Natura juridica a certificatului de mostenitor.

Puterea doveditoare a certificatului de mostenitor.

Art. 21 din Legea nr.36/1995

Art. 23 din Legea nr.36/1995

 

In ceea ce priveste natura juridica a certificatului de mostenitor ea rezulta din dispozitiile Decretului nr.40/1953 privind procedura legala notariala, act normativ abrogat la 12.05.1995 prin Legea nr.36/1995.

Potrivit acestui act normativ, certificatul de mostenitor nu este un titlu de proprietate si el nu poate fi opus, sub acest aspect, tertilor, facand de principiu dovada asupra calitatii de mostenitor si a intinderii vocatiei succesorale (art.23 alin.2).

Cat priveste puterea doveditoare a certificatului de mostenitor, atunci cand el este opus succesorilor, actul face dovada deplina impotriva acestora intrucat isi trage puterea doveditoare din acordul lor, atata timp cat si-au recunoscut drepturile constatate prin mentiunile inscrise si nu a fost anulat pentru eventuale vicii de consimtamant (art.21).

 

(Decizia nr. 976/R-CONT
/
20 Septembrie 2017)

 

Prin sentinta nr.118 pronuntata de Tribunalul Valcea la data de 26 ianuarie 2017, a fost respinsa ca neintemeiata cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul GDS, in contradictoriu cu parata SC P SA, precum si cererea de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata si s-a luat act ca parata nu solicita cheltuieli de judecata.

Pentru a hotari astfel, instanta a retinut ca, in cauza nu poate fi retinut un refuz nejustificat de solutionare a cererii reclamantului, semnificatie ce nu poate fi atribuita refuzului de acordare a avizului solicitat de acesta.

A apreciat tribunalul ca pozitia paratei de a nu aproba executarea de catre reclamant a unor lucrari la locurile de veci situate in Cimitirul „Sf. Ioan” din Rm.Valcea este justificata de faptul ca locurile de inmormantare sunt proprietate publica a unitatilor administrativ teritoriale, fiind concesionate de catre acestea, act de concesiune ce nu a fost dovedit in cauza.

In ceea ce priveste sustinerea reclamantului ca a dobandit un drept de proprietate asupra locurilor de veci s-a apreciat ca ea este nedovedita de vreme ce, in certificatul de mostenitor s-a mentionat existenta unui drept de concesiune, mentiune ce ii este opozabila si nu poate fi contrazisa cu inscrisurile de la dosar, referitoare la o pretinsa dobandire de proprietate de catre antecesori.

Impotriva sentintei a formulat recurs reclamantul, criticand-o pentru motive incadrabile in art.488 pct.8 Cod procedura civila si sustinand, in esenta, urmatoarele:

- in cauza nu sunt aplicabile dispozitiile noului Cod civil, cata vreme ambele succesiuni invocate s-au deschis sub incidenta reglementarii de la 1864. In literatura si practica judiciara s-a cristalizat opinia potrivit careia certificatele de mostenitor fac dovada numai asupra calitati si cotelor succesorale, nu si cu privire la componenta masei, aceasta urmand sa fie dovedita de succesor;

- autorul reclamantului a dobandit „2 locuri de mormant” in proprietate la o data la care nu exista notiunea de concesiune, proprietate transmisa in conditiile Codului civil in vigoare la acea data;

- Consiliul Local al Municipiului Rm.Valcea a aprobat la 14 ianuarie 1999 un Regulament de functionare a cimitirelor, iar in art.6 si 7 s-a mentionat ca locurile de inhumare pot fi acordate in concesiune sau in proprietate privata, aspect preluat si prin Hotararea organului deliberativ nr.105/26.07.2001, unde s-a mentionat ca locurile de inhumare in regim privat pot fi transmise prin acte intre vii sau pentru cauze de moarte.

Examinand criticile formulate se apreciaza ca ele sunt nefondate pentru cele ce se vor arata mai jos.

Prin cererea de chemare in judecata reclamantul a solicitat obligarea paratei sa aprobe executarea lucrarilor de amenajare la locurile de veci.

In motivare s-a aratat de catre reclamant ca a dobandit de la autorii sai dreptul de proprietate asupra a doua locuri de veci, asa incat este nejustificat refuzul paratei exprimat la 22 iulie 2016, refuz intemeiat pe sustinerea existentei numai a unui drept de concesiune, drept ce poate avea durata diferita de 7, respectiv de 25 ani.

Reclamantul a depus in sustinerea pretentiilor sale doua documente din data de 22 mai 1956, respectiv o chitanta de plata a sumei de 450 lei, cu mentiunea la felul platii „doua locuri in Cimitirul „Sf.Ioan”” si o adresa in care Sfatul Popular comunica Intendentului cimitirului ca s-a aprobat vanzarea „pe veci a 2 locuri de mormant” pe numele BI.

Potrivit inscrisurilor depuse la filele 10-13, autorul BI, a carui succesiune s-a deschis la 5 noiembrie 1980, a avut ca mostenitori pentru doua imobile pe BMT si PLI, iar potrivit Certificatului de mostenitor suplimentar din 20 noiembrie 1991 pentru „dreptul de concesiune pe lunga durata asupra doua locuri de veci situate in Cimitirul „Sf.Ioan” …” numai pe BMT.

La 12 iunie 1994 s-a deschis succesiunea pentru BMT, al carui singur mostenitor este reclamantul, iar in certificatul de mostenitor, la categoria bunuri mobile,  s-a facut mentiunea „dreptul de concesiune pe lunga durata asupra doua locuri de veci situate in Cimitirul „Sf.Ioan”.

Este real ca in cauza nu sunt aplicabile dispozitiile noului Cod civil, aspect pe care de altfel instanta de fond nu l-a sustinut, ci cele ale Codului civil de la 1864, cu mentiunea ca acest act normativ, desi cunoaste institutia concesiunii (art.1414 Cod civil), nu are reglementari referitoare la locurile de inhumare.

In ceea ce priveste natura juridica a certificatului de mostenitor ea rezulta din dispozitiile Decretului nr.40/1953 privind procedura legala notariala, act normativ abrogat la 12.05.1995 prin Legea nr.36.

Potrivit acestui act normativ, certificatul de mostenitor nu este un titlu de proprietate si el nu poate fi opus, sub acest aspect, tertilor, facand de principiu dovada asupra calitatii de mostenitor si a intinderii vocatiei succesorale (art.23 alin.2).

Cat priveste puterea doveditoare a certificatului de mostenitor, atunci cand el este opus succesorilor, actul face dovada deplina impotriva acestora intrucat isi trage puterea doveditoare din acordul lor, atata timp cat si-au recunoscut drepturile constatate prin mentiunile inscrise si nu a fost anulat pentru eventuale vicii de consimtamant (art.21).

Or, in cauza, certificatul de mostenitor din 20 noiembrie 1991 emis in considerarea autorului BI a avut o singura mostenitoare pe BMT, care a mentionat in componenta masei succesorale dreptul de concesiune asupra celor doua locuri de insumare.

Aceeasi mentiune se regaseste si in certificatul din 2 noiembrie 1994, emis in considerarea autoarei BMT, al carei singur mostenitor este reclamantul, care a declarat deci dreptul de concesiune pentru cele doua locuri de veci.

Asadar, atat reclamantul cat si autoarea acestuia au pretins asupra celor doua locuri de inhumare un drept de concesiune si nu un drept de proprietate, drept ce constituie cauza pretentiilor celui dintai.

In ceea ce priveste inscrisurile de la dosar, cele care constituie temeiul pretentiilor reclamantului, acestea sunt reprezentate, asa cum s-a aratat mai sus, de doua inscrisuri emise la 22 mai 1956, reprezentand o chitanta de plata a sumei de 450 lei pentru doua locuri de inhumare si o adresa a Sfatului Popular al Orasului Rm. Valcea prin care se comunica Intendentului Cimitirului „Sf. Ion” ca s-a aprobat „vanzare pe veci a 2 locuri de mormant” pentru BI, persoana care a platit si diferenta legala cu chitanta din aceeasi data.

Niciunul din cele doua inscrisuri nu reprezinta un titlu de proprietate, ci pot constitui un inceput de dovada scrisa care sa fie confirmata de alte probe pentru a sustine pretentiile din cererea de chemare in judecata.

Or, astfel de dovezi nu s-au administrat ci, dimpotriva, prin cele doua certificate de mostenitor, atat reclamantul cat si autoarea acestuia au recunoscut ca detin un drept de concesiune si nu unul de proprietate.

Valorificand aceste dovezi si retinand ca certificatele de mostenitor nu au fost anulate, se apreciaza ca in mod corect tribunalul a retinut ca nu s-a facut dovada dreptului de proprietate in patrimoniul reclamantului pentru cele doua locuri de inhumare.

Concluzia nu este contrazisa de Regulamentul de organizare si functionare a cimitirelor, aprobat prin HCL nr.105/2001, respectiv HCL nr.83/2011. Aceasta pentru ca, in ambele documente, la art.6 respectiv 7, se mentioneaza ca „Locurile de inhumare din cimitirele apartinand domeniului public au urmatoarele regimuri juridice: Public – putand fi concesionate la cerere in conditiile prezentului regulament. Privat – fiind supuse regimului juridic comun si putand fi transmise prin acte juridice intre vii sau pentru cauza de moarte.”

Este esential sa se observe astfel ca textele au in vedere locurile de inhumare din cimitirele apartinand domeniului public pentru care se stabilesc regimuri diferite. Se pleaca asadar de la premisa ca toate locurile de inhumare apartin domeniului public si deci nu apartin proprietatii private.

Fata de aceste concluzii, Curtea a apreciat ca in mod corect tribunalul a retinut caracterul fondat al refuzului exprimat de intimata in exercitarea atributiei prevazute de art.11 alin.1 lit.l) din Legea nr.50/1991, iar criticile formulate sunt neintemeiate si, in baza rt.496 Cod procedura civila, recursul a fost respins.