Stabilirea termenului de prescriptie.

Art.97 alin.1 lit. b) din Codul silvic

Art.1 din Codul de procedura fiscala anterior

Art.91 Cod procedura fiscala

 

La momentul la care creanta reprezentand ajutoare aferente anului 2008 a devenit scadenta era in vigoare H.G. nr.1071/2006, privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea si controlul sumelor destinate proprietarilor de paduri pentru gestionarea durabila a acestora.

Intr-adevar, art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic se refera la alocarea anuala de la buget, prin bugetul autoritatii publice centrale care raspunde de silvicultura a sumelor necesare platii acestor ajutoare, insa, in speta, este relevanta natura creantei in raport cu titularul acesteia.

Pentru a fi supusa termenului de prescriptie de 5 ani reglementat de art.91 Cod procedura fiscala creanta trebuia sa fie una fiscala, deoarece textul prevede expres dreptul organului fiscal de a stabili obligatii fiscale.

In art.1 din Codul de procedura fiscala anterior, aplicabil in cauza, reglementand sfera de aplicare a acestui cod, se arata ca prin acesta se reglementeaza drepturile si obligatiile partilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor si taxelor datorate bugetului de stat si bugetelor locale, prevazute de Codul fiscal, fiind aplicabil si pentru administrarea drepturilor vamale, precum si pentru administrarea creantelor provenind din contributii, amenzi si alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, in masura in care prin lege nu se prevede altfel. Codul nu se aplica pentru administrarea creantelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu exceptia redeventelor miniere, a redeventelor petroliere si a redeventelor rezultate din contracte de concesiune, arenda si alte contracte de exploatare eficienta a terenurilor cu destinatie agricola, incheiate de Agentia Domeniilor Statului.

Ca atare, dispozitiile normative susmentionate vizeaza creante ale statului sau ale autoritatilor locale, iar nu creante ale particularilor.

 

(Decizia nr.1754/R-CONT/15 Decembrie 2016)

 

Prin cererea inregistrata la 15.01.2016, reclamanta Obstea Mosnenilor D a chemat in judecata pe paratii Garda Forestiera Ploiesti si Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor, solicitand anularea actului administrativ emis de parata Garda sub nr.11653/20.10.2015 (raportat la anul 2008), cu consecinta obligarii in solidar a paratilor la plata sumei de 426.687,06 lei, reprezentand contravaloarea produselor de masa lemnoasa pe care nu le-a putut recolta in calitate de proprietar pentru suprafata de padure de 1.142,30 ha, situata in zona de conservare totala a Sitului Natura 2000-Leaota, Parcul National Piatra Craiului, cu titlu de compensatii/despagubiri datorita functiilor de protectie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restrictii in recoltarea de masa lemnoasa, aferenta anului 2008, a dobanzilor fiscale calculate asupra debitului principal, incepand cu data de 14.09.2012, pana la plata efectiva a debitului principal, cu cheltuieli de judecata.

Prin intampinare, paratul Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiate, aratand ca acordarea ajutoarelor de stat este conditionata de indeplinirea a doua conditii cumulative, anume emiterea Deciziei Comisiei Europene si adoptarea si publicarea in Monitorul Oficial a Hotararii Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare si control a ajutorului de stat pentru compensatii. Or, aceasta din urma conditie nu este indeplinita. Decontul justificativ prevazut de lege, nu a fost intocmit, considerand in mod obiectiv ca nu poate aviza la plata o suma atat de mare de la bugetul de stat fara sa aiba formula tehnica de calcul aplicabila. Prin urmare, singura norma de calcul in vigoare este cea data de H.G. nr.861/2009, iar aceasta nu se refera din punct de vedere tehnic la paduri cu functie de protectie din Siturile Natura 2000.

Prin sentinta civila nr.448/9.05.2016, Tribunalul Arges a admis actiunea, a anulat adresa nr.11653/2015 si a obligat pe paratul Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor sa plateasca reclamantei suma de 426.687,06 lei, cu titlu de compensatie pentru anul 2008, cu dobanda legala calculata incepand cu 29.12.2014 si pana la achitarea integrala a debitului.

Totodata, au fost obligati paratii la plata sumei de 5.300 lei cheltuieli de judecata catre reclamanta.

Impotriva acestei sentinte au declarat
recurs
Garda Forestiera Ploiesti si Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor, solicitand admiterea acestora si respingerea actiunii formulate.

In recursul Garzii Forestiere Ploiesti se solicita admiterea: exceptiei de tardivitate in raport de art.185 Cod procedura civila si art.2.517 Cod civil, exceptiei insuficientei timbrari, exceptiei de necompetenta teritoriala si subsidiar respingerea ca neintemeiata a cererii.

Se arata ca actiunea a fost formulata cu 8 ani intarziere, in conditiile in care reclamanta solicita despagubiri pentru anul 2008, termenul general de prescriptie de 3 ani fiind depasit.

Se sustine ca reclamanta trebuia sa achite o taxa de timbru in conditiile art.3 din O.U.G. nr.80/2013, deoarece a formulat o cerere in pretentii, urmarind atragerea raspunderii delictuale.

Recurenta invedereaza faptul ca adresa nr.11653/2015 nu reprezinta un act administrativ in sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, actiunea fiind una in pretentii, care potrivit art.107 Cod procedura civila trebuie formulata la instanta in raza careia isi are sediul paratul, daca legea nu prevede altfel.

Pe fond, se arata ca cererea este neintemeiata, in conditiile in care Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat in dosarul nr.1749/1/2015 faptul ca trebuie sa existe decizia favorabila a Comisiei Europene privind ajutorul de stat si sa fie adoptate normele metodologice ulterioare.

Ca urmare, ajutoarele de stat se pot acorda numai dupa publicarea proiectului de hotarare de Guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare si control a ajutorului de stat pentru compensatii. In lipsa acestor norme nu se pot verifica si aviza formularele de decont justificativ pentru acordarea compensatiilor.

Prin adresa nr.11653/2015, s-a comunicat reclamantei faptul ca urmare a deciziei Comisiei Europene era necesara emiterea normelor metodologice care nu sunt publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, astfel ca nu sunt indeplinite conditiile cumulative indicate expres prin decizia Comisiei Europene in vederea acordarii compensatiilor.

In recursul Ministerului Mediului, Apelor si Padurilor se solicita admiterea caii de atac in temeiul art.488 alin.1 pct.8 Cod procedura civila, sustinandu-se ca instanta a realizat o aplicare gresita a legii.

In mod eronat instanta retine ca cererea formulata de reclamanta pentru anul 2008, in temeiul art.97 alin.1 lit.b) din Legea nr.46/2008 privind Codul silvic, este neintemeiata in conditiile in care MMAP ca autoritate publica centrala care raspunde de silvicultura, poate acorda compensatii la propunerea structurilor teritoriale de specialitate din subordine, cu respectarea reglementarilor in vigoare privind elaborarea, aprobarea si finantarea actiunilor din fonduri bugetare.

La 29.12.2014, reclamanta a solicitat compensatii aferente anului 2008 Garzii Forestiere Ploiesti, la aceasta data legislatia aplicabila la nivelul anului 2008 nefiind incidenta.

Reclamanta a aratat ca sunt aplicabile prevederile art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, H.G. nr.1071/2006, OM nr.626 si nr.22507/2006, H.G. nr.861/2009.

Conform prevederilor Tratatului de aderare art.III-168 alin.1 si Anexa nr.5 capitolul 3 pct.b masurile de sprijin/compensatiile existente la data aderarii vor fi aplicate doar pana la 31.12.2009, iar dupa 1.01.2010 aceste forme de sprijin puteau fi acordate doar dupa parcurgerea procedurii de notificare a schemelor de ajutor de stat, conform liniilor directoare privind ajutoarele de stat din sectorul agricol si forestier din perioada 2007-2013.

Instanta a omis faptul ca in lipsa cadrului legal, paratul nu poate proceda la acordarea sumelor reprezentand compensatii, dreptul pretins fiind afectat de o conditie suspensiva, motiv pentru care la data formularii cererii de chemare in judecata trebuiau indeplinite conditiile de validitate impuse de lege, ceea ce nu se poate retine in cauza, actiunea fiind prematura.

Normele metodologice ce urmeaza sa fie adoptate au rol determinant in individualizarea dreptului la compensatii al beneficiarului.

Art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic reglementeaza acordarea de compensatii, insa, coroborat cu art.6 alin.2 din H.G. nr.861/2009 aceasta forma de sprijin se finanteaza numai dupa primirea deciziei favorabila a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Prin decizia nr.C(2012) 5166 final/19.07.2012 publicata in JOUE, ajutoarele de stat se pot acorda numai dupa publicarea normelor metodologice de acordare, utilizare si control a ajutoarelor de stat pentru aceste compensatii.

Ca atare, pentru acordarea ajutorului este necesara indeplinirea a doua conditii cumulative: emiterea deciziei Comisiei Europene si adoptarea, respectiv publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei a hotararii Guvernului pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare si control a ajutorului de stat pentru compensatii reprezentand contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o recolteaza datorita functiilor de protectie stabilite prin amenajamente silvice, necesare acoperirii costurilor reclamate de gestionarea durabila a padurilor, conditie ce nu a fost indeplinita.

Tribunalul nu putea dispune obligarea MMAP la plata compensatiilor aferente anului 2008, a dobanzilor aferente si a cheltuielilor de judecata, in conditiile in care obiectul actiunii in contencios administrativ poate consta, potrivit art.8 alin.1 in anularea actului administrativ si repararea pagubei inclusiv pentru daune morale.

Acordarea compensatiilor nu se incadreaza in sfera notiunii de reparare a pagubei, aceasta nefiind consecinta emiterii actului.

Reclamanta nu poate cere direct instantei de contencios administrativ obligarea paratilor la plata compensatiilor, de vreme ce nu exista o solutie a acestei autoritati, care sa fie supusa controlului in contencios administrativ, in aplicarea art.2 alin.1 lit.f) din Legea nr.554/2004.

Creanta nu este certa, lichida si exigibila fata de lipsa normelor metodologice susmentionate, neputandu-se determina cuantumul compensatiilor.

Nu este incident un refuz nejustificat emis cu exces de putere, dimpotriva autoritatea parata respectand dispozitiile legale si decizia comisiei europene.

Prin urmare, se solicita admiterea recursului, casarea in totalitate a hotararii si respingerea actiunii ca inadmisibila si netemeinica.

Se solicita judecarea cauzei si in lipsa.

Obstea Mosnenilor D a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului si obligarea recurentilor la plata cheltuielilor de judecata.

A fost ridicata exceptia netimbrarii in raport de art.1 alin.3 din O.U.G. nr.80/2013.

Se sustine ca exceptiile necompetentei materiale si teritoriale ale instantei de fond nu pot fi invocate, instanta statuand la primul termen ca este competenta general, material si teritorial sa judece pricina.

In cauza se aplica prevederile Legii contenciosului administrativ, fiind in prezenta unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii unui justitiabil, care potrivit art.10 din Legea nr.554/2004 este in competenta tribunalului in prima instanta, iar din punct de vedere teritorial este consacrata posibilitatea reclamantului de a opta fie pentru instanta de la sediul paratului, fie pentru instanta de la domiciliul reclamantului.

Se arata ca cererea de chemare in judecata este timbrata corect in conformitate cu art.16 din O.U.G. nr.80/2013, deoarece art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004 asimileaza actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Sunt invederate deciziile de jurisprudenta, referitoare la aplicarea textului mentionat.

In ce priveste exceptia prescriptiei se sustine ca aceasta nu poate fi primita in conditiile in care ajutorul de stat are natura unei creante fiscale, fiind supusa termenului de prescriptie de 5 ani care curge de la data publicarii deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012, respectiv de la 13.09.2012, urmand sa se implineasca la 13.09.2017.

Sunt invederate solutiile jurisprudentei care statueaza asupra acestui aspect.

Se arata ca art.6 alin.1 si 2 din H.G. nr.861/2009 instituie o conditie suspensiva cu privire la finantarea/exigibilitatea formelor de sprijin in discutie.

Creanta intimatei-reclamante este certa, deoarece este prevazuta in art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, este lichida, intrucat prin decizia instantei supreme nr.36/23.11.2015 s-a stabilit ca modul de cuantificare al compensatiilor este prevazut in Anexa nr.4 din H.G. nr.861/2009 si este exigibila, pentru ca ajutorul aferent anului 2008 putea fi solicitat incepand cu 1.01.2009.

La 18.08.2009, legiuitorul a stabilit legal o alta data la care creanta devine exigibila, respectiv primirea deciziei Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, conform art.6 din H.G. nr.861/2009.

Ca atare, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958 dreptul fiind afectat de o conditie suspensiva sau un termen suspensiv, prescriptia curge de la data implinirii conditiei sau expirarii termenului.

Prin urmare de la data publicarii deciziei europene in JOUE (13.09.2012) curge un nou termen de prescriptie pentru ajutorul de stat cuvenit reclamantei raportat la anul 2008.

H.G. nr.861/2009 nu a fost abrogata sau modificata de vreun alt act normativ pana in prezent, astfel ca art.6 alin.1 din acest act normativ se aplica formelor de sprijin prevazute in art.97 alin.1 lit.a), b) si c) din Codul silvic vizate de aceasta reglementare.

Art.6 alin.2 din H.G. nr.861/2009 instituie prevederi legale distincte fata de cele din alin.1 al textului, insa se raporteaza de asemenea la o conditie suspensiva, in raport de exigibilitatea ajutorului de stat pentru anul 2008.

Din 13.09.2012, dreptul de a solicita compensatii pentru anul 2008 a putut fi exercitat din nou, de la aceasta data incepand sa curga o noua prescriptie.

Sunt invederate solutiile instantei supreme in dosarele nr.3151/54/2008, nr.1463/54/2014, nr.408/33/2014, nr.2251/2/2014 si nr.497/33/2014.

Pe fond, se solicita respingerea recursurilor ca nefondate, aratandu-se ca prin solutia instantei supreme in dosarul nr.1749/1/2015 s-a statuat asupra necesitatii existentei deciziei favorabile a Comisiei Europene si a normelor metodologice ulterioare, prin Tratatul de Aderare la U.E. Romania primind o derogare expresa pentru angajamentele asumate pe care le putea continua inca 3 ani de la data aderarii, fara a fi necesara o noua notificare a schemei de ajutor de stat.

Ca atare, normele metodologice in raport de care se determina creanta reclamantei sunt reprezentate de H.G. nr.861/2009, pentru anul 2008 existand cadrul legal de acordare a ajutorului de stat solicitat.

Se solicita judecarea cauzei si in lipsa.

Garda Forestiera Ploiesti a formulat raspuns la intampinare.

La 15.12.2016, s-a formulat cerere de abtinere in solutionarea cauzei, respinsa prin incheierea de la aceeasi data,

Intimata Obstea Mosnenilor D a formulat concluzii scrise pe care le-a insotit de decizii de jurisprudenta.

La termenul din 15 decembrie 2016, Curtea fata de dispozitiile art.28 alin.1 din Legea nr.554/2004, retinand completarea prevederilor Legii contenciosului administrativ cu cele ale noului Cod de procedura civila, a constatat indeplinite conditiile formale ale recursurilor, potrivit art.486 NCPC.

Curtea retine totodata, in temeiul art.22 NCPC, ca motivele invocate de recurenti sunt incadrabile in dispozitiile art.488 alin.1 pct.5 si pct.8 NCPC, respectiv instanta a incalcat regulile de procedura a caror nerespectare atrage sanctiunea nulitatii si hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material.

Analizand sentinta atacata prin prisma criticilor invocate, in raport de probatoriul invocat in cauza, de dispozitiile legale aplicabile, Curtea constata ca recursurile sunt fondate pentru considerentele ce se vor expune:

Prealabil, Curtea constata ca litigiul a fost declansat in fata instantei de contencios administrativ, fiind invederate prevederile art.1-18 din Legea nr.554/2004, astfel ca cererea de chemare in judecata era supusa dispozitiilor art.16 din O.U.G. nr.80/2013, reglementand taxa de timbru in materia contenciosului administrativ, sustinerile din recurs neputand fi primite.

Cu privire la exceptiile reiterate in recurs, curtea constata ca in fata primei instante acestea nu au fost analizate integral. Parata a invocat nulitatea cererii pentru insuficienta timbrare, necompetenta materiala si teritoriala a instantei, respectiv prescriptia dreptului material la actiune, iar instanta a analizat competenta materiala si teritoriala prin prisma exceptiilor invocate, in raport de art.10 din Legea nr.554/2004, precum si exceptia insuficientei timbrari, retinand ca litigiul este unul de contencios administrativ supus prevederilor art.16 din O.U.G. nr.80/2013 (incheiere de dezbateri din 25.04.2016-fila 50 dosar fond), fara a se referi si la prescriptie.

In acord cu argumentele primei instante in solutionarea exceptiilor de necompetenta, Curtea constata ca potrivit art.10 din Legea contenciosului administrativ, litigiile privind actele autoritatilor publice locale sunt in competenta tribunalului in prima instanta, capatul principal de cerere formulat vizand anularea unui act emis de Garda Forestiera Ploiesti ca autoritate locala.

Cererea de acordare a contravalorii produselor de masa lemnoasa pe care reclamanta nu le-a putut recolta, este una accesorie, determinata de anularea actului reprezentat de adresa nr.11653/2015, astfel ca in temeiul art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, raportat la art.123 alin.1 Cod procedura civila, cererea accesorie se judeca de instanta competenta pentru cererea principala, competenta materiala apartinand in prima instanta tribunalului.

De asemenea, potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004 reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau celei de la domiciliul paratului, legiuitorul reglementand o competenta teritoriala alternativa, in favoarea reclamantului, care in cazul de fata si-a exercitat dreptul de a alege instanta de la sediul sau.

Nu se va retine sustinerea recurentului potrivit careia adresa nr.11653/2015 nu reprezinta un act administrativ in conditiile in care prin aceasta Garda Forestiera Ploiesti arata in mod cert ca se afla in imposibilitate de a viza decontul justificativ pentru acordarea alocatiilor bugetare in temeiul art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, prezentand motivele unei asemenea solutii.

Actul administrativ este definit in art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii sau a executarii in concret a legii, care da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice.

Art.2 alin.2 din acelasi act normativ prevede ca se asimileaza actelor administrative unilaterale si
refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, dupa caz,
faptul de a nu raspunde
solicitantului in termenul legal. Art.2 alin.1 lit.i) din lege defineste refuzul nejustificat de a solutiona o cerere ca fiind exprimarea explicita, cu exces de putere, a vointei de a nu rezolva cererea unei persoane.

Prin adresa mentionata, autoritatea publica locala refuza acordarea drepturilor invocate de catre reclamanta in temeiul unor dispozitii normative, fiind astfel evidenta producerea consecintelor juridice in ce priveste situatia reclamantei.

Insa, in vederea sesizarii instantei de contencios administrativ trebuiau urmate regulile speciale privitoare la termenul de depunere a cererii, care in speta a fost depasit.

Reprezentand un act administrativ adresa in discutie este supusa intregului regim juridic reglementat de Legea nr.554/2004, inclusiv din perspectiva competentei materiale si teritoriale, precum si in ce priveste timbrajul, insa nu se poate admite ca un asemenea raspuns, emis ca urmare a unei noi solicitari la mai multe luni de la prima sesizarea autoritatii cu cererea de acordare a compensatiilor, stramuta termenul de sesizare a instantei si ca cererea ar putea fi formulata numai in raport de data raspunsului acordat.

Dimpotriva, Legea nr. 554/2004 reglementeaza termene exacte de sesizare a instantei de contencios administrativ, care fata de specificul raportului juridic din cauza curg in raport de actele efectuate de parte pentru valorificarea drepturilor invocate.

Se constata astfel ca aparent termenul prevazut de art.11 din Legea contenciosului administrativ a fost respectat la sesizarea instantei in conditiile in care in capatul principal de cerere se ataca actul administrativ adresa nr.11653/20.10.2015 asimilat actului administrativ in temeiul art.2 alin.1 lit.i) si alin.2 din Legea nr.554/2004.

Insa, pe de o parte, tocmai specificul refuzului nejustificat al autoritatii presupune sesizarea acesteia, obtinerea unui refuz si atacarea acestuia in instanta de contencios administrativ iar pe de alta parte, refuzul poate fi expres sau tacit.

Art. 11 alin. 1 lit. b) si c) din L. nr.554/2004 instituie un termen de 6 luni pentru formularea cererii de anulare a unui act administrativ individual, recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate, termen care curge, in cazul refuzului, de la data comunicarii refuzului nejustificat de solutionare a cererii (refuz explicit), respectiv de la data expirarii termenului legal de solutionare a cererii (refuz tacit).

Totodata, in ipoteza atacarii refuzului nejustificat de solutionare a cererii in instanta de contencios administrativ, este relevant si termenul in care persoana interesata trebuie sa solicite autoritatii acordarea sau recunoasterea drepturilor pretinse, aspect care poate determina un refuz.

In cazul de fata curtea retine ca titularul dreptului la compensatii avea posibilitatea sa sesizeze autoritatea publica pentru acordarea sumelor in discutie intr-un termen de 3 ani de la data exigibilitatii sumelor, respectiv nasterii dreptului de creanta invocat, 1.01.2009, astfel ca in functie de atitudinea acesteia, putea sesiza instanta de contencios administrativ. Daca autoritatea emitea un refuz explicit de solutionare a cererii, in termenul prevazut de legea contenciosului administrativ  pentru solutionare (30 de zile conform art. 2 alin. 1 lit.h)) persoana interesata avea posibilitatea de a sesiza instanta de contencios administrativ in termen de 6 luni de la data comunicarii refuzului nejustificat de solutionare a cererii (refuz explicit), iar daca nu emitea un raspuns in 30 de zile de la sesizare, persoana interesata trebuia sa se adreseze instantei in termen de 6 luni de la data expirarii termenului legal de solutionare a cererii.

Curtea constata ca in cazul de fata reclamanta a sesizat autoritatea in mai multe randuri.

Astfel, la 25.07.2013 (filele 32-33 dosar fond), in cursul termenului de 3 ani, se solicita MMSC sa arate daca va plati compensatiile iar ministerul raspunde prin adresa nr. 35139/26.08.2013 in sensul ca nu exista inca Norme metodologice.

De asemenea, la 29.12.2014 (filele 15-16 dosar fond), in cursul termenului de 3 ani, se solicita ITRSV Ploiesti sa intocmeasca actele necesare acordarii ajutorului de stat cuvenit, in valoare de 426.687,06 lei, insa destinatarul nu a emis un raspuns explicit in 30 de zile de la sesizare, astfel ca petenta s-a aflat in ipoteza primirii unui refuz tacit de solutionare a cererii sale, rezultat din lipsa unui raspuns in termenul prevazut de lege.

Emiterea refuzului determina curgerea termenului de 6 luni, nefiind posibil ca printr-o noua solicitare sa se determine curgerea unui alt termen.

Daca sesizarea autoritatii s-a realizat la 25.07.2013 si a existat un refuz explicit, pentru sesizarea instantei reclamanta trebuia sa respecte termenul de prescriptie de 6 luni impus de art. 11 din L. nr. 554/2004, care era implinit la data de 15.01.2016. Termenul a curs astfel incepand cu 25.08.2013 si s-a implinit la 25 februarie 2014. Lipsind insa dovada de comunicare a adresei 35139/26.08.2013, rezulta ca termenul de 6 luni curgea de la data expirarii termenului de 30 de zile de raspuns, si in atare ipoteza,  sesizarea instantei in luna ianuarie 2016 se situeaza in afara termenului.

Si daca s-sar considera ca sesizarea autoritatii locale determina curgerea termenului, se retine ca de la 29.12.2014 aceasta avea la dispozitie 30 de zile pentru raspuns, lipsa raspunsului la finalul acestei perioade determinand curgerea termenului de prescriptie de 6 luni pentru sesizarea instantei de contencios administrativ. Termenul a curs astfel incepand cu 29 ianuarie 2015 si s-a implinit la 29 iulie 2015, rezultand ca sesizarea instantei in luna ianuarie 2016 se situeaza in afara termenului.

Nu se poate retine ca raspunsul autoritatii locale prin adresa nr.11653/2015 (fila 23 dosar fond) atacata in prezenta cerere ar atrage decalarea curgerii termenului de 6 luni de la data raspunsului, deoarece intr-o atare ipoteza s-ar ajunge ca partea sa poata formula cererea oricand in functie de raspunsul autoritatii, cu consecinta lasarii fara efecte a dispozitiei art. 11 alin. 1 lit. c) din L. nr. 554/2004.

In ceea ce priveste termenul de sesizare a autoritatii cu cererea de acordare a drepturilor cuvenite, curtea retine aplicarea termenului de 3 ani, prevazut de Decretul nr. 167/1958, iar nu a termenului general de prescriptie in materie fiscala, de 5 ani, creanta solicitata nefiind una fiscala in ceea ce o priveste pe reclamanta.

Creanta reclamantei vizeaza compensatii reglementate de art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic, potrivit cu care in scopul gestionarii durabile a fondului forestier proprietate privata a persoanelor fizice si juridice si a celui proprietate publica si privata a unitatilor administrativ-teritoriale, statul aloca anual de la buget, prin bugetul autoritatii publice centrale care raspunde de silvicultura, sume pentru acordarea unor compensatii reprezentand contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recolteaza, datorita functiilor de protectie stabilite prin amenajamente silvice care determina restrictii in recoltarea de masa lemnoasa.

Ajutorul aferent anului 2008 devenea scadent la 1.01.2009, deoarece viza contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le-au putut recolta pe intreaga durata a anului anterior.

La momentul la care creanta reprezentand ajutoare aferente anului 2008 a devenit scadenta era in vigoare H.G. nr.1071/2006, privind aprobarea Normelor metodologice pentru acordarea, utilizarea si controlul sumelor destinate proprietarilor de paduri pentru gestionarea durabila a acestora.

Intr-adevar, art.97 alin.1 lit.b) din Codul silvic se refera la alocarea anuala de la buget, prin bugetul autoritatii publice centrale care raspunde de silvicultura a sumelor necesare platii acestor ajutoare, insa, in speta, este relevanta natura creantei in raport cu titularul acesteia.

Pentru a fi supusa termenului de prescriptie de 5 ani reglementat de art.91 Cod procedura fiscala creanta trebuia sa fie una fiscala, deoarece textul prevede expres dreptul organului fiscal de a stabili obligatii fiscale.

In art.1 din Codul de procedura fiscala anterior, aplicabil in cauza, reglementand sfera de aplicare a acestui cod, se arata ca prin acesta se reglementeaza drepturile si obligatiile partilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor si taxelor datorate bugetului de stat si bugetelor locale, prevazute de Codul fiscal, fiind aplicabil si pentru administrarea drepturilor vamale, precum si pentru administrarea creantelor provenind din contributii, amenzi si alte sume ce constituie
venituri ale bugetului general consolidat
, potrivit legii, in masura in care prin lege nu se prevede altfel. Codul nu se aplica pentru administrarea creantelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice
contractuale
, cu exceptia redeventelor miniere, a redeventelor petroliere si a redeventelor rezultate din contracte de concesiune, arenda si alte contracte de exploatare eficienta a terenurilor cu destinatie agricola, incheiate de Agentia Domeniilor Statului.

Ca atare, dispozitiile normative susmentionate vizeaza creante ale statului sau ale autoritatilor locale, iar nu creante ale particularilor.

De asemenea, creantele fiscale sunt definite in art.21 din Codul de procedura fiscala ca drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezulta din raporturile de drept material fiscal. Sunt enumerate: dreptul la
perceperea
impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la
rambursarea
taxei pe valoarea adaugata, dreptul la
restituirea
impozitelor, taxelor, contributiilor si a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creante fiscale principale, dreptul la
perceperea
dobanzilor, penalitatilor de intarziere sau majorarilor de intarziere, dupa caz, in conditiile legii, denumite creante fiscale accesorii.

Ipoteza rambursarii si restituirii vizeaza, pe cale de consecinta, numai taxele si contributiile la care se refera expres Codul de procedura fiscala cu trimitere la Codul fiscal, iar nu alte sume pe care, potrivit legii, autoritatea trebuie sa le plateasca particularilor.

Pe de alta parte, art.91 din Codul de procedura fiscala (art.110 din L.nr. 207/2015) reglementeaza termenul de 5 ani in raport de
dreptul organului fiscal
de a stabili obligatii fiscale, astfel ca nu se aplica in situatia in care un subiect de drept privat solicita plata unor sume care i se cuvin potrivit legii, deoarece acestea nu reprezinta obligatii fiscale, care prin definitie nu incumba statului sau autoritatilor locale.

Acolo unde legiuitorul a urmarit sa stabileasca expres termenul de prescriptie de 5 ani pentru restituirea unor taxe sau impozite platite de catre contribuabili, fara sa existe obligatia fiscala, a reglementat acest aspect in mod expres, insa in cazul de fata nu este cazul unei restituiri ci al unei plati a sumelor cuvenite in temeiul legii.

Pe cale de consecinta, creanta nu este una fiscala, fiind supusa termenului general de prescriptie de 3 ani.

Intereseaza totodata momentul de la care a inceput sa curga termenul de 3 ani, intimata-reclamanta aratand ca detinea o creanta certa, lichida si exigibila, Curtea impartasind acest punct de vedere. Astfel, caracterul cert al creantei rezulta din prevederile art.97 alin.1 lit.b) din Legea nr.46/2008, caracterul lichid este determinat de prevederile HG. nr. 1071/2006 si ulterior de H.G. nr.861/2009, iar exigibilitatea trebuie recunoscuta incepand cu 1.01.2009.

Nici recurentele nu contesta faptul ca potrivit dispozitiei din Codul silvic reclamanta are dreptul sa pretinda compensatii pentru produsele pe care nu le-a putut recolta datorita functiilor de protectie stabilite prin amenajamentele silvice.

Curtea constata ca la momentul exigibilitatii creantei erau in vigoare prevederile H.G. nr.1071/2006 care stabileau modalitatea de determinare a cuantumului compensatiilor, H.G. nr.861/2009 fiind publicata abia la 18.08.2009.

Intr-adevar, fata de prevederile exprese din art.6 ale H.G. nr.681/2009, rezulta ca incepand cu momentul intrarii in vigoare a acestui act normativ, au fost impuse conditii suplimentare cu privire la exigibilitatea creantei, insa nu se poate constata totodata ca nu era posibila determinarea intinderii acestei creante la 1.01.2009, cand erau in vigoare prevederile H.G. nr.1071/2006.

Conform art.1 si 2 din H.G. nr.861/2009 se aproba Normele metodologice de acordare, utilizare si control al sumelor anuale destinate gestionarii durabile a fondului forestier proprietate privata a persoanelor fizice si juridice si a celui proprietate publica si privata a unitatilor administrativ-teritoriale si pentru aprobarea Procedurii de realizare a serviciilor silvice si de efectuare a controalelor de fond.

In art.6 din actul normativ mentionat se prevede ca formele de sprijin prevazute la art. 97 alin. (1) lit. a), la art. 97 alin. (1) lit. b) pentru persoane juridice si la art. 97 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificarile si completarile ulterioare, se vor finanta numai dupa primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, toate formele de sprijin prevazute in Legea nr. 46/2008, cu modificarile si completarile ulterioare, continuand dupa data de 1 ianuarie 2010 numai dupa primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Prin urmare, dupa ce termenul de prescriptie extinctiva de 3 ani a inceput sa curga la 1.01.2009, pe parcursul curgerii acestuia, la 18.08.2009, intervine o conditie suplimentara de acordare a ajutorului care determina imposibilitatea acordarii acestor sume in lipsa deciziei favorabile a Comisiei Europene.

Termenul de prescriptie in curs a fost astfel suspendat pe perioada 18.08.2009-13.09.2012, intre publicarea HG nr. 861/2009 si publicarea in JOUE decizia Comisiei Europene, astfel ca de la aceasta data si-a reluat cursul.

Art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958 are in vedere situatia in care dreptul este sub conditie suspensiva sau cu termen suspensiv, anterior inceperii curgerii termenului de prescriptie, caz in care prescriptia incepe sa curga de la data cand s-a implinit conditia sau a expirat termenul.

In ipoteza in care termenul era in curs la data aparitiei conditiei, opereaza un caz de suspendare a termenului de prescriptie conform art.13 lit.a) din Decretul nr.167/1958.

Adoptarea unei conditii noi pe parcursul termenului de prescriptie nu este in mod obiectiv posibila, creanta raportandu-se la cerintele si conditiile legale in vigoare la momentul nasterii sale, insa, fata de decizia instantei supreme nr.36/23.11.2015, pronuntata in procedura dezlegarii unor chestiuni de drept, rezulta ca normele metodologice aprobate prin H.G. nr.861/2009 care adauga aceasta conditie, se aplica si ajutoarelor existente care, pe cale de consecinta, sunt supuse acestei noi conditii.

Insa, odata cu adoptarea H.G. nr.861/2009 nu se poate retine si impunerea unei a doua conditii referitoare la existenta unor norme metodologice noi (ca al treilea act normativ), de vreme ce la momentul initial al exigibilitatii compensatiilor in discutie, existau norme metodologice, abrogate ulterior la 18.08.2009 si inlocuite de noul act normativ (H.G. nr. 861/2009).

Sustinerile recurentelor referitoare la prematuritatea cererii, raportat la faptul ca lipsesc noi norme metodologice cu privire la acordarea acestor ajutoare, vizand perioada anterioara anului 2010, nu pot fi primite in conditiile in care la data exigibilitatii initiale a creantei existau asemenea norme si chiar admitand aplicarea
retroactiva
a H.G. nr.861/2009 se constata ca acestea sunt in continuare in vigoare.

Prin urmare, termenului de prescriptie scurs pana la 18.08.2009 (8 luni si 18 zile) i se adauga in continuare, dupa 13.09.2012, restul de termen neimplinit, cu consecinta implinirii acestuia la 12.01.2015.

Ca atare, sesizarea autoritatii administrative s-a realizat pe parcursul termenului de 3 ani, in vederea valorificarii dreptului de creanta, respectiv si la 29.12.2014, data de la care curge termenul de raspuns de 30 de zile, de la expirarea caruia, pe fondul lipsei unui raspuns, curge termenul de 6 luni pentru sesizarea instantei de contencios administrativ, implinit, asa cum s-a aratat mai sus, la data sesizarii instantei in cazul de fata.

Si in ipoteza in care s-ar considera ca termenul de prescriptie nu a inceput sa curga la 1.01.2009, ci abia la 14.09.2012, acesta s-ar fi implinit la 14.09.2015, sesizarea autoritatii parate fiind realizata de asemenea in cadrul termenului de prescriptie de 3 ani, insa sesizarea instantei nu s-a facut ulterior cu respectarea termenului de 6 luni, prevazut de art. 11 din L. nr. 554/2004.

De asemenea, si in ipoteza in care nu s-ar face aplicarea termenului de 6 luni de la data expirarii termenului de raspuns la cererea de acordare a compensatiilor, considerandu-se ca sesizarea instantei trebuia efectuata direct, in termenul general de prescriptie de 3 ani, acesta era implinit la data sesizarii instantei, atat in ipoteza curgerii sale de la 1.01.2009, cu excluderea perioadei de suspendare din 18.08.2009 - 13.09.2012, si reluarea curgerii sale, cat si in situatia in care s-ar considera ca termenul a curs integral de la 14.09.2012, chiar prelungit cu termenul de 3 luni necesar acordarii raspunsului din partea autoritatii, potrivit art. 13 lit.c) din D.nr.167/1958 asa cum a fost interpretat si aplicat jurisprudential.

In ce priveste jurisprudenta invocata, Curtea retine prealabil ca aceasta nu reprezinta izvor de drept, neavand caracter obligatoriu pentru instantele investite ulterior cu cereri similare, nefiind in discutie decizii ale instantei supreme pronuntate in proceduri de recurs in interesul legii sau dezlegarea unor chestiuni de drept, care sa aiba caracter obligatoriu.

Pe de alta parte, solutiile instantei supreme invocate au in vedere proceduri incepute la nivelul anului 2014 in care au fost pronuntate asemenea decizii, fara sa se cunoasca daca s-a avut in vedere prescriptia de 3 ani din D.nr.167/1958 si cea de 6 luni din L. nr. 554/2004.

De asemenea, se constata ca in parte din deciziile depuse la dosar s-a retinut ca prescriptia opereaza in temeiul Decretului nr.167/1958, fara a se retine incidenta termenului de 5 ani invocat de catre intimata (sentinta civila nr.420/3.10.2014, decizia nr.2425/5.10.2016).

Totodata, prin sentinta nr.559/13.04.2016, instanta nu s-a raportat la prescriptia fiscala, retinandu-se ca termenul de prescriptie s-a calculat din momentul primirii avizului.

In acest context, nu se mai impune analiza celorlalte argumente din recursuri, instanta urmand a statua exclusiv din perspectiva prescriptiei extinctive.

Pentru aceste considerente, in temeiul art.496 Cod procedura civila, Curtea a admis recursurile, a casat sentinta si, in rejudecare, a respins cererea ca prescrisa.