Insolventa - Anularea actelor frauduloase

 

Art. 117

(1)
Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii.

(2)
Următoarele acte sau operaţiuni ale debitorului vor putea fi anulate, pentru restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestaţii executate:

a)
acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar;

b)
operaţiuni în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii;

c)
acte încheiate în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile;

d)
acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al debitorului este mai mică decât valoarea actului de transfer;

e)
constituirea unui drept de preferinţă pentru o creanţă care era chirografară, în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii;

f)
plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară deschiderii procedurii;

g)
actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de a ascunde/întârzia starea de insolvenţă ori de a frauda un creditor.

(3)
Prevederile alin. (2) lit. d)-f) nu sunt aplicabile actelor încheiate, cu bună-credinţă, în executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, sub rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea financiară a debitorului şi să nu aibă ca scop prejudicierea şi/sau discriminarea unor creditori. Prevederile de mai sus se aplică şi actelor juridice încheiate în cadrul procedurilor prevăzute la titlul I.

(4)
Următoarele acte sau operaţiuni, încheiate în cei 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii cu persoanele aflate în raporturi juridice cu debitorul, vor putea, de asemenea, să fie anulate şi prestaţiile recuperate:

a)
cu un asociat comanditat sau cu un asociat deţinând cel puţin 20% din capitalul societăţii ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, în situaţia în care debitorul este acea societate în comandită, respectiv o societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată;

b)
cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de interes economic;

c)
cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile debitorului ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a acţionarilor, în situaţia în care debitorul este respectiva societate pe acţiuni;

d)
cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere a debitorului, societate cooperativă, societate pe acţiuni cu răspundere limitată sau, după caz, societate agricolă;

e)
cu orice altă persoană fizică ori juridică, deţinând o poziţie de control asupra debitorului sau a activităţii sale;

f)
cu un coproprietar sau proprietar devălmaş asupra unui bun comun;

g)
cu soţul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, ai persoanelor fizice enumerate la lit. a)-f).

 

Comentariu

 

Dispozițiile art. 117 constituie sediul general al materiei pentru acțiunile în anularea actelor frauduloase încheiate de către debitor în perioada anterioară deschiderii procedurii de insolvență.

În doctrină

^[91]

, natura acestor acțiuni în anulare a fost calificată ca fiind aceea a unor acțiuni revocatorii, iar nu aceea a unor acțiuni în anulare de drept comun. Autorul argumenta în sensul că „termenul de anulare este însă impropriu, prin el trebuind să înțelegem revocarea sau inopozabilitatea față de masa creditorilor a actului fraudulos, în sensul readucerii bunului ce a făcut obiectul înstrăinării în patrimoniul debitorului pentru satisfacerea creditorilor”. De asemenea, s-a considerat că

^[92]

„acțiunea reglementată de dispozițiile art. 117-122 din Legea nr. 85/2014 are natura juridică a unei acțiuni revocatorii (pauliene) speciale, cu caracter exclusiv, având ca obiect actele frauduloase încheiate de debitorul ulterior insolvent în dauna creditorilor săi, cărora, spre deosebire de acțiunea revocatorie, le aplică sancțiunea anulării și nu cea a inopozabilității.”

În materia acestor acțiuni în anulare, legea conferă legitimare procesuală unui organ care acționează în interesul masei credale

^[93]

(legitimatio ad causam). Calitatea și rolul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, pe întreaga procedură a insolvenței, sunt circumscrise aceluiași principiu fundamental al procedurii de insolvență, și anume protecția intereselor masei credale.

^[94]

Scopul  acestor acțiuni este acela de a readuce masei credale fie bunul transferat, fie valoarea acestuia de la data încheierii actului fraudulos. Interesul – cu titlu de condiție de exercițiu a acțiunii civile în anulare – este întotdeauna al masei credale, iar nu al titularului acțiunii, întrucât masa credală primește, spre îndestulare, active sau valori patrimoniale, iar nu administratorul/lichidatorul judiciar

^[95]

.

Condiția sine qua non de aplicare a unor astfel de acțiuni este de a fi fost prejudiciați creditorii (“dauna creditorilor”). Plecând de la această condiție, dispozițiile care reglementează cerința interesului procesual în promovarea acțiunilor în anularea actelor frauduloase trebuie interpretate corelat cu noile dispoziții din materia planului de reorganizare, și anume art. 140 alin. (1) și alin. (2).

 În aceste condiții, noile prevederi legale permit introducerea acestor acțiuni chiar și în ipoteza în care creanțele au suferit o reducere prin planul de reorganizare (”hair-cut”), interesul procesual fiind tocmai în privința acestei reduceri a masei credale, întrucât, pentru ca reducerea să poată opera, s-a avut în vedere o masă activă în care nu au fost incluse tocmai bunurile sau valorile a căror recuperare se încearcă prin aceste acțiuni.

În doctrină

^[96]

s-a arătat că: „[…] odată cu confirmarea unui plan de reorganizare de către judecătorul-sindic, debitorul era descărcat definitiv de toate obligațiile pe care le supusese hair-cut-ului, prin programul de plăți cuprins în planul de reorganizare. Mai mult, chiar și în situația eșuării planului și a trecerii debitorului la faliment, creanțele astfel diminuate se mențineau la valorile din planul de reorganizare confirmat, din care urmau să se scadă eventualele sume primite de la debitor în cadrul programului de plăți. Dată fiind această situație, sub imperiul Legii 85/2006, în urma unui hair-cut votat de creditori și confirmat de judecătorul-sindic, interesul administratorului/lichidatorului judiciar de a promova o acțiune în temeiul art. 79-80 era semnificativ diminuat sau putea dispărea în întregime, deoarece era strict condiționat de existența unor creanțe de recuperat și plătit în procedura falimentului, procedură care debuta cu creanțele diminuate moștenite din procedura reorganizării.”

Referința la dispozițiile art. 163, din cadrul art. 140 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 are în vedere ordinea în care se vor îndestula creanțele astfel reduse, adică respectarea regulii conform căreia categoria inferioară se îndestulează după deplina îndestulare a categoriei superioare. Cu alte cuvinte, în privința acestei surse suplimentare de creștere a masei active nu se mai aplică plățile pro rata, aferente programului de plăți.

În cadrul alin. (2) al art. 117 sunt enumerate acțiunile în anulare obiective

^[97]

(în considerarea actului sau a operațiunii vizate), iar în cadrul alin. (4) sunt enumerate acțiunile în anulare subiective (în considerarea caracterului afiliat al părților implicate).

În ceea ce privește alin. (3), acesta are în vedere procedurile extrajudiciare de negociere pentru restructurarea afacerii

^[98]

.

Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca actele vizate să nu intre în sfera celor susceptibile a fi anulate sunt cumulative, iar sarcina probei incumbă debitorului.

Condiția privitoare la lipsa scopului de a prejudicia sau de a discrimina unii creditori, este îndeplinită în cazul în care:

• se dovedeşte că operaţiunea a fost destinată traversării, cu rezultate benefice, a unei perioade de dificultate financiară, astfel cum aceasta este definită de art. 5 pct. 27 din lege;
• obiectivul amintit nu putea fi atins fără încheierea respectivelor operaţiuni – de exemplu, se dovedeşte că de încheierea unui astfel de acord depindea continuarea finanţării sau acordarea unui credit suplimentar, destinat desfăşurării activităţii;
• operaţiunile sunt efectuate în conformitate cu prevederile unor acorduri colective de restructurare, în care au fost incluşi mai mulţi creditori, reprezentând o parte semnificativă a valorii creanţelor, chiar dacă unii dintre creditorii consultați nu au răspuns invitaţiei la negocieri

  
  ^[99]
  

  .

În ceea ce privește condiția ca acordul vizat să conducă în mod rezonabil la redresarea debitorului, este necesar ca o astfel de înțelegere să creeze premisele favorabile redresării financiare a debitorului. Urmează a fi avute în vedere: situaţia financiară a debitorului la momentul realizării acordului cu creditorii, eventualele măsuri de redresare impuse de creditori şi, dacă este cazul, efectele implementării unui astfel de acord la nivelul evoluției financiare a debitorului.

Perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței, în care aceste acte sau operațiuni sunt localizate temporal, poartă denumirea în doctrină de „perioada suspectă

^[100]

”. Această perioadă reprezintă perioada maximală în care se pot anula acte sau operațiuni anterioare deschiderii procedurii de insolvență.

Perioada suspectă generală cunoaște, la rândul său, mai multe subdiviziuni, fiind vorba despre perioade suspecte speciale, în cazul operațiunilor dezechilibrate (alin. (2) lit. b); actelor de transfer anticipative (alin. (2) lit. d); constituirilor de drepturi preferențiale (alin. (2) lit. e); plății anticipative a datoriilor (alin. (2) lit. f)

^[101]

.

Față de reglementarea anterioară, prin Legea nr. 85/2014 s-a procedat la o reducere a perioadei suspecte generale, de la 3 ani la 2 ani.

Rațiunea avută în vedere a fost a crea o perioadă rezonabilă de timp în care actele sau operațiunile falitului ar putea fi anulate, și în care se generează astfel, corelativ, o stare de incertitudine participanților de bună-credință la circuitul comercial.

Situația se referă la cazul în care cocontractantul este de bună-credință, necunoscând faptul că, prin operațiunea efectuată, debitorul fraudează creditorii, însă numai această bună-credință nu este de natură a-l proteja împotriva anulării transferului în sine. Astfel, indiferent de buna sau reaua-credință a acestui cocontractant, transferul în sine este potențial anulabil, dacă debitorul nu răstoarnă prezumția de fraudă care funcționează împotriva sa și dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții pentru anularea actului. O scurtare a perioadei suspecte generale consolidează raporturile juridice derulate între un debitor ajuns în stare de insolvență și partenerii săi contractuali, pentru siguranța și stabilitatea circuitului juridic civil.

Recomandarea ca perioada suspectă să fie rezonabilă ca durată se regăsește și în Principiile World Bank

^[102]

, la Capitolului C11 (”Avoidable Transactions”). Astfel, se consideră că perioada suspectă, în care plățile sunt prezumate a fi efectuate în mod preferențial, ar trebui să fie în mod rezonabil scurtă, în scopul de a evita crearea unei instabilități în cursul normal al circuitului comercial și, în general, al business-ului și al creditării. Cu toate acestea, se permite stabilirea unei perioade suspecte mai largi pentru actele cu caracter gratuit sau pentru cele efectuate cu persoane aflate în relații de afiliere cu debitorul.

În ceea ce privește perioada suspectă specială, Legea nr. 85/2014 a extins această perioadă de la 120 de zile la 6 luni. Rațiunea avută în vedere este de a preveni situațiile în care debitorul, în concurs cu partenerul contractual sau cu creditorul astfel „preferat”, calculează și așteaptă expirarea termenului, urmând a paraliza efectul promovării acțiunilor revocatorii

^[103]

. În același sens, în doctrină

^[104]

s-a arătat că extinderea perioadei suspecte de la 120 de zile la 6 luni urmărește „înlăturarea situațiilor în care debitorii și cocontractanții lor puteau evita anularea acestor tranzacții, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței după împlinirea termenului de prescripție foarte scurt al acestor acțiuni.”

 

Jurisprudență

 

Rezultă, așadar, că în funcție de modul în care legal este circumscris scopul procedurii insolvenței, în ansamblul ei, promovarea acțiunilor

în anulare poate interveni doar în interesul creditorilor, în măsura înscrierii acestora la masa credală, ca participanți la procedură. Legiuitorul a avut în vedere abilitarea administratorului judiciar de a promova acțiuni în anulare în vederea îndeplinirii scopului legal al procedurii și, deci, în reprezentarea și pentru protejarea intereselor creditorilor participanți la aceasta, iar nu a intereselor proprii sau ale debitorului. În cauză, debitorul a deținut, atât în contextul promovării acțiunii în anulare, cât și ulterior, fonduri bănești în cuantum mai mare decât cel necesar acoperirii creanțelor creditorilor, precum și, distinct de aceste fonduri, bunuri mobile sau imobile a căror valoare de valorificare depășea, de asemenea, masa credală. Din cele arătate rezultă în mod indiscutabil că nu a existat un interes al creditorilor pentru promovarea acțiunii în anulare în cauză și, prin urmare, se impunea aprecierea în sensul că acțiunea respectivă era lipsită de interes.
(
Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă, Decizia civilă nr. 588/14.03.2013
)

 

Dispoziţiile art. 274 C.p.civ. nu sunt incidente în cauză deoarece lichidatorul nu a acţionat în nume propriu, cu antrenarea intereselor şi patrimoniului propriu, ci în baza atribuţiilor legale recunoscute după desemnarea sa în cauză
.
(
Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă, Decizia nr. 1288/18.06.2013
)

 

În ipoteza în care transferul realizat de debitoare nu s-a realizat în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, analiza nulității acestuia nu poate fi efectuată de judecătorul-sindic, care are în competență exclusiv acțiunile prevăzute de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006. Prin urmare, acțiunea în anularea unor asemenea transferuri, încheiate înainte de cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, urmează să fie judecate pe calea dreptului comun, de către instanța comercială de drept comun. În acest context, indicarea în cuprinsul cererii de chemare în judecată a unui temei de drept eronat nu leagă instanța de fond, care este datoare să soluționeze cauza din prisma obiectului cererii și finalității urmărite de părți.
(Curtea de Apel București, Secția a VI-a Comercială, Decizia comercială nr. 1055/R/09.10.2008)

 

Dacă recurentul pârât ar fi fost un cumpărător de bună credință al bunului, atunci acesta s-ar fi comportat față de bun ulterior cumpărării ca un adevărat proprietar, efectuând demersuri pentru transcrierea lui pe numele noului proprietar, luarea lui în posesie și folosință, în vederea realizării scopului urmărit prin achiziționarea lui. Or, recurentul pârât nu a procedat în acest fel, el achiziționând bunul fără ca măcar să-l vadă la momentul vâzării, iar ulterior nu a intrat în posesia lui, lăsându-l fostului proprietar, căruia i-a acordat dreptul de a dispune de bun în continuare, inclusiv revânzarea lui condiționat de despăgubirea recurentului cu prețul vânzării și profitul obținut.
(Curtea de Apel Oradea, Hotărârea nr. 35 /14.01.2010)

 

Din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat că este îndeplinită condiția intenției părților de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le fi lezat în orice fel drepturile, instanța de fond apreciind în mod corect că nu a existat o fraudare a intereselor creditorilor. Cum actul de înstrăinare s-a încheiat înainte de deschiderea procedurii, nu se poate susține că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu fraudarea creditorilor, nefiind dovedită intenția celor două părți din contractul de vânzare-cumpărare de a sustrage bunuri de la urmărirea creditorilor sau de a le leza în orice fel drepturile. Prețul stabilit pentru imobil este nelezionar, diferența în minus neîncadrându-se în ipoteza legală a unui dezechilibru vădit al contraprestației în defavoarea debitoarei.
(Curtea de Apel Ploiești, Hotărârea nr. 906 / 04.05.2010)

 

Spre deosebire de acțiunea pauliană, actul fraudulos susceptibil de a fi anulat pe temeiul art. 80 din lege nu este necesar să fi provocat ori agravat insolvabilitatea debitoarei, noțiunea de act fraudulos circumscriindu-se sferei micșorării gajului general. Acțiunea revocatorie este una personală, admiterea acesteia putând conduce la desființarea, fie totală, fie parțială a actului atacat, în măsura necesară asigurării realizării creanței de care creditorul petent se prevalează în susținerea demersuului judiciar. De aceea, pentru admisibilitatea ei, este necesară îndeplinirea condiției fraudei debitorului și a complicității la fraudă a terțului dobânditor. În cazul acțiunii în anulare fundamentată pe art. 80 din lege, cea din urmă condiție privitoare la complicitatea la fraudă a terțului dobânditor nu este necesară în toate situațiile. Rațiunea instituirii de către legiuitor a acestor dispoziții a constat în ideea de a se asigura participanților la procedură pârghiile menite să asigure și să dea eficiență principiului maximizării averii debitoarei destinate stingerii pasivului și a egalității de șanse a creditorilor în privința recuperării creanțelor.

Condițiile suspecte în care au fost încheiate contractele, contrar susținerilor recurenților, sunt deduse și din următoarele împrejurări: modalitatea de înstrăinare este neobișnuită, identificarea bunurilor realizându-se în mod generic; prețul de vânzare a imobilului este sensibil diferit, deși înstrăinarea a avut loc la un interval de aproximativ 6 luni, mai mult decât atât, în cel de-al doilea contract există o mențiune conform căreia cumpărătorul a luat cunoștință despre situația de fapt și de drept a imobilului și a înțeles să cumpere pe riscul său; nu se probează efectuarea plății. Este de notorietate că orice comerciant urmărește realizarea de profit, activitățile comerciale fiind, prin esența lor, activități speculative în sensul pozitiv, nu peiorativ al termenului. Întrucât din efectuarea tranzacțiilor a căror anulare se solicită nu rezultă că debitoarea a obținut un profit, se poate susține că interesul real al acestei operațiuni poate fi justificat doar prin intenția de a diminua activele debitoarei. Sunt întrunite astfel premisele anulării actului de transfer patrimonial, care se dovedește a fi lezionar din perspectiva dezechilibrului vădit între prestația debitorului și prestația corelativă a terțului dobânditor. Din această perspectivă, trimiterile pe care le fac recurenții la situația bunurilor înstrăinate care nu ar fi fost atractive, datorită situației lor faptice și juridice, nu sunt relevante, din moment ce nu s-a solicitat ca un evaluator independent să ateste o altă valoare de piață decât prețul de înstrăinare.
(
Curtea de Apel Cluj, Hotărârea nr. 646 din 14.02.2011
)

 

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între debitoare, reprezentată de administratorul social, în calitate de vânzător, și mama administratorului special, în calitate de cumpărător. Operațiunea de vânzare-cumpărare și prețul vânzării nu au fost înregistrate în contabilitatea debitoarei. Dată fiind legătura de rudenie dintre recurentă și administratorul social al debitoarei, data încheierii contractului și neînregistrarea în contabilitate, sunt neîntemeiate criticile recurentei. Cum intenția părților care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare poate fi reținută în baza celor expuse mai sus, împrejurări care dovedesc că erau la curent cu starea de insolvență a debitoarei, cu situația economică degradată a acesteia, prima instanță a apreciat corect că s-a făcut dovada relei-credințe a părților, a faptului că au fost conștiente, la momentul încheierii actului, că îi prejudiciază pe creditori.  
(Curtea de Apel Craiova, Hotărârea nr. 161 din 07.02.2011).

 

Art. 118

(1)
Acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, prevăzută la art. 117, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 97, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii. În cazul admiterii acţiunii, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară, iar sarcinile existente la data transferului vor fi reînscrise.

(2)
Comitetul creditorilor poate introduce la judecătorul-sindic o astfel de acţiune, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu o face.

(3)
Poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

 

 

 

 

Comentariu

Termenul de 1 an se calculează de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului cauzal, prevăzut de art. 97, și anume 40 de zile de la data desemnării practicianului în insolvență. Natura juridică a acestui termen este aceea a unui termen subiectiv, marcată de momentul cunoașterii datelor și a informațiilor de natură a determina faptul introducerii acțiunilor în anulare.

În orice caz, acest termen nu poate depăși 16 luni de la data deschiderii procedurii, ceea ce reprezintă un termen obiectiv, în care legea stabilește obligativitatea cunoașterii datelor și informațiilor privind transferurile anterioare deschiderii procedurii.

În doctrină

^[105]

a fost exprimată opinia că ambele termene au caracter imperativ, însă diferă în privința regimului juridic aplicabil. Astfel, primul termen, de 1 an de la data expirării termenului pentru întocmirea raportului cauzal, este un termen de prescripție, raportându-se la dreptul la acțiune în sens material, deci susceptibil de întreruperi, suspendări, eventual repunere în termen, pe când cel de-al doilea, de 16 luni de la data deschiderii procedurii, este un termen de decădere, raportându-se deci la componenta procedurală a dreptului la acțiune.

În același sens sunt și concluziile Minutei întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii și ai Ministerului Justiției cu președinții secțiilor specializate din cadrul curților de apel și ai tribunalelor specializate

^[106]

, astfel: „Soluția propusă a fost în sensul că primul termen (1 an) este un termen de prescripție iar cel de-al doilea termen (16 luni de la data deschiderii procedurii) este un termen de decădere, pentru următoarele argumente:

• termenul de 1 an este reglementat, ca orice termen de prescripție, prin indicarea momentului la care se naște și prin durată, Legea nr. 85/2006 utilizând, în legătură cu acest termen și cu dreptul la acțiune în sens material, termeni juridici uzuali în materie de prescripție: „acțiunea” „poate fi introdusă” „în termen de un an de la data”;
• faptul că termenul de 1 an începe să curgă la expirarea termenului în care trebuie depus raportul prevăzut de art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, care trimite la art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului, moment care marchează data limită până la care administratorul judiciar trebuie să cunoască paguba și persoanele care răspund de ea, acțiunea în anularea actelor frauduloase având caracterul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală;
• termenul de 16 luni începe să curgă de la data deschiderii procedurii, independent de orice conduită a vreunui subiect de drept procesual îndreptățit să exercite acțiunea și expiră fără posibilitatea influențării lui de către vreun subiect de drept;

Legea nr. 85/2006 utilizează, în legătură cu termenul de 16 luni, expresia „nu mai târziu de”, care trimite, în mod neechivoc, la „tardivitate”, termen juridic asociat, în mod uzual, cu instituția juridică a decăderii, și nu cu aceea a prescripției.”

Prin alin. (2) și alin. (3) ale art. 118 se conferă calitate procesuală activă în exercitarea acestor acțiuni și comitetului creditorilor (condiționat de neintroducerea acțiunii de către practicianul în insolvență) precum și creditorului majoritar, care deține peste 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Dobândirea acestei calități de către creditorul majoritar se explică prin consecvența respectării drepturilor conferite unui astfel de creditor, care deține calitate procesuală și în promovarea acțiunii în răspunderea persoanelor vinovate de starea de insolvență.

Astfel, în doctrină

^[107]

s-a arătat că este just și echitabil ca posibilitatea exercitării, de către acest creditor majoritar, a acțiunii în răspunderea personală reglementată de art. 169, să se reflecte în mod simetric și în posibilitatea conferită în formularea acțiunilor în anularea actelor și a operațiunilor frauduloase. Raportul de relaționare dintre acțiunile revocatorii și instituția răspunderii personale a generat această solutie de uniformizare legislativă.

Termenele aferente exercitării acestor acțiuni sunt aceleași, indiferent de subiectul de drept, practicianul în insolvență, comitetul creditorilor sau creditorul majoritar.

În doctrină

^[108]

a fost exprimată opinia că în ipoteza inexistenței unui comitet al creditorilor, din cauza numărului mic de creditori, acțiunea va putea fi introdusă de adunarea creditorilor, întrucât, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea 85/2014, atribuțiile comitetului pot fi exercitate de adunarea creditorilor.

 

Jurisprudență

Judecătorul-sindic nu va primi susținerea administratorului special potrivit căreia termenul de depunere a raportului cauzal s-ar fi împlinit în data de 22.01.2014, dată la care a fost depus acest raport, întrucât potrivit art. 81 din Legea nr. 85/2006 termenul de 1 an curge „de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului”. Prin urmare, nu are nicio relevanță momentul depunerii raportului, ci numai momentul stabilit prin încheierea de deschidere a procedurii pentru depunerea acestuia.
(
Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, Încheierea de ședință din data de 20.04.2015
)

 

Administratorul/lichidatorul judiciar ar putea solicita [...] repunerea numai în termenul de un an, nu și în cel de 16 luni, căci acesta are caracterul unui termen limită, înăuntrul căruia acțiunea în anularea unui transfer patrimonial fraudulos trebuie promovată, iar legea a instituit un termen limită, pentru asigurarea securității circuitului civil
. (
Curtea de Apel București, Secția a VI-a Comercială, Decizia civilă nr. 403R/15.03.2007)

 

Termenul de un an prevăzut de art. 81 alin. (1) este același, indiferent de titularul cererii de chemare în judecată, urmând a se respinge susținerea Comitetului creditorilor potrivit căreia acest termen a fost prevăzut de lege doar pentru practicianul în insolvență. Instanța de recurs consideră că, în situația în care legiuitorul ar fi dorit ca pentru Comitetul creditorilor să prevadă un alt moment de la care să curgă termenul, cât și durata termenului, ar fi prevăzut în alin. (2) al art. 81 din aceeași lege. (
Curtea de Apel Galați, Decizia nr. 515/22.06.2011


^[109]


)

 

Art. 119

Nu se va putea cere anularea unui act de constituire sau de transfer cu caracter patrimonial, făcut de către debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale curente.

 

 

 

Comentariu

 

Chiar dacă sunt efectuate în perioada suspectă, actele și operațiunile debitorului nu pot forma obiectul unor acțiuni în anulare, dacă acestea beneficiază de regimul juridic al activității curente.

Dispozițiile art. 119 au în vedere operaţiunile efectuate de către debitor înainte de data deschiderii procedurii, fără a intra sub incidența acestuia operaţiunile curente ale debitorului din timpul procedurii, definite în cadrul art. 5 pct. 2 din lege

^[110]

.

În doctrină

^[111]

s-a arătat că „desfășurarea normală a activității curente constă în efectuarea actelor și operațiunilor obișnuite în perioada dinaintea apariției stării de insolvență. Prin urmare, prin acte încheiate în cursul activității curente a debitorului vom înțelege orice acte prin care a fost derulată o activitate conformă obiectului de activitate, orice acte de încasare sau plăți privitoare la activități de realizare a obiectului de activitate, precum și orice acte sau operațiuni prin care a avut loc finanțarea capitalului de lucru necesar derulării activității de zi cu zi a debitorului”. Debitorul va fi pus în astfel de cazuri în situaţia de a demonstra şi că această operaţiune constituie, prin coordonatele sale de referință, o situație de normalitate în cadrul operaţiunilor de acelaşi tip sau, în cazul în care operaţiunea se abate de la acele coordonate uzuale, să probeze că a existat o justificare economică raţională. În doctrină

^[112]

s-a arătat că „[…] neîndeplinirea condițiilor pentru exceptarea de la anulare, deci simplul fapt că un transfer patrimonial nu poate fi considerat drept act efectuat în desfășurarea normală a activității curente, nu conduce automat la prezumarea respectivului act drept fraudulos; chiar dacă nu este un ”act curent”, el poate fi perfect valabil.”

 

Art. 120

(1)
Terţul dobânditor în cadrul unui transfer patrimonial, anulat potrivit prevederilor art. 117, va trebui să restituie averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există ori există impedimente de orice natură pentru preluarea acestuia de către debitor, terţul va restitui valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către debitor, stabilită prin expertiză efectuată în condiţiile legii. În caz de restituire, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară astfel încât sarcinile existente la data transferului vor fi reînscrise.

(2)
Terţul dobânditor, care a restituit averii debitorului bunul sau valoarea bunului ce-i fusese transferat de către debitor, va avea împotriva averii debitorului o creanţă egală cu preţul plătit, la care se poate adăuga cel mult sporul de valoare a bunului, determinat de eventualele investiţii efectuate de acesta, cu condiţia ca terţul să fi acceptat transferul cu bună-credinţă şi fără intenţia de a-i împiedica, întârzia ori înşela pe creditorii debitorului. La cererea sa, terţul dobânditor de bună-credinţă va fi înscris în tabelele de creanţe cu creanţa născută în urma restituirii bunului sau valorii acestuia către averea debitorului potrivit prezentului articol şi va putea participa la distribuiri potrivit prevederilor art. 161 pct. 4. Terţul dobânditor de rea-credinţă va fi îndreptăţit să primească doar preţul plătit şi va putea participa la distribuiri de sume potrivit prevederilor art. 161 pct. 10 lit. a). Reaua-credinţă a terţului dobânditor trebuie dovedită.

(3)
Dacă terţul dobânditor nu restituie bunul sau valoarea acestuia de bunăvoie sau pe calea unei tranzacţii, creanţa acestuia, născută în temeiul alin. (2), va putea fi pretinsă numai pe calea cererii reconvenţionale formulate în cadrul acţiunii îndreptate împotriva sa potrivit prevederilor art. 117.

(4)
Terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună-credinţă va restitui bunurile în starea în care se găsesc, iar, în lipsa acestora, va restitui diferenţa de valoare cu care s-a îmbogăţit. În caz de rea-credinţă, terţul va restitui, în toate cazurile, întreaga valoare, precum şi fructele percepute.

 

Comentariu

În ipoteza admiterii acțiunii, terțul dobânditor într-un transfer anulat restituie bunul transferat sau valoarea acestuia de la data transferului.

Pe lângă situația inexistenței bunului, drept cauză a restituirii valorii bunului la data transferului, Legea nr. 85/2014 nominalizează și situația în care „există impedimente de orice natură pentru preluarea acestuia de către debitor”. Extinderea astfel creată are în vedere mai multe posibile situații:

• în doctrină

  
  ^[113]
  

  , s-a exemplificat inexistența fizică a bunului (bunul a pierit) sau impedimente de altă natură (bunul este scos din circuitul juridic sau bunul a fost înstrăinat altor persoane); mai pot exista, de asemenea, situații în care bunul există, însă a suferit anumite deteriorări din diverse cauze, aspect care îl face imposibil de utilizat în aceiaşi parametri sau potrivit destinaţiei; sau, la o analiză economică atentă, ținând cont de posibilele circumstanțe care pot caracteriza acel bun, corelativ și cu poziționarea creanței terțului dobânditor de bună credință, este mai benefică pentru debitor restituirea valorii bunului de la data transferului.

În ipoteza restituirii, repunerea în situația inițială va fi efectuată inclusiv prin renașterea și reînscrierea sarcinilor existente la data transferului. Situația avută în vedere vizează protecția beneficiarilor unor cauze de preferință, existente la momentul transferului dintre debitor și terțul dobânditor, și care fuseseră stinse tocmai în virtutea transferului avut în vedere. Efectul în sine este unul uniform, ținând de o restituire în integrum, sub toate aspectele care coexistau la momentul transferului. Această repunere în situaţia anterioară, fiind un efect al anulării operațiunii de transfer, se menționează în dispozitivul hotărârii judecătorești, pentru efectuarea publicităţii în registrele speciale de publicitate. În doctrină

^[114]

s-a susținut că, în ipoteza în care o astfel de sarcină a format obiect subsecvent al acțiunii în anulare, fiind constituită în frauda creditorilor, efectul renașterii nu se mai produce.

În privința regimului juridic al creanței terțului dobânditor de bună - credință, creanța reprezentând despăgubiri este egală cu prețul plătit, la care se poate adăuga, cel mult, sporul de valoare a bunului, determinat de eventualele investiții, dacă acestea există.

Dispozțițiile alin. (2) și alin. (3) ale art. 120 operează o distincție raportat la comportamentul procedural al terțului în privința cererii de anulare a actului. Astfel, în ipoteza în care terțul dobânditor a restituit, de bună voie sau pe calea unei tranzacții, bunul în discuție, atunci creanța care se naște are natura unei creanțe curente, care trebuie plătită, în perioada de observație sau de reorganizare, conform actelor din care rezultă. În perioada de faliment, calificarea regimului juridic de îndestulare al acestei creanțe este aceea conferită de art. 161 pct. 4,  titularul nefiind nevoit să suporte concursul creanțelor născute anterior deschiderii procedurii, exceptând creanțele beneficiind de cauze de preferință.

În ipoteza în care terțul nu restituie de bună voie bunul sau pe calea unei tranzacții, optând astfel pentru o soluție judiciară pe fondul cauzei, atunci, pentru a-și putea realiza dreptul de creanță corelativ unei posibile admiteri a acțiunii, va formula o cerere reconvențională.

În doctrină

^[115]

s-a arătat că „momentul până la care se poate solicita o astfel de creanță este dat fie de momentul restituirii de bunăvoie sau tranzacționării asupra acesteia, fie de termenul până la care se poate depune cererea reconvențională în fața judecătorului-sindic, cu solicitarea, pe calea acesteia, a înscrierii la masa credală”. În cazul în care terțul dobânditor este de rea credință, creanța acestuia nu se mai pierde în favoarea averii debitorului, astfel cum se întâmpla sub imperiul dispozițiilor art. 83 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, ci acesta va avea dreptul de a recupera doar prețul plătit, ordinea de distribuție fiind însă aceea a unei creanțe subordonate (art. 161 pct. 10 lit. a).

 

Art. 121

(1)
Administratorul judiciar, lichidatorul judiciar, comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală va putea introduce acţiune pentru a recupera de la subdobânditor bunul ori valoarea bunului transferat de către debitor, numai dacă subdobânditorul nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului şi cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că transferul iniţial este susceptibil de a fi anulat. Acesta va putea pretinde de la debitor doar contravaloarea sporului de valoare determinat de investiţiile pe care le-a efectuat şi va beneficia, în acest scop, de toate drepturile procedurale cuvenite terţului dobânditor de rea-credinţă potrivit prevederilor art. 120 alin. (2) şi (3) şi art. 161 pct. 10 lit. a).

(2)
În cazul în care subdobânditorul este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv al debitorului, se prezumă relativ că acesta a cunoscut împrejurarea prevăzută la alin. (1).

 

Comentariu

În primul rând, în privința subdobânditorului nu mai funcționează, ca regulă, prezumția de fraudă instituită prin dispozițiile art. 122 alin. (3). Justificarea unui astfel de tratament juridic derivă din necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic, doctrina

^[116]

adăugând argumente care țin de prezumția de bună-credință reglementată de dispozițiile art. 14 alin. (2) din Codul civil „[…] prin definiție, orice persoană este prezumată de bună-credință, iar nu de rea-credință – art. 14 alin. (2) NCC. Deci, dacă cineva ar dori să tragă consecințele legale din atitudinea de rea-credință a unei persoane trebuie să o dovedească.” Dacă se prezumă faptul că debitorul, în preajma instalării stării de insolvență, poate avea intenția de a-și frauda creditorii, astfel încât raportul juridic dintre debitor și terțul dobânditor este afectat, prezumția nu se extinde și față de raportul sau raporturile juridice subsecvente, la care participă alți subiecți la circuitul juridic.

În concluzie, doar în ipoteza în care subdobânditorul a fost de rea-credință, transferul este potențial anulabil, situație în care trebuie îndeplinite cumulativ cele două condiții, și anume: nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului și cunoștea sau, după caz, trebuia să cunoască că transferul inițial (cel dintre debitor și terțul dobânditor) era susceptibil de a fi anulat.

Cu toate acestea, există o excepție de la regulă, și anume situația în care subdobânditorul este soț, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv al debitorului, caz în care funcționează aceeași prezumție relativă de fraudă.

Raportat la regimul juridic al restituirii în privința subdobânditorului de rea credință, regulile sunt următoarele:

• similar cu regimului juridic al terțului dobânditor, creanța reprezintă echivalentul prețului plătit;
• această creanță capătă o ordine de distribuție în cadrul creanțelor subordonate (pe aceeași linie de prioritate cu creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acționar deținând cel puțin 10% din capitalul social, dar înaintea creanțelor izvorând din actele cu titlu gratuit).

 

Art. 122

(1)
Cererea pentru anularea unui act de constituire sau de transfer cu caracter patrimonial se va nota, din oficiu, în registrele de publicitate aferente.

(2)
O persoană obţinând un titlu sau dobândind un drept de preferinţă asupra bunului respectiv după efectuarea unei astfel de notări va avea titlul sau dreptul său condiţionat de dreptul de a fi recuperat bunul.

(3)
În privinţa actelor şi operaţiunilor prevăzute la art. 117 alin. (2) se instituie o prezumţie relativă de fraudă în dauna creditorilor.

(4)
Prezumţia de fraudă se păstrează şi în cazul în care, prin abuz de drepturi procesuale, debitorul a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele la care se referă art. 117.

(5)
Legitimarea procesuală activă în acţiunile în anulare prevăzute la art. 117 aparţine administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, în cazul prevăzut la art. 118 alin. (2), comitetului creditorilor, iar în cazul prevăzut de art. 118 alin. (3), creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

(6)
Au calitate procesuală pasivă în acţiunile în anulare prevăzute la art. 117 debitorul şi, după caz, terţul dobânditor ori subdobânditorul. Debitorul va fi citat în calitate de pârât prin administratorul special sau prin curator special, potrivit prevederilor art. 53 alin. (3).

(7)
De la data deschiderii procedurii de insolvenţă, anularea unor acte încheiate de debitor în cei 2 ani anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, pentru motivul fraudei în dauna creditorilor, se poate face exclusiv prin intermediul acţiunilor prevăzute la art. 117.

 

Comentariu

Notarea la cartea funciară a acțiunilor în anulare are rolul de a atenționa terții în privința riscului de anulare subsecventă a transferurilor ulterioare. Acesta este și sensul alin. (2) al art. 122, care reprezintă o aplicație a regulii de drept „accesorium sequitur principale”.

Dispozițiile alin. (3) ale art. 122 instituie o prezumție de fraudă în defavoarea debitorului. Prezumția este relativă (iuris tantum), astfel încât aceasta poate fi răsturnată de către debitor prin dovada contrară

^[117]

. Această prezumție operează numai contra debitorului, nu și contra terțului dobânditor sau subdobânditor

^[118]

.

Prin corelare cu dispozițiile art. 117 alin. (1), art. 118 alin. (2) și (3), regulile aplicabile în ceea ce privește calitatea procesuală activă în acțiunile în anularea actelor sau a operațiunilor frauduloase sunt următoarele:

• practicianul în insolvență deține legitimare procesuală activă generală pentru astfel de acțiuni;
• dacă practicianul în insolvență nu introduce astfel de acțiuni, dobândește legitimare procesuală activă comitetul creditorilor;
• dacă nici practicianul în insolvență nu înțelege să introducă astfel de acțiuni, și nici comitetul creditorilor nu o face, dobândește legitimare procesuală activă creditorul majoritar.

Legea 85/2014 stabilește o cauză proprie de prelungire a perioadei suspecte, anterioară deschiderii procedurii de insolvență, prin dispozițiile art. 122 alin. (4), care reiau dispozițiile identice ale art. 85 alin. (4) din Legea nr. 85/2006. Este ipoteza în care debitorul, prin exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale, întârzie deschiderea procedurii, în scopul expirării termenelor speciale menționate în cadrul art. 117. Mai exact, legiuitorul extinde perioada în care se aplică prezumția de fraudare de către debitor a intereselor creditorilor, adică perioada suspectă.

În doctrină

^[119]

s-a considerat că „actele din perioada suspectă nu ar putea fi atacate cu ”ambele” tipuri de acțiuni (deci și cu acțiunea revocatorie de drept comun), ci doar cu acțiunea în anularea actelor frauduloase reglementată de art. 79-85 din Legea nr. 85/2006, respectiv, pentru viitor, de art. 117-122 din Legea nr. 85/2014. Această concluzie aproape unanim acceptată de doctrină și practică, chiar și în lipsa unei prevederi exprese a legii, și-a găsit o confirmare legislativă în noua reglementare.”

De asemenea, pentru justificarea caracterului exclusiv al acțiunilor speciale reglementate de legislația insolvenței, s-a argumentat

^[120]

astfel: „caracterul exclusiv al acțiunii prevăzute de art. 117-125 din Legea nr. 85/2014 reprezintă, în final, un corolar al principiului specialia generalibus derogant, care impune persoanelor interesate în desființarea unui act juridic încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorilor săi să urmeze calea procedurală specială prevăzută de Legea insolvenței, odată cu deschiderea procedurii insolvenței debitorului, acestora nemaifiindu-le deschisă calea acțiunii pauliene de drept comun, în anularea/constatării nulității absolute a actelor frauduloase încheiate de debitor în perioada suspectă.”

Astfel, în privința exercitării în paralel a unor acțiuni pauliene de drept comun, în condițiile în care împotriva debitorului a fost deschisă procedura insolvenței, s-a apreciat că vocația exercitării unei astfel de acțiuni pauliene este paralizată de procedura insolvenței, întrucât o astfel de acțiune se convertește, de la momentul deschiderii procedurii de insolvență, într-o acțiune specială falimentară, cu toate condițiile și regimul juridic specific. Caracterul concursual al unei proceduri de insolvență, caracter vizibil prin efectele unei acțiuni revocatorii falimentare admise, și anume beneficiul întregii masei credale, s-ar împotrivi exercitării paulienei de drept comun.

Alin. (7) al art. 122 din Legea nr. 85/2014 vine să întărească, pe de o parte, caracterul concursual al procedurii, iar pe de altă parte, uniformizează regimul administrării și aprecierii probatoriilor în astfel de acțiuni, mai ales avându-se în vedere faptul că scopul și rațiunea ambelor acțiuni sunt aceleași, și anume reîntregirea averii debitorului.

 

Jurisprudență

 

Legiuitorul pune la dispoziția judecătorului-sindic în acest fel un mijloc facil, avându-se în vedere și celeritatea unei astfel de proceduri prin care, odată prezumată frauda, probatoriul este mult mai ușor de administrat. Sarcina probei revine debitorului insolvent, care va trebui să răstoarne prezumția relativă de fraudă, făcând probe indubitabile că nu a urmărit săvârșirea unui act fraudulos. Pentru ca un dobânditor sau subdobânditor să răspundă în condițiile art. 79 – 80 din lege, nu se cere să fi săvârșit frauda ei înșiși, ci este suficientă frauda debitorului insolvent care este prezumată.
(Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, Decizia nr. 647/27 .05.2008


^[121]


)

 

Judecătorul-sindic reține că debitorul a solicitat la termenul din data de 15 aprilie 2013, primul termen la care a fost prezent, legal citat, termen pentru soluționarea pe cale amiabilă a litigiului. Deși i s-a mai acordat un termen, în același sens, la data de 3 iunie 2013, la data de 4 noiembrie 2013 s-a deschis procedura insolvenței față de debitor.

Prin urmare, în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 85 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Cu alte cuvinte, judecătorul-sindic, ca urmare a acestei prezumții legale relative, nerăsturnată prin probe de debitor, va reține că, prin abuz de drept procesual, debitorul a solicitat la termenele din 15 aprilie 2013 și 3 iunie 2013 termen pentru soluționarea amiabilă a litigiului pentru a se împlini termenul de trei ani și în privința OP nr. 1/10 iunie 2013 în care este înscrisă suma de 1.510.000 lei.
(Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, Sentința civilă nr. 1761/23.02.2015)

 

Dispoziţiile art. 85 alin. (4) se referă la situaţia în care actul anulabil a fost încheiat la un moment la care actul ar intra, după caz, în perioadele de timp la care se referă art.79 sau art.80, dacă deschiderea procedurii ar interveni în condiţii normale dar, prin abuz de drept procesual, debitorul reuşeşte să tergiverseze deschiderea procedurii astfel încât data încheierii actului respectiv rămâne în afară, în urma perioadelor de timp prevăzute de art.79 sau art.80 şi, prin urmare, deşi în privinţa celorlalte condiţii ar putea fi anulat, acţiunea nu mai poate fi admisă pentru că nu mai este îndeplinită şi condiţia referitoare la perioada suspectă. Totuşi, pentru a fi asimilată această perioadă cu cea caracterizată de lege ca fiind suspectă, este necesară constatarea abuzului de drept procesual în concordanţă cu dispoziţiile art.723 din Codul de procedură civilă. În opinia Curţii, recurentul nu a probat nici în fond, dar nici în calea de atac, abuzul de drept procesual, astfel cum acesta şi-a găsit definirea în doctrină.

Se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui, dirijându-l spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege. Consideră Curtea, ca şi judecătorul fondului, că formularea unei contestaţii la cererea de deschidere a procedurii introduse de către creditori nu reprezintă, prin ea însăşi, un abuz de drept procesual, astfel cum acesta a fost definit în considerente anterioare. Contestaţia este reglementată de dispoziţiile legii speciale, iar formularea acesteia nu a determinat, în mod direct, amânarea momentului deschiderii procedurii. Debitoarea era îndrituită să îşi formuleze apărări, bazate pe contestarea creanţelor ce făceau obiectul unor litigii, iar împrejurarea că aceste apărări au fost calificate de către instanţa de recurs ca nefondate nu poate determina concluzia că ne aflăm în prezenţa unui abuz de drept procesual.
(Curtea de Apel București, Secția a VI-a Civilă, Decizia civilă nr. 956/10.04.2014)

 

Și în această materie, a nulității actelor frauduloase încheiate de debitor, legiuitorul dă prioritate criteriului concursual al creditorilor în detrimentul criteriului individual al vreunuia din creditori, obiectiv care nu ar putea fi realizat decât în interiorul procedurii insolvenței și nu în afara ei, așa cum susține recurenta. Procedura insolvenței, atât în reglementarea anterioară cât și în reglementarea actuală (art. 79 și urm.) are dispoziții speciale cu privire la anularea actelor frauduloase încheiate de debitoare în dauna drepturilor creditorilor ceea ce va face inaplicabile dispozițiile art. 975 Cod civil privitoare la acțiunea pauliană și prin urmare, cu atât mai mult impun suspendarea acțiunii.
(Curtea de Apel Alba Iulia, Secția Comercială, Decizia comercială nr. 78/22.02.2008)