Legea nr. 221/2009. Condamnat politic. Despagubiri pretinse de descendentii defunctului.

 

Legea nr. 221/2009, care a reluat in cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 si O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensatiile de ordin material acordate de statul roman
persoanelor carora li s-a recunoscut calitatea de victima a sistemului totalitar prin condamnarile cu caracter politic sau masurile administrative asimilate acestora
, luate asupra lor in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu a deschis insa calea  acordarii tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensatii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despagubiri pentru acele situatii in care fie nu au putut fi conferite despagubiri, fie masurile reparatorii deja acordate in temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficienta satisfactie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin masurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista nu a fost repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate intr-o situatie similara cu cea avuta anterior, ci producerea unei satisfactii de ordin moral prin insasi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiu reiesit din recomandarile normative internationale si la care statul roman a inteles sa adere, prin chiar masurile adoptate odata cu intrarea in vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost asadar acela de a acoperi acele situatii in care compensatia deja acordata celor definiti prin lege ca fiind victime nu a putut fi privita ca o satisfactie suficienta in raport de interesul public actual in atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensatie prin actele normative deja in vigoare.  Nici la data intrarii in vigoare a Legii nr. 221/2009 si nici dupa modificarea adusa prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea in vedere ca prin dispozitiile art. 5 al. 1 lit. a) sa se instituie un cadru extins si excesiv al compensatiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trait sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregasindu-se de altfel in Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

Curtea Constitutionala a stabilit ca legiuitorul putea sa stabileasca masuri reparatorii pentru prejudiciul moral, in acord cu scopul si legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vatamati de condamnarea cu caracter politic, compensatiile urmand a fi acordate in echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate intre predecesorul supus condamnarii si descendentii lor pana la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui si in ce conditii se pot acorda masuri reparatorii.

Faptul ca defunctul nu a putut beneficia de despagubiri in timpul vietii in cuantumul pretins prin actiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu confera fiilor calea solicitarii unor sume dupa deces, pentru ca nu se poate imputa legiuitorului ca a inteles sa confere daune morale – dupa trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau sa le pretinda in nume propriu.

De altfel, masura reparatorie a vizat, in conceptia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politica, ci si pe sotul supravietuitor, apreciat de stat ca fiind la randul sau vatamat, iar in speta, sotia supravietuitoare a defunctului, C.E. (decedata la randul sau la data de 22.01.2001) a beneficiat in conditiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizatie stabilita conform Hotararii nr. 217/1993.

In concluzie, recunoasterea morala de catre stat a implicatiilor de ordin patrimonial si nepatrimonial asupra cetatenilor sai in aceasta perioada istorica a fost justificata de necesitatea inlaturarii efectelor acestor abuzuri si a fost materializata prin masurile dispuse pentru acordarea compensatiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat inca din anul 1990, insa in speta, copiii defunctului nu au, in acceptiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constitutiei, calitatea de victime ale masurii politice luate asupra tatalui lor si nu sunt indreptatiti la acordarea de daune morale pentru situatia evocata.

 

Legea nr. 221/2009

 

Prin sentinta civila nr. 269/18.02.2010 a Tribunalului Constanta s-a admis in parte actiunea civila formulata de reclamanti, in contradictoriu cu Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Constanta, paratul fiind obligat la plata despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica a tatalui acestora, C.L., in suma de 150.000 euro in echivalent in lei la data efectuarii platii.

Au fost respinse ca nefondate celelalte pretentii.

Prima instanta a avut in vedere ca prin sentinta penala nr.7/5.01.1953 pronuntata de Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti in dosarul penal nr.609/1952, definitiva prin decizia nr.1085/1953, numitul C.L. a fost condamnat la 12 ani temnita grea si 10 ani degradare civica, cu confiscarea totala a averii, pentru infractiunea de favorizare a infractorului la crima de uneltire contra ordinii sociale, prevazuta si pedepsita de art. 284 comb. cu art. 209 partea a III-a Cod penal. Tatal reclamantilor a fost arestat la data de 20.06.1952, decedand in inchisoare la 6.06.1960, dupa 8 ani de executare a pedepsei.

Judecatorul fondului s-a raportat la declaratiile testimoniale administrate in cauza, privitoare la conditiile inumane de detentie, care erau in fapt unele de exterminare, ele fiind de altfel si cauza decesului survenit in inchisoare; s-a retinut si situatia familiei condamnatului, compusa la acea data din sotie si 3 copii, precum si repercusiunile asupra acestora aduse de masura condamnarii politice a tatalui.

S-a stabilit ca in speta este vorba in mod neechivoc de o condamnare politica, efectele sentintei penale fiind inlaturate de drept conform legii, reclamantii fiind descendenti de gradul I – fii ai condamnatului, fiind asadar indeplinite si conditiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 privind persoanele ce pot solicita instantei de judecata obligarea statului la acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a apreciat de catre instanta de fond ca recunoasterea prin lege a  posibilitatii de reparare a prejudiciului moral nu trebuie insa interpretata in sensul obtinerii unor sume exorbitante, fara corespondent cu ceea ce ar trebui sa se acopere prin daunele morale, cum este suma de 800.000 euro solicitata de reclamanti prin actiune. De principiu, suma de bani stabilita cu titlu de daune morale are drept scop nu atat de a repune victima intr-o situatie similara cu cea avuta anterior, cat de a-i procura satisfactii de ordin moral susceptibile de a inlocui valoarea de care a fost privata.

Prin urmare, a aratat judecatorul fondului, la stabilirea cuantumului daunelor morale urmeaza a se avea in vedere perioada arestarii - 8 ani, imprejurarea survenirii decesului in timpul detentiei, afectarea reputatiei condamnatului si familiei sale in comunitatea din care faceau parte si stigmatul de condamnat politic, atingerea adusa drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, lipsirea de venituri corespunzatoare pentru familia sa; ca sotia condamnatului a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990, primind o indemnizatie lunara, incepand cu anul 1993 si pana la decesul acesteia, survenit in 2001.

S-a luat in considerare si faptul ca persoana condamnata a decedat in anul 1960, prin urmare nu este beneficiarul direct al despagubirilor, prejudiciul moral semnificativ producandu-se in principal asupra sa si intr-o mai mica masura asupra familiei sale, ca s-a scurs o perioada indelungata de timp de la data producerii prejudiciului si pana in prezent – 50 de ani, astfel ca nu se poate nega o atenuare semnificativa a vatamarii prin trecerea timpului.

Instanta de fond a apreciat ca in raport de toate aceste criterii, suma de  150.000 euro, in echivalent in lei la data platii efective, poate reprezenta o valoare acordata cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Impotriva acestei hotarari au declarat apel, in termen legal, atat paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice prin D.G.F.P. Constanta, cat si reclamantii, iar la termenul din 10 mai 2010 a fost evocata si motivata pe larg, de catre parat, exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 396 din 11.06.2009, in sensul neconformitatii sale cu dispozitiile art. 138 alin. 5, art. 111 alin. 1, art. 148 alin. 1 si art. 16 din Constitutie.

Prin incheierea din 14.06.2010 a fost dispusa sesizarea Curtii Constitutionale in acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 r., cauza – suspendata potrivit art. 29 al. 5 din lege – fiind repusa pe rol dupa comunicarea deciziei 1462/9.11.2010 a Curtii Constitutionale.

In apelul formulat de reclamanti s-a criticat solutia prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate, in contrast cu suferintele suportate de autorul lor pe durata condamnarii politice.

Apelantii au sustinut ca acordarea unei sume atat de reduse nu tine seama de consecintele negative suferite in plan fizic si psihic ca urmare a condamnarii, precum si de  importanta valorilor morale lezate, cata vreme aceste elemente sunt reliefate prin raportul final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, care atesta faptul ca in perioada regimului comunist sute de milioane de oameni au fost fortati sa traiasca intr-un univers inchis, represiv si umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.

S-a aratat ca prin probele administrate s-a dovedit ca inchisoarea devenise in Romania comunista locul in care s-a urmarit eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea si distrugerea fizica si psihica a tuturor oponentilor regimului, motiv pentru care au fost infiintate coloniile sau unitatile de munca.

S-a conchis in sensul ca nu au fost corect apreciate sub aspectul situatiei de fapt elementele concrete dovedite in cauza, instanta trebuind sa ia in considerare la determinarea despagubirilor perioada indelungata a condamnarii si a executarii efective pana la intervenirea decesului, suferintele inimaginabile la care a fost supus tatal apelantilor, consecintele masurii asupra membrilor familiei, drepturile fundamentale incalcate, excluziunea sociala a copiilor condamnatului, considerati ,,dusmani ai poporului’’, ca si imprejurarea ca acestia nu si-au mai vazut niciodata tatal, crescand cu amintirea lui si cu trauma pierderii unui parinte.

Apelantii reclamanti au solicitat, in consecinta, admiterea caii de atac si schimbarea hotararii primei instante, in sensul admiterii in totalitate a sumei pretinse, de 800.000 euro.

Impotriva aceleiasi hotarari a declarat apel, in termen legal, STATUL ROMAN prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentat de  D.G.F.P. Constanta, care a criticat-o in considerarea acordarii unei sume cu titlu de daune morale cata vreme nu s-a facut dovada ca numitul C.L. a suferit o condamnare cu caracter politic, in conditiile aratate de art. 1 din Legea nr. 221/2009, infractiunea de favorizare a infractorului putand sa se refere la orice fapta penala, fara ca prin aceasta sa se deduca natura politica a condamnarii.

Apelantul parat a mai sustinut ca in speta nu se justifica acordarea unei sume atat de mari, pentru ca inexistenta unor criterii de cuantificare a daunelor morale in textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un cec in alb acordat persoanelor care se considera indreptatite; oricat de subiectiv ar fi, prejudiciul moral implica limite ale reparatiei lui, pentru ca raspunderea statului sa nu se transforme intr-un izvor de imbogatire fara just temei.

Analizand criticile de nelegalitate si de netemeinicie formulate in apelul partilor si constatand ca apelantii au criticat legalitatea hotararii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse in discutie si consecintele declararii pe parcursul procesului a neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea va analiza aceste apeluri

impreuna, urmand a le solutiona printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la ratiunea recunoasterii de catre Statul Roman, dupa 22 Decembrie 1989 si instaurarea unui regim democratic, a consecintelor produse in sfera drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sai de catre regimul totalitar comunist, precum si de la necesitatea asumarii si atenuarii acestor consecinte produse atat asupra drepturilor patrimoniale, cat si a celor care intereseaza valorile supreme ale personalitatii umane, legiuitorul roman a inteles sa adopte – incepand cu anul 1990 – o serie de acte normative menite sa raspunda acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990
privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si a celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009,
Ordonanta de urgenta nr. 214/1999
privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savarsite din motive politice, persoanelor impotriva carora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, publicata in Monitorul Oficial Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999,
H.G. nr. 1724/21 decembrie 2005
, abrogata ulterior prin
H.G. nr. 1372/18 noiembrie 2009
privind infiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc,
Legea nr. 221/2009
privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicata in Monitorul Oficial Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009
).

Toate aceste prevederi au urmarit sa raspunda interesului public in asumarea de catre stat a efectelor produse prin actele sale in timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral si material generate prin actele normative emise in perioada de referinta (6 martie 1945-22 decembrie 1989).

De altfel, prin Rezolutia 1096 (1996) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, adoptata la 3 iunie 1996, s-a recomandat – printre masurile prefigurate de obiectivul desfiintarii mostenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care intr-o societate democratica nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensatii materiale” care nu ar trebui sa fie cu mult mai mici decat compensatia conferita celor condamnati pe nedrept, de codul penal in vigoare.

Legea nr. 221/2009 se inscrie in sfera de interes a legiuitorului roman de a aborda condamnarea fostului regim nu doar intr-o maniera declarativa, ci ca pe o realitate juridica cu efecte clare in planul social.

Legea nr. 221/2009, care a reluat in cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 si O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensatiile de ordin material acordate de statul roman
persoanelor carora li s-a recunoscut calitatea de victima a sistemului totalitar prin condamnarile cu caracter politic sau masurile administrative asimilate acestora
, luate asupra lor in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, nu a deschis insa calea  acordarii tuturor victimelor regimului totalitar a unor ,,compensatii morale’’, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despagubiri pentru acele situatii in care fie nu au putut fi conferite despagubiri, fie masurile reparatorii deja acordate in temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficienta satisfactie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin masurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista nu a fost asadar repararea prejudiciului moral suferit, prin repunerea persoanei persecutate intr-o situatie similara cu cea avuta anterior, ci producerea unei satisfactii de ordin moral prin insasi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiu reiesit din recomandarile normative internationale si la care statul roman a inteles sa adere, prin chiar masurile adoptate odata cu intrarea in vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensatii l-a constituit in esenta raspunderea in materie civila fondata pe dispozitiile art. 998 si 999 Cod civil, statul asumandu-si prin actele normative edictate obligatia repararii pe cat posibil a atingerilor aduse drepturilor cetatenilor sai intr-o anumita perioada istorica. Data fiind natura acestei raspunderi, atragerea ei presupune si in acest caz intrunirea simultana a celor trei elemente privind:

1. existenta unei fapte culpabile a unei persoane – in speta, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu;

2. dovedirea prejudiciului in patrimoniul celui pretins vatamat;

3. legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu.

Daca in privinta faptelor prejudiciante, legiuitorul a facut trimitere explicita, prin actele normative adoptate, la acele masuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor si libertatilor fundamentale, chestiunea existentei unui prejudiciu cert (material si moral) este una care implica probe sub aspectul intinderii si conditiilor producerii lui, intrucat relatia de cauzalitate dintre fapta si vatamarea adusa este guvernata de o prezumtie relativa ce poate fi inlaturata prin orice mijloc de proba care infirma producerea unor consecinte negative asupra celui pretins vatamat.

Nu se poate porni de la o prezumtie absoluta a vatamarii prin insasi instaurarea regimului comunist, cata vreme acesta s-a derulat pe parcursul a peste 40 de ani, pana in decembrie 1989, statul putand doar sa recunoasca si sa tinda la atenuarea consecintelor negative ale masurilor represive impuse in acea perioada istorica unor anumite persoane, inclusiv prin alocarea unei parti din buget pentru sustinerea financiara a acestui demers.

Rolul Legii nr. 221/2009 a fost asadar acela de a acoperi acele situatii in care compensatia deja acordata celor definiti prin lege ca fiind victime nu a putut fi privita ca o satisfactie suficienta in raport de interesul public actual in atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensatie prin actele normative deja in vigoare.  Nici la data intrarii in vigoare a Legii nr. 221/2009 si nici dupa modificarea adusa prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea in vedere ca prin dispozitiile art. 5 al. 1 lit. a) sa se instituie un cadru extins si excesiv al compensatiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trait sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregasindu-se de altfel in Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).

In egala masura, aceasta perspectiva a fost inlaturata prin mecanismul de control al constitutionalitatii normelor, Curtea Constitutionala aratand ca asumandu-si obligatia atenuarii prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate in perioada comunista, statul a urmarit nu atat repararea lui prin repunerea victimei intr-o situatie similara cu cea avuta anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfactii prin recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit ca in conditiile in care in legislatia romana existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv in domeniul restituirii proprietatilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vatamate drepturi compensatorii de natura materiala,
stabilirea unor despagubiri suplimentare pentru daune morale nu rezulta dintr-o obligatie impusa statului in a le acorda, ci din intentia de a le complini pe cele materiale deja acordate
(element apreciat insa de catre Curtea Constitutionala ca fiind incompatibil cu principiile de proportionalitate, echitate si rezonabilitate care trebuie sa guverneze raspunderea civila delictuala).

In considerarea acestor argumente, nu se va putea sustine ca situatia declararii neconstitutionalitatii textului art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, precum si a modificarilor aduse prin art. I si II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 si 1354/2010 ale Curtii Constitutionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, intrucat normele speciale in domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost intotdeauna fundamentate pe principiile care guverneaza raspunderea pentru fapta culpabila in dreptul comun, prevederile speciale doar completand, prin vointa legiuitorului, cadrul general de reglementare, insa trebuie analizata indeplinirea conditiilor generale ale raspunderii statului, in limitele conferite de lege.

Pe de alta parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciata la momentul judecarii cauzei, ci la data sesizarii instantei, or, in speta, litigiul s-a nascut sub imperiul prevederilor art. 5 al. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, norma cu caracter special care a complinit in sensul aratat cadrul general de asumare a raspunderii statului, in contextul enuntat.

Inlaturarea unei norme cu caracter special in procedura controlului conformitatii ei cu legea fundamentala, realizata de Curtea Constitutionala, nu creeaza in acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizarii – in conformitate cu prevederile legale in vigoare – daca persoana pretins vatamata prin condamnarea si/sau masurile administrative cu caracter politic luate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este indrituita sa obtina si alte compensatii decat cele acordate pe dreptul comun.

In egala masura, eliminarea unei norme prin controlul constitutionalitatii nu echivaleaza cu modificarea textului legal prin interventia legiuitorului si pierderea unei ,,sperante legitime’’ conferite de textul legii, Curtea retinand sub acest aspect ca dispozitia din lege referitoare la obtinerea compensatiilor nu a fost anulata prin abrogarea ei de catre legiuitor – neputandu-se invoca asadar o procedura neechitabila, prin schimbarea normelor legale in timpul desfasurarii procesului declansat de reclamanti – ea incetandu-si efectul ca rezultat al unei operatiuni normale, realizate pe calea exercitarii controlului de constitutionalitate. Solutia este in acord cu jurisprudenta  C.E.D.O. (Cauza Slavov s.a. contra Bulgariei, Hotararea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotararea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotararea din 18 februarie 2009), instanta de contencios european retinand  ca art. 1 din Protocolul 1 la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun, statul dispunand de o marja de apreciere in reglementarea mijloacelor si proportiei in care urmeaza a se asigura repararea prejudiciilor produse cetatenilor sai de un regim politic totalitar anterior, iar pe de alta parte este necesar ca repararea acestor prejudicii sa se realizeze in asa fel incat atenuarea vechilor violari sa nu creeze noi nedreptati (Hotararea din 5 noiembrie 2002 in Cauza Pincova si Pinc contra Cehiei).

Toate aceste considerente conduc spre concluzia ca, intr-un asemenea litigiu, raspunderea statului roman pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vatamata prin asemenea masuri de natura politica trebuie analizata in stransa corelare cu conditiile raspunderii instituite prin art. 998 si 999 Cod civil si cu principiile de drept care reclama evitarea unei duble reparatii, asigurarea proportionalitatii si echitatii in acordarea acestor compensatii si nu in ultimul rand respectarea valorii supreme de dreptate, premise retinute de astfel prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curtii Constitutionale.

In speta, reclamantii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnarii politice a tatalui lor, decedat in penitenciarul Aiud la 06.06.1960.

Sustinerile apelantului parat legate de inexistenta caracterului politic al condamnarii sunt inlaturate din perspectiva temeiului in drept pentru care s-a pronuntat sentinta penala 7/5.01.1953 a fostului Tribunal Militar Teritorial Bucuresti, care incadreaza fapta retinuta in sarcina condamnatului in sfera de aplicare a disp. Legii nr. 221/2009, cat si din conferirea
post mortem
a calitatii de luptator in rezistenta anticomunista conform deciziei nr. 2864/29.11.2007.

Prin urmare, acest motiv de critica formulat de apelantul Statul roman urmeaza a fi respins ca nefondat.

Considerentele sus-citate releva insa faptul ca situatia descrisa nu deschide
de plano
, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferintele tatalui lor, pentru ca in acord cu principiile de proportionalitate, echitate si rezonabilitate care trebuie sa guverneze raspunderea civila delictuala si la care s-a referit si Curtea Constitutionala prin decizia nr. 1358/21.10.2010, acordarea posibilitatii mostenitorilor de gradul I si II de a beneficia de despagubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii sai prin persecutiile regimului comunist reprezinta o indepartare a legiuitorului de la principiul echitatii, intrucat aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeasi indrituire la astfel de despagubiri ca si cei supusi masurilor represive.

In concret, Curtea Constitutionala a stabilit ca legiuitorul putea sa stabileasca masuri reparatorii pentru prejudiciul moral, in acord cu scopul si legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vatamati de condamnarea cu caracter politic, compensatiile urmand a fi acordate in echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate intre predecesorul supus condamnarii si descendentii lor pana la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui si in ce conditii se pot acorda masuri reparatorii.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legata de vatamarea personala adusa valorilor nepatrimoniale in perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin vointa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv si, prin urmare, sunt indreptatite la masuri reparatorii – neputandu-se prezuma o vatamare colectiva, aplicata
in extenso
tuturor persoanelor care au trait experienta trista a perioadei comuniste.

Pe de alta parte, faptul ca defunctul nu a putut beneficia de despagubiri in timpul vietii in cuantumul pretins prin actiune (decesul intervenind anterior anului 1989) nu confera fiilor calea solicitarii unor sume dupa deces, pentru ca nu se poate imputa legiuitorului ca a inteles sa confere daune morale – dupa trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau sa le pretinda in nume propriu.

De altfel, masura reparatorie a vizat, in conceptia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politica, ci si pe sotul supravietuitor, apreciat de stat ca fiind la randul sau vatamat, iar in speta, sotia supravietuitoare a defunctului, C.E. (decedata la randul sau la data de 22.01.2001) a beneficiat in conditiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de o indemnizatie stabilita conform Hotararii nr. 217/1993.

La aceste masuri direct pecuniare s-au adaugat si cele adiacente de care a putut beneficia in temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, anume: scutirea de la plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente in mod gratuit si prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport in comun, cu decontarea abonamentelor de transport – in cazul societatilor cu capital privat – integral de la bugetul local al unitatii administrativ-teritoriale de domiciliu; douasprezece calatorii gratuite anuale, pe cale ferata cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibila si de catre insotitori, membri de familie, in cadrul numarului de calatorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament intr-o statiune balneoclimaterica; scutire de la plata taxelor de abonament radio si televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, in mod gratuit, a unui loc de veci.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanta in plan patrimonial aceste compensatii de alta natura conferite prin lege acestei persoane, cata vreme ele  contureaza interesul statului de a diminua pe cat posibil atingerile aduse drepturilor celui supus masurii politice, si aceasta indiferent daca beneficiarul lor a inteles sa le solicite ori sa le valorifice efectiv.

In fine, nu poate fi ignorata nici imprejurarea ca prin decizia nr. 2864/29.11.2007 i-a fost  recunoscuta defunctului C.L. si calitatea de luptator in rezistenta anticomunista conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel care stabileste in ce conditii poate fi valorificata in prezent, dar si potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.

In concluzie, recunoasterea morala de catre stat a implicatiilor de ordin patrimonial si nepatrimonial asupra cetatenilor sai in aceasta perioada istorica a fost justificata de necesitatea inlaturarii efectelor acestor abuzuri si a fost materializata prin masurile dispuse pentru acordarea compensatiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat inca din anul 1990, insa in speta, copiii defunctului nu au, in acceptiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constitutiei, calitatea de victime ale masurii politice luate asupra tatalui lor si nu sunt indreptatiti la acordarea de daune morale pentru situatia evocata.

Pentru toate considerentele expuse, in baza art. 296 cod proc. civila, se va respinge apelul reclamantilor si se va admite apelul paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, cu consecinta schimbarii in tot a sentintei apelate, in sensul respingerii actiunii, ca nefondata.

Decizia civila nr. 106/C/14.02.2011

Judecator redactor Mihaela Ganea