Liberare provizorie sub control judiciar. Conditii de acordare.

 

Cod procedura penala, art. 160

²

 

Faptul ca un inculpat a uzat de dreptul la tacere, nedorind sa dea declaratii in fata organelor de urmarire penala, nu se poate incadra printre situatiile prevazute la alineatul 2 al articolului 160

²

C.pr.penala, in care liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda.

 

Curtea de Apel Ploiesti, Sectia Penala si pentru cauze cu minori si de familie,

Decizia  penala nr. 541 din 15 aprilie 2013.

 

Prin incheierea de sedinta din data de 12 aprilie 2013 pronuntata de Tribunalul Dambovita, in baza disp. art.160

^8a

alin.2 C.pr.penala s-a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulata de catre P.N.

Din examinarea materialului probator s-au constatat indeplinite cerintele impuse de textul art. 160

²

, neexistand date in sensul celor cerute in alineatul 2, iar limitele de pedeapsa prevazute de lege pentru infractiunile pentru care s-a dispus trimiterea in judecata a inculpatului nedepasind 18 ani.

Astfel, din fisa de cazier judiciar a acestuia s-a constatat ca nu este cunoscut cu antecedente penale, fiind deci la primul contact cu legea penala, neexistand alte date care sa conduca la concluzia ca ar putea pe viitor sa incalce, din nou, dispozitiile legale.

S-a observat ca liberarea provizorie este o facultate a instantei si nu un drept absolut al inculpatului, ceea ce implica un drept de apreciere a instantei asupra cererii formulate, in functie de probele administrate, impunandu-se, cu ocazia verificarii temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar si a analizarii indeplinirii cerintei prev. de art. 136 alin.2 Cod procedura penala, respectiv realizarea scopului masurilor preventive prin liberarea provizorie sub control judiciar.

De altfel, si Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat in recursul in interesul legii din data de 17.12.2011 ca in cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, in cazul in care constata ca temeiurile care au determinat arestarea preventiva subzista, verifica in ce masura buna desfasurare a procesului penal este ori nu impiedicata de punerea in libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune a inculpatului.

Ori, din niciun act administrat pe parcursul urmaririi penale nu se poate trage concluzia ca prin punerea in libertate provizorie a inculpatului se impiedica buna desfasurare a procesului penal.

Chiar si in conditiile in care s-ar mentine temeiurile avute in vedere la momentul arestarii si, ulterior, prelungirii acestei masuri, se impune a se recunoaste pentru inculpat dreptul prevazut de art.5 paragraful 3 lit.c din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale de a fi liberat in timpul procesului penal.

Impotriva acestei incheieri a declarat recurs Parchetul de pe langa Tribunalul Dambovita criticand-o pentru netemeinicie.

Parchetul  a considerat ca Tribunalul Dambovita s-a orientat in mod gresit atat cu privire la subzistenta temeiurilor care justifica arestarea preventiva cat si a oportunitatii liberarii provizorii sub control judiciar.

S-a subliniat ca simpla indeplinire formala a conditiilor prevazute la art. 160/2 C.pr.penala nu poate duce automat la admiterea cererii ci, trebuie avute in vedere infractiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea si complexitatea activitatii infractionale, perioada de timp in care aceasta s-a desfasurat etc. Astfel, acesta in calitate de sofer la XXX a revandut altor cumparatori cantitati insemnate de benzina si motorina, creand un prejudiciu considerabil.

Nici argumentul adus in fata instantei de fond privind contributia acestui inculpat in comparatie cu a celorlalti inculpati nu poate fi avut in vedere ca o analiza proportionala cu aceleasi aspecte ale altor persoane cercetate in cauza atunci cand este vorba de asemenea cantitati insemnate de combustibil.

S-a subliniat de catre parchet ca pe parcursul urmaririi penale, acest inculpat nu a dat nicio declaratie, desi a fost solicitat de mai multe ori in acest sens. Astfel, chiar daca prin lege i se garanteaza acest drept la tacere, parchetul considera ca se poate aprecia ca atitudinea lui este aceea de a incerca sa impiedice aflarea adevarului, toate celelalte probe administrate incriminandu-1 si pe el si in aceste conditii, ar exista una dintre ipotezele prevazute de textul de lege pentru care organul judiciar trebuie sa aprecieze ca nu se poate acorda liberarea provizorie.

Parchetul a mai sustinut ca nici sub aspectul oportunitatii admiterii cererii, tribunalul nu s-a orientat in mod obiectiv deoarece, ceea ce se impune a fi examinat este daca buna desfasurare a procesului penal poate fi asigurata prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Pentru realizarea scopului masurilor preventive trebuie sa se tina seama de gradul de pericol in concret pentru ordinea publica, ori in conditiile in care arestarea preventiva a fost luata si prelungita in baza art.148 alin. l lit.f C.pr.p. se justifica in continuare detentia inculpatului. O reactie blanda fata de acest gen de inculpati ar crea un sentiment de insecuritate publica si ar face ineficiente masurile legislative care au menirea sa infranga recrudescenta fenomenelor de acest gen. S-ar crea totodata neincredere in capacitatea justitiei de a reactiona si prin aceasta in mod evident s-ar pune in pericol ordinea publica aflata intr-o relatie cauzala cu actul de infaptuire a justitiei.

S-a solicitat admiterea recursului iar pe fond, respingerea ca neintemeiata a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulata de inculpat.

Curtea a constatat ca recursul este nefondat.

Potrivit art.160

²

C.pr.penala, care cuprinde conditiile generale de acordare a liberarii provizorii, aceasta se poate dispune in cazul infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii ce nu depaseste 18 ani si nu se acorda

in cazul in care exista date din care rezulta necesitatea de a-l impiedica pe invinuit sau inculpat sa savarseasca alte infractiuni sau ca acesta va incerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin influentarea unor parti, martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea fapte.

Cum inculpatul P.N. este cercetat pentru savarsirea infractiunilor de furt calificat prev. de art. 208 – 209 alin.1 lit.a,g si alin.3 lit.a C.penal  si evaziune fiscala prev. de art. 9alin.1 lit.a din Legea 241/2005, fiind pusa in miscare actiunea penala doar pentru prima infractiune, Curtea constata ca, in mod corect prima instanta a considerat ca cererea inculpatului este admisibila in principiu, fiind indeplinita cerinta privitoare la limitele de pedeapsa, acestea nedepasind 18 ani inchisoare.

Curtea a observat ca, practic, argumentele parchetului impotriva solutiei pronuntate de prima instanta se rezuma la faptul ca acest inculpat a uzat de dreptul la tacere, nedorind sa dea declaratii in fata organelor de urmarire penala si prin aceasta se considera ca ar impiedica aflarea adevarului in cauza, deci s-ar afla intr-una dintre situatiile prevazute la alineatul 2 al articolului 160/2 C.pr.penala, in care liberarea provizorie sub control judiciar nu se acorda.

Ori, in opinia Curtii, o astfel de interpretare nu poate fi primita.

 Dreptul de a nu da nicio declaratie, de a nu se auto-incrimina este un drept recunoscut de lege prin articolul 70 alin.2 C.pr.penala,  este consacrat de jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului iar invocarea acestuia nu trebuie sa aiba nicio consecinta negativa pentru cel in cauza.

Persoana invinuita de savarsirea unei infractiuni nu are nicio obligatie sa contribuie la propria sa invinuire, fiind atributul organelor judiciare de a-si demonstra acuzatiile, iar dispozitiile articolului 160/2 alineatul 2 C.pr.penala se refera la o cu totul alta situatie, respectiv la zadarnicirea aflarii adevarului, dandu-se cu titlu de exemplu ca astfel de actiuni pot fi considerate: influentarea partilor, martorilor, expertilor, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba si nu refuzul de a da declaratie.

Trebuie insa aratat ca, atunci cand a fost audiat de prima instanta cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul si-a schimbat atitudinea, aratand ca este de acord sa achite eventualul prejudiciu ce se va stabili in sarcina sa, asumandu-si deci savarsirea faptei penale, aratand ca acestea constau in cumpararea a 6.000 litri de produs petrolier de la angajati ai SC ZZZ pe care ulterior i-a vandut.

Nici considerentele de asa-zisa inoportunitate de punere in libertate a inculpatului nu pot fi luate in considerare de Curte, in conditiile in care, prejudiciul invocat de catre parchet in motivele de recurs, referitor la cantitatea impresionanta de 255.000 litri de produs petrolier este imputat tuturor inculpatilor cercetati in dosarul de urmarire penala nr.632/P/2011 (dintre care doar 17 arestati initial) si nu doar inculpatului din cauza de fata, cu privire la care in incheierea de arestare s-a retinut cantitatea de 13.740 litri produs petrolier.

Cum dispozitiile art.136 alin.2  C.pr.penala statueaza ca „scopul masurilor preventive (intre care cea mai grava este arestarea preventiva) se poate realiza si prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune,” Curtea a considerat ca atata timp cat din dosar nu rezulta nici un fel de date cu privire la existenta motivelor pentru care liberarea provizorie nu se poate acorda, solutia primei instante este pe deplin justificata.

Inculpatul P.N. este o persoana fara antecedente penale, care are o familie organizata si un domiciliu stabil unde poate fi gasit si supravegheat, are o varsta matura si o experienta de viata care ii permite sa traga invatamintele necesare cu privire la consecintele faptelor comise si la repercusiunile ce vor exista daca va incalca vreuna dintre obligatiile instituite de prima instanta prin incheierea din 12 aprilie 2013.

In plus, riscul de reluare a activitatii infractionale este evident redus, datorita faptului ca inainte cu cateva luni de luarea masurii arestarii preventive acesta incetase raporturile de munca la societatea la care era angajat ca sofer, functie in care a savarsit infractiunea de furt de produse petroliere.

In concluzie, pentru toate argumentele prezentate, Curtea  a considerat ca recursul parchetului este nefundat.

 (Judecator Diaconu)