M (care a abandonat terenul), şi o parte lui Ş I (expropriată prin Decretul nr. 223/1974)], ca urmare a posesiei continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar, din anul 1970.

Preliminar, instanţa constată că terenul solicitat în cauză a aparţinut foştilor proprietari GM (800 m.p.) şi Ş.I. (900 m.p.), care au deţinut şi case de locuit, astfel cum rezultă din matricola de clădiri din anii 70, Ş.I. fiind expropriat prin Decretul nr. 223/1974 şi ulterior moştenitorii săi solicitând restituirea imobilului.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că pentru terenul în suprafaţă de 2000 mp situat la acea adresă a fost înregistrată cerere de restituire în temeiul Legii nr. 169/1997 de către numita S R, acest imobil fiind revendicat, fără succes, şi prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, instanţa reţine, din raportul de expertiză întocmit de expert, însuşit de apelanţi, că reclamanta locuieşte în clădirea învecinată cu terenul solicitat, ce aparţine, potrivit extrasului de Carte funciară, Statului Român, împreună cu terenul aferent casei, şi care nu este delimitat prin gard de terenul în litigiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 1847 Cod civil: „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar,(...)”.

Verificând îndeplinirea, în speţă, a condiţiilor prevăzute de lege, Curtea constată că în mod judicios instanţa a reţinut că posesia reclamanţilor nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 1847 Cod civil (să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar).

Astfel, deşi reclamanţii-apelanţi au invocat faptul că au avut posesia utilă a terenului din anul 1970 şi au plătit impozit pentru acest imobil (începând cu o dată neprecizată), înscrisurile depuse la dosar relevă faptul că reclamanţii nu figurau ca posesori ai imobilului (cel puţin) în perioada 1988-1990, din registrul posesorilor rezultând că suprafaţa de teren înscrisă în parcela nr. 909 figurează în perioada 1988-1990 în Administrarea operativă a Mun. Iaşi, şi în posesia Inspectoratului Silvic.

Mai mult, din precizările formulate de intimata UAT Iaşi prin Primar rezultă că înscrierea imobilului în evidenţa fiscală s-a făcut în temeiul declaraţiei din 1955 ce are ataşată schiţa manuală întocmită pe numele GM, reclamanţii depunând declaraţie pentru stabilirea impozitului pe clădiri şi teren în anul 2002, cu referire doar la o suprafaţă de 1299,06 mp din terenul solicitat, în suprafaţă de 2753 m.p.

În ce priveşte plata impozitului pentru imobilul solicitat, situat la nr. 20, 22, Curtea notează că reclamanţii au depus doar deciziile de impunere pentru anul 2015, care privesc suprafaţa de 1299,60 mp situată la nr. 20 (nu şi pentru terenul de la nr. 22) şi construcţia aflată în proprietatea Statului Român.

Prin urmare, nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei de posesie a terenului în suprafaţă de 2753 mp solicitat prin acţiune pe o perioadă de 30 de ani.

În plus, instanţa reţine că pe terenul deţinut de reclamanţi, în suprafaţă de 1836 mp, astfel cum a fost identificat de expert, se află amplasate construcţii hidrotehnice (chesoane) care sunt de interes public şi local şi care necesită acces pentru întreţinerea lor, aspect reliefat şi de raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expertul topograf, precum şi de raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit în cauză de expertul topograf.

De asemenea, din adresa Municipiului Iaşi - Instituţia Arhitectului Şef, Serviciul GIS - Cadastru, documentaţia cadastrală, extrasul din registrul posesorilor, rezultă că suprafaţa de teren înscrisă în parcela nr. 909 figurează în perioada 1988-1990 în Administrarea Operativă a Mun. Iaşi, posesor fiind Inspectoratul Silvic, pe amplasamentul respectiv existând amplasate construcţiile hidrotehnice (chesoanele) arătate mai sus.

Instanţa înlătură ca nerelevantă adresa emisă de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, depusă în apel de către apelanţi, potrivit cu care terenul în litigiu nu se suprapune peste fondul forestier proprietate publică a statului, administrat de către Direcţia Silvică Iaşi, având în vedere faptul că soluţia pronunţată de instanţa de fond nu se întemeiază pe o astfel de constatare, iar adresa nu face nici o referire la construcţiile hidrotehnice (chesoanele) identificate de experţi pe acest teren.

Împrejurarea că aceste chesoane nu ar mai fi fost vizitate din anii ’80, invocată de apelanţi, nu a fost probată în cauză şi nu este de natură a schimba regimul juridic al acestor construcţii hidrotehnice.

Instanţa notează că pentru a putea opera uzucapiunea este necesar şi ca bunurile imobile să se afle în circuitul civil, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fi fost declarate inalienabile. Astfel, sunt inalienabile şi nu pot fi uzucapate bunurile ce fac parte din domeniul public, enumerate de Anexa Legii nr. 213/1998 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, între care, la art. III pct. 4 din lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale (ce are caracter exemplificativ, potrivit menţiunii exprese cuprinse în lege) se includ şi terenurile afectate de construcţii hidrotehnice.

Totodată, instanţa reţine că există inadvertenţe între suprafeţele de teren declarate la organele financiare, pentru care s-a calculat impozitul decizia de impunere depusă la dosar, pentru anul 2015 (respectiv doar pentru terenul de la nr. 20, în suprafaţă de 1299,60 mp), cele solicitate prin cererea iniţială, totalizând 2753 mp, şi cele identificate de fiecare expert tehnic, şi precum şi neclarităţi în ceea ce priveşte forma/îngrădirea terenului.

Astfel, expertul a identificat prin expertiza extrajudiciară, ca fiind deţinută de reclamanţi, suprafaţa totală de 2753 mp (faţă de suprafaţa declarată la organele financiare pentru calculul impozitului, de 1299,60 mp, incluzând construcţia de pe teren), în timp ce expertul a identificat suprafaţa de 1836 mp.

Curtea constată că, deşi reclamanţii au declarat la organele financiare terenul şi casa de locuit de la nr. 20, clădirea aparţine Statului Român, astfel cum rezultă din extrasul de Carte Funciară aflat la dosar, şi cuprinde, alături de apartament, un spaţiu comercial aparţinând Vel Pitar SRL, în care se desfăşoară activitate de comerţ şi în prezent, potrivit constatărilor expertului, coroborate cu declaraţia martorei audiată în apel.

În ceea ce priveşte expertiza judiciară întocmită de expert, aceasta a identificat ca fiind deţinută de reclamanţi şi împrejmuită, cu îngrădiri vechi (cu excepţia punctelor 19-20-21-22-2324), doar suprafaţa de 1836 mp. Expertul tehnic a confirmat faptul că există diferenţe de formă şi configuraţie ale terenului, legate de includerea în schiţă a unor parcele aflate dincolo de gardul imobilului, pe care nu le-a putut explica decât în parte, prin necunoaşterea, de către primul expert, a faptului că locuinţa reclamantei nu aparţine acesteia, ci Statului Român (răspuns la obiecţiuni).

Curtea constată că în mod judicios instanţa de fond a reţinut împrejurarea că posesia reclamanţilor nu îndeplineşte nici condiţia exercitării posesiei sub nume de proprietar, întrucât din declaraţia martorei FA, audiată la instanţa de fond, rezultă că martora nu îi cunoaşte pe reclamanţi ca fiind proprietari ai imobilului construit (care a fost naţionalizat) şi nici a terenului. Această declaraţie nu poate fi înlăturată întrucât reprezintă percepţia martorului şi în plus, actele depuse la dosar fac dovada împrejurării că imobilul construit este proprietatea Statului Român, situaţie în care este irelevantă inexistenţa unui contract de închiriere, invocată de reclamaţii- apelanţi prin motivele de apel.

În ce priveşte declaraţia martorei HR, audiată în apel, aceasta nu este relevantă în cauză, în condiţiile în care nu a perceput personal faptele relatate, martora precizând că ştie de la apelanţi faptul că plătesc impozit şi nu chirie şi că îi recunoaşte ca proprietari, întrucât locuiau în acel imobil la momentul la care martora a devenit vecina lor.

Deşi apelanţii au susţinut că instanţa supremă a decis că proba posesiei se poate face, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, prin plata impozitelor şi a celorlalte taxe referitoare la imobil şi/sau prin înscrierea imobilului la circa financiară, nu au indicat din ce an au plătit impozit şi când au declarat bunul imobil, şi nu au adus dovezi privitoare la plata impozitului/declararea imobilului în perioada în care s-a susţinut că au avut posesia neîntreruptă a imobilului (din anul 1970), actele legate de calculul impozitului, depuse de reclamanţi la dosar, datând din anul 2015, iar intimata făcând referire la anul 2002 ca fiind anul declarării bunului imobil teren şi construcţie, astfel cum s-a arătat mai sus.

Faţă de cele reţinute mai sus, instanţa constată că apelanţii nu au făcut dovada faptului că au exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, asupra imobilului în litigiu, pentru o perioadă de 30 ani, astfel cum prevăd dispoziţiile legale pe care îşi întemeiază cererea.

Pentru aceste considerente, constatând apelul neîntemeiat, instanţa îl respinge în temeiul disp. art. 480 alin. 1 C.pr.civ., păstrând sentinţa apelată ca fiind temeinică şi legală.