Incidenta principiului „
in dubio pro reo
” si a dispozitiilor art. 16 alin.1 lit.c Cod procedura penala

Cuprins pe materii
: Drept procesual penal.

Indice alfabetic
: - Drept procesual penal

                              - principiul „
in dubio pro reo
”

- nu exista probe ca inculpatul a savarsit infractiunea

Legislatie relevanta
: art.16 alin.1 lit.c Cod procedura penala, art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Rezumat
:
Singurele elemente de fapt, cu caracter probatoriu, in ceea ce priveste vinovatia inculpatului A.I. de comitere a faptei, se desprind din declaratiile martorului  F.I., neexistand alte mijloace de proba certe cu care sa se coroboreze.

Pe de alta parte, declaratiile acestui martor au unele aspecte contradictorii si altele care  nu pot capata caracter de certitudine.

Mentiuni contradictorii sunt reliefate in prima declaratie data la instanta de fond, in care declara ca nu este posibil sa il fi identificat pe inculpat dupa o plansa foto, pentru ca nu a stat langa acesta pentru a-i vedea trasaturile, ci la o distanta de aproximativ 20-30 metri, pentru ca apoi in cea de-a doua declaratie data la prima instanta sa arate ca nu isi mai aminteste  declaratia pe care a dat-o in fata  aceleiasi instante, fiind vorba de un interval de timp de doar doua luni.

Aspecte care nu pot capata caracter de certitudine sunt acelea care vizeaza observarea in mod clar a unor trasaturi ale inculpatului, pe timp de noapte. Chiar daca parcarea era luminata, de la o distanta de circa 20-30 de metri sunt greu de retinut trasaturile unei persoane, astfel incat sa poata fi realizata ulterior  o recunoastere fara dubii a acesteia.

De asemenea, recunoasterea dupa plansa foto a inculpatului s-a facut dupa aproape 9 luni de la incident, perioada de timp suficient de lunga pentru a se trage concluzia ca, aceasta modalitate de identificare, bazata pe semnalmente retinute pe timp de noapte, nu este mai presus  de orice incertitudini.

In consecinta, in cauza isi gaseste pe deplin aplicabilitatea  principiului ,,in dubio pro reo”(dubiul profita inculpatului), prezumtia de nevinovatie in raport cu persoana inculpatului A.I.  nefiind rasturnata.

 

Decizia penala nr. 920/A/22.09.2015 a Curtii de Apel Galati

 

Prin sentinta penala nr. 522/14.04.2015 a Judecatoriei Galati, in temeiul dispozitiilor art. 396 Cod procedura penala raportat la art. 16 alin. 1 lit. c) Cod de procedura penala, a fost achitat  inculpatul A.I. pentru savarsirea infractiunii de distrugere, prevazuta si pedepsita de art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.

In temeiul dispozitiilor art.25 si art. 397 Cod de procedura penala a fost respinsa ca nefondata actiunea civila formulata partea civila SC T. SRL.

In temeiul dispozitiilor art. 272 Cod de procedura penala, onorariul aparatorului desemnat din oficiu (av. M.C.) in suma de 200 lei,  a fost avansat din fondul Ministerului Justitiei, catre Baroul de Avocati Galati.

In temeiul art. 275 alin. 3 Noul Cod de procedura penala cheltuielile judiciare au ramas  in sarcina statului.

S-a retinut printre altele ca, in seara zilei de 31.12.2012 martorul F.I. a declarat ca a observat un barbat ale carui semnalmente le-a descris in mod amanuntit in fata organelor de politie, care a distrus oglinzile retrovizoare a doua autobuze ce apartineau SC T.  SRL.

 Prin rechizitoriul nr. 13/P/2013 din 21.05.2014 s-a dispus punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata, in stare de libertate, a inculpatului A.I. pentru savarsirea infractiunii de distrugere, prevazuta de art. 253 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.

 Potrivit art. 396 alin. 1 Cod procedura penala asupra invinuirii aduse inculpatului, instanta hotaraste prin sentinta, pronuntand dupa caz condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal.

Art. 396 alin. 2 din acelasi Cod precizeaza ca solutia de condamnare a inculpatului se pronunta numai daca instanta constata ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat.

Din economia acestor texte de lege, rezulta, cu claritate, ca instanta de judecata pronunta condamnarea inculpatului numai in situatia in care probele stranse in cursul urmaririi penale si verificate in cursul cercetarii judecatoresti, dovedesc in mod cert, printre altele, ca fapta a fost savarsita de inculpat.

Potrivit art. 285 Cod procedura penala ,,urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea persoanelor care au savarsit o infractiune si la stabilirea raspunderii penale a acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata”.

Astfel, probele stranse in cursul urmaririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea in judecata.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele stranse in cursul urmaririi penale trebuie verificate in activitatea de judecata de catre instanta, in sedinta publica, in mod nemijlocit, oral si in contradictoriu.

Numai dupa verificarea efectuata, in aceste conditii instanta poate retine motivat, ca ele exprima adevarul.

Pe de alta parte, in raport de dispozitiile Cod procedura penala, hotararea prin care se solutioneaza cauza penala dedusa judecatii trebuie sa apara ca o concluzie, sustinuta de materialul probator administrat in dosar, constituind un lant deductiv, fara discontinuitate.

Probele administrate in cauza nu au relevat in mod cert ca inculpatul A.I. este autorul infractiunii de distrugere din prezenta cauza.

Astfel, analizand declaratiile partii vatamate prin prisma dispozitiilor art. 97 Cod de procedura penala, instanta a apreciat ca acestea nu pot servi la aflarea adevarului, in considerarea urmatoarelor argumente:

- persoana vatamata C.G., reprezentantul SC T.  SRL a precizat ca isi insuseste plangerea formulata de martorul G.A., martor indirect care a aflat despre savarsirea infractiunii si despre autorul acesteia de la un alt martor F.I.

In ceea ce priveste declaratiile date de martorul F.I., instanta a apreciat ca acestea sunt nesincere datorita urmatoarelor imprejurari:

Cu ocazia audierilor initiale, martorul F.I. a declarat ca in seara respectiva in timp ce se afla cu familia la Biserica Sf. M., din mun. G.,  a observat un barbat de aproximativ 50 ani, grasut, inaltime de 1,65m-1,70 m, imbracat cu blugi albastri si geaca de fas albastra care a lovit oglinzile retrovizoare a doua autobuze. Martorul  a aratat ca a strigat la barbatul respectiv care a fugit printre blocuri. Ulterior martorul a sunat la Serviciul de Urgenta 112.

- in cursul audierilor ulterioare martorul a  precizat ca a aflat numele inculpatului in data de 04.09.2013 cand la Sectia 4 Politie i-a fost prezentata o plansa foto in care a recunoscut pe persoana din seara respectiva.

Cu toate ca martorul F.I. a declarat  ca a aflat abia in luna septembrie 2013 numele inculpatului, recunoscandu-l pe acesta din plansa foto prezentata de organele de politie, in declaratia martorului G.A., din data de 01.01.2013 acesta a aratat ca dupa ce a observat dimineata pe 01.01.2013, in jurul orei 04:30,  ca oglinzile retrovizoare ale autobuzului pe care il conduce sunt sparte si ca a observat ca si oglinzile de la un alt autobuz al aceleiasi firme SC T.  SRL, sunt sparte, la intoarcere din cursa, in jurul orei 10:00 a aflat de la o persoana cu numele de F.I. ca in seara anterioara acesta a observat un barbat in jurul varstei de 50 ani care a spart oglinzile de la autobuze. Martorul a  declarat  ca a aflat ulterior de la martor ca pe autorul faptei il cheama A.I.

De asemenea, reprezentantul persoanei vatamate, numitul C.G.S., in plangerea formulata in data de 03.01.2013 a aratat ca in seara de 31.12.2012, numitul A.I. din com. S., jud. G a distrus oglinzile retrovizoare a doua autobuze de la firma sa.

Acesta a indicat numele inculpatului cu mult inainte ca singurul martor care a asistat la eveniment si care a sesizat proprietarul celor doua autobuze, SC T.  SRL, sa fi aflat din plansele foto prezentate de catre organele de politie, numele inculpatului. Totodata persoana vatamata a  precizat ca isi insuseste declaratiile date de martorul G.A.

Mai mult, in cursul judecatii, martorul F.I. a schimbat declaratiile din cursul urmaririi penale si dupa sesizarea reprezentantului Parchetului pentru savarsirea infractiunii de marturie mincinoasa, a precizat ca l-a observat pe inculpat la aproximativ 20-30 metri si ca a aflat ulterior de la organele politie numele acestuia.

 In opinia instantei,  declaratiile martorilor F.I. si G.A. -  nu au fost in masura sa demonstreze adevarul, ci dimpotriva au ca scop doar sustinerea acuzatiei facute de partea vatamata impotriva inculpatului, fiind vadit pro causa, motiv pentru care instanta le-a inlaturat.

In ceea ce priveste inculpatul, acesta nu  a recunoscut in cursul urmaririi penale savarsirea faptei, declarand ca in ziua respectiva a fost la serviciu si nu isi aminteste ce a facut dupa terminarea serviciului, insa stie ca nu a spart oglinzile vreunui autobuz. Ulterior in cursul judecatii, inculpatul nu a fost prezent. Faptul ca inculpatul a negat savarsirea faptei, nu inseamna ca declaratiile acestuia sunt nesincere. Nici faptul ca inculpatul nu a produs dovezi cu privire la nevinovatia sa nu a fost relevant, intrucat, conform art. 99 alin. (2) Cod de procedura penala  „inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia, si are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.”

Exista in raport cu intregul material probator administrat in cauza un puternic dubiu ca inculpatul a savarsit fapta pentru care este cercetat, dubiu ce profita acesteia.

In opinia instantei, probele administrate in cauza nu  au  relevat  in mod cert si fara dubiu vinovatia inculpatului.

In Codul de procedura penala roman, prezumtia de nevinovatie este inscrisa intre regulile de baza ale procesului penal, in art. 4 Cod procedura penala, statuandu-se ca „orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva”.

Prin adoptarea prezumtiei de nevinovatie ca principiu de baza, distinct de celelalte drepturi care garanteaza si ele libertatea persoanei - dreptul la aparare, respectarea demnitatii umane - s-au produs o serie de restructurari ale procesului penal si a conceptiei organelor judiciare, care trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte:

- vinovatia se stabileste in cadrul unui proces, cu respectarea garantiilor procesuale, deoarece simpla invinuire nu inseamna si stabilirea vinovatiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face in fiecare etapa a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii si definitive pentru urmatoarea faza a procesului;

- la adoptarea unei hotarari de condamnare, pana la ramanerea definitiva, inculpatul are statutul de persoana nevinovata; la adoptarea unei hotarari de condamnare definitive prezumtia de nevinovatie este rasturnata cu efecte „
erga omnes”
;

- hotararea de condamnare trebuie sa se bazeze pe probe certe de vinovatie, iar in caz de indoiala, ce nu poate fi inlaturata prin probe, trebuie sa se pronunte o solutie de achitare.

Toate aceste cerinte sunt argumente pentru transformarea conceptiei asupra prezumtiei de nevinovatie, dintr-o simpla regula, garantie a unor drepturi fundamentale, intr-un drept distinct al fiecarei persoane, de a fi tratata ca nevinovata pana la stabilirea vinovatiei printr-o hotarare penala definitiva.

Avand in vedere ca, la pronuntarea unei condamnari, instanta trebuie sa-si intemeieze convingerea vinovatiei inculpatului pe baza de probe sigure, certe si intrucat in cauza probele in acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lasand loc unei nesigurante in privinta vinovatiei inculpatului, s-a impus a se da eficienta regulii potrivit careia „orice indoiala este in favoarea inculpatului” (
in dubio pro reo
).

Regula
in dubio pro reo
constituie un complement al prezumtiei de nevinovatie, un principiu institutional care reflecta modul in care principiul aflarii adevarului, consacrat in art. 3 Cod procedura penala, se regaseste in materia probatiunii. Ea se explica prin aceea ca, in masura in care dovezile administrate pentru sustinerea vinovatiei celui acuzat contin o informatie indoielnica tocmai cu privire la vinovatia faptuitorului in legatura cu fapta imputata, autoritatile judecatoresti penale nu-si pot forma o convingere care sa se constituie intr-o certitudine si, de aceea, ele trebuie sa concluzioneze in sensul nevinovatiei acuzatului si sa-l achite.

Inainte de a fi o problema de drept, regula
in dubio pro reo
este o problema de fapt. Infaptuirea justitiei penale cere ca judecatorii sa nu se intemeieze, in hotararile pe care le pronunta, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobandita pe baza de probe decisive, complete, sigure, in masura sa reflecte realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii).

Numai asa se formeaza convingerea, izvorata din dovezile administrate in cauza, ca realitatea obiectiva (fapta supusa judecatii) este, fara echivoc, cea pe care o infatiseaza realitatea reconstituita ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar daca in fapt s-au administrat probe in sprijinul invinuirii, iar alte probe nu s-au intrevazut ori pur si simplu nu exista, si totusi indoiala persista in ce priveste vinovatia, atunci indoiala este „echivalenta cu o proba pozitiva de nevinovatie” si deci inculpatul trebuie achitat.

Insa instanta a constatat ca pe langa existenta unui dubiu cu privire la savarsirea infractiunii de distrugere, probele administrate in cauza si mai sus analizate, nu au condus la concluzia ca o atare infractiune ar fi fost comisa de vreo alta persoana la acea data.

Impotriva sentintei penale mentionate a formulat apel Parchetul de  pe langa Judecatoria  Galati aratand ca nu reiese nicio imprejurare sau data din care sa se  poata trage concluzia ca martorul F.I. l-ar cunoaste pe inculpat anterior evenimentelor din noaptea de 31.12.2012, ar fi in relatii de dusmanie cu acesta sau ar avea vreun  interes ca acesta sa fie tras la raspundere penala. Nu se poate retine vreun motiv ca martorul sa sustina pe persoana vatamata in acuzatia facuta impotriva inculpatului.

Apelul este nefondat.

In mod corect prima instanta a dispus in temeiul art.16 al.1 lit.c Cod procedura penala achitarea inculpatului A.I.

pentru savarsirea infractiunii de ,,distrugere” prev. de art. 253 al.1  Cod penal cu aplicarea art.5 Cod penal.

Inculpatul A.I. a fost trimis in judecata prin rechizitoriul nr.13/P/2013  din 21.05.2014 al Parchetului de pe langa Judecatoria Galati pentru comiterea infractiunii de distrugere prev. de art. 253 al.1 Cod penal, constand in aceea ca, in noaptea de 31.12.2012, in jurul orei 22

³⁰

, a distrus  oglinzile retrovizoare de la doua  autobuze, apartinand partii civile  SC T. SRL com. P., Jud. G., parcate in zona bisericii ,,Sf. M”, cartier …, Jud. G.

Inculpatul a declarat ca nu recunoaste savarsirea infractiunii si nu stie ce a facut pe data de 31.12.2012.

Martorul F.I. a declarat in faza de urmarire penala ca in ziua de 31.12.2012, in jurul orei 23

³⁰

, a vazut o persoana de sex masculin, de aproximativ 50 ani, grasut, inaltime 1,65 m -1.70 m, imbracat cu blugi albastri, geaca de fas albastru inchis, adidasi, pe cap avand o sapca, lovind cu o piatra cubica oglinzile laterale de la un  autobuz cu nr…., in parcare  aflandu-se si un alt autobuz, cu nr. …, care avea oglinzile laterale sparte. Martorul a strigat la acea persoana sa inceteze, a fugit dupa aceasta, insa a pierdut-o. Pe data de 04.09.2013, l-a Sectia 4 Politie, l-a recunoscut pe inculpat dupa o plansa fotografica.

In fata primei instante, martorul F.I. a dat doua declaratii.

In prima dintre ele, din data de 13.01.2015, martorul a mentionat ca nu crede ca este posibil sa il fi identificat pe inculpat dupa o plansa foto, pentru ca nu a stat langa acesta pentru  a-i vedea trasaturile, ci la o distanta de aproximativ 20-30 metri.

In cea de-a doua declaratie, din data de 31.03.2015, martorul F.I. a precizat ca isi mentine declaratia data la Sectia 4 Politie si nu isi mai aminteste declaratia pe care a formulat-o in fata instantei de judecata la termenul la care a  fost audiat. Pe inculpat l-a vazut in jurul orei 23

³⁰

, in parcarea de camioane din fata bisericii Sf. M. care era luminata, se afla la aproximativ 20-30 metri de acesta si crede ca a putut sa ii vada foarte bine fizionomia acestuia.

Singurele elemente de fapt, cu caracter probatoriu, in ceea ce priveste vinovatia inculpatului A.I. de comitere a faptei, se desprind din declaratiile martorului  F.I., neexistand alte mijloace de proba certe cu care sa se coroboreze.

Pe de alta parte, declaratiile acestui martor au unele aspecte contradictorii si altele care  nu pot capata caracter de certitudine.

Mentiuni contradictorii sunt reliefate in prima declaratie data la instanta de fond, in care declara ca nu este posibil sa il fi identificat pe inculpat dupa o plansa foto, pentru ca nu a stat langa acesta pentru a-i vedea trasaturile, ci la o distanta de aproximativ 20-30 metri, pentru ca apoi in cea de-a doua declaratie data la prima instanta sa arate ca nu isi mai aminteste  declaratia pe care a dat-o in fata  aceleiasi instante, fiind vorba de un interval de timp de doar doua luni.

Aspecte care nu pot capata caracter de certitudine sunt acelea care vizeaza observarea in mod clar a unor trasaturi ale inculpatului, pe timp de noapte. Chiar daca parcarea era luminata, de la o distanta de circa 20-30 de metri sunt greu de retinut trasaturile unei persoane, astfel incat sa poata fi realizata ulterior  o recunoastere fara dubii a acesteia.

De asemenea, recunoasterea dupa plansa foto a inculpatului s-a facut dupa aproape 9 luni de la incident, perioada de timp suficient de lunga pentru a se trage concluzia  ca, aceasta modalitate de identificare, bazata pe semnalmente retinute pe timp de noapte, nu este mai presus  de orice incertitudini.

In consecinta, in cauza isi gaseste pe deplin aplicabilitatea  principiul  ,,
in dubio pro reo”
(dubiul profita inculpatului), prezumtia de nevinovatie in raport cu persoana inculpatului A.I.  nefiind rasturnata.

Altfel spus, materialul probator nu indica faptul ca inculpatul a comis infractiunea dedusa judecatii, nefiind intrunite nici conditiile raspunderii civile delictuale (fapta ilicita a inculpatului, vinovatie, prejudiciu, legatura de cauzalitate) in raport cu partea civila  SC T. SRL com. P., Jud. G.

Fata de cele aratate si de disp. art. 417, 418, 420, 421 pct.1 lit. b Cod procedura penala, Curtea va respinge ca nefondat acest apel.