ELENA POP BLAGA IMPOTRIVA ROMANIEI

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita la 10 aprilie 2012 intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi,
judecatori,
si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

Avand in vedere cererea mentionata anterior, introdusa la 8 octombrie 2002,

Avand in vedere decizia din 8 septembrie 2009,

Avand in vedere observatiile prezentate de guvernul parat si cele prezentate ca raspuns de reclamanta,

Avand in vedere recuzarea lui Corneliu Birsan, judecator ales pentru Romania (art. 28 din Regulamentul Curtii), presedintele camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi ca judecator
adhoc
(art. 26 § 4 din conventie si 29 § 1 din regulament),

Dupa ce a deliberat in acest sens, pronunta urmatoarea decizie:

In fapt

1. Reclamanta, Elena Pop Blaga, este resortisant roman, nascuta in 1961 si are domiciliul in Oradea. Aceasta este reprezentata in fata Curtii de Alexandru Gherlea, avocat in Oradea. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstantele cauzei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de catre parti, se pot rezuma dupa cum urmeaza:

1. Originea cauzei

3. La 23 mai 2002, expertul judiciar H.C. s-a prezentat la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Oradea si a informat organele judiciare ca reclamanta, judecator la Tribunalul Bihor, ii ceruse o suma de bani pentru a dispune plata unei expertize efectuate de catre acesta in cadrul unei proceduri comerciale.
4. In aceeasi zi, Inspectoratul Judetean de Politie Bihor si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Oradea au organizat un flagrant delict. H.C. a sunat-o pe reclamanta pentru a stabili o intalnire. Aceasta conversatie a fost inregistrata de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Oradea, care a intocmit un proces-verbal care contine ora si locul

intalnirii. Era vorba, printre altele, de suma de 7 000 000 lei („ROL”).

5. In dupa-amiaza zilei de 23 mai 2002, H.C. s-a intalnit cu reclamanta in casa matusii sale B.F. Acesta era echipat cu microfoane ascunse si avea in posesie 100 milioane ROL in bancnote marcate de politie. Conversatia din apartament a fost inregistrata de parchet.
6. Dupa ce a schimbat cateva vorbe cu reclamanta si matusa acesteia B.F., H.C. a pus pachetul cu bani pe o canapea in bucatarie, fara ca reclamanta sa il vada. Dupa cateva momente, politia si membrii parchetului au intrat in casa. Reclamanta a fost retinuta.
7. La 24 mai 2002, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Oradea a intocmit un proces-verbal, in care a reprodus conversatia dintre reclamanta si H.C. din casa lui B.F.
8. Prin ordonanta din 24 mai 2002, prim-procurorul Parchetului de pe langa Curtea de Apel Oradea a dispus punerea in miscare a actiunii penale impotriva reclamantei pentru infractiunea de luare de mita, prevazuta la art. 254 alin. (1) si (2) C. pen., coroborat cu art. 1 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie.

2. Arestarea preventiva a reclamantei

1. 
   Dispunerea arestarii preventive
   

9. Prin ordonanta din 24 mai 2002, procurorul a dispus arestarea preventiva a reclamantei in arestul Politiei Oradea pentru 30 de zile. Acesta considera ca partea in cauza se afla in situatia prevazuta la art. 148 lit. h) C. proc. pen.: pedeapsa prevazuta era inchisoarea mai mare de doi ani, lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica, suma ceruta era ridicata si gravitatea sociala a faptelor era sporita de functia sa de magistrat.
10. La 27 mai 2002, avocatul reclamantei a formulat o cerere la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Oradea pentru a obtine o intalnire cu clienta sa. Reclamanta s-a intalnit cu avocatul sau la 31 mai 2001.
11. Plangerea reclamantei, formulata impotriva ordonantei de arestare preventiva, a fost respinsa prin hotararea definitiva din 6 iunie 2002 a Curtii Supreme de Justitie.

2. 
   Prelungirea arestarii preventive
   

12. La 14 iunie 2002, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Oradea a sesizat respectiva curte cu o cerere de prelungire a arestarii preventive a reclamantei cu 30 de zile suplimentare. Parchetul a sustinut mai ales necesitatea de a obtine un aviz favorabil din partea ministrului justitiei pentru trimiterea in judecata si nevoia de a administra probele.
13. La 22 iunie 2002 printr-o incheiere, pronuntata intr-o zi de sambata, in prezenta reclamantei si a avocatului sau, Curtea de Apel Oradea a respins cererea parchetului vizand prelungirea arestului preventiv al reclamantei, pe motiv ca drepturile procedurale ale acesteia nu au fost respectate. In cadrul dezbaterilor, avocatul reclamantei a invocat ca principiul publicitatii sedintelor a fost incalcat, intrucat sedinta de judecata s-a tinut sambata, zi nelucratoare, accesul in incinta curtii de apel fiind interzis. Curtea a respins aceasta exceptie, sustinand ca acea zi fusese aleasa in urma ordonantei presedintelui Curtii de Apel Oradea.
14. In aceeasi zi, reclamanta a fost pusa in libertate, incetand mandatul de 30 de zile.
15. Prin decizia din 11 iulie 2002, pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, a fost admis recursul formulat de parchet. Curtea a considerat ca garantiile prevazute la art. 150 alin. (1) C. proc. pen. fusesera respectate si ca nicio atingere nu a fost adusa drepturilor procedurale ale reclamantei. Prin urmare, avand in vedere gravitatea faptelor reclamate, Curtea Suprema a casat incheierea Curtii de Apel Oradea din 22 iunie 2002 si a dispus prelungirea arestarii preventive.
16. Dupa aceasta data, prin mai multe incheieri, pe care reclamanta le-a contestat prin intermediul avocatului sau, Curtea de Apel Oradea si, respectiv, Curtea Suprema de Justitie au dispus prelungirea arestarii sale preventive. Cu toate acestea, reclamanta nu a mai fost reincarcerata, intrucat organele de politie nu au putut sa o aresteze.
17. In urma disparitiei acesteia, a fost emis un mandat de urmarire.
18. Prin hotararea definitiva din 11 septembrie 2002, Curtea Suprema de Justitie a constatat ca prelungirea arestarii preventive era lipsita de obiect, avand in vedere ca reclamanta fusese eliberata la 22 iunie 2002 si ca politia nu mai putuse sa o aresteze si sa o reincarcereze. Aceasta a hotarat, de asemenea, ca mandatul de arestare initial nu mai indeplinea conditiile legale, intrucat prelungirea acestuia nu era posibila, dar ca acest lucru nu afecta validitatea mandatului de arestare, acesta nefiind niciodata anulat.
19. Reclamanta nu a mai fost niciodata incarcerata.

3. Conditiile de detentie a reclamantei

a) Conditiile materiale de detentie si de transport

i) Versiunea reclamantei

20. Reclamanta a fost arestata la sediul Politiei Oradea, din 24 mai pana in 22 iunie 2002. Aceasta descrie conditiile detentiei sale in felul urmator:

„In perioada executarii masurii de arestare preventiva in arestul Inspectoratului Judetean de Politie Oradea, am fost supusa unor tratamente inumane si degradante, deoarece am fost plasata intr-o celula insalubra, avand o suprafata de 3,5 x 5 m, cu doua ferestre cu gratii, o vizeta prin care primeam mancarea si un WC aflat in interiorul celulei, pe care il inchideam cu o patura pentru a-l putea folosi in intimitate. In celula erau sase paturi asezate direct pe beton si in aceasta erau plasate sapte persoane.”

21. Reclamanta avea dreptul la un dus pe saptamana, sambata, de 10-15 minute. Celula trebuia sa fie deparazitata de mai multe ori, aceasta avand un singur WC, desi existau persoane infectate cu sifilis.
22. In perioada incarcerarii sale, reclamanta a fost transferata timp de doua zile la Bucuresti, pentru procedurile plangerilor impotriva masurilor privative de libertate. Aceasta a fost retinuta in aceasta perioada la sediul Politiei Bucuresti. In cursul calatoriei spre Bucuresti, aceasta a fost nevoita sa ia masa cu o singura mana din cauza refuzului ofiterilor de politie de a-i scoate de tot catusele, care au ramas atasate de cealalta mana. Aceasta sustine ca, la Directia Generala de Politie a Municipiului Bucuresti, a fost chiar inchisa intr-un WC timp de doua ore, timp in care au fost indeplinite formalitatile.
23. In timpul sedintelor cu privire la prelungirea arestarii sale preventive si pana la eliberarea sa, reclamanta a fost adusa in sala de judecata cu catuse si a fost asezata in boxa acuzatilor. Catusele au fost scoase, la cererea judecatorilor, la inceputul sedintelor si au fost repuse la sfarsitul acestora.

ii) Versiunea Guvernului

24. Guvernul sustine ca celula in care reclamanta a fost inchisa avea o suprafata de 15,75 m
    
    ²
    
    , in ea se aflau sase paturi, era curata si dispunea de o toaleta si de apa curenta. In perioada de detentie a reclamantei, in celula au fost inchise sase persoane, cu exceptia unui interval de trei zile si 16 ore, cand a fost o persoana in plus fata de numarul de paturi disponibile. Acesta afirma ca nu este in masura sa precizeze daca toaletele erau sau nu separate de restul celulei. Acesta mai adauga de asemenea, ca reclamanta a avut posibilitatea de a face dus dupa bunul plac.
25. Cu privire la conditiile de transport, Guvernul sustine ca reclamantei i-au fost scoase catusele in timpul meselor, precum si in timpul majoritatii transporturilor sale.

b) Primirea pachetelor in arest

26. In perioada arestului, reclamanta a facut o cerere pentru a primi zilnic pachete cu mancare si lenjerie. Conducerea inchisorii a acceptat ca aceasta sa primeasca pachete conform regulamentului penitenciarului, si anume o data la doua saptamani.
27. Din fisele intocmite de conducerea penitenciarului reiese ca la 28 mai 2002 si la 4 iunie 2002, reclamanta a semnat pentru primirea unor pachete. Din cele doua procese-verbale de perchezitie corporala din 5 si 20 iunie 2002, reiese, de asemenea, ca reclamanta dispunea de obiecte personale in celula si in sediul inchisorii.
28. Prin decizia din 17 iunie 2002, procurorul a constatat ca dispozitiile legale privind dreptul partii in cauza de a primi pachete fusesera respectate si ca aceasta a primit, de altfel, mai multe pachete decat prevede regulamentul.

4. Vizite la domiciliu in vederea arestarii si reincarcerarii reclamantei

29. In urma deciziei din 11 iulie 2002 a Curtii Supreme de Justitie, care dispunea prelungirea arestarii preventive a reclamantei in timp ce aceasta se afla deja in libertate (supra, pct. 15), procurorul, insotit de membri ai Inspectoratului Judetean de Politie Oradea, a patruns in casa reclamantei pentru a o aresta in vederea reincarcerarii sale. In cursul vizitelor repetate din 12 si 13 iulie 2002, procurorul i-a interogat pe copiii acesteia, minori, la vremea aceea in varsta de 13, respectiv 11 ani, cu privire la locul in care se afla mama lor. La 26 august 2002 agentii de politie au perchezitionat casa reclamantei in prezenta copiilor sai minori si au plecat fara sa o gaseasca.
30. Toate aceste vizite sunt atestate prin procesele-verbale intocmite de agentii de politie.

5. Retinerea pasaportului si interdictia de a parasi tara

31. La 15 iulie 2002, sectia de cercetari penale a politiei judiciare a emis un mandat de urmarire nationala pe numele reclamantei in vederea reincarcerarii acesteia. Politia a dispus, de asemenea, retinerea reclamantei la frontiera.
32. In baza mandatului de arestare din 24 mai 2002, care dispunea arestarea reclamantei, si a prelungirilor ulterioare ale arestarii preventive, la 23 august 2002, Biroul National Interpol a dispus urmarirea internationala a reclamantei.
33. La 28 septembrie 2002, in urma deciziei Curtii Supreme de Justitie din 11 septembrie 2002, care stabilise ca prelungirea arestarii sale preventive a ramas fara obiect (supra, pct. 18), reclamanta s-a prezentat in fata Curtii de Apel Oradea, in calitate de inculpat in procesul penal. Dupa aceasta data, reclamanta s-a prezentat periodic in fata instantei care judeca cauza.
34. La 30 aprilie 2003, in timp ce reclamanta incerca sa treaca frontiera spre Ungaria, Politia de Frontiera Bors-Bihor nu a lasat-o sa paraseasca teritoriul tarii. Acesteia nu i-a fost acordata permisiunea de a parasi tara, iar pasaportul acesteia a fost retinut in temeiul Legii nr. 216/1998 si al OUG nr. 86 din 14 iunie 2001.
35. La 5 mai 2003, avocatul acesteia a cerut informatii de la Serviciul de evidenta a persoanelor al Judetului Bihor. Reclamanta sustine ca a formulat o plangere impotriva masurii de retinere a pasaportului, fara a primi raspuns.
36. La 11 iulie 2003, politia a chemat-o pe reclamanta la sediul sau pentru a-i restitui pasaportul. A doua zi, reclamanta a plecat in Ungaria.

6. Campania de presa

37. O campanie mediatica a avut loc cu privire la arestarea si punerea sub acuzatie a reclamantei pentru luare de mita. Mai multe ziare au publicat fotografia acesteia, incatusata si insotita de doi politisti, in momentul arestarii sale. Aceste fotografii au aparut de la inceputul lunii iunie 2002 si au fost folosite la fiecare aparitie a unui articol de presa ce facea referire la ea, timp de aproximativ un an. O fotografie asemanatoare, facuta pe holurile Curtii Supreme cu ocazia unei sedinte cu privire la prelungirea arestarii preventive, a fost publicata in toate ziarele.
38. Reclamanta sustine ca un canal local de televiziune a filmat, in august 2002, interiorul casei sale, desi nici ea si nici sotul acesteia nu erau de fata, doar copiii minori ai acestora fiind prezenti. Inregistrarea a fost difuzata pe mai multe canale locale si nationale de televiziune.

7. Procedura penala impotriva reclamantei

39. La 26 iulie 2002, in temeiul art. 91 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, ministrul justitiei a emis un aviz de trimitere in judecata a reclamantei. Avizul continea urmatoarea afirmatie:

„[...] In urma examinarii actelor de urmarire penala efectuate in dosarul nr. 46/P/2002

al Parchetului de pe langa Curtea de Apel Oradea, reiese ca probele au fost adunate si in

baza acestora se poate considera ca Pop-Blaga Elena a comis infractiunea pentru care este

solicitat avizul de trimitere in judecata [...]”.

40. Prin rechizitoriul din 28 octombrie 2002, Parchetul National Anticoruptie a trimis-o pe reclamanta in judecata in fata Curtii de Apel Oradea pentru luare de mita.
41. Reclamanta a facut prima declaratie in calitate de inculpat la 28 iunie 2002, data la care procurorul a informat-o, de asemenea, cu privire la acuzatiile aduse impotriva sa. La 25 octombrie 2002 dosarul de urmarire penala a fost prezentat reclamantei.
42. La 21 martie 2003, Curtea Suprema de Justitie, la cererea parchetului, a dispus stramutarea cauzei. Curtea de Apel Brasov a fost desemnata cu judecarea cauzei. In cadrul sedintelor, reclamanta a sustinut ca probele folosite impotriva sa erau fara valoare, in special inregistrarea telefonica a conversatiei cu expertul H.C. si inregistrarea audio a conversatiei lor in apartamentul lui B.F. Exceptia de neconstitutionalitate ridicata de reclamanta a fost respinsa.
43. Prin hotararea din 7 februarie 2005, Curtea de Apel Brasov a dispus achitarea reclamantei, dupa ce a respins probele ilegale, pe motiv ca inregistrarile nu fusesera autorizate in mod legal. In urma apelului reclamantei, prin hotararea definitiva din 7 iulie 2005, inalta Curte de Casatie si Justitie a schimbat temeiul achitarii si a hotarat ca faptele nu existau. Aceasta hotarare a fost redactata la 15 septembrie 2005.
44. In urma demersurilor facute pe langa grefa acestei instante, la 19 ianuarie 2006, reclamanta a luat cunostinta de motivarea acestei hotarari.

8. Actiuni vizand obtinerea de informatii cu privire la interceptarile telefonice

45. La 23 iunie 2005, reclamanta a introdus o actiune in contencios administrativ impotriva Parchetului de pe langa Tribunalul Bihor, cu scopul de a obliga aceasta institutie sa ii comunice numerele de telefon interceptate, numerele dosarelor care se afla la baza interceptarilor, precum si durata acestora. Reclamanta a solicitat de asemenea suma de 1 500 000 000 ROL cu titlu de prejudiciu moral.
46. Prin hotararea din 29 septembrie 2005, Tribunalul Bihor a admis partial actiunea reclamantei si a hotarat ca parchetul sa ii comunice informatiile solicitate, cu exceptia numerelor dosarelor, pe motiv ca aceasta informatie ii fusese deja comunicata. Instanta a respins capatul de cerere referitor la prejudiciul moral ca nefondat.
47. In urma recursului reclamantei, prin hotararea definitiva din 12 ianuarie 2006, Curtea de Apel Oradea a hotarat ca parchetul sa ii comunice, de asemenea, numele persoanelor care au autorizat interceptarile telefonice si numele dosarelor aferente. Cu privire la prejudiciul moral solicitat, curtea a considerat ca, in mod contrar celor sustinute de reclamanta, prejudiciul moral nu putea fi prezumat, prin urmare aceasta a respins cererea ca nefondata din lipsa de probe.
48. La 16 februarie 2006, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Oradea i-a comunicat reclamantei ca acele convorbiri ale sale au facut obiectul interceptarilor din 1999 pana in 2003, in dosarul penal constituit in urma unei plangeri depuse in 1998 de catre P.M.R. si din 24 iulie 2002 pana in 22 august 2002, precum si din 22 august 2002 pana in 20 septembrie 2002, in dosarul penal incheiat prin hotararea definitiva de achitare din 7 iulie 2005 a inaltei Curti (supra, pct. 39-43).

9. Actiunea in despagubiri in temeiul art. 504-507 C. proc. pen.

49. La 26 octombrie 2005, reclamanta a introdus o actiune civila impotriva Ministerului Finantelor Publice. Aceasta a solicitat zece milioane de euro pentru ilegalitatea arestarii sale, precum si alte sume pentru onorariul avocatului, cheltuieli de transport si medicamente.
50. Prin hotararea din 29 noiembrie 2007, Tribunalul Timis a admis partial actiunea reclamantei si i-a acordat 10 000 EUR pentru prejudiciul moral si 4 281,01 RON pentru prejudiciul material. Paragrafele relevante din hotarare sunt redactate dupa cum urmeaza:

„Cu privire la prejudiciul suferit in urma arestarii preventive a reclamantei, instanta constata ca, din acest punct de vedere, conditiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pentru angajarea raspunderii patrimoniale a statului sunt indeplinite [...].

Cu privire la stabilirea sumei pentru prejudiciul suferit, trebuie luata in considerare jurisprudenta in materie a instantelor nationale, precum si jurisprudenta CEDO.

Este de necontestat ca arestarea preventiva a reclamantei, magistrat in functie, pentru infractiunea de coruptie legata de un dosar pe care il instrumenta, i-a cauzat un prejudiciu moral, fiindu-i afectata imaginea publica, astfel incat achitarea ulterioara nu poate constitui o reparatie echitabila si suficienta.

Atribuirea reparatiei morale trebuie sa ia in considerare atingerea efectiva adusa demnitatii reclamantei, suferintele si dificultatile ulterioare reintegrarii sale sociale cauzate de privarea sa de libertate.

Cuantumul sumei datorate cu titlu de reparatie morala pentru arestarea preventiva a reclamantei trebuie stabilit astfel incat dreptul reclamantei sa nu apara teoretic sau iluzoriu, ci concret si efectiv, conform jurisprudentei CEDO. in cauza
Stoianova si Nedelcu impotriva Romaniei
din 2004, Curtea a reiterat acest principiu, mentionand ca art. 5 § 5 din conventie nu ofera dreptul la o suma determinata cu titlu de reparatie si stabilind regulile care trebuie sa ghideze instantele nationale pentru stabilirea reparatiei.

Prin urmare, avand in vedere aceste criterii si sumele alocate de CEDO cu titlu de reparatie morala in cauzele asemanatoare
(Pantea impotriva Romaniei, Filip impotriva Romaniei
si cauza citata anterior), precum si durata efectiva a arestarii preventive a reclamantei (30 de zile), instanta constata ca suma de 10 000 de euro acordata cu titlu de prejudiciu moral cauzat de arestarea preventiva a reclamantei, reprezinta o reparatie echitabila a prejudiciului de imagine suferit de aceasta, tinand cont, de asemenea, de faptul ca aceasta exercita functia de judecator, cazul sau fiind intens mediatizat.”

51.  Prin decizia din 22 mai 2009, Curtea de Apel Timisoara a admis apelul reclamantei si a majorat suma atribuita cu titlu de prejudiciu moral la 20 000 EUR. Pasajele relevante privind motivele acestei hotarari prevad urmatoarele:

„Avand in vedere ca reclamanta a suferit un traumatism psihic in urma acuzatiilor de luare de mita si ca a fost arestata preventiv, fiind supusa din acest motiv oprobriului public prin mediatizarea cauzei in presa si in emisiunile televizate, aceasta are dreptul, in temeiul dispozitiilor legale citate anterior, la atribuirea unor daune morale.

Pentru a stabili cuantumul acestor prejudicii, care constau, in general, in atingerea adusa valorilor intrinseci personalitatii umane, se tine cont de consecintele negative suferite la nivel fizic si psihic, de importanta valorilor morale lezate, de gravitatea atingerii si de intensitatea cu care persoana privata de libertate in mod ilegal a perceput consecintele acestei privari.

Arestarea reclamantei, precum si acuzatiile de luare de mita, au avut consecinte grave asupra acesteia si au adus atingere onoarei sale, creditului sau moral si pozitiei sociale, elemente esentiale ale personalitatii umane, care, analizate si evaluate in mod obiectiv, reprezinta fundamentul acordarii despagubirilor morale. (....)

Avand in vedere aceste criterii, in temeiul art. 5 § 1 din conventie, curtea considera necesara cresterea cuantumului acordat reclamantei in prima instanta cu titlu de prejudiciu moral, de la 10 000 la 20 000 de euro sau echivalentul in lei la data platii.”

52. Recursul formulat de reclamanta impotriva hotararii Curtii de Apel Timisoara a fost respins prin hotararea definitiva din 11 noiembrie 2010 a ICCJ, care a confirmat temeinicia hotararii pronuntate in apel.
53. La 22 iunie 2011, reclamanta a incasat in lei romanesti suma care i-a fost acordata cu titlu de reparatie.
54. In 2011, reclamanta a sesizat instantele interne cu o actiune pentru plata acestor sume, reactualizate in conformitate cu rata inflatiei dintre data hotararii pronuntate de Curtea de Apel Timisoara si data platii efective. Prin sentinta din 7 iulie 2011, Judecatoria Oradea a dat castig de cauza actiunii sale. Prin hotararea definitiva din 26 ianuarie 2012, in urma apelului Ministerului Finantelor Publice, Tribunalul Bihor a hotarat ca actiunea este admisibila in masura in care o asemenea obligatie nu fusese prevazuta prin hotararea definitiva din 11 noiembrie 2010. Cu privire la fond, acesta a admis actiunea doar cu privire la suma de 4 281,01 RON, avand in vedere ca suma de 20 000 de euro a facut obiectul unei conversii in lei la rata de schimb de la momentul platii, care fusese, de altfel, mai favorabila partii in cauza decat cea existenta la data hotararii pronuntate in apel.

10. Actiunea in restituirea remuneratiei datorate

55. La 11 iulie 2005, reclamanta si-a reluat functia. La 14 octombrie 2005, aceasta a incasat suma de 925 010 000 ROL, reprezentand remuneratii neincasate.
56. La 28 octombrie 2005, reclamanta a actionat in justitie Ministerul Justitiei si Tribunalul Bihor si a solicitat plata remuneratiilor, de la 24 mai 2002 pana la 11 iulie 2005, actualizarea acestora in conformitate cu rata inflatiei, precum si plata dobanzilor aferente.
57. Prin hotararea din 3 iulie 2006, Tribunalul Bihor a admis partial actiunea sa si a dispus plata a 19 551 633 ROL cu titlu de diferente salariale, actualizate in conformitate cu rata inflatiei, incepand cu 28 octombrie 2005, data la care a fost sesizata instanta. Ministerul Justitiei a fost, de asemenea, obligat la plata dobanzilor incepand cu 11 iulie 2005, data la care reclamanta si-a reluat functia si a 151 484 452 ROL cu titlu de prejudiciu cauzat prin devalorizarea monedei in perioada dintre 24 mai 2002 si 14 octombrie 2005.
58. Reclamanta a formulat recurs.
59. Prin hotararea definitiva din 2 noiembrie 2006, Curtea de Apel Oradea a admis partial recursul reclamantei si a dispus ca suma de 151 484 452 ROL sa fie de asemenea actualizata in conformitate cu rata inflatiei.
60. Aceste sume au fost platite integral reclamantei in aprilie 2007.

11. Plangeri penale impotriva procurorilor

1. 
   Primele plangeri penale ale reclamantei
   

61. In 2005, reclamanta a depus doua plangeri penale in fata autoritatilor interne impotriva procurorilor care au condus ancheta in cauza sa, impotriva magistratilor ICCJ si a Curtii de Apel Oradea, care dispusese arestarea sa preventiva, impotriva ofiterilor de politie de la Politia Oradea si impotriva ministrului justitiei din momentul faptelor, solicitand condamnarea lor pentru violarea secretului corespondentei, abuz in serviciu si violare de domiciliu. Aceste plangeri au fost conexate. La 7 octombrie 2009 reclamanta a trimis o declaratie Parchetului de pe langa ICCJ, prin care a instiintat ca se constituie parte civila in aceste proceduri si a solicitat suma de un milion de euro. In 2010, au fost pronuntate ordonante de neincepere a urmaririi penale fata de cei in cauza.

2. 
   Plangerea penala depusa in 2007
   

62. La 3 octombrie 2007, reclamanta a depus o plangere la Parchetul de pe langa ICCJ impotriva procurorului M.I. si a „altor persoane din cadrul Politiei Bihor si din cadrul Inspectoratului General al Politiei Romane”, pentru comiterea infractiunii de supunere la rele tratamente, in perioada din 24 mai pana in 22 iunie 2002. Aceasta s-a mai plans, printre altele, de conditii precare de detentie si de transport. In cauza au fost pronuntate ordonante de neincepere a urmaririi penale: fata de M.I., pe motiv ca faptele invocate nu existau, si fata de agentii din cadrul Politiei Oradea, deoarece intervenise prescriptia raspunderii penale. Cu privire la agentii din cadrul Inspectoratului General al Politiei Romane, procedura este inca pendinte in fata instantelor din Bucuresti.

B. Dreptul si practica interne si internationale relevante

1. Dreptul intern relevant

1. 
   Dispozitiile legale care reglementeaza arestarea preventiva si procesul penal
   

63. Dreptul si jurisprudenta interne relevante privind arestarea preventiva la momentul faptelor sunt descrise in cauzele
    Varga impotriva Romaniei
    (nr. 73957/01, 1 aprilie 2008) si
    Calmanovici impotriva Romaniei
    (nr. 42250/02, 1 iulie 2008).
64. Articolul relevant din Codul de procedura penala privind redactarea hotararilor este formulat dupa cum urmeaza:

Art. 310

„(2) Hotararea se redacteaza in cel mult 20 de zile de la pronuntare.”

In Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, partea privind avizul necesar trimiterii in judecata a unui magistrat era redactata dupa cum urmeaza:

Art. 91

„ [...] Magistratii nu pot fi cercetati, retinuti, arestati, perchezitionati sau trimisi in

judecata fara avizul ministrului justitiei.”

65. Legea nr. 304/2004 - care a abrogat Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca -, modificata prin Legea nr. 247/2005, prevede ca judecatorii nu pot fi perchezitionati, retinuti sau arestati preventiv decat cu incuviintarea sectiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
66. Dreptul si practica interne relevante privind repararea prejudiciului suferit in urma unei arestari ilegale sunt mentionate in cauza
    Tase impotriva Romaniei
    (nr. 29761/02, pct. 17 si 18, 10 iunie 2008). Dreptul si practica interne relevante privind raspunderea civila delictuala, in vigoare la data faptelor, sunt descrise in cauza
    Manuela Stefanescu impotriva Romaniei
    [(dec). nr. 11774/04, pct. 13-15, 12 aprilie 2011].

2. 
   Dispozitiile legale care reglementeaza interceptarile telefonice
   

67. Prevederile relevante in materie, asa cum erau redactate la vremea faptelor, inainte de modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr. 281/2003, precum si dupa aceasta modificare, sunt descrise in hotararea
    Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2)
    (nr. 71525/01, pct. 44 si urm., 26 aprilie 2007).

3. 
   Dispozitiile legale care reglementeaza drepturile persoanelor retinute
   

68. Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor prevedea, la vremea faptelor, ca persoanele arestate preventiv puteau sa primeasca pachete si puteau sa trimita si

sa primeasca corespondenta cu aprobarea organelor de urmarire penala (art. 40).


^[565]





Conform Instructiunilor nr. 901 din 10 mai 1999 privind organizarea si functionarea locurilor de detentie, persoanele arestate aveau dreptul de a primi un pachet cu alimente o data la doua saptamani. Aceleasi instructiuni prevedeau aplicarea catuselor detinutilor in timpul transportului. Exceptii erau prevazute expres in favoarea femeilor insarcinate, a persoanelor in varsta de peste saizeci de ani si a minorilor sub saisprezece ani.


^[566]

4. 
   Dispozitiile legale care reglementeaza retinerea pasaportului
   

69. Dispozitiile relevante ale Ordonantei Guvernului nr. 65/1997 privind regimul pasapoartelor, completata prin Legea nr. 216/1998, sunt redactate dupa cum urmeaza:

Art. 14

„(1) Cetateanului roman i se poate refuza, temporar, eliberarea pasaportului, iar daca i-a fost eliberat, ii poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul de folosire a acestuia atunci cand:

- exista date temeinice ca a savarsit o infractiune pentru care pedeapsa prevazuta de lege este mai mare de 2 ani de inchisoare si ca intentioneaza sa foloseasca pasaportul pentru a se sustrage urmaririi penale. Masura se ia la cererea organelor de politie pentru o perioada de cel mult 7 zile [...]”.

Art. 15

„(3) Contestatia se solutioneaza in termen de 30 de zile de la data inregistrarii ei, iar daca cel in cauza este nemultumit de modul de solutionare, se poate adresa instantei de contencios administrativ competente.”

70. Ordonanta a fost abrogata prin Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulatii a cetatenilor romani in strainatate. Din acel moment, singurele restrictii posibile sunt acelea prevazute de Codul de procedura penala, si anume interdictia de a parasi tara, dispusa de parchet sau de instanta. Din momentul in care o asemenea decizie a fost luata de parchet, partea in cauza are posibilitatea de a o contesta in fata instantei.

2. Rapoartele internationale relevante

71. Prin raportul din 2 aprilie 2004, intocmit in urma vizitelor realizate in 2002 si in 2003 in diferite aresturi ale sectiilor de politie din Romania, Comitetului European pentru Prevenirea Torturii si Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”), in baza constatarilor facute, a precizat urmatoarele:

„28. [...] CPT recomanda, ca masura imediata, adoptarea unor dispozitii pentru ca rata de ocupare a celulelor sa fie conforma cu reglementarile in vigoare in prezent. Comitetul recomanda, de asemenea, ca norma cu privire la spatiul vital pentru fiecare detinut, mentionata la art. 5 din Instructiunile 901/1999, sa fie revizuita cu prima ocazie, astfel incat fiecare detinut sa dispuna de o suprafata de 4 m

²

.

29. [.] CPT recomanda remedierea neregulilor observate privind iluminarea si aerisirea celulelor in locurile vizitate [...].
30. Situatia actuala, in care numeroase persoane retinute in aresturile sectiilor de politie sunt obligate sa imparta un pat, este inacceptabila. CPT face apel la autoritatile romane pentru ca acestea sa se conformeze cu recomandarea sa mai veche, potrivit careia fiecare detinut trebuie sa beneficieze de propriul sau pat. De asemenea, in mai multe dintre sediile vizitate, delegatia a constatat ca saltelele si paturile erau murdare, iar lenjeria era respingatoare. Trebuie revazute dispozitiile practice pentru ca lenjeria sa fie spalata sau curatata la intervale adecvate.
31. Art. 4 si 5 din Instructiunile 901/1999 prevad ca in locurile in care stau detinutii trebuie sa fie conditii de igiena potrivite si trebuie ca acestea sa fie dotate cu instalatii sanitare, art. 24 si 42 adaugand ca persoanele detinute trebuie sa beneficieze de prosoape si sa aiba posibilitatea de a face un dus sau o baie pe saptamana.

[...], celulele si grupurile sanitare pe care le-a vazut delegatia erau adesea murdare si deteriorate si uneori infestate cu insecte parazite. Mai mult, toaletele nu ofereau intimitate detinutilor, iar delegatia a primit numeroase plangeri privind accesul la dusuri.

CPT recomanda elaborarea unor instructiuni ferme pentru a remedia neajunsurile mentionate anterior. In ceea ce priveste in mod special toaletele, acesta recomanda compartimentarea W.C.-urilor din celule pentru a asigura un grad adecvat de intimitate. Mai mult, daca nu exista un W.C. in celula, personalul de supraveghere ar trebui sa primeasca instructiuni clare pentru ca persoanelor detinute sa le fie permisa iesirea din celula in orice moment in timpul zilei pentru a merge la toaleta, cu exceptia cazului in care motive imperioase de siguranta interzic acest lucru. Comitetul recomanda, de asemenea, ca cerinta stabilita la art. 25 din Instructiunile 901/1999 sa fie aplicabila tuturor persoanelor retinute de politie.”

72. In raportul adresat Guvernului Romaniei cu privire la vizita efectuata in Romania de catre Comitetului European pentru Prevenirea Torturii si Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante, din 8 aprilie pana in 19 iunie 2006, acesta descrie conditiile din arestul sectiilor de politie vizitate, inclusiv arestul Politiei Oradea, in felul urmator:

„34. CPT a luat act de faptul ca, dupa vizita din 2002/2003, un numar de aresturi au fost scoase din uz din cauza conditiilor materiale precare. Cu toate acestea, in urma vizitei din 2006 reiese ca mai sunt multe de facut, avand in vedere in special faptul ca durata detentiei in aceste locuri poate fi destul de lunga [...].

35. In ceea ce priveste conditiile materiale, trebuie mentionat de la inceput ca reglementarea in vigoare nu impune decat un minim de 6 m

³

(metri cubi) de spatiu vital pe detinut in celule (ceea ce inseamna 2 m2 de spatiu vital pentru fiecare). Conform avizului CPT, aceasta norma nu este suficienta si detinutii ar trebui sa beneficieze de minim 4 m2 de spatiu vital in celulele colective [...].

Conditiile din arestul Politiei Oradea impun anumite critici: Echipamentul celulelor cuprindea doar paturi, toaletele aflate in celula nu erau deloc compartimentate, iar detinutii nu primeau niciun produs de igiena personala. Mai mult, celula de izolare, care, conform personalului, nu a mai fost folosita in ultimii ani, se afla intr-o stare de degradare avansata, cu umiditate ridicata. Prin scrisoarea din 26 octombrie 2006, autoritatile romane au informat ca arestul Politiei Oradea a fost inchis in urma vizitei, pentru efectuarea unor lucrari de reparatie. CPT spera cu tarie ca remarcile facute vor fi luate in considerare in aceasta situatie.”

Capete de cerere

A. Capetele de cerere comunicate Guvernului

73. Invocand art. 3 din conventie, reclamanta se plange de conditii precare de detentie in arestul Politiei Oradea si de conditii precare de transport, precum si de umilinta pe care a suportat-o in fata fostilor colegi, prezentandu-se cu catusele puse inainte si dupa sedinte.
74. Invocand art. 5 § 1 c), art. 5 § 3, art. 5 § 4 si art. 5 § 5 din conventie, aceasta se plange de faptul ca a fost arestata fara sa existe motive plauzibile pentru a fi suspectata ca a comis o infractiune, ca nu a fost adusa de indata in fata unui judecator, ca sedinta din 22 iunie 2002 de la Curtea de Apel Oradea nu a avut un caracter public, ca intalnirile cu aparatorul sau au fost limitate si ca nu a primit despagubiri pentru arestarea sa ilegala.
75. Invocand art. 6 din conventie, reclamanta se plange de durata procedurii, care s-a incheiat prin hotararea inaltei Curti de Casatie si Justitie din 7 iulie 2005.
76. Prin doua scrisori din 24 septembrie 2003 si 18 octombrie 2004, aceasta precizeaza ca avizul ministrului justitiei favorabil trimiterii in judecata reprezenta o afirmare a vinovatiei sale, inainte ca instantele sa se fi pronuntat asupra acuzatiilor aduse impotriva sa. in acest sens, invoca art. 6 § 2 din conventie.
77. Invocand art. 8 din conventie, reclamanta se plange:

1. de refuzul autoritatilor de a-i permite sa primeasca pachete in inchisoare;
2. de faptul ca majoritatea articolelor de presa privind cazul acesteia au publicat o fotografie in care aparea cu catuse si insotita de doi politisti;
3. de ilegalitatea interceptarilor telefonice, ea denuntand, de asemenea, in aceasta privinta, refuzul instantelor de a-i acorda daune morale pentru interceptarea convorbirilor telefonice in mod ilegal;
4. prin scrisoarea din 23 iulie 2003, aceasta se plange de difuzarea unor imagini televizate filmate in interiorul casei sale, considerand ca acest lucru reprezinta o atingere adusa dreptului sau la respectarea domiciliului;
5. prin scrisoarea din 24 septembrie 2003, reclamanta denunta abuzul comis asupra copiilor sai minori, cu ocazia interogatoriului efectuat in timpul vizitelor politistilor la domiciliul acesteia si se plange de suferinta cauzata astfel familiei sale.

78. Invocand art. 2 din Protocolul nr. 4, reclamanta se plange ca libertatea, siguranta si demnitatea sa i-au fost incalcate prin interdictia de a parasi tara cu care s-a confruntat, avand in vedere ca niciun mandat nu fusese eliberat pe numele sau in acest sens, nici de

procuror, nici de instanta.

79. Prin scrisoarea din 21 decembrie 2006, invocand in esenta art. 6 din conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie, reclamanta se plange ca inca nu a primit sumele datorate cu titlu de inflatie, acordate prin hotararea din 2 noiembrie 2006.

B. Capetele de cerere formulate dupa comunicarea cererii catre Guvern

80. La 12 octombrie 2009 si la 27 septembrie 2010, reclamanta a trimis Curtii formulare noi de cerere, in care se plange de incalcarea art. 6 si art. 13 din conventie, pentru solutionarea plangerilor sale penale impotriva tertilor. Aceasta a denuntat ulterior durata plangerilor penale formulate in 2005. Invocand art. 6 § 1 si art. 6 § 3 lit. d), aceasta se mai plange de faptul ca recursul privind plangerea penala impotriva solutionarii actelor procurorilor a fost declarat inadmisibil.
81. Prin scrisoarea din 7 februarie 2011, reclamanta se plange de rezultatul procedurii pe care a initiat-o in temeiul art. 504-507 C. proc. pen. si de lipsa motivarii hotararii definitive din 11 noiembrie 2010.
82. Prin scrisoarea din 11 februarie 2011, aceasta a denuntat o incalcare a art. 6 din conventie, din cauza refuzului instantelor interne de a dispune reactualizarea sumelor primite cu titlu de prejudiciu material.
83. La 14 aprilie 2011, invocand art. 6 din conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1, partea interesata s-a plans ca suma de 20 000 EUR platita la 6 aprilie 2011 nu a fost actualizata in functie de inflatia dintre data hotararii pronuntate in apel si data platii efective.
84. La 12 octombrie 2011, invocand art. 6 si art. 13 din conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta s-a plans de neexecutarea hotararii din 7 iulie 2011 a Judecatoriei Oradea.

In drept

A. Cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 3 din conventie

85. Invocand art. 3 din conventie, reclamanta se plange de conditiile precare de detentie pe care le-a suportat in arestul Politiei Oradea, de conditiile precare de transport de la Oradea la Bucuresti, precum si de faptul ca a fost prezentata in public cu catuse.
86. Art. 3 din conventie este redactat dupa cum urmeaza:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori

degradante.”

1. Cu privire la exceptia Guvernului intemeiata pe neepuizarea cailor de atac interne

87. Guvernul considera ca reclamanta ar fi putut sa sesizeze instantele cu o actiune in despagubire, in temeiul dispozitiilor de drept comun privind raspunderea civila delictuala (art. 998-999 C. civ.), sau sa formuleze o plangere penala impotriva persoanelor raspunzatoare pentru supunere la rele tratamente sau tortura (art. 267 si art. 267
    
    ¹
    
    C. pen.). In speta, plangerea sa penala pentru supunere la rele tratamente a fost introdusa dupa prescriptia actiunii penale (supra, pct. 62).
88. In replica, reclamanta sustine ca aceste cai de atac indicate de Guvern nu erau efective.
89. In ceea ce priveste conditiile de detentie, Curtea reaminteste ca a hotarat deja, in cauze recente privind un capat de cerere similar si indreptate impotriva Romaniei, ca, avand in vedere particularitatea acestui capat de cerere, actiunile indicate de Guvern nu reprezinta cai de atac efective care trebuie epuizate de catre reclamanti
    [Petrea impotriva Romaniei,
    nr. 4792/03, pct. 37, 29 aprilie 2008,
    Maciuca impotriva Romaniei
    (nr. 4792/03, pct. 19, 29 aprilie 2008,
    Branduse impotriva R.omaniei,
    nr. 6586/03, pct. 40, CEDO 2009-... (extrase), si
    Eugen Gabriel Radu impotriva Romaniei,
    nr. 3036/04, pct. 23, 13 octombrie 2009]. Mai mult, Guvernul nu a indicat modul in care caile de atac invocate puteau remedia, la vremea comiterii faptelor, problema suprapopularii in special si nu a mentionat hotarari ramase definitive relevante in aceasta privinta (a se vedea
    mutatis mutandis, Marian Stoicescu impotriva Romaniei,
    nr. 12934/02, pct. 19, 16 iulie 2009).
90. Cu privire la folosirea catuselor in public, Curtea a considerat, de asemenea, ca dreptul intern nu oferea la momentul faptelor nicio cale de atac efectiva care sa poata repara un asemenea capat de cerere
    (Bujac impotriva Romaniei,
    nr. 37217/03, pct. 29, 2 noiembrie 2010).
91. Prin urmare, Curtea considera ca este necesar sa se respinga exceptia Guvernului.

2. Cu privire la temeinicia capetelor de cerere

a) Conditiile materiale de detentie si de transport

92. Facand trimitere la faptele relevante, Guvernul considera ca respectivele conditii de detentie suportate de reclamanta nu atingeau pragul de gravitate minima impus la art. 3 din conventie. Cu privire la conditiile de transport, acesta neaga pretinsele rele tratamente invocate de partea in cauza si arata ca aceasta nu le-a justificat. Guvernul precizeaza, de asemenea, ca purtarea catuselor in timpul transportului detinutilor era o obligatie legala in temeiul instructiunilor Ministerului Internelor, justificata mai ales de riscul ca reclamanta sa fuga si de faptul ca vehiculul nu era dotat cu un sistem de siguranta adecvat.
93. Reclamanta considera ca respectivele conditii de detentie din arestul Politiei Oradea, in special dimensiunea celulei, lipsa igienei si suprapopularea din celula, constituie un tratament care contravine art. 3 din conventie. Aceasta sustine ca, in timpul calatoriei de la Oradea la Bucuresti, catusele nu i-au fost scoase decat pentru a merge la toaleta.
94. Curtea apreciaza, in lumina ansamblului argumentelor partilor, ca aceste capete de cerere pun serioase probleme in fapt si in drept care nu pot fi solutionate in aceasta etapa a examinarii cererii, ci necesita o examinare pe fond; prin urmare, acest capat de cerere nu ar putea fi declarat in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate.

b) Purtarea catuselor in public

95. Guvernul sustine ca masura a fost necesara din cauza ca exista riscul ca reclamanta sa fuga, risc confirmat mai tarziu prin tentativele sale de a se sustrage urmaririlor penale. Acesta adauga ca purtarea catuselor nu avea drept scop umilirea sa in fata fostilor colegi, ci viza impiedicarea oricarei tentative de evadare.
96. In replica, reclamanta sustine ca purtarea catuselor, in special in timpul infatisarilor in fata instantei, a umilit-o in fata subalternilor sai si a fostilor sai colegi. Cu toate ca i-au fost scoase catusele in timpul sedintelor, in urma dispozitiei magistratilor, acestea au fost repuse imediat dupa sedinte. Or, tinand cont de lipsa pericolului, acest mod de imobilizare a fost abuziv si disproportionat.
97. Curtea reaminteste ca, pentru a intra sub incidenta art. 3, relele tratamente trebuie sa atinga un minim de gravitate
    [Jalloh impotriva Germaniei
    (MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006-IX]. Atunci cand trebuie sa stabileasca daca o pedeapsa sau un tratament a avut un caracter „degradant” in sensul art. 3 din conventie, Curtea va examina daca scopul era umilirea sau injosirea persoanei in cauza si daca, examinata in functie de efectele sale, masura a adus sau nu atingere personalitatii acesteia intr-un mod incompatibil cu art. 3. Totusi lipsa unui asemenea scop nu poate exclude in mod definitiv o constatare a incalcarii art. 3
    (Peers impotriva Greciei,
    nr. 28524/95, pct. 74, CEDO 2001-III). In aceasta privinta, caracterul public al sanctiunii sau al tratamentului poate constitui un element relevant si agravant. De asemenea, este suficient ca victima sa fie umilita in propria sa viziune, chiar daca nu e umilita in ochii celorlalti
    (Tyrer impotriva Regatului-Unit,
    hotararea din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pct. 32).
98. Pentru a analiza consecintele tratamentului pretins de reclamanta, Curtea trebuie sa stabileasca in special contextul in care a fost aplicat si efectele pe care le-ar fi putut avea asupra acesteia.
99. Cu privire la contextul aplicarii acestei masuri, Curtea aminteste ca purtarea catuselor nu ridica probleme in sensul art. 3 din conventie atunci cand are legatura cu o arestare sau o detentie legala si nu implica folosirea fortei, nici expunerea in public, dincolo de ceea ce este considerat in mod rezonabil ca fiind necesar in circumstantele spetei. In aceasta privinta, este necesar sa se stabileasca daca trebuie luat in considerare faptul ca persoana in cauza va opune rezistenta arestarii sau va incerca sa fuga, sa raneasca sau sa provoace prejudicii sau sa elimine probe [
    Raninen importiva Finlandei,
    16 decembrie 1997, pct. 55,
    Culegere de hotarari si decizii
    1997-VIII si
    Saban Hadziu impotriva Republicii Cehe
    (dec.), nr. 52110/99, 4 noiembrie 2003].
100. Din datele pe care le are Curtea la dispozitie, punerea catuselor reclamantei nu era, in speta, o masura ceruta de comportamentul sau. In fapt, reclamanta era judecator si nu era suspectata de o infractiune violenta. Nu exista nicio dovada a agresivitatii sale,

nici ca ar fi incercat sa fuga in timpul primei etape a procedurii.

101. Totusi, Curtea observa ca reclamanta nu a purtat catuse in timpul sedintelor in fata instantei
     (a contrario Gorodnitchev impotriva Rusiei,
     nr. 52058/99, pct. 100 si urm., 24 mai 2007). In sala de sedinte, la cererea sa expresa, judecatorii au dispus sa i se scoata catusele.
102. Cu privire la impactul acestei masuri asupra reclamantei, Curtea observa ca, pe langa acuzatiile acesteia, persoana in cauza nu a prezentat Curtii nici o opinie medicala a unui expert, nici un alt document medical care sa poata stabili ca aceasta a suferit tulburari psihice sau ca a existat o legatura de cauzalitate intre aceste tulburari si tratamentul pe care l-a suportat [a
     contrario Erdogan Yagiz impotriva Turciei,
     nr. 27473/02, pct. 43, CEDO 2007-III (extrase)]. De asemenea, aceasta nu a demonstrat ca purtarea catuselor avea drept scop injosirea sau umilirea acesteia, avand in vedere ca autoritatile au aplicat dispozitiile legale in materie (supra, pct. 68
     in fine).
     In final, aceasta nu a sustinut ca purtarea catuselor ar fi afectat-o din punct de vedere psihic.
103. Curtea nu considera ca s-a stabilit ca tratamentul in cauza i-ar fi provocat reclamantei suferinte dincolo de stresul si de tensiunea psihica inerente oricarei masuri de siguranta, chiar fara violenta sau abuz de putere. Prin urmare, aceasta nu poate considera ca tratamentul denuntat a atins minimul de gravitate cerut de art. 3 din conventie. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

B. Cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4, art. 5 § 5 si art. 8 din conventie (privind publicarea fotografiei reclamantei de catre presa)

104. Invocand art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4, art. 5 § 5 din conventie, reclamanta se plange ca a fost arestata fara un motiv plauzibil de a o suspecta ca a savarsit infractiunea invocata, ca nu a fost adusa imediat in fata unui judecator, ca nu a beneficiat de o cale de atac in fata instantelor interne si ca nu a primit despagubiri pentru arestarea sa ilegala. In temeiul art. 8 din conventie, aceasta se plange de faptul ca fotografia sa, in care apare cu catuse, a aparut in mai multe ziare.
105. Art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4 si art. 5 § 5 din conventie este redactat dupa cum urmeaza, in partile sale relevante:

„1. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale: [...]

100. daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia.”

[...]

3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.
4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detentie are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa, daca detentia este ilegala.
5. Orice persoana, victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol, are dreptul la reparatii.”

106. Art. 8 din conventie este redactat dupa cum urmeaza:

„1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”

107. Guvernul arata, in observatiile sale privind capatul de cerere intemeiat pe art. 5 § 5 din conventie, ca, in urma actiunii in raspundere angajata de reclamanta impotriva statului, aceasta a obtinut o reparatie pentru arestarea sa ilegala. Invoca, de asemenea, in mod expres in fata Curtii, exceptia intemeiata pe absenta calitatii de victima a reclamantei pentru capatul de cerere intemeiat pe art. 8 mentionat anterior, sustinand ca, in cadrul aceleiasi proceduri, instantele interne au recunoscut si au luat in considerare atingerile aduse vietii private a reclamantei prin publicitatea facuta cauzei sale, in momentul stabilirii sumei aferente prejudiciului moral. Guvernul adauga ca suma acordata cu titlu de prejudiciu moral este in concordanta cu jurisprudenta Curtii in materie.
108. Reclamanta considera ca suma acordata in urma actiunii in despagubire nu acopera in totalitate prejudiciul suferit, in masura in care instantele interne nu au luat in considerare totalitatea suferintelor cauzate de procedura abuziva initiata impotriva sa. Aceasta sustine ca, in cauze asemanatoare, instantele interne au acordat sume mult mai ridicate. Aceasta subliniaza ca suma platita cu titlu de prejudiciu moral nu i-a fost actualizata cu rata inflatiei.
109. Curtea reaminteste, in primul rand, ca autoritatile nationale sunt cele care trebuie sa remedieze o pretinsa incalcare a conventiei. Conform jurisprudentei constante a acesteia, pentru ca un reclamant sa poata sa sustina ca este victima unei incalcari, nu ajunge ca acesta sa aiba calitatea de victima la momentul introducerii cererii, ci trebuie ca aceasta calitate sa persiste in cursul procedurii in fata Curtii
     [Stoicescu impotriva Romaniei
     (revizie), nr. 31551/96, pct. 55, 21 septembrie 2004 si
     Sediri impotriva Frantei
     (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007]. Atunci cand autoritatile nationale constata o incalcare, iar decizia acestora constituie o reparatie adecvata si suficienta acelei incalcari, partea in cauza nu se mai poate considera victima in sensul art. 34 din conventie
     [Delimot impotriva Romaniei
     (dec)., nr. 24316/04, 6 iulie 2010].
110. In cauza de fata, Curtea observa ca, in hotararea din 29 noiembrie 2007 si in cea din 22 mai 2009, Tribunalul Timis, respectiv Curtea de Apel Timisoara, au constatat ca arestarea reclamantei a fost ilegala. Curtea de Apel Timisoara a observat, de asemenea, in hotararea sa ca partea in cauza a fost supusa oprobriului public prin mediatizarea cauzei sale in presa si in emisiunile televizate. De asemenea, pentru a stabili suma care trebuie acordata cu titlu de prejudiciu moral, instantele interne au luat in considerare jurisprudenta Curtii in materie de privare ilegala de libertate si au facut referire in mod explicit la atingerea adusa onoarei reclamantei.
111. Curtea este multumita de motivarea deciziilor pronuntate de instantele interne, si fara a da dovada de un formalism excesiv, aceasta considera ca termenii utilizati in hotararile instantelor interne pot fi considerate o recunoastere, cel putin in esenta, a incalcarii art. 5 si art. 8 din conventie (
     Temesan impotriva Rominiei,
     nr. 36293/02, pct. 45, 10 iunie 2008, si,
     mutatis mutandis, Stai'kov impotriva Bulgariei,
     nr. 49438/99, pct. 90, 12 octombrie 2006). Prin urmare, conditia recunoasterii pretinsei incalcari a conventiei este indeplinita in cauza de fata.
112. Cu privire la caracterul suficient al reparatiei oferite de instantele interne [
     Cocchiarella impotriva Italiei
     (MC), nr. 64886/01, pct. 72, CEDO 2006-V, si
     Stan impotriva Romaniei
     (dec.), nr. 6936/03,20 mai 2008], Curtea observa ca, in urma actiunii in reparatie, reclamantei i-a fost acordata suma de 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Aceasta suma este cat se poate de rezonabila, avand in vedere sumele acordate de Curte in cauzele asemanatoare impotriva Romaniei
     (Irinel Popa si altii impotriva Romaniei,
     nr. 6289/03, 6297/03 si 9115/03, pct. 58, 1 decembrie 2009, si
     Calmanovici impotriva Romaniei,
     nr. 42250/02, pct. 167, 1 iulie 2008). In ceea ce priveste pretentiile reclamantei, conform carora aceasta suma nu i-a fost platita cu majorarea aferenta ratei de inflatie, Curtea observa ca in hotararea definitiva care ii acorda aceasta suma nu a fost prevazuta nicio obligatie de acest fel. Prin urmare, Curtea a concluzionat ca, in circumstantele cauzei, reparatia de care a beneficiat reclamanta poate fi considerata adecvata si suficienta.
113. Reiese ca persoana in cauza nu mai este victima pretinselor incalcari. Prin urmare, capetele de cerere intemeiate pe art. 5 § 1 lit. c), art. 5 § 3, art. 5 § 4, art. 5 § 5 din conventie sunt incompatibile
     ratione personae
     cu dispozitiile conventiei in sensul art. 35 § 3 si trebuie respinse in temeiul art. 35 § 4.
114. Avand in vedere constatarile stabilite supra la pct. 112 si 113, Curtea considera ca reclamanta a beneficiat in fata instantelor interne de o cale de atac care i-a permis o reparatie adecvata arestarii sale ilegale. Prin urmare, capatul de cerere al reclamantei, intemeiat pe art. 5 § 5 din conventie, este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

100. 
     Cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 si art. 6 § 2 din conventie, in legatura cu procedura penala declansata impotriva reclamantei
     
     
     
     
     ^[567]
     
     

115. Reclamanta se plange de durata procedurii penale initiate impotriva acesteia, care s-a incheiat prin hotararea inaltei Curti de Casatie si Justitie din 7 iulie 2005. Aceasta considera ca durata nu este rezonabila in sensul art. 6 § 1 din conventie, care este redactat, in partea sa relevanta, dupa cum urmeaza:

„Orice persoana are dreptul la judecarea [...] intr-un termen rezonabil a cauzei sale,

de catre o instanta [...], care va hotari [...] asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie

penala indreptate impotriva sa.”

1. 
   Argumentele partilor
   

116. Guvernul considera ca procedura in cauza a inceput la 24 mai 2002, odata cu arestarea partii in cauza, si s-a incheiat prin hotararea definitiva din 7 iulie 2005 a ICCJ. Acesta precizeaza ca perioada ulterioara pronuntarii hotararii definitive, si anume perioada necesara redactarii sale, nu ar trebui sa fie luata in considerare ca facand parte din durata procedurii. Acesta subliniaza in continuare ca, tinand cont de complexitatea cauzei si de comportamentul reclamantei, care s-a sustras urmaririi penale, durata procedurii de aproximativ trei ani si trei luni nu este nerezonabila.
117. Reclamanta sustine in special ca procesul a durat prea mult in prima instanta si ca durata asteptarii motivarii hotararii pronuntate de ICCJ a fost excesiva.

2. 
   Motivarea Curtii
   

i) Perioada care trebuie luata in considerare

118. Curtea observa ca, in materie penala, „durata rezonabila” conform art. 6 § 1 incepe din momentul in care o persoana este „invinuita”; poate fi vorba de o data anterioara sesizarii instantei de judecata, in special cea a arestarii, a inculparii si a deschiderii anchetei preliminare (
     Reinhardt si Slimane-Kaid impotriva Frantei,
     31 martie 1998, pct. 93,
     Culegere de hotarari si decizii
     1998-II). Cu toate acestea, vor fi luate in considerare numai perioadele pe parcursul carora cauza a fost intr-adevar pendinte in fata instantelor [a se vedea,
     mutatis mutandis, Seregina impotriva Rusiei,
     nr. 12793/02, pct. 92, 30 noiembrie 2006;
     Ceraceanu impotriva Romaniei (nr 1),
     nr. 31250/02, pct. 47, 4 martie 2008].
119. Aplicand aceste principii faptelor spetei, Curtea observa ca procedura penala impotriva reclamantei a inceput la 23 mai 2002, atunci cand aceasta a fost retinuta.
120. Cu privire la
     dies ad quem
     , instanta competenta pentru a solutiona cauza in ultima instanta a pronuntat hotararea definitiva la 7 iulie 2005. La acea data reclamanta a luat cunostinta de dispozitivul hotararii. Hotararea definitiva din 7 iulie 2005 a fost redactata la 15 septembrie 2005. Reclamanta pretinde ca a luat cunostinta efectiv de motivarea acestei hotarari la 19 ianuarie 2006. Totusi, Curtea considera ca, in masura in care, odata cu pronuntarea hotararii la 7 iulie 2005, fondul cauzei a fost solutionat definitiv, perioada ulterioara pronuntarii nu trebuie luata in considerare in calculul duratei procedurii interne. Astfel, procedura a luat sfarsit prin pronuntarea hotararii din 7 iulie 2005 a Inaltei Curti.
121. Procedura penala a durat asadar, in speta, trei ani si aproximativ doua luni pentru doua grade de jurisdictie.

ii) Caracterul rezonabil al duratei procedurii

122. Curtea reaminteste ca se analizeaza caracterul rezonabil al duratei unei proceduri in functie de circumstantele cauzei si avand in vedere criteriile consacrate de jurisprudenta Curtii, in special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritatilor competente
     [Pelissier si Sassi impotriva Frantei
     (MC), nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999-II]. In speta, procedura in prima instanta s-a intins din 23 mai 2002, data arestarii reclamantei, pana la 7 februarie 2005, data hotararii in prima instanta a Curtii de Apel Brasov, adica aproximativ doi ani si noua luni pentru un singur grad de jurisdictie. Desi aceasta perioada poate sa para lunga, este adevarat si faptul ca prima instanta nu a fost inactiva. Luand in considerare si rapiditatea cu care s-a desfasurat procedura ulterior, durata acesteia in ansamblu este rezonabila
     (Reiner si altii impotriva Romaniei,
     nr. 1505/02, pct. 60, 27 septembrie 2007). Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

2. Cu privire la dreptul la prezumtia de nevinovatie

123. Prin scrisoarea sa din 24 septembrie 2003, reclamanta sustine ca afirmatia privind vinovatia sa, facuta de ministrul justitiei in avizul favorabil pentru trimiterea sa in judecata, redactat la 26 iulie 2003, aduce atingere dreptului sau la prezumtia de nevinovatie garantat la art. 6 § 2 din conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa

va fi legal stabilita.”

124. Guvernul considera ca acest capat de cerere este tardiv. Acesta sustine ca avizul contestat a fost intocmit la 26 iulie 2002 si ca partea in cauza a luat cunostinta de existenta acestuia mai tarziu, la 25 octombrie 2002, cand i-a fost prezentat materialul de urmarire penala. Acesta mai observa ca avizul ministrului justitiei nu este un document public, ci un act procesual prealabil trimiterii in judecata a unui magistrat.
125. Reclamanta sustine ca nu a luat cunostinta de existenta acestui aviz decat cu cateva zile inainte de a sesiza Curtea cu privire la acel capat de cerere. Aceasta considera ca, astfel, continutul avizului in cauza viza sa incurajeze judecatorii sa creada in vinovatia sa si sa anticipeze rezultatul cauzei.
126. Chiar daca reclamanta ar fi sesizat Curtea cu privire la acest capat de cerere in termen de sase luni de la data la care a luat cunostinta de continutul avizului in litigiu, Curtea considera ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat din urmatoarele motive. De fapt, principiul prezumtiei de nevinovatie consacrat la paragraful 2 al art. 6 impune ca niciun reprezentant al statului sau al unei autoritati publice sa nu declare ca o persoana este vinovata de o infractiune inainte ca vinovatia acesteia sa fie stabilita de o „instanta” (
     Allenet de Ribemont impotriva Frantei,
     10 februarie 1995, seria A nr. 308, pct. 36;
     Daktaras impotriva Lituaniei,
     nr. 42095/98, pct. 41-42, CEDO 2000-X si
     Viorel Burzo impotriva Romaniei,
     nr. 75109/01 si 12639/02, pct. 156, 30 iunie 2009).
127. In speta, in avizul contestat al ministrului justitiei este specificat ca „[...] in urma examinarii actelor de cercetare penala efectuate [...], rezulta ca au fost administrate dovezi in baza carora se poate admite ca Pop-Blaga Elena a comis infractiunea pentru care este cerut avizul de trimitere in judecata [...].” Acesta constata, de asemenea, ca au fost retinute suficiente indicii pentru a justifica trimiterea in judecata a reclamantei. In opinia Curtii, avizul in litigiu descria mai degraba „o stare de suspiciune”, care impunea trimiterea in judecata a reclamantei si nu includea o constatare a vinovatiei (
     Daktaras,
     citata anterior, pct. 13 si 44;
     Viorel Burzo,
     citata anterior, pct.163
     in fine).
128. Mai mult, trebuie luat in considerare contextul specific in care acesti termeni au fost folositi. Conform dreptului intern, un magistrat nu putea fi trimis in judecata fara avizul prealabil al ministrului justitiei. Astfel, avizul in cauza nu urmarea sa declarare vinovatia reclamantei, ci sa permita trimiterea acesteia in judecata. Intr-adevar, ceea ce conteaza in intelesul art. 6 § 2 din conventie este sensul real al declaratiilor respective si nu forma lor textuala
     (Lavents impotriva Letoniei,
     nr. 58442/00, pct. 126, 28 noiembrie 2002). Curtea acorda importanta faptului ca aceste afirmatii nu fusesera formulate de ministrul justitiei cu scopul de a informa publicul cu privire la cauza penala respectiva. In fapt, acesta a utilizat termenii in litigiu in cadrul unei decizii cu utilizare la nivel intern, care nu era destinata publicului
     (Kuzmin impotriva Rusiei,
     nr. 58939/00, pct. 67, 18 martie 2010).
129. In aceste conditii, Curtea considera ca, desi termenii in litigiu nu au fost folositi cu precautie in avizul ministrului Justitiei, in circumstantele specifice cauzei, acestia nu erau de natura sa determine publicul sa creada in vinovatia reclamantei sau sa determine instantele competente sa prejudece aprecierea faptelor
     (a contrario, Samoila si Cionca impotriva Romaniei,
     nr. 33065/03, pct. 93-95, 4 martie 2008;
     IsmoUov si altii impotriva Rusiei,
     nr. 2947/06, pct. 168, 24 aprilie 2008). Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

4. Cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 din conventie si pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie, in legatura cu neexecutarea hotararii din 2 noiembrie 2006 a Curtii de Apel Oradea

130. Invocand art. 6 § 1 din conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie, reclamanta se plange de neexecutarea hotararii din 2 noiembrie 2006 a Curtii de Apel Oradea.

Dispozitiile relevante ale art. 6 § 1 din conventie sunt redactate astfel:

„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil [...] a cauzei sale, de catre o instanta [...], care va hotari [...] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]”

131. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie este redactat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

132. Guvernul sustine ca reclamanta nu se mai poate considera „victima” a incalcarii drepturilor sale care decurg din conventie, din moment ce hotararea din 2 noiembrie 2006 a fost executata in totalitate intr-o perioada rezonabila, adica la 5 aprilie 2007.
133. Reclamanta se considera victima a unei atingeri aduse dreptului sau de acces la o instanta si a dreptului la respectarea bunurilor, in masura in care hotararea citata anterior a fost executata cu intarziere. Aceasta subliniaza ca hotararea a fost executata la 10 aprilie 2007 si considera ca aceasta intarziere de cinci luni este imputabila exclusiv autoritatilor nationale.
134. Curtea observa ca respectivul capat de cerere al reclamantei, asa cum e precizat in observatiile sale formulate ca raspuns la observatiile Guvernului, se refera la executarea cu intarziere a hotararii definitive din 2 noiembrie 2006 a Curtii de Apel Oradea. Or, chiar daca partile nu sunt de acord cu privire la data executarii hotararii, nu este mai putin adevarat ca aceasta a fost executata cu o intarziere de aproximativ cinci luni. Totusi, conform jurisprudentei Curtii in materie de executare a unei hotarari definitive pronuntate impotriva autoritatilor publice,
     [Presnyakov impotriva Rusiei
     (dec.), nr. 41145/02, 10 noiembrie 2005 si
     Grishchenko impotriva Rusiei
     (dec.) 75907/01, 8 iulie 2004], intarzierea executarii de cinci luni, denuntata in speta, nu contravine art. 6 din conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, aceste capete de cerere sunt in mod vadit nefondate si trebuie respinse in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

5. 
   Cu privire la capetele de cerere intemeiate pe art. 8 din conventie
   

135. Invocand art. 8 citat anterior, reclamanta se plange de faptul ca nu a putut sa primeasca pachete in inchisoare, de interceptarea conversatiilor sale telefonice si de o atingere adusa dreptului la respectarea vietii sale de familie, din cauza vizitelor efectuate de autoritati la domiciliul acesteia cu scopul de a o incarcera. La 23 iulie 2003, aceasta s-a plans de difuzarea imaginilor televizate filmate la domiciliul sau. La 24 septembrie 2003, reclamanta a denuntat abuzul comis asupra copiilor sai minori cu ocazia interogatoriului efectuat in timpul vizitelor politistilor la domiciliul acesteia la

12 si 13 iulie 2002 si s-a plans de suferinta cauzata astfel familiei sale.

1. Cu privire la dreptul de a primi pachete in inchisoare

136. Guvernul observa ca, in timpul detentiei, reclamantei i-a fost permis sa primeasca pachete. Astfel, in timpul detentiei sale de o luna, aceasta a primit trei pachete si i s-a permis sa intre in inchisoare cu obiecte personale.
137. Reclamanta se plange ca a fost umilita prin faptul ca politistii au refuzat sa ii predea pachetele aduse de sotul sau. Aceasta sustine ca a primit doar doua pachete, la 31 mai si la 14 iunie 2002.
138. Curtea considera ca acest capat de cerere aduce atingere dreptului la respectarea corespondentei sale [
     Nazarenko impotriva Ucrainei,
     nr. 39483/98, pct. 146 si urm., 29 aprilie 2003 si
     Generalov impotriva Rusiei
     (dec.), nr. 24325/03, CEDO, 15 noiembrie 2007]. In cazul de fata, in urma unei cereri administrative, partea in cauza a obtinut permisiunea de a primi pachete, conform regulilor penitenciarului, adica un pachet la doua saptamani (supra, pct. 68). Curtea poate intelege ca, din motive de ordin logistic, autoritatile penitenciarului sunt nevoite sa limiteze numarul pachetelor primite de un detinut
     (Nazarenko,
     citata anterior, pct. 165). In speta, reclamanta a primit pachete in mod regulat, cu o frecventa mai mare decat cea impusa de normele generale ale inchisorii. Intr-adevar, din dosar reiese ca, in timpul detentiei sale de o luna, partea in cauza a primit trei pachete (supra, pct.27). Conform opiniei Curtii, aceasta frecventa arata ca a fost respectat un just echilibru intre interesul general de siguranta si interesul partii in cauza de a-i fi respectat dreptul la corespondenta
     (Nazarenko,
     citata anterior pct. 166). Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

2. Cu privire la interceptarea si inregistrarea conversatiilor reclamantei

139. Guvernul nu contesta faptul ca a existat o ingerinta in dreptul reclamantei la respectarea vietii private in urma interceptarilor conversatiilor sale telefonice de catre serviciile speciale. Acesta considera, totusi, ca aceasta ingerinta a fost prevazuta de lege, adica de art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei, care oferea garantii suficiente impotriva arbitrarului. Acesta adauga ca acele inregistrari nu au contribuit la condamnarea partii in cauza.
140. Reclamanta denunta ilegalitatea interceptarii conversatiilor sale in cele doua dosare penale deschise impotriva sa si subliniaza, de asemenea, refuzul instantelor de a-i acorda daune morale pentru ilegalitatea ascultarii conversatiilor telefonice.
141. Avand in vedere ansamblul argumentelor partilor, Curtea considera ca acest capat de cerere ridica serioase probleme de fapt si de drept care nu pot fi solutionate in aceasta etapa a examinarii cererii, ci necesita o examinare pe fond; rezulta ca acest capat de cerere nu poate fi declarat in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate.

3. Cu privire la difuzarea imaginilor televizate ale domiciliului reclamantei

142. Guvernul contesta acest argument al reclamantei. Acesta subliniaza ca nu a fost adusa nicio dovada a existentei reportajului pentru sustinerea afirmatiilor sale, singurele documente furnizate de reclamata fiind articolele de presa. Acesta sustine, de asemenea, ca reclamanta nu a formulat nicio plangere impotriva autoritatilor, jurnalistilor sau a canalului de televiziune pretins raspunzatoare de faptele pretinse.
143. Reclamanta sustine ca domiciliul sau a fost filmat si ca imaginile au fost difuzate la televizor in lunile iulie si august cand ea era obligata sa se ascunda pentru a evita represiunea ilegala declansata impotriva ei de catre autoritati. Aceasta considera ca o plangere impotriva posibililor autori nu ar fi fost eficienta, din moment ce presa o considera vinovata. Mai mult, aceasta nu cunostea cu exactitate persoanele care intrasera in casa ei pentru a o filma si adauga ca este posibil ca tocmai autoritatile sa fi permis realizarea filmarii.
144. Conform observatiilor partilor, Curtea observa ca nu s-a stabilit daca jurnalistii au intrat in casa reclamantei cu acordul politiei care o cauta sau daca au intrat cu acordul copiilor reclamantei.
145. Chiar daca domiciliul reclamantei ar fi fost filmat cu acordul politistilor, Curtea reaminteste ca aceasta a constatat deja, cu privire la un capat de cerere asemanator, ca nicio actiune nu era disponibila partilor in cauza in perioada faptelor pentru a obtine repararea prejudiciului acestora (
     Toma impotriva Romaniei,
     nr. 42716/02, pct. 80-86, 24 februarie 2009). Prin urmare, reclamanta ar fi trebuit sa sesizeze Curtea pentru acest capat de cerere intr-un termen de sase luni de la ingerinta, ceea ce nu a facut. Reiese ca acest capat de cerere este tardiv si trebuie respins in temeiul art. 35 § 1 si art. 35 § 4 din conventie.
146. In cazul in care jurnalistii au intrat in casa fara ajutorul autoritatilor, reclamanta ar fi trebuit sa introduca o actiune civila in fata instantelor, pentru a obtine reparatia prejudiciilor suferite, aceasta fiind posibila in temeiul dispozitiilor prevazute de Codul civil, care reglementeaza raspunderea civila delictuala. Reiese ca acest capat de cerere trebuie respins pentru neepuizarea cailor de atac interne, in temeiul art. 35 § 1 si art. 35 § 4 din conventie.

4. Cu privire la vizitele la domiciliu si interogatoriul copiilor

147. Guvernul subliniaza ca vizitele la domiciliu au fost efectuate pe baza unui mandat de arestare emis de un procuror in aplicarea unei hotarari judecatoresti. Acesta considera ca vizitele au fost necesare pentru a o cauta pe reclamanta, care se sustragea urmaririi penale. Cu privire la conditiile in care aceste vizite s-au desfasurat, acesta sustine ca copiii nu au fost interogati in calitate de martori. De altfel, acesta subliniaza ca reclamanta nu a furnizat o dovada cu privire la pretinsele abuzuri comise de procurori si politisti asupra copiilor.
148. Reclamanta sustine ca declaratiile verbale au fost preluate de la copiii sai si au fost incluse intr-un proces-verbal. Aceasta pretinde ca procurorul a fost agresiv din punct de vedere fizic cu copilul sau mai mare, fiind necesara interventia unui vecin pentru a-l scoate pe copil din mainile acestuia. Din cauza acestor interogatorii, copiii ar fi suferit un traumatism psihic.
149. Curtea subliniaza ca abia in scrisoarea din 24 septembrie 2003 reclamanta a adus precizari cu privire la modul in care copiii au fost interogati la 12 si 13 iulie 2002 de procurori. Chiar daca reclamanta a avut atunci intentia sa sesizeze Curtea in numele copiilor sai pentru tratamentele suferite
     (mutatis mutandis, Reklos si Davourlis impotriva Greciei,
     nr. 1234/05, 15 ianuarie 2009), cererea este tardiva si trebuie respinsa in temeiul art. 35 § 1 si art. 35 § 4 din conventie.
150. In ceea ce priveste atingerea adusa vietii de familie a reclamantei, din cauza vizitelor organelor de urmarire penala pentru incarcerarea acesteia, presupunand ca aceste vizite pot constitui o ingerinta, aceasta era prevazuta de lege, si anume Codul de procedura penala, si urmarea un scop legitim, si anume buna administrare a justitiei, apararea ordinii publice si prevenirea comiterii de infractiuni. Cu privire la necesitatea acestei ingerinte, trebuie constatat ca organele de urmarire penala aveau drept scop punerea in aplicare a mandatului de arestare preventiva emis pe numele reclamantei. In acest context, parea rezonabil ca organele abilitate cu asigurarea executarii mandatului sa se deplaseze de mai multe ori pe zi la domiciliul persoanei in cauza si sa intrebe persoanele pe care le gaseau acolo daca stiu unde se afla aceasta. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

6. 
   Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 4 la conventie
   

151. Reclamanta pretinde o incalcare a dreptului sau la libera circulatie, din cauza interdictiei de a parasi tara la 30 aprilie 2003. Partea relevanta din art. 2 din Protocolul nr. 4 este redactata dupa cum urmeaza:

„ [...]

2. Orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, mentinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor si libertatilor altora.”

152. Guvernul invoca inadmisibilitatea acestui capat de cerere pentru neepuizarea cailor de atac interne, sustinand ca reclamanta nu a contestat aceasta masura pe calea contenciosului administrativ, dupa cum era posibil in temeiul dispozitiilor clare ale OG nr. 65/1997.
153. Acesta subliniaza in continuare ca masura contestata se referea la retinerea pasaportului reclamantei si nu la interdictia de a parasi tara. Acesta recunoaste ca masura respectiva reprezenta o ingerinta asupra dreptului la libera circulatie a partii in cauza, insa considera ca aceasta era prevazuta de lege, si anume la art. 14 din OG nr.

65/1997, si ca viza un scop legitim, si anume protejarea sigurantei publice, mentinerea ordinii publice si prevenirea comiterii de infractiuni. In sfarsit, acesta considera ca, tinand cont de caracterul temporar si de gravitatea faptelor imputate partii in cauza, aceasta masura nu era disproportionata.

154. In replica, reclamanta sustine ca a contestat masura de retinere a pasaportului, insa nu a primit un raspuns. Aceasta considera, de asemenea, ca masura respectiva nu avea un scop legitim, in masura in care, in opinia sa, urmarirea generala si internationala era ilegala. Referindu-se la hotararea
     Sissanis impotriva Romaniei,
     (nr. 23468/02, 25 ianuarie 2007) reclamanta precizeaza ca Legea nr. 25/1969 privind regimul strainilor nu constituia o baza legala suficienta potrivit judecatii Curtii.
155. Curtea nu considera necesar sa examineze exceptia Guvernului intemeiata pe neepuizarea cailor de atac interne, in masura in care considera acest capat de cerere inadmisibil din motivele indicate mai sus.
156. Dreptul la libera circulatie, astfel cum este recunoscut la art. 2 § 1 si 2 din Protocolul nr. 4, are ca scop asigurarea dreptului, garantat oricarei persoane, de a circula in interiorul teritoriului in care se afla, precum si de a-l parasi; ceea ce implica dreptul de a merge intr-o tara la alegere in care ar putea fi autorizata sa intre (a se vedea
     mutatis mutandis, Peltonen impotriva Finlandei,
     decizia Comisiei din 20 februarie 1995,

4. R. 80-A, p. 43, pct. 1). Astfel, Curtea a hotarat deja ca masura prin care o persoana este deposedata de un document de calatorie, cum este de exemplu pasaportul, se interpreteaza, fara indoiala, ca o ingerinta in exercitarea libertatii de circulatie
   (Baumann impotriva Frantei,
   hotararea din 22 mai 2001, nr. 33592/96, pct. 62, CEDO 2001-V).

157. Totusi, Curtea aminteste ca limitarea libertatii de circulatie in scopul desfasurarii unei proceduri penale in curs nu ridica in sine probleme din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4, de vreme ce aceasta masura este prevazuta de lege si ramane proportionala cu scopul legitim urmarit, in special in ceea ce priveste durata acesteia
     (mutatis mutandis
     ,
     Fedorov si Fedorova impotriva Rusiei,
     nr. 31008/02, pct. 41, 13 octombrie 2005, si
     Antonenkov si altii impotriva Ucrainei,
     nr. 14183/02, pct. 61, 22 noiembrie 2005).
158. Curtea precizeaza, cu titlu introductiv, ca prezenta cauza este diferita de cauza
     Sissanis
     citata anterior, in conditiile in care in aceasta din urma reclamantului nu-i fusese luat pasaportul, ci facuse obiectul unei masuri preventive de interdictie de a parasi tara, prevazuta la art. 27 din Legea nr. 25/1969, care nu este aplicabila in speta.
159. Revenind la faptele acestei spete, Curtea precizeaza ca, in perioada faptelor, art. 14 din Legea nr. 65/1997 privind regimul pasapoartelor, asa cum a fost modificata si completata de Legea nr. 216/218, prevedea ca pasaportul poate fi retinut daca exista indicii ca partea in cauza a savarsit o infractiune pentru care sanctiunea legala depaseste doi ani de inchisoare si ca aceasta are intentia de a folosi pasaportul pentru a se sustrage urmaririi penale. In speta, conditiile prevazute de lege existau, din moment ce un mandat de arestare fusese eliberat, pedeapsa pe care o risca era mai mare de doi ani, iar reclamanta se sustrasese executarii mandatului de arestare. Masura prevazuta de lege urmarea un scop legitim, si anume buna administrare a justitiei si prezenta partii in cauza la proces.
160. In ceea ce priveste proportionalitatea masurii, Curtea precizeaza ca cercetarea reclamantei fusese dispusa la 15 iulie 2002 si ca aceasta a fost impiedicata sa paraseasca tara la 30 aprilie 2003, cand mandatul de arestare expirase si cand a reaparut si s-a prezentat la sedintele de judecata din fata Curtii de Apel Oradea. Totusi, conform avizului Curtii, existenta unei temeri din partea autoritatilor cu privire la o posibila absenta a reclamantei la sedinte parea justificata. Mai mult, pasaportul reclamantei nu fusese retinut decat aproximativ o luna si jumatate, iar dupa ce a primit pasaportul, aceasta a plecat a doua zi in Ungaria
     (a contrario, Foldes si Foldesne Hajlik impotriva Ungariei,
     nr. 41463/02, pct. 35, CEDO 2006). Avand in vedere constatarile de mai sus, trebuie sa se concluzioneze ca masura in litigiu nu a fost disproportionata. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

7. 
   Alte capete de cerere
   

160. In ceea ce priveste celelalte capete de cerere invocate de reclamanta, tinand seama de toate elementele de care dispune si in masura in care este competenta pentru a se pronunta cu privire la pretentiile formulate, Curtea nu a constatat nicio incalcare a drepturilor si libertatilor garantate de articolele conventiei si trebuie respinse ca fiind vadit nefondate conform art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din conventie.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

Declara
admisibile, fara sa se pronunte asupra motivelor de fond, capetele de cerere ale reclamantei intemeiate pe art. 3 din conventie (privind conditiile materiale de detentie si de transport) si pe art. 8 din conventie (privind interceptarea convorbirilor telefonice).

Declara
inadmisibile celelalte capete de cerere.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte