Clauze abuzive, Solicitare de inghetare a cursului CHF

 

Decizia nr. 602/3.10.2016

Prin sentinta nr. 377/2016 din 31 martie 2016, pronuntata de Tribunalul Iasi, Sectia II civila-contencios administrativ si fiscal s-a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii. S-a respins actiunea formulata de reclamantii U.M. si U.A.-S. in contradictoriu cu parata Banca T. SA (succesoarea in drepturi a SC V. ROMANIA SA).

Pentru a se pronunta astfel, tribunalul a retinut urmatoarele:

Reclamantii au incheiat cu parata SC V. SA, conventia de credit din 18.10.2007, pentru o suma de 80.000 CHF si o perioada de 300 luni, o dobanda curenta de 4,25% pe an.

Conventia mentionata anterior, in Conditiile Generale ale acesteia (Sectiunea 4 „Plati”), prevede: „Art. 4.: 4.1. Orice plata efectuata in baza Conventiei se va face in moneda creditului, cu exceptia cazurilor mentionate expres in Conditiile Speciale". Art. 4.2: imprumutatul autorizeaza Banca sa efectueze plata sumelor datorate (rate/anuitati/dobanzi/comisioane/alte costuri) in baza conventiei prin debitarea automata la

scadente a contului curent corespunzator monedei creditului, pe care este obligat sa le alimenteze cu sumele datorate. Art. 4.3: Daca imprumutatul nu are in conturi sume suficiente in moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu si obligatia de a efectua, daca este cazul, schimbul valutar in numele si pentru imprumutat, utilizand cotatiile proprii, completand documentele aferente schimbului valutar, in scopul stingerii obligatiilor de plata scadente, fiind autorizata in acest sens prin efectul prezentei conventii; Banca poate debita cu suma corespunzatoare orice cont al imprumutatului de disponibilitati sau depozit (chiar neajuns la termen), in scopul mentionat anterior. Eventualele diferente de curs valutar sunt si vor fi suportate de imprumutat."

Dispozitii legale incidente:

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, republicata, art. 4 alin 1, 2,3,4,6 : “ 1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrare cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.(5) Fara a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia;b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil”.

Directiva 93/13/CE, privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii, art. 4 alin 1: „ (1) Fara sa aduca atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciaza luand in considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a incheiat contractul si raportandu-se, in momentul incheierii contractului, la toate circumstantele care insotesc incheierea contractului si la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, art. 3 lit. a si b: “ In sensul prezentei directive se aplica urmatoarele definitii: (a) „consumator” inseamna o persoana fizica care, in cadrul operatiunilor reglementate de prezenta directiva, actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale comerciale sau profesionale; (b) „creditor” inseamna o persoana fizica sau juridica care acorda sau promite sa acorde credite in exercitiul activitatii sale comerciale sau profesionale;”

Cu privire la exceptia inadmisibilitatii:

In primul rand, instanta a retinut, contrar sustinerilor paratei, ca, in speta, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 deoarece, la notiunea de „consumator", se constata ca art. 2 din Legea nr. 193/2000, asa cum a fost modificata, a preluat definitia data de art. 2 alin. (1), lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind aceasta calitate oricarei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin incheierea contractului de consum, actioneaza in scopuri care se afla in afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale.

Asadar, pe de o parte, raportat la conventia de credit nr. 0130524 din 18.10.2007, reclamantii au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice ce au contractat un credit pentru nevoi personale, iar pe de alta parte, protectia asigurata atat de norma interna, cat si de cea comunitara, vizeaza in mod direct persoana fizica ori grupul de persoane fizice care, prin opozitie cu profesionistul, actioneaza in afara activitatii sale profesionale, legea fiind destinata a ocroti persoanele anterior mentionate si care nu actioneaza in scopul obtinerii unui profit.

De asemenea, nu se poate retine inadmisibilitatea actiunii, intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 193/2000 deoarece, art. alin 6 din acest act normativ nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la pret ca parte a obiectului contractului, in conditiile in care acea clauza care le determina este clara, neechivoca si exprimata intr-un limbaj inteligibil. In acest sens, instanta

suprema a retinut ca: „ In ce priveste aspectul, supus analizei, acela al pretului ca si

componenta a obiectului contractului, ce consta in contravaloarea achizitionarii unui bun sau prestarii unui serviciu, s-a constatat ca, atat in legea nationala cat si in cea comunitara expresia „pret" este utilizata prin raportare la sintagma „raport calitate pret", precum si la produsele si serviciile oferite in schimb. Fata de modul de reglementare, sensul normelor in discutie este acela ca sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizeaza proportionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant si pretul platit de consumator, situatie ce nu s-ar putea pune in cazul unui contract de credit, intrucat consumatorul nu plateste o anumita calitate a marfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeste o suma de bani pe care se obliga sa o restituie in conditiile convenite prin contract. De aici rezulta in mod evident ca notiunea de „cost total al creditului" are o acceptie mai larga decat aceea a „pretului", comisionul de risc si dobanda curenta fiind parte din costul total, respectiv o componenta a acestuia. In acelasi sens, Directiva 2008/48/ CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/ CEE), la art. 3 lit. g) defineste „costul total al creditului" ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri ce trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu creditul si care sunt cunoscute de catre creditor ” decizia nr. 2875 din 26 septembrie 2013 a inaltei Curti de Casatie si Justitie - Sectia a II-a civila.

Instanta retine ca motivarea exceptiei de inadmisibilitate vizeaza fondul cauzei si nu dreptul reclamantilor de a formula cererea de chemare in judecata. De altfel, chiar parata prin aparator, a invederat acest lucru prin concluziile orale la termenul din 17 martie 2016.

Pe fond, analizand actiunea reclamantilor, prin prisma actelor si lucrarilor dosarului si a prevederilor legale incidente, instanta retine ca actiunea nu este fondata.

Asadar, pe de o parte, raportat la conventia de credit din 18.10.2007, reclamantii au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice ce au contractat un credit pentru nevoi personale, iar pe de alta parte, protectia asigurata atat de norma interna, cat si de cea comunitara, vizeaza in mod direct persoana fizica ori grupul de persoane fizice care, prin opozitie cu profesionistul, actioneaza in afara activitatii sale profesionale, legea fiind destinata a ocroti persoanele anterior mentionate si care nu actioneaza in scopul obtinerii unui profit.

De asemenea, nu s-a putut retine inadmisibilitatea actiunii, intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 193/2000 deoarece, art. alin 6 din acest act normativ nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la pret, ca parte a obiectului contractului, in conditiile in care acea clauza care le determina este clara, neechivoca si exprimata intr-un limbaj inteligibil. In acest sens, instanta suprema a retinut ca, in ce priveste aspectul, supus analizei, acela al pretului ca si componenta a obiectului contractului, ce consta in contravaloarea achizitionarii unui bun sau prestarii unui serviciu, se constata ca, atat in legea nationala cat si in cea comunitara expresia „pret" este utilizata prin raportare la sintagma „raport calitate pret", precum si la produsele si serviciile oferite in schimb. Fata de modul de reglementare, sensul normelor in discutie este acela ca sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizeaza proportionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant si pretul platit de consumator, situatie ce nu s-ar putea pune in cazul unui contract de credit, intrucat consumatorul nu plateste o anumita calitate a marfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeste o suma de bani pe care se obliga sa o restituie in conditiile convenite prin contract. De aici rezulta in mod evident ca notiunea de „cost total al creditului" are o acceptie mai larga decat aceea a „pretului", comisionul de risc si dobanda curenta fiind parte din costul total, respectiv o componenta a acestuia. In acelasi sens, Directiva 2008/48/ CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/ CEE), la art. 3 lit. g) defineste „costul total al creditului" ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobanda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri ce trebuie sa le suporte consumatorul in legatura cu creditul si care sunt cunoscute de catre creditor ” decizia nr. 2875 din 26 septembrie 2013 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Sectia a II-a civila.

Nu se poate retine ca ne aflam in fata unei clauze care nu este clara si inteligibila.

Evaluand caracterul clar si inteligibil a clauzelor prin care reclamantii au primit un credit in CHF si si-au asumat obligatia de restituire a acestuia in aceeasi valuta, conform lamuririlor deciziei de casare cu privire la analiza de catre instanta, chiar si din oficiu, a clauzelor considerate abuzive, instanta a constatat ca prevederile contractuale (art. 4.1 din Conditiile generale si ale art. 6 din Conven
t
ie) sunt clare si inteligibile din punct de vedere gramatical in sensul ca s-a acordat un imprumut in valoare de 80.000 CHF, tragerea s-a facut in moneda creditului, iar rambursarea se va face in aceeasi valuta in concordanta cu principiul nominalismului monetar instituit de art. 1584 C.civ. 1864. In conditiile in care obligatiile de plata asumate de reclamanti erau exprimate in alta moneda, se impunea ca plata catre cocontractant sa se realizeze conform conventiei ceea ce presupunea un schimb valutar la cursul de la data realizarii schimbului.

Faptul ca reclamantii au acceptat contractarea creditului intr-o moneda diferita de cea a veniturilor sau de cea a platii ce urmau sa o realizeze cu sumele imprumutate nu poate fi acum imputata bancii care a oferit produsul de creditare, cu atat mai mult cu cat pentru momentul creditarii dobanda oferita si costurile totale erau mai mici decat cele rezultand din oferte exprimate in alta moneda.

Totodata, acordarea creditelor bancare in moneda straina nu a fost si nu este interzisa in legislatia romaneasca, posibilitatea acordarii de credite si constituirii de depozite in valuta fiind acceptata expres sau tacit de reglementarea bancara.

In ceea ce priveste redactarea clauzelor intr-un limbaj inteligibil care sa permita consumatorilor sa prevada consecintele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului in ceea ce-i priveste, mai ales cele economice, instanta a mai retinut ca, prin aceste conditii de creditare, reclamantii si-au asumat implicit, la momentul contractarii creditului intr-o moneda straina, posibilitatea modificarii pe viitor a cursului valutar, iar aceasta nu poate fi considerata de plano abuziva, generatoare de dezechilibru semnificativ in defavoarea uneia dintre parti, deoarece fluctuatiile ar fi putut opera in mod variat, in favoarea sau defavoarea oricareia dintre parti, intr-un grad mai mare sau mai mic.

Modificarea cursului unei monede straine in raport cu leul in perioada lunga a derularii contractului nu putea fi considerata o situatie imprevizibila in contextul economic romanesc din anul 2008, fiecare persoana, chiar cu un nivel redus de cunostinte financiare, cunoscand efectele fluctuatiilor valutare in tara noastra dupa 1989. De altfel, nici reclamantii nu neaga de plano acest lucru, acestia invocand doar imposibilitatea anticiparii unei cresteri considerabile a cursului de schimb ce nu le-ar fi permis asumarea obligatiilor in cunostinta de cauza.

In acest sens, instanta a retinut si practica judiciara in materie in care s-a statuat, printre altele: „ Nu i se putea impune insa Bancii furnizarea unei estimari precise asupra evolutiei pe termen lung a cursului CHF - leu in cadrul obligatiei generale de informare corecta si completa apartinand profesionistului deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activitatii specifice ce o desfasoara. Obligatii similare au fost introduse ulterior incheierii contractului, prin Regulamentul BNR nr. 24/2011, care insa impune avertizarea asupra posibilitatii si consecintelor cresterii costului creditului in cazul materializarii riscului valutar, fara a se putea in mod rezonabil pretinde estimarea precisa a evolutiei cursului valutar pe durata indelungata. Pe toata durata contractului, imprumutatii aveau insa posibilitatea refinantarii creditului intr-o alta moneda, constatand efectul extrem de oneros al modificarii cursului valutar mult anterior actiunii de fata.

De altfel, in conditiile contractuale enuntate nu se putea vorbi de un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor la data semnarii contractului sub aspectul valutei deoarece acestea erau exprimate deopotriva in aceeasi valuta si nu se puteau estima cu certitudine efectele evolutiei cursului valutar asupra intinderii obligatiilor partilor. Prin urmare, dezechilibrul aparut ulterior semnarii contractului din cauza unor factori externi (modificarea cursului CHF-leu) depaseste cadrul regimului nulitatii care priveste incalcarea cerintelor legale la data incheierii actului juridic.

Cat timp nu se poate retine caracterul abuziv al clauzelor din perspectiva legislatiei speciale privind protectia consumatorilor, instantei nu-i este permis sa intervina in intervina in contract si sa inlocuiasca aceste clauze chiar daca ar aprecia asupra aplicabilitatii in cauza a jurisprudentei CJUE modificate prin Decizia pronuntata in Cauza C-26/13 (Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai c. OTP Jelzalogbank Srl, intrebarea numarul 3” CURTEA DE Apel Bucuresti - sectia a VI-a civila, decizia nr. 938/A/10 iunie 2015.

Desi nu solicita in mod expres aplicarea impreviziunii, instanta a retinut ca, motivarea actiunii, prin care se invoca imprejurarea ca, pe parcursul executarii obligatiilor executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa si implicit incetarea contractului, reclamantii fac trimitere la prevederile art. 1271 din noul Cod civil.

Intr-adevar, art. 1271 Cod civil, reglementeaza in mod expres institutia impreviziunii, ca o exceptie de la principiul fortei obligatorii a contractelor dispunand ca, daca pe parcursul executarii obligatiilor executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa, facand injusta obligarea debitorului la executarea obligatiei, instanta poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie incetarea acestuia. Acelasi articol stipuleaza ca nu orice schimbare a consistentei obligatiei survenita dupa momentul incheierii contractului conduce la posibilitatea apelarii la mecanismul impreviziunii, ci textul stabileste ca schimbarea trebuie sa fie „exceptionala”, adica ea trebuie ea trebuie sa fie de o asemenea anvergura incat obligatia sa devina „excesiv de oneroasa”.

Revenind la sustinerile reclamantilor, instanta a retinut in primul rand ca, impreviziunea nu se aplica conventiilor de credit incheiate de catre reclamanti, avand in vedere imprejurarea ca acestea sunt incheiate inainte de intrarea in vigoare a noului Cod civil.

Instanta a mai retinut ca, potrivit literaturii de specialitate si a dispozitiilor noului cod civil, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regula aplicarea legii in vigoare la data incheierii actului juridic nu numai in privinta conditiilor de validitate si, pe cale de consecinta, a nulitatii, ci si pentru alte aspecte ce privesc incheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse dupa intrarea in vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligatiilor asumate de parti, pentru incetarea actului juridic. Aceasta regula se desprinde atat din dispozitiile art. 6 alin. (2) si (3) Cod civil (reluate in art. 3 si art. 4 din Legea nr. 71/2011), cat si din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit carora, legea in vigoare la data incheierii unui act juridic va reglementa atat efectele trecute, adica efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivitatii), cat si efectele viitoare, adica efectele care se vor produce dupa intrarea in vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

In speta, nu ne aflam in fata unei situatii juridice viitoare ci, in fata unui act juridic, ce este guvernat de dispozitia legala in vigoare la data incheierii lui, adica - facta pendentia, respectiv situatiile juridice in curs de formare, modificare sau stingere la data intrarii ei in vigoare. In privinta acestora, legiuitorul poate opta intre aplicarea legii noi si ultraactivitatea (supravietuirea) legii vechi.

Desi exista posibilitatea ca, in cazul in care elementele ce alcatuiesc constituirea sau, dupa caz, modificarea ori stingerea au individualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplica legea in vigoare la momentul la care acesta s-a produs, in speta nu putem vorbi de o individualitate proprie a elementelor ce au nascut existenta modalitatii de restituire a imprumutului deoarece, acestea au luat nastere odata cu incheierea contractului si nu au suferit nicio modificare prin acte aditionale.

Asa dupa cum s-a retinut in literatura de specialitate, in materia imprumutului de consumatie avand ca obiect o suma de bani, principiul nominalismului monetar apare drept o constanta, atat din perspectiva vechii reglementari, cat si raportat la noul Cod civil. Acest principiu presupune o egalitate cantitativa, in sensul ca debitorul obligatiei de restituire rezultata dintr-un contract de imprumut de consumatie avand ca obiect o suma de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevazute in conventie, indiferent de fluctuatiile monedei convenite.

In ciuda sustinerilor reclamantilor, contractul de credit bancar este supus normelor incluse in legislatia civila privitoare la imprumutul de consumatie, respectiv imprumutul cu dobanda, cu cateva particularitati in sensul ca, raportat la calitatea speciala a imprumutatorului, vor trebui respectate regulile inscrise in O.U.G. nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului, precum si actele emise de autoritatea prudentiala in domeniu.

Pe de alta parte, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care contureaza sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui imprumut cu dobanda. De altminteri, legislatia privitoare la consum nu tinde la schimbarea naturii si efectelor juridice ale contractelor numite, pentru ca, astfel cum s-a sustinut in jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, „obligatia instantei nationale de a se referi la continutul unei directive atunci cand interpreteaza si aplica normele relevante ale dreptului intern este limitata de principiile generale ale dreptului si o asemenea obligatie nu poate fi utilizata ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului national (Hotararea OSA, EU:C:2014:110, pct. 45)” Hotararea Curtii (Camera a IV-a) din 30 aprilie 2014, cauza C-26/13, Arpad Kasler, Hajnalka Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai c. OTP Jelzalogbank Zrt (par. 65)

Asa dupa cum s-a aratat in literatura de specialitate: „Or, prin supunerea unui contract de imprumut bancar principiului nominalismului monetar se da eficienta unor dispozitii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o solutie care sa excedeze dispozitiile legii nationale in materie. In consecinta, principiul nominalismului monetar, in sine, nu comporta nuante speciale fata de cele evidentiate in legislatia civila in privinta contractelor de credit bancar incheiate cu consumatorii.

Cat priveste insa problema clauzelor de indexare, aceasta a primit in ultima vreme o atentie speciala in diferite state membre ale Uniunii Europene, asupra lor planand o indoiala in privinta impactului lor aditional asupra intretinerii inflatiei, de unde si preocuparea pentru limitarea pe cale legislativa a acestora, mai ales in materia contractelor incheiate cu un consumator, fara insa ca ele sa fie interzise in principiu” - Corneliu Barsan, „Principiul nominalismului monetar si impreviziunea in contractul de imprumut de consumatie avand ca obiect o suma de bani: o asociere ireconciliabila?” Revista Romana de drept Privat nr. 5/2014.

Asadar, principiul nominalismului monetar este perfect aplicabil, fiind legea generala aplicabila conventiilor de credit. Aceasta (vechiul Cod civil) nu este exclus de reglementarile speciale cu care, legea generala se completeaza.

De asemenea, contrar sustinerilor reclamantilor, este de retinut ca, parata a imprumutat reclamantilor sume de bani in CHF, transferandu-le in contul deschis pentru CHF, iar prin contracte s-a stabilit ca restituirea creditului prin rate lunare sa se faca tot in CHF, potrivit principiului nominalismului monetar prevazut de art. 1578 si 1584 Cod civil de la 1864.

Nefondata este si solicitarea reclamantilor privitoare la stabilizarea/inghetarea cursului valutar, invocata implicit prin capatul trei al actiunii, prin care au solicitat incetarea

contractului de credit incepand cu data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, cu consecinta rambursarii sumei de restituit din imprumut, in echivalent RON.

In primul rand, trebuie remarcat, in ciuda sustinerilor reclamantilor ca, prin hotararea pronuntata de CJUE in cauza C 23/13, Kasler impotriva bancii, intre speta de fata si cea care a generat pronuntarea anterior identificatei hotarari exista o diferenta esentiala in sensul ca in cazul acesteia din urma petentii au imprumutat o suma exprimata in forinti maghiari (HUF), al caror echivalent a fost stabilit in franci elvetieni (CHF), iar contractul prevedea ca stabilirea cuantumului in CHF al imprumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumparare al acestei monede aplicat in ziua deblocarii fondurilor, imprumutatii contestand in fata instantelor maghiare clauza care permitea bancii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vanzarea CHF.

Obiectul sesizarii CJUE l-a reprezentat natura abuziva a clauzei, in masura in care prevede, pentru rambursarea imprumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat pentru punerea la dispozitie a acestuia.

Hotararea CJUE invocata de catre reclamanti nu a statuat prin hotararea in cauza nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise si nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat prin contract ci, a retinut ca o clauza care defineste obiectul principal al contractului nu este exceptata de la examinarea caracterului sau abuziv decat daca a fost redactata in mod clar si inteligibil. Referitor la claritatea, CJUE subliniaza ca cerinta respectiva nu se limiteaza la o claritate si la o inteligibilitate formale si pur gramaticale ci, dimpotriva, contractul de imprumut trebuie sa indice in mod transparent motivul si particularitatile mecanismului de schimb al monedei straine. Astfel, revine instantelor sarcina de a stabili daca un consumator normal informat si suficient de atent putea, pe baza publicitatii si a informatiilor furnizate de imprumutator in cadrul negocierii contractului de imprumut, nu numai sa cunoasca existenta unei diferente intre cursul de schimb la cumparare si cursul de schimb la vanzare ale unei monede straine, ci si sa evalueze efectele aplicarii acestui din urma cursului cu privire la calcularea ratelor si la costul total al imprumutului sau.

Or, este evident ca, reclamantii, ei insisi beneficiari ai jocului valutar de la momentul contractarii, puteau si trebuiau sa prevada, cu o claritate suficienta asupra posibilitatii aprecierii valutei contractate. Pe de alta parte, admitand ca reclamantii erau in imposibilitate de a cunoaste evolutia viitoare a valorii francului elvetian, respectiv a liniei ascendente sau descendente a cursului de schimb CHF/leu, este evident ca, aceeasi prezumtie este valabila si in cazul paratei drept urmare, nu se poate imputa bancii o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate si inteligibilitate a clauzei in sensul pe care CJUE il contureaza.

Asa dupa cum se retine si in practica judiciara in materie „Faptul ca anterior momentului la care a fost incheiat contractul moneda CHF a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca in viitor costul creditului sa creasca, asa cum conchide prima instanta, ci lipsa de stabilitate putea sa genereze de asemenea ipoteza contrara, fiind de esenta unui astfel de contract ca ambele parti trebuie sa accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui imprumut contractat intr-o moneda diferita de cea in care sunt incasate veniturile.” - Curtea de Apel Timisoara, sectia a II-a civila, decizia nr. 596/A din 19 iunie 2015.

Solicitarea reclamantilor este una injusta deoarece, in cazul admiterii ar duce la un dezechilibru intre prestatiile reciproce ale partilor contractante deoarece, ar plasa suportarea riscului valutar numai in sarcina paratei.

In ceea ce priveste caracterul abuziv al clauzelor contractuale contestate, instanta a constatat ca, in speta, nu sunt intrunite conditiile prevazute de Legea nr. 193/2000.

Nu se poate retine ca articolele criticate de catre reclamanti sunt clauze abuzive, cele din contractele ulterioare primei conventii, in nici un caz, fiind evident ca reclamantii erau in cunostinta de cauza, dupa incheierea primei conventii.

Potrivit dispozitiilor alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

In speta, nu ne aflam in prezenta unor clauze ce nu s-au negociat deoarece, clauzele contestate de catre reclamanti nu vizeaza prevederi contractuale standardizate si preformulate (specifice contractului de adeziune) ci, se refera la valuta creditului asupra careia reclamantii au avut drept de dispozitie in sensul in care, au ales moneda creditului in CHF desi, banca avea produse si in alte monede (aspect recunoscut de catre ambii reclamanti prin raspunsul la intrebarea nr. 1 din interogatoriu). De remarcat de asemenea ca, nu ne aflam in situatia unei simple cunoasteri a clauzelor contractuale, in concordanta cu prescriptiile lit. b) din anexa legii, fara posibilitatea modificarii acestora de catre reclamanti deoarece, asa dupa cum s-a aratat anterior, acestia aveau nu numai dreptul de a accepta valuta creditului prin semnarea contractului ci, aveau dreptul de alegere ( ce implica evident negocierea) asupra valutei in care doreau sa contracteze.

De asemenea, nu se poate retine ca ne aflam in situatia unei clauze neinteligibile sau lipsite de claritate, in conditiile in care, in prevederile contractuale contestate nu exista echivoc, partile convenind ca „plata efectuata in baza Conventiei se va face in moneda creditului, cu exceptia cazurilor mentionate expres in Conditiile Speciale”.

Asa dupa cum s-a retinut in practica judiciara in materie, caracterul constient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil sa aiba puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, avand reprezentarea corecta si determinata a consecintelor actului juridic pe care il semneaza. Plecand de la premisele cerintei de previzibilitate a actelor normative si a regulii de drept civil potrivit careia actul juridic se impune partilor intocmai ca legea, avand forta obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 969 alin. (1) Cod civil, se deprinde concluzia ca si actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel incat consumatorul sa poata anticipa producerea consecintei in ipoteza producerii situatiei.

Avand in vedere ca, pe de-o parte, piata financiara evolueaza diferit in functie de indicele la care se raporteaza, iar pe de alta parte ca, imprumutul a fost contractat deliberat de catre reclamanti intr-o alta moneda decat cea nationala, apreciind la acel moment ca, le este favorabil din punct de vedere economic este evident ca reclamantii puteau si trebuia sa prevada o eventuala apreciere a valutei creditului fata de moneda nationala intrucat acesta a fost elementul care i-a determinat sa contracteze imprumutul in CHF.

Nici conditia dezechilibrului intre drepturile si obligatiile reclamantilor nu este indeplinita deoarece, acesta nu este provocat de clauza in sine ci, de fluctuatia valutei si nu se poate retine ca, acesta este provocat de parata, neexistand nicio dovada ca aceasta avea cunostinta de o devalorizare atat de puternica a monedei nationale in raport cu valuta creditului.

Nefiind indeplinite cumulativ conditiile prevazute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor, actiunea reclamantilor a fost respinsa.

In consecinta, a fost respinsa actiunea ca neintemeiata, cu toate capetele de cerere.

Referitor la cheltuielile de judecata instanta a retinut ca, potrivit art. 453 Cod procedura civila, partea care cade in pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata.

Astfel, raportat la solutia adoptata mai sus, de respingere a actiunii si retinand culpa procesuala a reclamantilor, instanta a obligat pe acestia sa plateasca paratei suma de 1350 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand onorariul aparatorului.

Impotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantii U.M. si U.A.-S. pentru urmatoarele motive:

Arata apelantii ca, la data de 18.10.2007 au incheiat cu parata conventia de credit nr. 0130524 prin care au contractat un credit cu garantie reala imobiliara in valoare de 80.000,00 CHF, cu o perioada de rambursare de 300 de luni, cu o dobanda de 4.25
%
pe an.

Potrivit clauzei de la pct. 2.4. din conditii generale, pentru creditele acordate in valuta, autorizeaza banca sa efectueze schimbul valutar pentru sumele trase utilizand cotatiile proprii ale bancii de la data tragerii, diferentele de curs fiind suportate de imprumutat.

Potrivit clauzei de la pct. 6 din conditiile speciale ale conventiei de credit, rambursarea creditului se face in mod solidar si indivizibil de catre imprumutati lunar, in anuitati de 436,01 CHF pentru conventia de credit nr. 0130524/2007.

Potrivit clauzei de la pct. 4.1 din conditii generale, orice plata efectuata in baza conventiei se va face in moneda creditului, cu exceptia cazurilor mentionate expres in conditiile speciale.

Sus
t
in apelan
t
ii ca aceasta conventie de credit nu a fost semnata la cererea lor expresa si nici moneda de contractare nu a reprezentat optiunea lor exclusiva, tragerea sumei nefiind efectuata in moneda creditului, ci in RON (cum rezulta din extrasul de cont pentru datele de 18.10.2007 si 19.10.2007).

In cauza nici nu s-a solicitat administrarea probei cu interogatoriul, nici un s-a administrat in mod efectiv acest interogatoriu, instanta de fond motivand fara temei solutia respingerii cererii de chemare in judecata prin exemplificarea cu „raspunsurile" date de reclamanti.

Arata apelantii ca nu au avut cum sa-si asume riscul valutar intr-un mod intelept, de vreme ce nu li s-a explicat in ce poate consta riscul hipervalorizarii monedei, ce reprezinta variatiile cursului de schimb valutar, care este mecanismul de stabilire a cotatiei CHF fata de RON, avand in vedere ca CHF era o moneda nefolosita in piata economico-financiar-bancara din Romania, nefiind informati cu privire la istoricul evolutiei francului elvetian.

Apelantii, in calitate de consumatori fara pregatire in domeniul financiar-bancar, nu au avut cum sa prevada o crestere atat de galopanta a monedei CHF, convinsi fiind de catre banca ca CHF este o moneda stabila.

Astfel, daca banca, la momentul premergator semnarii contractului, ar fi putut sa prevada acest eveniment catastrofal, ar fi trebuit sa informeze in mod obligatoriu, pe consumator, prin includerea unei astfel de situatii in continutul contractului de credit.

Apreciaza apelan
t
ii ca banca a stiut si nu i-a informat asupra acestei imprejurari, cata vreme Raportul de audit al acesteia pentru 2007-2008, atesta ca activitatea de creditare a bancii a inregistrat pierderi mari pentru acest tip de produs financiar in CHF, cu toate acestea a acordat, doar in anul 2007, credite in CHF in echivalentul a 640 milioane de euro, astfel ca ea trebuie sa suporte riscurile.

Apelantii s-au obligat sa restituie suma imprumutata la termenele si in cuantumul prevazute in planul de rambursare, fara sa cunoasca mecanismul care sta in spatele rambursarii in CHF, respectiv din RON in EURO si din EURO in CHF.

Asadar, s-a produs o schimbare fundamentala a conditiilor de contractare, in prezent, apelantii fiind obligati la prestatii vadit disproportionate fata de cele in considerarea carora si- au manifestat vointa de a contracta.

Din acest punct de vedere, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipuleaza efectuarea platilor in moneda creditului cu suportarea de catre consumator a diferentei de curs valutar.

Sus
t
ine ca prezentul contract de credit nu constituie un veritabil imprumut in CHF, nefiind supus principiului nominalismului, ci principiului vointei reale a partilor, pe care instanta de fond nu l-a analizat.

Niciuna dintre parti nu a intentionat sa acorde, respectiv sa primeasca un credit propriu-zis in franci elvetieni.

Banca a avut posibilitatea si a dorit sa acorde o suma de bani, iar reclamantii-apelanti au avut nevoie de o suma de bani insa vointa reala a partilor a fost aceea de a se acorda si de a se primi o suma de bani intr-o moneda permisiva fiecareia din parti; vointa reala a partilor nu a fost aceea de a fi pusa la dispozitie suma de bani in CHF, pentru ca nici Banca nu avea lichiditati in CHF, moneda neexistand in fizic pe piata financiar-bancara din Romania, nici reclamantii nu aveau ce sa faca cu francii elvetieni de vreme ce nu se puteau aici achizitiona nici produse, nici servicii de pe piata economica a tarii.

Optiunea reclamantilor-apelanti pentru aceasta moneda nu le-a apartinut in deplina cunostinta de cauza, ci le-a fost indusa de parata-intimata prin prezentarea, agresiva, ca stabila a francului elvetian, prin oferirea unei dobanzi „mai avantajoase" comparativ cu celelalte produse financiare.

Francul elvetian a fost folosit de banca intimata doar ca etalon pentru determinarea valorica a sumei in EURO/RON, dupa caz, puse la dispozitie de catre aceasta si a ratelor de restituit.

Asadar, potrivit vointei comune a partilor (art.977 Codul civil stabilind ca interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante, si nu dupa sensul literal al termenilor ), conventia de creditare ce face obiectul prezentului dosar nu este un veritabil contract de imprumut in franci elvetieni (in sensul dispozitiilor art. 1576 s.u. din Codul Civil), ci doar un cvasi-imprumut in valuta, francul elvetian fiind folosit doar ca etalon de determinare valorica a sumei in RON/EURO puse la dispozitie de catre banca si a ratelor de restituit, fiind utilizat doar scriptic in operatiunile bancare.

La aceeasi concluzie se ajunge si potrivit regulilor de interpretare prevazute de art. 983 din Codul civil raportat art. l al. 2 din Legea nr. 193/2000, fiind evident ca imprumutatii nu au intentionat niciodata sa acceseze o suma de bani in franci elvetieni (moneda care nu circula pe piata interna, nu era folosita in tranzactii civile/comerciale, pretul bunurilor si serviciilor de care imprumutatii aveau nevoie fiind stabilit in RON, si eventual, in EURO), ci a unei sume de bani in lei, folosirea monedei straine ca etalon fiind impusa de banca in favoarea acesteia, fara insa ca acest etalon sa transforme natura contractului de imprumut intr-un veritabil imprumut in valuta, in franci elvetieni.

Asa cum a stabilit si Inalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 3864 din 4 decembrie 2014, in conditiile in care se solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, instanta de judecata trebuie sa analizeze dosarul nu doar din perspectiva normelor de drept comun, ci cu precadere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudentei CJUE si a jurisprudentei inaltei Curti de Casatie si Justitie in aceasta materie.

Asadar, instanta trebuie sa analizeze vointa reala a partilor din perspectiva dispozitiilor Legii nr. 193/2000, respectiv sa stabileasca daca, pe baza informatiilor primite de la parata si a celor pe care putea sa le detina un consumator mediu informat din Romania despre valuta CHF la nivelul anilor 2007-2008, imprumutatii au putut sa evalueze in mod corect costurile reale ale contractului, consecintele economice pe care acesta le va avea asupra lor; avantajele si dezavantajele pe care le antreneaza si potentialele riscuri la care se expun, respectiv daca imprumutatii au fost pusi in situatia de a se supune unor conditii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reala de a lua cunostinta la data semnarii conventiei de creditare, contrar dispozitiilor al. l lit. b din Anexa la Legea nr.193/2000.

Nu se poate vorbi despre exprimarea valabila a vointe juridice atat timp cat partea contractuala aflata pe o pozitie inferioara (consumatorul) nu este in mod corect informata si nu i se asigura cunoasterea deplina a consecintelor economice ce decurg din clauzele contractuale stabilite de profesionist.

CJUE a retinut in Hotararea Curtii din 21 martie 2013, in cauza C92/11, ca "pentru un consumator, informarea, inaintea incheierii unui contract, cu privire la conditiile contractuale si la consecintele respectivei incheieri este de o importan
t
a fundamentala ".

Sus
t
ine ca a demonstrat la judecata cauzei in prima instanta caracterul abuziv al clauzelor prevazute la pct. 6 din conditii speciale si pct. 4.1. din conditiile generale , atat prin prisma art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind obligatia consumatorului de informare si transparenta, cat si prin prisma art. 4 din aceeasi lege privind conditiile negocierii, dezechilibrului contractual si buna-credinta a consumatorului, dar si in lumina dispozitiilor art. 1 lit. E din Anexa Legii nr. 193/2000, in conformitate cu care „Sunt clauze abuzive acele clauze care obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului".

In ceea ce prive
s
te notiunea de "clauze exprimate clar si inteligibil", apelan
t
ii fac trimitere la jurispruden
t
a.

Astfel, in decizia nr. 3864/2014, Inalta Curte retine ca "Exista o practica constanta, atat a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, cat si a CJUE, cu privire la faptul ca o instanta poate analiza o clauza ce se refera la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al pretului
s
i al renumeratiei, cat timp acestea nu au fost redactate in mod clar si inteligibil. Aceasta problema a fost transata in jurisprudenta CJUE, jurisprudenta ce este obligatorie pentru instantele din Romania. Astfel, in cauza C-484/08 se arata ca: „dispozitiile art. 4 alin. 2 si art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari... care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, iar pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil". Mai mult, in cauza C-241/98, CJUE a aratat ca recunoaste judecatorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, aratand, totodata, ca aceasta putere „se incadreaza pe deplin in contextul general al protectiei speciale pe care directiva tinde sa o recunoasca interesului colectivitatii, care, facand parte din ordinea publica economica, depaseste interesele specifice ale unor parti. Exista, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si produca efectele".

Ca atare, instantele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor, privind pretul chiar daca acestea sunt redactate in mod clar si inteligibil, cu atat mai mult avand acest drept atunci cand aceste clauze nu sunt redactate intr-un limbaj clar si inteligibil, astfel incat se poate afirma ca instantele nu au doar dreptul, ci au, chiar, aceasta obligatie."

Raportat la jurisprudenta CJUE si ICCJ, notiunea de "clauze exprimate clar si inteligibil" este o notiune autonoma de drept comunitar care trebuie interpretata in mod extensiv luand in considerare scopul si functia directivei europene, precum si pozitia de inferioritate in care se afla consumatorul fata de profesionist.

CJUE a statuat in mod clar obligatia de a interpreta in mod extensiv cerinta transparentei si a definitiv elementele componente ale acesteia. Astfel, in Hotararea din 30 aprilie 2014, Cauza C26/13 Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai impotriva OTP Jelzalogpank Zrt), CJUE a statuat ca "71 Cerinta privind transparenta clauzelor contractuale prevazuta de Directiva 93/13 nu poate fi redusa, asadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal si gramatical. 72 Dimpotriva, astfel cum s-a amintit deja la punctul 39 din prezenta hotarare, intrucat sistemul de protectie pus in aplicare de Directiva 93/13 se intemeiaza pe ideea ca, in ceea ce priveste, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se afla intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau furnizor, aceasta cerinta privind transparenta trebuie inteleasa in mod extensiv."

Curtea a statuat ca prezinta o importanta esentiala pentru respectarea cerintei privind transparenta faptul ca, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consumatorul sa poata s i prevada consecintele economice caic rezulta din contract in ceea ce il priveste.

De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca " sintagma exprimate intr- un limbaj clar si inteligibil folosita de legiuitorul national, cat si cea folosita in norma comunitara nu pot fi reduse la o exprimare clara si usor inteligibila din punct de vedere gramatical sau literal pentru ca altfel ar fi fost de prisos a se face aceasta mentiune in cuprinsul actului normativ, ci la situatia in care clauza sa fie clar definita astfel incat consumatorul sa aiba reprezentarea clara a ratiunilor si fundamentelor relative la continutul clauzelor si efectele acestora asupra contractului in ansamblu"(decizia nr.578/2012 pronuntata in dosarul nr.460/99/2012) si ca " in ce priveste limbajul inteligibil, inalta Curte apreciaza ca acest caracter inseamna mai mult, respectiv, inseamna posibilitatea pentru consumatori sa prevada consecintele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecintelor economice care rezulta din acesta, in ceea ce-i priveste" (decizia nr.3864/2014).

In speta, cerinta transparentei nu este indeplinita, astfel incat instanta poate analiza caracterul abuziv al clauzelor deduse judecatii, chiar daca acestea vizeaza obiectul contractului.

Apreciaza ca, intimata nu si-a respectat obligatia de informare, nu a explicat reclamantilor-apelanti care sunt riscurile contractarii unui imprumut pe termen lung in CHF, nu le-a explicat care este mecanismul prin care se stabileste cotatia CHF fata de RON si care sunt riscurile acestui mecanism, nu le-a adus la cunostinta ca exista posibilitatea inregistrarii unei cresteri substantiale a cuantumului ratelor lunare in echivalent lei (moneda in care imprumutatii realizau venituri) pe parcursul derularii conventiei, nu le-a adus la cunostinta ca vor fi costuri suplimentare si datorita faptului ca achizitionarea valutei CHF de la banca sau de la casele de schimb se va face la un curs mult mai mare decat cel stabilit de BNR avand in vedere ca valuta CHF nu era in mod uzual tranzactionata pe teritoriul Romaniei, nu le-a adus la cunostinta ca in situatia unei crize financiare internationale francul elvetian poate inregistra fluctuati foarte mari, si nici faptul ca sumele din credit ce urmau sa fie trase in RON/EURO vor fi stabilite potrivit cotatiei proprii a bancii, care poate fi mult mai dezavantajoasa pentru imprumutati decat cotatia BNR.

Pe baza informatiilor primite de la intimata anterior incheierii conventiei de creditare si la momentul semnarii si pe baza informatiilor pe care putea sa le detina un consumator mediu informat din Romania despre valuta CHF la nivelul anilor 2007-2008, reclamantii- apelanti nu au fost in masura sa cunoasca si sa evalueze in mod corect costurile reale pe care le-ar avea de suportat cu acest credit, consecintele economice pe care contractarea imprumutului le va avea asupra bugetului lor si nici riscurile pe care le poate antrena un imprumut bancar contractat pe o perioada foarte lunga intr-o valuta exotica.

Apelan
t
ii pretind ca intimata a avut la baza informatii solide despre posibila evolutie a acestei valute in contextul economic international, si, in mod cert, aceasta posibila evolutie ii era favorabila paratei, motiv pentru care a desfa
s
urat o activitate atat de vasta si agresiva de creditare in franci elvetieni,

Chiar daca intimata nu a previzionat o crestere de 100% a cotatiei CHF fata de RON in decurs de 5-6 ani de zile, a aprovizionat in mod cert o crestere semnificativa.

Invedereaza ca, practica si doctrina comunitara pun accent pe respectarea acestei obligatii de transparenta si informare. Asa cum a aratat si Avocatul General Nils Wahl in concluziile sale prezentati Curtii la 12 februarie 2014 in cauza C26/13, " 80. Or, in continuarea celor expuse deja, desi protectia consumatorului, in calitate de parte vulnerabila, impune in mod necesar o interpretare clara si obiectiva a notiunilor de obiect principal si de pret cuprinse in articolul 4 alineat I (2) din Directiva 93/13, ea impune in acelasi timp ca cerinta transparentei sa fie inteleasa in mod extensiv. Astfel cum a subliniat Comisia, avand in vedere situatia de inferioritate in care se afla consumatorul fata de vanzator sau de furnizor in ceea ce priveste nivelul de informare, el poate avea dificultati in evaluarea corecta a consecintelor anumitor clauze contractuala, in pofida faptului ca au fost redactate clar din punct de vedere lingvistic. 81. In consecinta, examinarea caracterului clar si inteligibil al unei clauze nu ar se limiteze la aspectul pur redactional al acesteia. Caracterul clar si inteligibil al unei clauze contractuale trebuie apreciat pe baza aspectului daca garanteaza consumatorului ca dispune de informatiile cu ajutorul carora va fi in masura sa aprecieze avantajele si inconvenientele incheierii unui anumit contract si riscurile pe care si le in acea operatiune. (..)

CJUE a retinut in Hotararea Curtii din 21 martie 2013, (in cauza C92/11, avand ca obiect o cerere de decizie preliminara formulata in temeiul articolului 267 TFUE, in procedura dintre RWE Vertrieb AG impotriva Verbrauc ierzentrale Nordrhein Westfalen eV,) par.43-44 "() Directiva 93/13 impune la articolul 5 vanzatorilor sau furnizorilor obligatia de a formula clauzele intr-un limbaj clar si inteligibil. Al douazecilea considerent al Directivei 93/13 precizeaza in aceasta privinta ca, in mod efectiv, consumatorului trebuia sa i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele din eonii act. Astfel, pentru un consumator, Informarea, inaintea incheierii unui contract, cu privire la conditiile contractuale si la consecintele respectivei incheieri este de o importanta fundamentala ".

De asemenea, in Hotararea din 30 aprilie 2014, Cauza C26/13, Arpad Kasler, Fajnalka Kaslerna Rabai impotriva OTP Jelzalogbank Zrt), CJUE a statuat ca "71 Cerinta privind transparenta clauzelor contractuale prevazuta de Directiva 93/13 nu poate fi - redusa, asadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal si gramatical. 72. Dimpotriva, astfel cum s-a amintit deja la punctul 39 din prezenta hotarare, intrucat sistemul de protectie pus in aplicare de Directiva 93/13 se intemeiaza pe ideea ca, in ceea ce priveste, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se afla intr-o situatie de inferioritate fata de vanzator sau furnizor, aceasta cerinta privind transparenta trebuie inteleasa in mod extensiv".

Avand in vedere toate cele de mai sus, trebuie sa se raspunda la a doua intrebare ca articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca, in ceea ce priveste o clauza contractuala precum cea in discutie in litigiul principal, cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramaticul, ci si ca contractul sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului de schimb al monedei straine la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin a/te clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste."

Asadar, respectarea obligatiei de informare din perspectiva Legii nr.193/2000 presupune ca un consumator mediu avizat sa poata evalua in mod corect costurile reale ale unui contract, consecintele economice pe care acesta le va avea asupra sa, avantajele si dezavantajele pe care le antreneaza si potentialele riscuri la care se expune, pe baza informatiilor furnizate de profesionist, atat in etapa precontractuala, cat si in cuprinsul contractului,

In consecin
t
a sus
t
ine ca, de
s
i intimata detinea si avea obligatia legala sa detina informatii privind caracterul special al valutei CHF, de moneda de refugiu in perioade de criza, precum si informatii privind posibila evolutie a acestei valute in contextul economic international nu a adus la cunostinta imprumutatilor aceste informatii pentru ca acestia sa poata evalua in mod corect consecintele contractarii imprumutului, ci a urmarit propriile interese, de crestere a cotei de piata si de acordare a unui numar cat mai marc de credite in CHF.

In ceea ce prive
s
te obligatia de a nu crea dezechilibre semnificative intre drepturile si obligatiile partilor.

Conventia de credit este un contract preformulat de banca, standardizat, in care consumatorul nu are posibilitatea sa intervina, putand doar sa adere sau nu la el, asa cum a fost acesti definit prin art. 3 din Norma din 16.02.2007 aprobata prin Ordinul nr.92/2007 al ANPC.

Astfel, clauza privind rambursarea creditului in CHF, ca, de altfel, si celelalte clauze privind tragerea creditului in echivalent lei prin raportare la cotatia bancii (pct.2.4), privind suportarea costurilor suplimentare ale bancii de catre imprumutati (pct.10), ori privind suportarea unui comision de risc substantial tot de catre acestia (pct.3.5 raportat la pct.5 lit.a din conditiile speciale), au fost prestabilite de catre banca, imprumutatii avand doar posibilitatea de a adera sau nu la acest contract. Singurele elemente pe care imprumutatii le-au putut influenta au vizat durata creditului si suma imprumutata.

Avand in vedere pozitia net inferioara a imprumutatilor fata de banca cu privire la nivelul de informatii economice, precum si faptul ca banca nu si-a respectat obligatia de

transparenta si nu le-a explicat acestora consecintele rambursarii creditului in CHF, imprumutatii nu au avut nici macar teoretic o posibilitate de negociere.

Conditia dezechilibrului semnificativ se refera la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnarii contractului, clauze care ii creeaza un avantaj in detrimentul consumatorului.

In aplicarea dispozitiilor Legii nr. 193/2000 trebuie analizate drepturile si obligatiile partilor contractuale asa cum rezulta ele din clauza contractuala incriminata a fi abuziva, prin raportat si la celelalte prevederi contractuale, la factorii care au determinat incheierea contract potrivit conventiei de creditare.

Potrivit clauzei de la pct.6 din conditiile speciale si clauzei de la pct.4.l din conditiile generale, rambursarea creditului, prin plata ratelor lunare sau prin plati mai mari facute in avans, se face CHF, indiferent de fluctuatiile pe care le inregistreaza aceasta moneda, fara nici un plafon maximal, ceea ce inseamna ca intregul risc valutar aferent acestei valute exotice - francul elvetian, este transferat in sarcina imprumutatilor, in timp ce tot profitul realizat de pe urma cresterii cursului valutar este incasat de banca.

Suplimentar, tot imprumutatii suporta si diferenta dintre cursul de schimb stabilit de BNR la data achitarii fiecarei rate si cursul de schimb la vanzare practicat de parata sau de alti intermediari, diferenta achitata in momentul cumpararii valutei CHF necesara platii ratelor scadente.

Tot imprumutatii datoreaza, potrivit conventiei, si un comision de risc, menit sa acopere, printre altele, si riscul valutar la care ar putea fi expusa banca in caz de evolutie defavorabila pentru aceasta a cursului valutar; in caz de evolutie favorabila a cursului valutar

banca (ceea ce era previzibil la momentul incheierii contractului si s-a dovedit real

ulteriori), acest comision urma sa se transforme in profit al bancii.

Mai mult, potrivit clauzei de la pct. 2.4 din conditiile generale, daca imprumutatul doreste tragerea creditului in RON/EURO (lucru valabil in majoritatea cazurilor, intrucat imprumutatii nu aveau nevoie de franci elvetieni, ci de lei sau euro), calcularea sumei se face luand in considerare cotatiile proprii ale bancii (cursul de vanzare), care erau mult mai mari decat cele stabilite oficial de BNR.

De asemenea, si daca apar orice costuri suplimentare pentru banca (clauza de la pct.10 din conditiile generale), provenite din modificari economice ori legislative, independent de orice culpa a imprumutatilor, acestea vor fi suportate tot de imprumutati, fara a fi prevazut niciun plafon maximal.

Din analiza coroborata a acestor prevederi contractuale, raportat la natura produsului (credit in, moneda exotica) si la imprejurarile existente la momentul incheierii conventiei, rezulta cu claritate dezechilibrul contractual semnificativ in detrimentul imprumutatilor.

Faptul ca intreg riscul valutar aferent acestui produs de creditare in valuta exotica a fost transferat imprumutatilor, fara a se stabili nici un plafon maximal pana la care ar putea creste costurile rezultate din evolutia cursului pentru acestia, transforma prezentul contract de credit intr-un contract aleatoriu, fara ca imprumutatii sa-si dat acordul de vointa in acest sens si fara ca acestia sa fi acceptat sa contracteze un imprumut ale carui costuri putea creste fara limite.

In ceea ce prive
s
te notiunea de negociere
S
i prezumtia lipsei de negociere in cazul contractelor de adeziune, apelan
t
ii arata ca, potrivit dispozitiilor art. 4 al. 2, 3 din Legea nr.193/2000, "O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.

Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard

preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens."

Potrivit dispozitiilor art. 3 al. 2 din Directiva 13/93/CEE "Se considera intotdeauna ca o clauza s-a negociat individual atunci cand a fost redactata in prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenta continutul clauzei, in special in cazul unui contract de adeziune. Faptul ca anumite aspecte ale unei clauze sau o anumita cauza au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a acestuia indica faptul ca este, cu toate acestea, un contract de adeziune in cazul in care orice vanzator sau furnizor pretinde ca s-a negociat individual o clauza standard, acestuia ii revine sarcina probei."

Prin urmare, lipsa negocierii directe/individuale cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de catre comerciant.

Legislatia proiectiei consumatorilor instituie o prezumtie relativa de lipsa a negocierii directe a clauzelor contractuale, daca suntem in prezenta unor contracte preformulate si/sau a unor conditii generale de vanzare.

Pentru a rasturna prezumtia de ne-negociere, profesionistul trebuie sa dovedeasca ca a negociat in mod direct si individual clauza contractuala, nefiind suficient ca profesionistul sa dovedeasca ca a informat consumatorul ci, ca a existat in mod concret si efectiv o negociere a clauzelor.

Potrivit jurisprudentei ICCJ proba negocierii trebuie facuta de profesionist cu inscrisuri din care sa rezulte in mod neindoielnic ca a existat o negociere si in ce a constat in mod efectiv, aceasta negociere.

Acceptarea unei oferte stabilite unilateral de comerciant nu echivaleaza cu o negociere a clauzelor contractuale. Dimpotriva, art.3 al.2 din Directiva 13/93/CEE prevede in mod expres ca acceptarea unor clauze contractuale redactate in prealabil de comerciant este considerata intotdeauna o lipsa de negociere. A considera ca aderarea la un contract standardizat reprezinta o negociere ar echivala cu o lipsire de eficienta juridica a dispozitiilor Legii ni. 193/2000, care nu si-ar mai gasi aplicabilitatea in nici o situatie.

Faptul ca imprumutatii nu au incercat sa negocieze si nu au solicitat modificarea clauzelor contractuale la momentul semnarii conventiei este lipsit de relevanta din perspectiva aplicari Legii nr.193/2000. Legea nu prevede nicio obligatie in sarcina consumatorului de a incerca sa negocieze, ci, dimpotriva, pleaca de la premisa ca acesta, aflandu-se intr-o pozitie de inferioritate fata de comerciant, nu va fi in masura aproape niciodata sa negocieze.

Prin intampinarea de la fond, intimata sustine ca a existat o negociere asupra clauzei de la pct.4.1 din conditiile generale, insa nu mentioneaza in ce a constat aceasta negociere in concret si nici mijloacele probatorii cu care intelege sa probeze negociere. Faptul ca aceasta clauza are un continut identic in toate contractele de creditare nu face decat sa dovedeasca ca ea a fost prestabilita de banca pentru toii clientii sai.

In acelasi timp, intimata sustine ca prevederea contractuala nu face decat sa transpuna o dispozitie legala - principiul nominalismul, ceea ce ar exclude din start orice negociere.

Referitor la conditia dezechilibrului contractual, sus
t
in ca, din dispozitiile art. 4 al. l si al.5 din Legii nr.193/2000 care transpun in dreptul national dispozitiile art. 3 si art. 4 din Directiva 93/13/CEE, rezulta ca dezechilibrul pe care instanta trebuie sa il analizeze la controlul de fond al caracterului abuziv al unei clauze contractuale este intre drepturile si obligatiile partilor asa cum rezulta ele din contract, iar factorii la care instanta trebuie sa se raporteze sunt natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, factorii care au determinat incheierea contractului si alte clauze ale contractului.

In ceea ce priveste natura produsului, contractul ce face obiectul judecatii este un contract de credit bancar, intre un consumator si un profesionist, institutie financiar bancara, care desfasoara o activitate comerciala si obtine profituri substantiale.

Factorii care au determinat incheierea conventiei de creditare - la nivelul anilor 20072008 SC V. Romania SA, profitand de libertatea oferita de BNR in stabilirea normelor si limitelor de creditare, a aplicat o strategie comerciala agresiva de creditare lansand o oferta comerciala atractiva si oferind un timp redus de analiza si evaluare a dosarelor de credit, ceea ce a condus la dublarea cotei de piata de la 8% in , la 16% in 2008.

Conditia dezechilibrului semnificativ se refera la deteriorarea echilibrului contractual abuzul de putere al comerciantului care impune, la momentul semnarii contractului, care ii creeaza un avantaj in detrimentul consumatorului.

In analiza echilibrului contractual trebuie plecat de la echivalenta prestatiilor si trebuie stabilit daca drepturile si obligatiile reciproce ale partilor au, daca nu o valoare egala, cel putin o valoare apropriata. Dezechilibrul pe care instanta trebuie sa il analizeze este unul de natura economica, fara insa a fi necesar ca el sa fi produs un prejudiciu efectiv in patrimoniul consumatorului.

Sustinerile paratei in sensul ca banca nu a obtinut niciun profil din cresterea cursului nu sunt reale.

Potrivit conventiei de creditare, rambursarea creditului, prin plata ratelor lunare sau prin plati mai mari facute in avans, se face CHF, indiferent de fluctuatiile pe care le inregistreaza aceasta moneda, fara nici un plafon maximal, ceea ce inseamna ca intregul risc valutar aferent acestei valute exotice - francul elvetian, este transferat in sarcina imprumutatilor, in timp ce tot profitul realizat de pe urma cresterii cursului valutar este incasat de banca.

In timp ce SC V. Romania SA a transferat tot riscul valutar aferent acestui credit asupra imprumutatilor, expunandu-i pe acestia la o crestere a ratelor, a avut grija prin alte prevederi contractuale sa se asigure ca banca nu va suferi niciun fel de cheltuieli suplimentare.

Astfel, la punctul 10 din conditiile generate exista o clauza prin care banca isi rezerva dreptul de a fi compensata pentru orice crestere a costurilor sale care ar putea aparea pe parcul sul derularii conventiei, prin imputarea acestor costuri suplimentare asupra imprumutatilor, care au obligatia sa le achite in termen de 15 zile de la primirea notificarii.

Asa cum rezulta din enumerare de la pct.10.1, aceste posibile costuri suplimentare cu la care banca isi constituie o acoperire, nu sunt generate de atitudinea apelantilor, ci de evenimente exterioare care ar putea aparea in viitor si care ar fi defavorabile din punct de vedere economic/financiar pentru banca.

Din analiza coroborata a acestor prevederilor contractuale, raportat la natura produsului (credit in moneda exotica) si la imprejurarile existente la momentul incheierii conventiei rezulta cu claritate dezechilibrul contractual semnificativ in detrimentul imprumutatilor.

Imprumutatii, care incaseaza venituri in lei, au ajuns sa achite rate lunare de doua ori mai mari decat cele ce puteau fi prevazute la data incheierii contractului (chiar cu asumarea unei cresteri viitoare a cursului CHF intr-un procent rezonabil de 5-10-15%) si sa datoreze bancii sume de 3-4 ori mai mari decat cele imprumutate.

Faptul ca intregul riscul valutar aferent acestui produs de creditare in valuta a fost transferat imprumutatilor, fara a se stabili niciun plafon maximal pana la care ar putea creste costurile rezultate din evolutia cursului pentru acestia, transforma prezentul contract de credit intr-un contract aleatoriu, fara ca imprumutatii sa-si dat acordul de vointa in acest sens.

In ceea ce priveste buna-credinta, invedereaza ca, potrivit considerentului 17 din preambulul Directivei, teza finala: " conditia de buna credinta poate fi indeplinita de vanzator sau furnizor atunci cand acesta actioneaza in mod corect si echitabil fata de cealalta parte de ale carei interese legitime trebuie sa tina seama."

Apreciaza ca, intimata nu a actionat in mod corect si echitabil si nu a tinut cont de interesele legitime ale imprumutatilor.

Aceste aspecte rezulta din lipsa de informare a consumatorilor anterior semnarii contractul, din faptul ca banca s-a asigurat ca nu avea de suportat niciun fel de cheltuieli suplimentare (stipuland ca acestea vor fi transferate automat in sarcina consumatorilor), in timp ce imprumutatii erau expusi atat cresterilor de curs valutar, cat si altor cheltuieli suplimentare, dar mai ales din faptul ca parata a aplicat o strategie comerciala agresiva de creditare in franci elvetieni cunoscand ca vor fi cresteri semnificative de curs valutar, urmarind si propriile interese economice.

Continuarea conventiei de creditare cu suportarea riscului valutar in mod egal de catre partile contractuale.

Asa cum s-a stabilit in jurisprudenta CJUE, in cazul constatarii caracterului abuziv al unei clauze contractuale esentiale, instanta poate dispune inlocuirea acesteia cu o norma supletiva de drept national, implicit cu un principiu de drept national, pentru a face posibila continuarea raporturilor contractuale, in special in acele situatii in care incetarea lor ar avea consecinte negative majore asupra consumatorului.

Sustin apelantii ca in cauza pendinte sunt aplicabile statuarile CJUE din Hotararea Curtii (Camera a IV-a) din 30 aprilie 2014, cauza C-26/13, Arpad Kasler, Hajnalka Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai c. OTP Jelzalogbank Zrt.

Apreciaza apelantii ca, in cazul de fata ar interveni in ceea ce doctrina si practica judiciara, atat cea nationala, cat si cea europeana, numesc teoria impreviziunii.

Desi anterior intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, aceasta institutie de drept nu era reglementata ca atare, ea a fost fundamentata de doctrina si aplicata in practica judiciara, iar principiile pe care ea se intemeiaza sunt principii fundamentale al dreptului civil - principiul echitatii si principiul bunei-credinte, de care partile sunt obligate sa dea dovada atat la incheierea, cat si pe parcursul executarii unui contract.

Impreviziunea, ca institutie juridica fondata pe echitate si buna-credinta, obliga partile fie la renegocierea conditiilor contractuale, fie la rezilierea/suspendarea executarii contractului in situatia in care dupa incheierea contractului intervin imprejurari independente de vointa partilor care fac atat de oneroasa obligatia uneia dintre ele incat depaseste tot ce se putea prevedea la momentul contractarii.

Impreviziune reprezinta astfel un mijloc de drept eficient in rezolvarea unor situatii juridice contractuale determinate de schimbarea drastica si imprevizibila a imprejurarilor economice din momentul executarii contractului, fata de momentul incheierii acordului de vointa a partilor contractante. Practic, suntem in prezenta unei onerozitati excesive a obligatie debitorului si pe care acesta nu a luat-o in calcul cu prilejul contractarii, obligatie care nu este imposibil de onorat, dar care il pune pe debitor intr-o postura economica foarte dificila.

Buna-credinta si echitatea de care partile trebuie sa dea dovada, atat la incheierea contractului, cat si pe parcursul executarii lui, obliga partile in aceasta situatie sa renegocieze conditiile contractuale astfel incat sa fie restabilit echilibrul contractual, prin suportarea egala a pierderilor si beneficiilor rezultate din schimbarea drastica a imprejurarilor.

In situatia in care partile nu ajung la un nou acord de vointa, revine instantei de judecata sa restabileasca echilibrul contractual si sa dispuna suportarea in mod egal de catre partile contractuale a pierderilor si beneficiilor rezultate din schimbarea drastica la momentul incheierii conventiei de creditare nr. 0166929/03.10.2008 (82.108 CHF) valuta CHF avea o cotatie de 2,3944 fata de RON si de 3,8720 fata de EURO si era promovata de institutiile financiar bancare, inclusiv de intimata, ca fiind o moneda foarte stabila.

In decurs de 6-7 ani de zile aceasta valuta si-a dublat cotatia fata de RON si a crescut cu 125% fata de EURO.

Arata ca, referitor la cauza Kasler vs OTP, nu au sustinut niciodata ca situatia de fapt din speta respectiva ar fi identica cu situatia lor, ci au invocat doar interpretarea CJUE asupra dispozitiilor comunitare, respectiv interpretarea notiunii de clauze clare si inteligibile.

Aceasta interpretare este obligatorie pentru toate instantele nationale si este valabila in toate spetele in care judecatorul national este chemat sa stabileasca daca un profesionist a respectat obligatia de a prevedea clauze clare si inteligibile.

Pe cale de consecinta, clauzele de efectuare a platilor in moneda creditului, cu suportarea exclusiva a riscului valutar de catre imprumutati nu au fost negociate direct cu

apelantii, sunt cuprinse intr-un contract prestabilit, fara posibilitate pentru apelanti de a influenta in vreun fel natura acestora.

Suportarea de catre reclamantii-apelanti, in mod exclusiv, a diferentelor de schimb valutar, fara nicio distinctie si fara a limita in vreun fel intinderea acestei obligatii, dublarea valorii francului elvetian in raport cu moneda nationala, creeaza un adevarat si semnificativ dezechilibru, denaturand raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situatiei consumatorului si conferirea bancii unui avantaj economie vadit disproportionat.

In cauza nu s-a formulat intampinare de catre intimata ci doar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului.

In apel nu s-a solicitat refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanta, in sensul art. 295 alineat (2) Cod procedura civila.

Examinand actele si lucrarile dosarului, in aplicarea articolului 295 alineat (1) Cod procedura civila, curtea constata ca apelul este nefondat, in conditiile in care tribunalul a stabilit corect situatia de fapt si aplicand judicios dispozitiile legale relevante.

Prima critica invocata de apelanti vizeaza neindeplinirea, de catre intimata, a obligatiei de informare in sensul ca nu li s-a explicat in ce poate consta riscul hipervalorizarii monedei, ce reprezinta variatiile cursului de schimb valutar, care este mecanismul de stabilire a cotatiei CHF fata de RON, avand in vedere ca CHF era o moneda nefolosita in piata economico- financiar-bancara din Romania, nefiind informati cu privire la istoricul evolutiei francului elvetian. In cauza apelantii sustin ca banca ar fi prezentat ca fiind sigure creditele in franci elvetieni si nu i-a informat cu privire la riscul valutar.

Sustinerile nu pot fi primite, deoarece informarea privind riscul valutar nu este de esenta contractului de imprumut si nu tine de educatia financiara aferenta acestuia, aceasta din urma vizand elementele (clauzele) contractului de imprumut, cu privire la acestea trebuind sa fie corecta, echidistanta si transparenta. Este real ca banca a prezentat moneda CHF ca fiind o moneda sigura, conform realitatii faptice si informatiilor avute la data incheierii contractului, fara a afirma insa ca nu este supusa unor fluctuatii majore, asa cum pretind apelantii. Totodata banca a precizat ca „Francul elvetian este o moneda convertibila pe piata internationala si implicit pe piata bancara romaneasca", ceea ce presupunea implicit ca poate fluctua cursul sau de schimb, asa cum s-a intamplat, atat cu el cat si cu celelalte valute.

In cauza, la momentul incheierii contractului si o lunga perioada de timp dupa acest moment, cursul de schimb al CHF a fluctuat in limite rezonabile, si in niciun caz nu poate fi imputat bancii faptul ca nu a previzionat evolutia acestui curs, cu consecinta atentionarii apelantilor in acest sens.

In mod neintemeiat apelantii sustin ca banca nu i-a informat cu privire la evolutia cursului monedei CHF, in conditiile in care nu avea vreo obligatie in acest sens, evolutia cursului nefacand obiect al contractului de imprumut. De asemenea, in mod eronat apelantii sustin ca nu li s-a prezentat mecanismul cursului de schimb propriu al bancii, in conditiile in care acest curs prezinta relevanta doar ca si curs de vanzare - cumparare propriu, rezultat din cursul oficial de schimb valutar, iar la momentul incheierii contractului banca a virat efectiv franci elvetieni in contul indicat de reclamanti. Prin urmare, asa cum corect a retinut prima instanta, francul elvetian nu a fost utilizat doar ca moneda de cont, de referinta a schimbului valutar, ci ca moneda pusa efectiv la dispozitia consumatorului, acesta fiind cel care a decis in legatura cu utilizarea sa. Banca nu a efectuat vreo operatiune pur speculativa de moneda deoarece nu era in masura sa anticipeze evolutia cursului de schimb valutar pe o perioada asa de mare de timp si deci nu avea obligatia de a informa asupra unui risc valutar.

Reclamantii apelanti nu au facut dovada ca ar fi solicitat vreo informatie suplimentara privind elementele contractului si care sa nu le fi fost furnizata.

In speta, clauzele contestate de catre reclamanti se refera la valuta creditului asupra careia reclamantii au avut drept de dispozitie in sensul in care, au ales moneda creditului in CHF desi, banca avea produse si in alte monede (aspect cunoscut de catre ambii apelanti-

reclamanti care au semnat fiecare pagina a contractului de imprumut, atat din conditiile generale cat si din cele speciale).

Avand in vedere ca a existat o prezentare a produsului anterior formularii cererii de creditare de catre reclamanti, ca aceasta prezentare continea informatiile standard de creditare pentru produsul oferit de catre banca, nefiind necesar a contine vreo informare privind prognoza evolutiei cursului valutar, reclamantii au avut timpul de reflectie necesar pentru analiza produsului.

A doua critica formulata de apelanti vizeaza imprejurarea ca prezentul contract de credit nu ar constitui un veritabil imprumut in CHF, nefiind supus principiului nominalismului, ci principiului vointei reale a partilor, art. 977 Codul civil stabilind ca interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante, si nu dupa sensul literal al termenilor. Apreciaza apelantii ca astfel, conventia de creditare ce face obiectul prezentului dosar nu este un veritabil contract de imprumut in franci elvetieni (in sensul dispozitiilor art. 1576 s.u. din Codul Civil), ci doar un cvasi-imprumut in valuta, francul elvetian fiind folosit doar ca etalon de determinare valorica a sumei in RON/EURO puse la dispozitie de catre banca si a ratelor de restituit, fiind utilizat doar scriptic in operatiunile bancare.

Sustin apelantii ca, niciuna dintre parti nu a intentionat sa acorde, respectiv sa primeasca un credit propriu-zis in franci elvetieni, vointa reala a partilor fiind aceea de a se acorda si de a primi o suma de bani intr-o moneda permisiva fiecareia din parti.

Analiza acestei critici urmeaza a fi facuta pornind de la obiectul contractului, astfel cum a fost acesta stipulat expres de parti, respectiv de la faptul ca banca a pus la dispozitia apelantilor - reclamanti un imprumut in CHF, iar creditul a fost tras tot in aceasta moneda, astfel ca si restituirea (plata) trebuie facuta in CHF.

Pornind de la aceasta premisa este evident ca in cauza este operant principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 Cod civil 1864.

Potrivit textului, obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este intotdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract. Implinindu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs in momentul platii.

Dispozitia examinata consacra principiul nominalismului, in temeiul caruia debitorul trebuie sa restituie suma imprumutata in moneda acordata.

Din aceasta perspectiva, clauza inscrisa in art. 4.1. din contractul de credit este in acord cu legislatia codului civil, fiind expresia acordului partilor peste care nici chiar instanta de judecata nu poate sa se substituie fara a leza principiul fundamental al acordului liber consimtit si, implicit, fara a prejudicia interesele patrimoniale ale uneia din partile contractului, in speta ale paratei, aflata din punct de vedere al tratamentului procesual civil pe pozitii de egalitate cu reclamantii.

Critica apelantilor privind pretinsa interpretare gresita a dispozitiilor Legii nr. 193/2000 de catre prima instanta, prin raportare la probele administrate in cauza si la continutul clauzelor contractuale este neintemeiata.

Prioritar, Curtea noteaza ca, astfel cum a constatat si CJUE, nu intra sub incidenta evaluarii caracterului abuziv decat clauzele din contractele incheiate cu consumatorii, iar nu si dispozitiile legale.

In acest sens, este Hotararea pronuntata de CEJ in cauza C-280/1 din 30 aprilie 2014, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, unde s-au retinut urmatoarele:

"Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual trebuie interpretate in sensul ca sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru,

precum cele in discutie in litigiul principal, in lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a domeniului de aplicare al acestora."

In cauza pendinte, temeiul clauzei de la art. 4.1., potrivit cu care: " orice plata efectuata in baza conventiei se va face in moneda creditului, cu exceptia cazurilor mentionate expres in conditiile speciale" il constituie dispozitiile art. 1578 si 1584 C. civ., care consacra principiul nominalismului, in temeiul caruia debitorul trebuie sa restituie suma imprumutata in moneda acordata, respectiv CHF.

In consecinta, clauza nu se raporteaza la un curs valutar, cata vreme obligatia contractuala este aceea de a avea in cont suma necesara in CHF, orice operatiune de schimb valutar fiind externa mecanismului de derulare a contractului de credit.

Cu referire la schimbului valutar pentru alimentarea contului, Curtea constata ca nu exista prevedere contractuala care sa impuna ca efectuarea schimbul valutar sa se faca doar la ghiseele intimatei, apelantii avand posibilitatea sa depuna, in contul deschis la intimata suma necesara in CHF pe care au posibilitatea sa o achizitioneze de unde apreciaza ca le-ar fi mai avantajos.

In cazul in care disponibilul apelantilor din conturi nu este in CHF, ci in alta moneda, art. 2.4 din conditiile generale imputerniceste Banca sa efectueze, daca este cazul - adica daca reclamantii nu platesc la termen, din proprie initiativa, ratele de imprumut scadente - schimbul valutar, la cotatiile proprii. Faptul ca reclamantilor-apelanti nu li s-a prezentat mecanismul de stabilire a cursului de schimb propriu al bancii nu poate conduce la concluzia ca aceasta clauza nu ar fi clara si precis determinata, cursul propriu fiind cursul de vanzare - cumparare afisat de banca in ziua respectiva, practicat in raporturile cu toti clientii, nu numai cu consumatorii din cauza.

In ceea ce priveste obligatia de a nu stipula clauze abuzive, aceasta este reglementata prin art. 1 si explicata prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, texte ce stabilesc criteriile generale in conformitate cu care se va cerceta eventualul caracter abuziv al clauzelor contractuale respectiv: caracterul negociat, caracterul transparent, existenta dezechilibrului semnificativ.

Referitor la pretinsa lipsa de negociere a monedei creditului, Curtea noteaza ca apelantii - reclamanti au fost cei care au ales moneda creditului, respectiv au solicitat ca acordarea creditului sa se faca in moneda CHF, cata vreme banca avea disponibile credite similare atat in lei cat si in euro.

Negocierea la care fac referire apelantii trebuie sa poarte asupra clauzelor contractului, pretins a fi abuzive, iar nu asupra monedei creditului, care a fost decisa, exclusiv de apelantii ce au solicitat un imprumut in valoare de 80.000 CHF, cu tragere facuta in moneda creditului, si cu rambursare in aceeasi valuta.

Caracterul transparent, presupune ca o clauza cuprinsa intr-un contract cu un consumator sa fie clara, precis determinata si fara echivoc, astfel incat pentru intelegerea acesteia sa nu fie necesare cunostinte de specialitate.

Nu se poate retine ca ne aflam in fata unei clauze care nu este clara si inteligibila.

Procedand la evaluarea caracterul clar si inteligibil a clauzelor prin care apelantii- reclamanti au primit un credit in CHF si si-au asumat obligatia de restituire a acestuia in aceeasi valuta, in mod corect tribunalul a constatat ca prevederile contractuale (art. 4.1 din Conditiile generale si ale art. 6 din ) sunt clare si inteligibile din punct de vedere gramatical in sensul ca s-a acordat un imprumut in valoare de 80.000 CHF, tragerea fiind facuta in moneda creditului, iar rambursarea urmand a se face in aceeasi valuta, in concordanta cu principiul nominalismului monetar instituit de art. 1584 C.civ.1864.

Acordarea creditelor bancare in moneda straina este permisa de legislatia nationala, reclamantii fiind cei care au acceptat contractarea creditului intr-o moneda diferita de cea a veniturilor sau de cea a platii ce urmau sa o realizeze cu sumele imprumutate, imprejurare ce nu poate fi acum imputata bancii care a oferit produsul de creditare.

Asa cum am aratat, analiza clauzelor trebuie facuta pornind de la obiectul contractului, potrivit cu care banca a pus la dispozitia apelantilor un imprumut in CHF, iar creditul a fost tras tot in aceasta moneda, astfel ca si restituirea trebuie facuta in CHF.

Pornind de la aceasta situatie de fapt, Curtea evidentiaza ca, in prezenta cauza nu ne situam pe ipoteza avuta in vedere de CJUE in cauza C 23/13- Kasler impotriva bancii, existand o diferenta esentiala, in sensul ca, in cazul acesteia din urma, petentii Kasler au imprumutat o suma exprimata in forinti maghiari (HUF), al caror echivalent a fost stabilit in franci elvetieni (CHF), iar contractul prevedea ca stabilirea cuantumului in CHF al imprumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumparare al acestei monede, aplicat in ziua deblocarii fondurilor. Imprumutatii contestau, in fata instantelor maghiare, clauza care permitea bancii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vanzare a CHF.

In aceste circumstante, obiectul sesizarii CJUE l-a reprezentat natura abuziva a clauzei, in masura in care prevede, pentru rambursarea imprumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat pentru punerea la dispozitie a acestuia.

Hotararea CJUE invocata de catre reclamanti nu a statuat nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise si nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat prin contract ci, a retinut ca o clauza care defineste obiectul principal al contractului nu este exceptata de la examinarea caracterului sau abuziv decat daca a fost redactata in mod clar si inteligibil. Referitor la claritatea, CJUE subliniaza ca cerinta respectiva nu se limiteaza la o claritate si la o inteligibilitate formale si pur gramaticale ci, dimpotriva, contractul de imprumut trebuie sa indice in mod transparent motivul si particularitatile mecanismului de schimb al monedei straine. Astfel, revine instantelor sarcina de a stabili daca un consumator normal informat si suficient de atent putea, pe baza publicitatii si a informatiilor furnizate de imprumutator in cadrul negocierii contractului de imprumut, nu numai sa cunoasca existenta unei diferente intre cursul de schimb la cumparare si cursul de schimb la vanzare ale unei monede straine, ci si sa evalueze efectele aplicarii acestui din urma cursului cu privire la calcularea ratelor si la costul total al imprumutului sau.

In cauza dedusa judecatii, apelantii au imprumut o suma de 80.000 CHF, iar creditul a fost tras tot in aceasta moneda, astfel ca si restituirea trebuie facuta in CHF, potrivit celor anterior expuse.

In ceea ce priveste pretinsul dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, Curtea retine ca acesta ar fi dat, in opinia apelantilor, de diferenta de curs LEI/CHF de la momentul promovarii actiunii fata de cel existent la momentul acordarii creditului, acestia rambursand mai mult decat suma contractata.

Sustinerea apelantilor ca prin plata ratelor la un alt curs valutar fata de cel de la data incheierii contractului, banca ar realiza un castig nejustificat, este una eronata din moment ce nu s-a impus, prin contract, ca schimbul valutar sa fie realizat la banca intimata, reclamantii fiind liberi sa cumpere CHF de unde apreciaza ca obtin un curs de schimb mai bun.

"Onerozitatea" platilor determinata de fluctuatiile cursului valutar nu isi gasesc corespondent in vreun profit in patrimoniul bancii, tocmai avand in vedere principiul nominalismului monetar evocat mai sus.

In ceea ce priveste conditia relei-credinte a bancii, Curtea constata ca reclamantii nu au rasturnat aceasta prezumtie, facand dovada relei-credinte a bancii, cata vreme reglementarile in materia protectiei consumatorilor au in vedere obligatia de informare a consumatorilor in mod corect, complet si precis, asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor oferite iar evolutia cursului valutar al monedei creditului nu era o caracteristica nici macar neesentiala a contractului de credit.

Asupra capetelor de cerere privind inghetarea datoriei la cursul de schimb valutar de la data acordarii creditului precum si, subsecvent, privind restituirea tuturor sumelor achitate si nedatorate ca urmare a anularii clauzelor abuzive, acestea sunt conditionate de declararea, prealabila, ca abuzive a practicilor comerciale si a clauzelor invocate. In conditiile in care

Curtea nu a retinut caracterul fraudulos al acestora, este evident ca aceste capete de cerere nu au temei juridic, astfel ca au fost corect respinse de catre instanta.

Este adevarat ca, in cuprinsul cererii de chemare in judecata apelantii-reclamanti fac referire la imprejurarea ca, pe parcursul executarii obligatiilor contractuale, prestatia lor a devenit deosebit de oneroasa ca urmare a modificarii cotatiei leu-CHF, reclamantii facand trimitere la prevederile art. 1271 din noul Cod civil.

Curtea noteaza ca reclamantii nu au investit instanta de fond cu un asemenea capat de cerere ci doar prin motivele de apel fac ample referiri la teoria impreviziunii si la pretinsa incidenta a acesteia in cauza.

Instanta de control judiciar constata ca, sub aspectul in discutie sunt operante dispozitiile art. 478 Cod procedura civila, cu titlul marginal ”Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecatii la prima instanta”.

Potrivit dispozitiilor alin. (1) din textul citat: ”Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit in fata primei instante. ”, in timp ce (3) al aceluiasi articol stipuleaza ca: ”In apel nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecata si nici nu se pot formula pretentii noi. ”

In consecinta, raportat la dispozitiile anterior evocate care consacra limitele efectului devolutiv al apelului prin raportare la investirea primei instante, Curtea nu poate analiza aspectele invocate de apelanti vizand impreviziunea.

Mai mult, Curtea observa ca pentru a invoca teoria impreviziunii, aceasta presupune, prin ipoteza, o clauza contractuala valabila, care insa, datorita unei imprejurari extreme a ajuns sa produca un dezechilibru contractual.

In consecinta, cele doua temeiuri se exclud reciproc, astfel incat instanta sesizata nu ar putea face aplicarea teoriei impreviziunii, atunci cand se invoca nulitatea unor clauze, pe motiv ca acestea ar fi abuzive.

Pentru cele expuse mai sus instanta constata nefondat apelul declarat de reclamantii U.M. si U.A.-S., urmand ca, in temeiul dispozitiilor art. 296 teza I Cod procedura civila sa il respinga si sa pastreze hotararea apelata.

Urmeaza a fi respinsa - ca nedovedita - cererea intimatei, de obligare a apelantilor la plata cheltuielilor de judecata.