Tâlhăria - Update

Tâlhăria

Conform art.233 Cod Penal, furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Obiectul

• Obiectul juridic principal: relațiile sociale privitoare la apărarea dreptului de proprietate, a posesiei sau a detenției;
• Obiectul juridic secundar: relațiile sociale privitoare la protecția libertății psihice a persoanei sau cele privitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei;
• Obiectul material principal: similar celui de la infracțiunea de furt;
• Obiectul material secundar: corpul persoanei.

Subiectul

• Subiectul activ: orice persoană;
• Participația penală este posibilă sub toate formele;
• Subiectul pasiv: orice persoană;
• Dacă violențele sunt exercitate față de o pluralitate de persoane, dar se comite o singură faptă tipică de furt, se va reține o singură infracțiune de tâlhărie;
• Dacă violențele sau amenințările sunt exercitate față de o pluralitat de persoane, săvârșindu-se mai multe fapte tipice de furt, se vor reține tot atâtea infracțiuni de tâlhărie câte persoane vătămate prin acte de violență sau amenințare există;
• Dacă bunurile sunt sustrase de la o persoană, iar amenințările sau actele de violență sunt exercitate față de o altă persoană, se va reține o singură infracțiune cu doi subiecți pasivi.

Latura obiectivă

• Elementul material este format din două activități infracționale: furt simplu şi furt calificat şi acte de violență fizică sau psihică;
• Urmarea imediată constă într-o deposedare, producându-se astfel un prejudiciu; stare de pericol pentru libertatea psihică a victimei sau vătămarea integrității corporale, a sănătății sau a vieții persoanei;
• Pentru ca infracțiunea complexă de tâlhărie să se consume, trebuie ca principala sa componentă, furtul, să se consume;
• Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

• Intenție directă;
• Trebuie să existe atât scopul însuşirii bunului sustras, cât şi exercitarea de violențe sau amenințări în scopul luării sau a păstrării bunului, al asigurării scăpării ori al înlăturării urmelor infracțiunii.

Tentativa

• Actele de pregătire sunt posibile, dar neincriminate;
• Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.

Consumarea şi epuizarea

• Consumarea are loc în momentul sustragerii bunului;
• Poate fi săvârșită în formă continuată, când se epuizează după ultimul act de executare.

Pedeapsa

• Închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi;
• Dacă fapta a produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale se majorează cu jumătate.

Elemente de procedură

• Acțiunea penală se pune în mişcare şi se exercită din oficiu.

Talharia

Talharia

Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani.

Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopţii;

e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;

f) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;

g) în timpul unei calamităţi;

h) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani.

Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Prin voinţa legiuitorului, tâlhăria este o infracţiune unică, deşi în conţinutul său cuprinde pe lângă acţiunea de sustragere (de furt) şi acte de violenţă, ameninţări ori alte forme de constrângere îndreptate împotriva persoanei, deci este o infracţiune complexă.

În contextul acţiunilor care compun conţinutul infracţiunii de tâlhărie, acţiunea de punere a victimei în stare de neputinţă de a se apăra, de întrebuinţare de astfel de mijloace după realizarea furtului pentru păstrarea bunului sustras ori pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, sunt acţiuni secundare.

Unitatea legală în care se absorb cele două activităţi specifice (de luare şi violenţă) este bazată pe rezoluţia infracţională care leagă cele două acţiuni, rezoluţie prin care făptuitorul urmăreşte scopul sustragerii unui bun mobil, iar mijlocul prin care realizează aceasta este violenţa ori ameninţarea pe care le exercită asupra victimei.

Talharia

Conţinutul infracţiunii

În reglementarea cuprinsă în art. 211 C.pen. se incriminează o formă simplă (tip) a infracţiunii de tâlhărie (alin.1) precum şi forme calificate, agravate (alin. 2 şi 3).

Dacă anterior modificării Codului penal legiuitorul nu făcea vreo distincţie pentru acţiunea componentă a sustragerii din cuprinsul infracţiunii de tâlhărie, respectiv că aceasta se realizează ca un furt simplu sau un furt calificat, agravarea intervenind doar în raport de eventualele consecinţe mai grave privitoare la integritatea corporală ori sănătatea sau viaţa victimei, prin reglementarea actuală se recunoaşte pericolul social sporit al sustragerii realizate în condiţiile furtului calificat de la art. 209 C.pen., acestea determinând forme de agravare distincte.

Obiectul juridic

Întrucât tâlhăria este o infracţiune complexă, ea are două obiecte juridice speciale, unul principal şi unul secundar.

Obiectul juridic principal este acelaşi cu cel al infracţiunii de furt, respectiv relaţiile sociale privitoare la apărarea şi ocrotirea patrimoniului persoanei, iar obiectul juridic secundar, adiacent, îl constituie relaţiile sociale referitoare la apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, libertăţii persoanei.

Prin săvârşirea infracţiunii de tâlhărie se încalcă, aşadar, două categorii de relaţii importante, astfel că gradul de pericol social este cu atât mai ridicat, ceea ce a şi impus o sancţionare severă a comiterii acestei fapte.

Obiectul material al tâlhăriei este, în raport de acţiunea principală, bunul mobil care este sustras (obiectul material principal), iar în raport de acţiunea adiacentă este, de regulă, corpul persoanei împotriva căreia se exercită violenţa, însă pot fi şi unele bunuri aflate la dispoziţia acesteia (dacă făptuitorul dă foc la mărfuri spre a o determina să-i predea o sumă de bani).

Subiecţii infracţiunii

Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile necesare pentru a răspunde penal.

Sub aspectul participaţiei penale, aceasta este posibilă atât sub forma coautoratului, cât şi sub forma complicităţii sau instigării. Desfăşurarea de activităţi materiale comune şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale de către mai mulţi făptuitori, fie de coautorat, fie de complicitate, în vederea săvârşirii aceleiaşi infracţiuni de tâlhărie, ori desfăşurarea de către unii a acţiunilor violente, iar de către alţii a acţiunilor de sustragere (în baza unei înţelegeri înainte stabilite în acest sens sau a unei conlucrări intervenite în timpul desfăşurării acţiunilor), conferă calitatea de subiect activ, fiecărui participant.

Nu va fi însă subiect activ al infracţiunii de tâlhărie, cel care promite făptuitorului că va tăinui bunurile pe care acesta le va sustrage de la victimă sau că va favoriza pe făptuitor şi care nu ştie că bunurile au fost obţinute prin exercitarea violenţei sau ameninţării, acesta fiind subiect activ al infracţiunii de furt.

Prin urmare, participaţia penală la infracţiunea de tâlhărie este posibilă în alte forme decât cea concomitentă cu a autorului la locul săvârşirii faptei, respectiv numai în forma instigării şi complicităţii materiale sau morale anterioare. În cazul în care participarea este concomitentă, participanţii vor fi subiecţi activi ai infracţiunii în forma agravată prevăzută de art. 211 alin. 2, lit. a C.pen.

Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană asupra căreia s-au exercitat ameninţările, violenţele etc., pentru a i se lua un bun, dar şi persoana (sau persoanele) care, fără a fi posesorul sau detentorul bunului sustras, a fost cea asupra căreia s-a exercitat acţiunea secundară, adiacentă de violenţă, ameninţătoare etc. pentru ca făptuitorul să-şi păstreze bunul ori să-şi asigure scăparea, ori pentru a înlătura urmele infracţiunii. În această din urmă situaţie vor exista doi subiecţi pasivi ai infracţiunii, respectiv cel care era deţinătorul bunurilor furate şi cel care a suportat violenţa din partea făptuitorului.

Latura obiectivă

Caracterul de infracţiune complexă a tâlhăriei se exprimă, în primul rând, în elementul material al laturii obiective a acesteia, care se realizează prin acţiunea de furt (acţiunea principală) şi prin acţiunea de violenţă, de ameninţare, ori de folosire a celorlalte mijloace de constrângere (acţiunea adiacentă), acţiuni conjugate în care acţiunea de constrângere reprezintă acţiunea mijloc, iar acţiunea de furt constituie acţiunea scop.

La tâlhărie, ca şi la furt, acţiunea principală de sustragere constă în luarea bunului mobil, scoaterea lui din posesia patrimonială a victimei, fără a avea consimţământul acesteia.

Această acţiune principală se poate realiza în forma furtului simplu pentru forma tip prevăzută de alin. 1 al art. 211 C.pen. şi sub forma furtului calificat pentru forma agravată prevăzută de alin. 2, lit. a-g din acelaşi articol.

În cazul infracţiunii de tâlhărie, bunul poate ieşi din posesia sau detenţia persoanei vătămate şi prin remiterea acestuia de către acea persoană, însă aceasta nu este o remitere consimţită, ci silită, determinată de acţiunea de constrângere exercitată de făptuitor. Aceasta nu poate duce la confundarea infracţiunii de tâlhărie cu infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 C.pen., pentru că aici pericolul creat prin constrângere este iminent, iar după remiterea bunului, victima îşi redobândeşte imediat libertatea, ori în cazul şantajului pericolul nu este actual ci urmează să se producă în viitor.

Acţiunea secundară, adiacentă, constă în întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări, ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, făptuitorul putând folosi oricare dintre aceste mijloace ori să le folosească cumulativ, ceea ce nu schimbă caracterul unitar al infracţiunii, însă îi sporesc pericolul social.

Violenţa, ca element constitutiv al tâlhăriei, trebuie să se manifeste printr-o constrângere fizică exercitată asupra unei persoane, aceasta constituind o primă cerinţă esenţială pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie.

Violenţa trebuie săvârşită nemijlocit asupra persoanei victimei, personal de făptuitor ori de către acesta prin intermediul unui lucru, animat sau neanimat.

Totodată, violenţa trebuie să fie efectivă şi de o asemenea intensitate încât să fie aptă de a duce la înfrângerea rezistenţei victimei şi la luarea ca urmare a bunului ori la păstrarea bunului deja sustras ori la scăparea făptuitorului. Dacă este suficientă în intensitate o anume violenţă pentru a se reţine infracţiunea de tâlhărie, aceasta se va aprecia în concret faţă de împrejurările în care a fost săvârşită fapta.

Pentru forma simplă, tip, a infracţiunii de tâlhărie, violenţele la care se referă textul sunt cele de intensitatea şi urmările prevăzute în art. 180 şi art. 181 C.pen.

O altă cerinţă esenţială constă în aceea ca violenţa exercitată să fie anterioară sau concomitentă acţiunii de luare a bunului (poate fi şi posterioară atunci când se exercită pentru a se păstra bunul sustras anterior).

În literatura juridică şi în practica judiciară au existat opinii şi soluţii diverse cu privire la exercitarea acţiunii violente asupra bunului aflat în mâna victimei sau purtat de acesta şi luat de făptuitor prin smulgerea surprinzătoare de la victimă.

În acest sens, prin smulgerea prin surprindere din mâna victimei a unui portmoneu, sacoşe ori alt bun, fără ca deţinătorul să poată opune vreo rezistenţă, nefiind adusă vreo atingere relaţiilor sociale privitoare la viaţă, integritatea corporală, sănătatea ori libertatea persoanei (obiectul juridic secundar al infracţiunii de tâlhărie), fapta va primi încadrarea juridică a infracţiunii de furt.

Dacă însă se smulge prin surprindere un colier de la gâtul unei persoane, ceasul de pe mâna acesteia, cercelul din ureche ori alte bunuri care pentru detaşarea lor de deţinător transmit acţiunea violentă corpului victimei (uneori chiar rănind-o, cauzându-i vătămări corporale), considerăm că ne vom afla în prezenţa infracţiunii de tâlhărie, tocmai pentru că în aceste cazuri se aduce atingere obiectului juridic secundar, adiacent al acesteia. Este cu atât mai evident că se va comite infracţiunea de tâlhărie, şi nu de furt, atunci când victima, chiar surprinsă de acţiunea făptuitorului, opune rezistenţă, ţine de bunul respectiv pentru a şi-l păstra.

Ameninţarea constă în orice act prin care se realizează o constrângere morală a unei persoane, conţinutul acţiunii şi cerinţele esenţiale fiind cele referitoare la infracţiunea cu această denumire prevăzută de art. 193 C.pen.

De esenţa ameninţării este faptul că prin această acţiune făptuitorul pune victima în situaţia de a nu mai putea întreprinde nimic pentru a-şi apăra bunul, fiind constrânsă moral la această atitudine.

Punerea victimei în stare de inconştienţă constă în aducerea victimei în situaţia de a nu-şi da seama, de a nu percepe că i se va lua un bun, stare anume provocată în acest scop, prin folosirea unor substanţe producătoare de astfel de efecte (băuturi alcoolice, narcotice etc.).

Punerea victimei în stare de neputinţă de a se apăra constă în aducerea acesteia în situaţia de a fi conştientă, însă imobilizată fizic (prin legare, încuiere într-o cameră până se sustrage bunul etc.), anihilându-se astfel mai ales posibilitatea ei de a-şi proteja, apăra bunul de acţiunea de sustragere a făptuitorului.

Dacă victima este în stare de inconştienţă ori neputinţă de a se apăra, nu ca urmare a acţiunii făptuitorului şi acesta profită de aceste stări pentru a lua bunul, fără a exercita acte de violenţă, fapta nu va constitui infracţiunea de tâlhărie, ci de furt (spre exemplu sustragerea unui bun aflat în posesia unui copil care, datorită vârstei, este în imposibilitatea de a se apăra).

Rezultatul specific necesar pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie are tot un caracter complex, respectiv producerea unei pagube în patrimoniul unei persoane (rezultatul principal) şi vătămarea libertăţii, integrităţii corporale sau sănătăţii (rezultatul secundar, adiacent).

Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea exercitată şi rezultatul produs, atât sub aspectul acţiunii principale, cât şi a celei secundare.

Latura subiectivă

Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă, pentru că făptuitorul vrea să săvârşească furtul prin violenţă sau ameninţare, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă a victimei de a se apăra şi, de asemenea, prevede şi doreşte să folosească aceste mijloace pentru a păstra bunul sustras ori pentru a şterge urmele infracţiunii, ori pentru a-şi asigura scăparea.

Fiind o infracţiune complexă, intenţia făptuitorului trebuie să existe atât în raport cu acţiunea principală, respectiv acţiunea de furt, de sustragere, cât şi în raport de acţiunea adiacentă de exercitare de violenţe, ameninţări etc., deci trebuie să existe intenţia calificată, specifică de a comite sustragerea prin folosirea constrângerii în modurile arătate.

Formele agravate ale infracţiunii de tâlhărie

Prin modificarea alin. 2 al art. 211 C.pen. s-au introdus următoarele împrejurări agravante care exprimă un pericol social sporit al infracţiunii de tâlhărie atunci când ea se comite în aceste situaţii circumstanţiale:

a) Tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane împreună. Pentru existenţa acestei împrejurări este necesară acţiunea comună, conlucrarea a doi sau mai mulţi făptuitori în activitatea de sustragere şi în activitatea violentă sau de ameninţare ori de punere a victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra ori de întrebuinţare de astfel de mijloace pentru păstrarea bunului sustras, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea. Prin urmare, infracţiunea se poate comite în oricare din formele de participaţie (coautorat, instigare, complicitate), cerinţa fiind ca participanţii să contribuie efectiv şi concomitent la desfăşurarea acţiunilor care caracterizează latura obiectivă a acestei infracţiuni. Se comite fapta în coautorat şi în situaţia când unul (sau unii) dintre participanţi a desfăşurat direct doar actele de violenţă sau ameninţare, iar altul (alţii) a sustras bunurile. În cazul instigării sau complicităţii la tâlhărie, pentru realizarea împrejurării de agravare, constând în comiterea faptei de două sau mai multe persoane împreună, este necesară contribuţia concomitentă a instigatorului sau complicelui.

b) Tâlhăria săvârşită de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică. Referindu-ne la această împrejurare de calificare, arătăm că textul opereazăindiferent dacă făptuitorul se foloseşte sau nu de arma sau substanţa narcotică aflată asupra sa; este suficient ca acestea să existe asupra lui şi să poată recurge la ele pentrucomiterea actelor de violenţă componente ale infracţiunii complexe de tâlhărie.

Existenţa unor asemenea mijloace la îndemâna făptuitorului conferă un pericol sporitfaptei, acesta simţindu-se mai sigur pe sine, mai îndrăzneţ şi mai agresiv, iar victimamai înfricoşată dacă făptuitorul apare cu aceste mijloace de mare pericol în faţa sa.

Dar, chiar dacă făptuitorul nu arată victimei armele sau substanţa narcotică de caredispune, agravanta tot va subzista, legea necondiţionând aplicarea textului de aceastăîmprejurare, fiind suficient să aibă asupra sa arma sau substanţa narcotică.

Deşi modul cum este redactat textul pare a sugera idea că făptuitorul trebuie săfi avut arma asupra sa chiar din momentul când a început săvârşirea actelor deviolenţă, considerăm că agravantă subzistă şi dacă, în cursul desfăşurării acteloragresive, el primeşte o armă de la un complice, ori foloseşte un instrument dinlocuinţa victimei pentru a o ataca pe aceasta, deoarece şi în această ipotezăfăptuitorul, într-un moment al acţiunii agresive, a avut asupra sa o armă.

c) Tâlhăria săvârşită de o persoană mascată, deghizată sau travestită.

Această împrejurare de agravare cuprinde recunoaşterea unui pericol social sporit aunei infracţiuni de tâlhărie comisă de un făptuitor periculos, care şi-a premeditat fapta,a luat măsuri pentru a fi greu de recunoscut (prin mascare, deghizare sau travestire),care prin înfăţişarea sub care se prezintă sporeşte teama victimei, sporindu-şi şanselede reuşită infracţională. Cu privire la unele aspecte legate de această agravantă facemtrimitere la explicaţiile date cu prilejul analizării infracţiunii de furt calificat prevăzutăde art. 209 alin. 1, lit. c C.pen.

d) Tâlhăria săvârşită în timpul nopţii. Cu referire la această agravantă, pentruexplicaţii, facem trimitere la consideraţiile expuse cu prilejul analizării acesteiagravante la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 1 lit. d C.pen.

e) Tâlhăria săvârşită într-un loc public sau într-un mijloc de transport.

Aspectele relevate cu prilejul tratării furtului săvârşit într-un loc public vor fi avute înconsiderare şi pentru împrejurarea agravantă a comiterii tâlhăriei într-un loc public. Pelângă aceasta, comiterea unei tâlhării într-un loc public vădeşte şi o periculozitatedeosebită a făptuitorului, exprimată în temeritatea sa, în dispreţul mai vădit pentrurespectarea ordinii de drept, precum şi în starea de nesiguranţă care se creează pentruposesorii de bunuri, persoane fizice sau juridice.

Ce-a de a doua formă de agravare - săvârşirea tâlhăriei într-un mijloc de transport - necesită precizarea că, dacă la furtul calificat această agravantă există atunci când fapta se săvârşeşte într-un mijloc de transport în comun, în cazul tâlhăriei această agravantă există când fapta se săvârşeşte în orice mijloc de transport. Această precizare este necesară pentru a se releva faptul că protecţia penală în raport cu această infracţiune mai gravă (tâlhăria) este şi mai extinsă prin împrejurarea de agravare care duce la sancţionarea mai aspră a faptelor de tâlhărie care se comit în oricare mijloace de transport, respectiv atât cele care transportă persoane în comun sau individual, cât şi cele care transportă doar bunuri.

f) Tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia. Această circumstanţă de agravare este specifică tâlhăriei, întrucât nu se întâlneşte între împrejurările agravante de la infracţiunea de furt calificat, prin instituirea ei protejându-se şi dreptul persoanei la folosirea în deplină siguranţă a locului în care îşi trăieşte viaţa intimă şi în care îşi păstrează bunurile care îi aparţin.

Prin "locuinţă", în sensul prezentei reglementări agravante, se înţelege orice loc destinat efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane, indiferent de felul construcţiei (casă, garaj, colibă, cort etc.), de faptul că este folosită permanent sau trecător (cameră de hotel, cabină de vapor etc.), esenţial este să fie folosită, în fapt, efectiv, pentru nevoi legate de viaţa intimă a persoanei (repaus, odihnă, alimentare etc.).

Prin "dependinţe" vom înţelege locurile accesorii ale locuinţei cum ar fi bucătăria, cămara, pivniţa, magazia, terasa etc., deci locurile care întregesc folosinţa locuinţei.

Pentru o protecţie egală a patrimoniului, indiferent că acesta aparţine unei persoane fizice sau juridice, ar trebui considerat că legiuitorul a înţeles, prin instituirea acestei agravante, să atribuie noţiunilor de "locuinţă" şi "dependinţe" un sens mai larg decât cel explicat anterior, pentru că altfel protecţia ar fi doar în folosul persoanelor fizice. Extinzând înţelesul noţiunilor ar trebui considerat că în sfera de apărare ar intra şi sediile persoanelor juridice, depozitele de mărfuri ale acestora etc.. Întrucât o asemenea extindere ar apare ca forţată şi în afara legii, considerăm că această interpretare a noţiunilor de "locuinţă" şi "dependinţe" nu operează, astfel că se impune - de lege ferenda - instituirea protecţiei penale, în mod egal, şi cu atât mai necesar, şi în favoarea persoanelor juridice, a autorităţilor publice, instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de interes public, dintre cele prevăzute la art. 145 C.pen.

g) Tâlhăria săvârşită în timpul unei calamităţi. Explicaţiile privitoare la această împrejurare de agravare sunt aceleaşi ca şi la furtul calificat prevăzută de art. 209 alin. 1, lit. h, la care facem trimitere.

h) Tâlhăria care a avut vreuna din urmările arătate în art. 182. Această împrejurare de agravare are la bază consecinţele acţiunii adiacente, respectiv a actelor de violenţă exercitate asupra victimei, pentru reuşita acţiunii principale de luare a bunului, atunci când aceste consecinţe constau într-o vătămare corporală care necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale ori pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei.

Pentru existenţa acestei agravante, pe lângă consecinţele arătate, este necesar ca aceste consecinţe să se fi produs sub forma de vinovăţie a praeterintenţiei, respectiv făptuitorul să fi acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte săvârşirea faptei de tâlhărie (atât pentru infracţiunea de sustragere cât şi pentru cea de violenţă) şi să fie, în acelaşi timp, în culpă în ceea ce priveşte urmarea mai gravă care s-a produs.

În situaţia în care făptuitorul va acţiona cu intenţie şi în ceea ce priveşte urmarea mai gravă care s-a produs, vom fi în prezenţa unui concurs de infracţiuni (tâlhărie prevăzută de art. 211 alin 1 sau 2, dacă există o altă împrejurare de agravare din cele anterior prezentate, şi lovire ori vătămare corporală, ori vătămare corporală gravă, în raport de numărul zilelor de îngrijiri medicale), nemaifiind în împrejurarea de agravare de la litera h.

i) Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau care a avut ca urmare moartea victimei (alin. 3). Această agravantă se referă în primul rând laconsecinţele deosebit de grave care s-au produs prin acţiunea principală a tâlhăriei,respectiv furtul, iar sub al doilea aspect se referă la rezultatul acţiunii secundare deviolenţă, ameninţare etc..

Cu privire la consecinţele deosebit de grave, întrucât acestea au fost tratate cu prilejul analizării infracţiunii de furt, facem trimitere la cele acolo explicate.

Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei constituie forma agravată care presupune comiterea cu intenţie a faptei de tâlhărie, însă moartea victimei, trebuie să se fi produs praeterintenţionat, prin depăşirea intenţiei sale şi posibilă ca rezultat al culpei făptuitorului. Când acţiunea violentă se comite cu intenţia de a ucide victima pentru a putea sustrage un bun, şi atât moartea victimei cât şi sustragerea bunului se realizează, nu vom fi în prezenţa acestei agravante, ci în prezenţa unui concurs de infracţiuni: omor deosebit de grav (art. 176 lit. d C.pen.) şi tâlhărie (art. 211 alin. 1 C.pen.).

Tentativa şi consumarea infracţiunii

a) Tentativa.

Potrivit dispoziţiilor art. 222 C.pen. se prevede că această infracţiune, fiind susceptibilă de forma tentativei, se pedepseşte.

Tentativa la infracţiunea de tâlhărie există atunci când făptuitorul a început executarea furtului prin violenţă, ameninţare etc., însă nu s-a reuşit însuşirea bunului datorită intervenţiei ori opoziţiei posesorului ori deţinătorului bunului, ori a altei persoane, ori când după exercitarea acţiunilor violente contra victimei nu s-a reuşit deposedarea de bun pentru că acesta nu se găsea la victimă sau în locul în care se credea de făptuitor că există.

b) Consumarea

Infracţiunea de tâlhărie se consumă când sustragerea bunului s-a realizat (acţiunea principală) prin folosirea de violenţe, ori ameninţări, ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra etc. (acţiuni adiacente, secundare).

Pentru împrejurările de agravare ale tâlhăriei, infracţiunea se consumă atunci când s-au produs şi rezultatele mai grave prevăzute de lege.

Sancţiunea

Infracţiunea de tâlhărie, în forma tip de la alin. 1 se pedepseşte cu închisoare de la 3-18 ani, în formele agravate de la alin. 2 pedeapsa este închisoare de la 5-20 ani, iar pentru formele cele mai grave de la alin. 3 pedeapsa este închisoare de la 15- 20 ani şi interzicerea unor drepturi.

Acceseaza pagina Avocat drept penal  pentru mai multe informatii.