CAUZA BURGHELEA IMPOTRIVA ROMANIEI

(Cererea nr. 26985/03)

Hotararea din 27 ianuarie 2009

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In cauza Burghelea impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, judecatori,
si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 6 ianuarie 2009,

pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 26985/03 indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Ilinca Burghelea („reclamanta”), a sesizat Curtea la 21 iulie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Reclamanta este reprezentata de I. Florescu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman („Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 2 aprilie 2007, presedintele celei de-a treia sectii a hotarat sa comunice Guvernului cererea. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din conventie, acesta a hotarat, de asemenea, ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate impreuna.

In fapt,

I.
Circumstantele cauzei

4. Reclamanta s-a nascut in 1952 si are domiciliul in Bucuresti.

1. 
   Ocuparea terenului reclamantei pentru construirea unei centrale hidroelectrice si absenta unui acord final privind vanzarea terenului catre autoritati
   
   
   
   
   ^[3]
   
   

6. In temeiul deciziei din 17 septembrie 1991 a Comisiei Judetene Galati pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 („comisia judeteana” si „Legea nr. 18/1991”), prin decizia din 21 decembrie 1992, Comisia Locala Nicoresti a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra 0,48 ha de teren si i-a eliberat acesteia un atestat provizoriu in acest sens pana la emiterea titlului de proprietate.
7. Ca urmare a studiilor efectuate in 1993 si 1994, autoritatile au decis, din motive tehnice si legate de costul investitiei, sa schimbe proiectul initial si sa ocupe o suprafata suplimentara de aproximativ 126 ha de teren apartinand satului Nicoresti si unor persoane particulare, cu o valoare estimata ca fiind relativ redusa. Prin urmare, in mai 1994, societatea publica „H.” („societatea H.”) a afisat un anunt la Primaria Nicoresti („primaria”) pentru a-i informa pe cetatenii din acest sat despre intentia sa de a cumpara terenuri in cadrul proiectului centralei hidroelectrice.
8. La 20 mai 1994, reclamanta a solicitat primariei „sa autorizeze vanzarea terenului de 0,48 ha”, si anume sa o puna in posesia acestui teren in perimetrul viitoarei centrale hidroelectrice. In urma acestei cereri, Primaria Nicoresti a pus reclamanta in posesia terenului in perimetrul solicitat, iar la 30 august 1994, Comisia Judeteana i-a eliberat titlul de proprietate corespunzator.
9. Reiese din dosar ca, desi detinea lista persoanelor care fusesera puse in posesia terenurilor in perimetrul in cauza si care doreau sa le vanda, in iunie 1994 sau martie 1995 societatea H. a defrisat terenurile respective si le-a inundat. Bazandu-se pe acordul de principiu al proprietarilor terenurilor, societatea H. nu a mai recurs la declaratia de utilitate publica, in conformitate cu procedura de expropriere a Legii nr. 33/1994, dar a intentionat sa achizitioneze aceste terenuri imediat dupa sfarsitul interdictiei de vanzare de zece ani prevazute de Legea nr. 18/1991 si sa plateasca proprietarilor intre timp o chirie.
10. Pe parcursul anului 1995, reclamanta - care nu locuia in satul Nicoresti - a aflat de la locuitorii din Nicoresti ca terenul de 0,48 ha a fost defrisat si inundat in timpul lucrarilor efectuate de societatea H. Prin scrisoarea din 10 mai 1995, aceasta a informat societatea H. ca isi retragea oferta de vanzare cu privire la terenul sau. Ulterior, in august si noiembrie 1996, precum si in martie 1998, reclamanta a solicitat societatii H. sa precizeze in ce temei i-a ocupat terenul si a solicitat incheierea unui contract de vanzare.
    
    
    ^[4]
    
    
    necesare nu puteau fi ocupate, dupa 1989, in temeiul Decretului nr. 326/1985, aceasta a cerut acordul locuitorilor pentru a recurge la inundare, pana la incheierea ulterioara a contractelor de vanzare-cumparare „atunci cand legislatia ar fi permis acest lucru”. Societatea a subliniat ca, intre timp, o chirie negociata a fost platita locuitorilor. In cele din urma, la 20 iulie 1999, societatea H. a informat reclamanta cu privire la urmatoarea achizitie a terenurilor in cauza, motiv pentru care nu urma sa mai fie platita nicio chirie pentru anul 1999, si a invitat-o pe aceasta sa participe la viitoarele negocieri privind pretul de vanzare.

12. Reiese din dosar ca, la 29 septembrie 1999, zece proprietari de terenuri inundate, printre care reclamanta, s-au intalnit cu reprezentantii societatii H., dar negocierile privind pretul de vanzare a terenurilor au esuat: in conformitate cu procesul-verbal redactat de catre proprietari, acestia au cerut 12 dolari americani (USD) pe metru patrat [sau echivalentul in lei romanesti (ROL)], iar societatea H. a refuzat sa plateasca chirie pentru anul 1999 sau sa negocieze clauzele contractului lor tip.
13. In plus, prin „procesele-verbale de negociere” din 6 august 1997, 2 iulie 1998 si 21 ianuarie 2000, semnate de catre societatea H. si de catre mai multi proprietari de terenuri inundate, partile convin asupra chiriei anuale pentru terenurile respective (1997-1999). La 21 ianuarie 2000, pentru un hectar de teren impadurit chiria a fost stabilita la 2 800 000 ROL, iar pretul de vanzare la 17 000 000 ROL, pe baza unei expertize tehnice. Reiese din dosar sa reclamanta nu a fost invitata personal sa participe la aceste reuniuni.
    
    
    <sup>[5]
    
    
    
    
    
    
    
    [6]</sup>
    
    

16. Prin hotararea definitiva din 15 noiembrie 2002, Tribunalul Galati a respins recursul formulat de catre reclamanta si a confirmat hotararea din 2 septembrie 2002 citata anterior, retinand ca inundarea terenului a avut loc in martie 1995. In afara de aceasta, in urma unui rationament
    obiter dicta
    privind posibilitatea reclamantului de a obtine o despagubire corespunzatoare pretului de vanzare si chiriilor, rationament calificat drept „strict teoretic”, instanta a considerat ca litigiul dintre parti era probabil de natura civila. Contestatia in anulare formulata de catre persoana in cauza impotriva acestei hotarari invocand nelegalitatea citarii sale a fost respinsa, fara reexaminarea fondului cauzei, prin hotararea din 6 februarie 2003 a Tribunalului Galati.

2. Actiune in revendicare impotriva societatii H.

17. La 26 februarie 2002, in temeiul art. 481 si art. 998-999 C. civ., reclamanta a introdus la judecatorie o actiune in revendicarea terenului de 0,48 ha contra societatii H. A mai solicitat ca societatea H. sa fie obligata la desfiintarea constructiei nelegale ridicate pe terenul sau si plata de daune cominatorii pentru fiecare zi de intarziere.
18. Prin hotararea din 9 octombrie 2002, instanta a respins actiunea cu motivarea ca, intrucat terenul era deja inundat, persoana in cauza nu are dreptul decat la daune-interese. Facand referire la faptele relevante si la art. 481 citat anterior, s-a considerat ca, in speta, centrala hidroelectrica era un obiectiv de interes national, prin urmare de utilitate publica in sensul acestui articol, si ca lipsa unei plati prealabile a despagubirilor se explica prin oferta de vanzare a reclamantei.
19. In caile de atac impotriva acestei hotarari, reclamanta a subliniat ca nicio nationalizare nu a mai putut fi efectuata dupa 1989 in temeiul unei decizii administrative (Decretul nr. 326/1985) si ca, pentru ca scrisoarea sa din 20 mai 1994 sa poata constitui o oferta de vanzare valabila, aceasta ar fi trebuit sa mentioneze pretul de vanzare. Societatea H. a solicitat instantelor sa desemneze un expert pentru stabilirea pretului de vanzare.
20. Prin hotararea din 7 octombrie 2003, Curtea de Apel Galati a respins recursul reclamantei. Aceasta a confirmat hotararea din 9 octombrie 2002 si a adaugat ca vanzarea terenului nu a putut fi incheiata datorita lipsei legislatiei care sa autorizeze acest lucru.
21. Din informatiile oferite de catre societatea H. reiese ca majoritatea proprietarilor au incheiat contracte de vanzare-cumparare in ceea ce priveste terenurile lor ocupate de centrala hidroelectrica. In 2007, trebuiau semnate aproximativ douazeci si doua de contracte de vanzare-cumparare, printre care si cel privind terenul reclamantei, avand in vedere ca majoritatea proprietarilor in cauza nu au semnat contractele datorita procedurilor de partaj succesoral al carui cost depasea pretul de vanzare oferit de societatea H. In devizele sale din 2007, chiria anuala pentru un hectar de teren impadurit se ridica la 1 320 lei romanesti noi (RON), iar pretul de vanzare la 5 000 RON, aproximativ 400 euro (EUR) si, respectiv, 1 500 EUR.

II.
Dreptul
si
practica interne relevante

22. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica („Legea nr. 33/1994”), intrata in vigoare la 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit in art. 41 alin. (3) din Constitutia din 1991 care prevede ca exproprierea nu poate fi pusa in aplicare decat pentru o cauza de utilitate publica, cu o dreapta si prealabila despagubire, in baza unei hotarari judecatoresti. In afara de aceasta, art. 4 din Legea nr. 33/1994 precizeaza ca partile in cauza pot conveni asupra modalitatii de transfer al dreptului de proprietate si asupra cuantumului despagubirilor, cu respectarea dispozitiilor legale privind conditiile de fond si de forma, fara a se initia procedura prevazuta in aceasta lege; de asemenea, in cazul in care acordul partilor priveste doar primul punct, partile pot sesiza instanta numai pentru stabilirea despagubirilor.
23. Prin hotararea definitiva din 30 martie 2007, Tribunalul Bucuresti a admis actiunea in despagubire intemeiata pe Legea nr. 33/1994. Observand ca autoritatile responsabile pentru construirea unei autostrazi au ocupat
    de facto
    terenul reclamantei, fara sa initieze procedura de expropriere, fara sa ii plateasca acesteia vreo despagubire si fara sa obtina in prealabil hotararea definitiva necesara, instanta a hotarat ca persoana in cauza avea dreptul, in temeiul art. 481 C. civ. si al art. 4 din Legea nr. 33/1994, sa primeasca cu titlu de despagubiri o suma stabilita printr-o expertiza.
24. Art. 480 si 481 din C. civ. prevad ca proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege si ca nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire. Art. 998 si 999 C. civ. precizeaza temeiul actiunilor in raspundere civila delictuala si prevad obligatia de a repara prejudiciul cauzat altuia, chiar si prin neglijenta sau prin imprudenta.
25. Dispozitiile relevante ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva in actiunile in daune-interese sunt descrise in hotararea
    Weissman si altii impotriva Romaniei
    (nr. 63945/00, pct. 23, 24 mai 2006). In aceasta privinta, in mai multe cauze, instantele nationale au considerat ca termenul de prescriptie de trei ani se aplica in cazul actiunilor in daune-interese introduse de catre persoanele ale caror bunuri au fost expropriate fara despagubire in temeiul unor decrete datate inainte de luna decembrie 1989 (hotarari definitive ale Curtii Supreme de Justitie din 29 ianuarie, din 19, 23 si 25 februarie si din 17 octombrie 2003). In hotararea din 19 februarie 2003, Curtea Suprema de Justitie a concluzionat ca, avand in vedere imposibilitatea recunoscuta de catre parti de a restitui in natura terenul in litigiu, actiunea mixta de revendicare si in daune-interese trebuia calificata drept o actiune in despagubire si respinsa ca prescrisa. De altfel, in hotararea din 23 februarie 2003, Curtea Suprema a reiterat ca termenul de prescriptie incepe sa curga de la data la care persoana in cauza cunoaste existenta prejudiciului si persoana raspunzatoare de acest prejudiciu, chiar daca valoarea prejudiciului nu este stabilita.
26. Art. 346 alin. (3) C. proc. pen. prevede ca instanta penala nu poate acorda despagubiri civile in cazul in care achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista ori nu a fost savarsita de inculpat.

In drept,

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art.
1
din protocolul nr.
1

27. Reclamanta sustine ca i-a fost incalcat dreptul la respectarea bunurilor sale, pe motivul ca autoritatile i-au ocupat terenul in mod nelegal, fara sa fi existat un acord cu privire la conditiile transferului de proprietate, in special cu privire la pret. Aceasta invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

28. Guvernul respinge acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

29. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac de catre reclamanta. Acesta sustine ca reclamanta ar fi trebuit sa introduca o actiune in despagubire impotriva autoritatilor in temeiul art. 481 C. civ. sau art. 4 din Legea nr. 33/1994, acesta din urma referindu-se la cazul in care autoritatile nu au optat pentru declaratia de utilitate publica, ci pentru un transfer al proprietatii pe cale amiabila. in aceasta privinta, Guvernul se sprijina pe o hotarare definitiva din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucuresti (a se vedea supra, pct. 23). Guvernul considera ca actiunea in revendicare a reclamantei nu putea sa conduca la acordarea de despagubiri si ca era necesar ca persoana in cauza sa solicite constatarea exproprierii si sa solicite o despagubire.
30. Reclamanta sustine ca a introdus in fata autoritatilor plangeri penale in care s-a constituit ca parte civila si le-a oferit, astfel, posibilitatea de a examina si latura civila a cauzei. Aceasta pretinde ca ar fi trebuit ca societatea H. sa initieze procedura de expropriere, cu plata prealabila a despagubirilor. De altfel, reclamanta sustine ca actiunea in revendicare initiata nu a avut niciun rezultat.
31. Curtea considera ca exceptia Guvernului este strans legata de fondul capatului de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel incat este necesar sa fie asociata fondului (a se vedea,
    mutatis mutandis, De
    Sciscio
    impotriva Italiei,
    nr. 176/04, pct. 53, 20 aprilie 2006).
32. De altfel, Curtea constata ca aceasta parte a cererii nu este in mod vadit nefondata in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarata admisibila.

2. 
   Cu privire la fond
   

33. In primul rand, Guvernul contesta existenta exproprierii
    de facto
    in speta. Acesta expune ca a existat o promisiune de vanzare din partea reclamantei, care avea valoare de antecontract de vanzare-cumparare intre persoana in cauza si societatea H., si ca aceasta din urma era dispusa sa plateasca o chirie pana la perfectarea vanzarii, interzisa la momentul respectiv prin Legea nr. 18/1991. Potrivit sustinerilor Guvernului, o astfel de procedura, intemeiata pe incheierea contractelor de vanzare-cumparare, are avantajul de a fi mai rapida si de a situa partile la egalitate. Presupunand ca ar fi avut loc o expropriere
    de facto,
    Guvernul sustine ca aceasta urmarea un scop de utilitate publica si ca indeplinea criteriul proportionalitatii, avand in vedere ca societatea H. si-a exprimat in mod constant intentia de a incheia vanzarea si de a plati, ca in cazul celorlalti locuitori, un pret serios pentru terenul in cauza.
34. Reclamanta respinge argumentele Guvernului. Aceasta sustine ca, dupa Constitutia din 1991, Decretul nr. 326/1985 nu mai putea constitui o baza legala pentru exproprierea terenurilor in cauza, care, de altfel, ca urmare a modificarii proiectului initial, se situau intr-un perimetru diferit de cel prevazut de decret. In plus, in opinia sa, cererea din 20 mai 1994 nu putea constitui o oferta de vanzare valabila, deoarece nu continea un element esential, si anume pretul de vanzare. Prin urmare, reclamanta considera ca nu a existat niciun acord intre ea si autoritatile in ceea ce priveste transferul dreptului de proprietate, inchirierea terenului sau lucrarile care urmau sa fie efectuate pe terenul sau. In afara de aceasta, ea subliniaza ca nu a fost chemata sa participe la negocieri si ca expertiza realizata de catre societatea H. pentru stabilirea pretului de inchiriere si de vanzare a terenurilor nu a fost contradictorie.
35. Curtea reitereaza ca, pentru a stabili daca a existat privare de bunuri in sensul art. 1 primul paragraf a doua teza din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai sa se examineze daca a existat tulburare de posesie sau expropriere formala, ci si sa priveasca cauza in esenta si sa se analizeze realitatea situatiei in litigiu. Deoarece Conventia urmareste sa protejeze drepturi „concrete si efective”, este important sa se analizeze daca situatia respectiva este echivalenta cu o expropriere
    de facto (Sporrong si Lonnroth impotriva Suediei,
    hotararea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pct. 63).
36. Curtea reaminteste, de asemenea, ca art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, inainte de toate si in principal, ca orice nerespectare din partea autoritatii publice a dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala: a doua teza a primului paragraf al acestui articol nu autorizeaza o incalcare a dreptului de proprietate decat „in conditiile prevazute de lege” [
    Iatridis impotriva Greciei
    (GC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999-II]. De altfel, principiul legalitatii presupune existenta normelor de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile
    (Hentrich impotriva Frantei,
    hotarare din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, pct. 42). In afara de aceasta, preeminenta dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societati democratice, se regaseste in toate articolele conventiei. Reiese ca necesitatea de a analiza daca s-a mentinut un echilibru just intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului nu se poate resimti decat atunci cand se dovedeste ca interventia in litigiu a respectat principiul legalitatii si nu a fost arbitrara (
    Iatridis
    ,
    ibidem
    ). Prin urmare, Curtea nu considera potrivit sa-si intemeieze rationamentul pe simpla constatare ca nu a existat nicio reparatie in favoarea reclamantei (a se vedea, printre altele,
    mutatis mutandis, Giacobbe si altii impotriva Italiei,
    nr. 16041/02, pct. 88, 15 decembrie 2005, si
    Janes Carratu impotriva Italiei,
    nr. 68585/01, pct. 48, 3 august 2006).
37. In speta, Curtea observa, in primul rand, ca reclamanta nu a mai putut exploata terenul de la ocuparea acestuia de catre societatea de stat H., in iunie 1994 sau, cel tarziu, in martie 1995. Incepand cu aceasta data, terenul a fost transformat in mod ireversibil, avand in vedere ca a fost defrisat si inundat in cadrul lucrarilor de constructie a unei centrale hidroelectrice. In ceea ce priveste argumentul Guvernului, potrivit caruia declaratia din 20 mai 1994 este echivalenta cu un antecontract de vanzare-cumparare a terenului intre persoana in cauza si societatea H., Curtea subliniaza ca era numai o declaratie unilaterala adresata primariei si retrasa ulterior si ca nimeni nu contesta ca nu s-a ajuns la niciun acord in ceea ce priveste pretul de vanzare, element esential pentru incheierea unui astfel de contract. Prin urmare, Curtea constata ca nu a existat niciun transfer amiabil de proprietate in temeiul art. 4 din Legea nr. 33/1994, conform sustinerilor Guvernului, deoarece niciun element aflat la dosar nu sustine argumentul potrivit caruia terenul in cauza ar fi fost la un moment dat vandut in mod efectiv sau cedat de catre persoana in cauza [a se vedea,
    mutatis mutandis, Fiore impotriva Italiei,
    nr. 63864/00, pct. 96, 13 octombrie 2005, si
    Maselli impotriva Italiei (nr. 2),
    nr. 61211/00, pct. 37, 11 iulie 2006]. In afara de aceasta, Curtea observa ca nici Guvernul, nici reclamanta nu pretind ca ocuparea terenului in cauza a fost efectuata in temeiul Decretului nr. 326/1985, care nu mai putea constitui temeiul legal pentru ocuparea terenurilor dupa Constitutia din 1991 (a se vedea supra, pct. 11).
38. De altfel, Curtea observa ca, desi vanzarea terenului in cauza era interzisa prin Legea nr. 18/1991 pentru o durata de zece ani, iar la momentul inundarii acestui teren Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica era in vigoare, autoritatile au preferat sa nu initieze aceasta procedura transparenta si, fara exceptie, judiciara, prevazuta special in acest scop; ele au ales sa se intemeieze pe declaratia reclamantei din 20 mai 1994 pentru a ocupa in mod irevocabil terenul acesteia, fara sa ii plateasca in prealabil despagubiri si - tot fara acordul conform si prealabil al reclamantei - pentru a inchiria terenul pana la momentul in care vanzarea bunului urma sa fie autorizata prin lege. Cu acest titlu, este necesar sa se observe ca, in scrisorile prin care societatea H. a informat cu intarziere reclamanta cu privire la ocuparea si inundarea terenului acesteia, prima se referea in mod cel putin confuz la inchirierea terenului pana la vanzare, care trebuia incheiata dupa ce terenul ar fi fost expropriat (supra, pct. 11). In afara de aceasta, Curtea subliniaza ca autoritatile nu i-au comunicat reclamantei, care nu locuia in satul Nicoresti, cu privire la organizarea reuniunilor de catre societatea H.

pentru negocierea pretului de ocupare a terenurilor (inchiriere) si a pretului de vanzare a acestora. In orice caz, tinand seama de faptele relevante in speta si de ocuparea prealabila a terenului, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului potrivit caruia mecanismul juridic ales de catre autoritati a fost mai rapid decat procedura de expropriere si ca a situat partile la egalitate.

39. Avand in vedere aceste consideratii, in absenta unui act formal de expropriere, Curtea considera ca situatia reclamantei nu poate fi considerata ca fiind „previzibila” si ca indeplinind cerinta de „securitate juridica”. Situatia in cauza a permis autoritatilor sa beneficieze de ocuparea terenului respectiv cu incalcarea normelor care reglementeaza exproprierea in buna si cuvenita forma (Constitutia din 1991 si, in special, Legea nr. 33/1994), fara a acorda in prealabil o despagubire persoanei in cauza (a se vedea,
    mutatis mutandis, De Sciscio,
    citata anterior, pct. 83-84,
    Janes Carratu,
    citata anterior, pct. 51, si
    Ucci impotriva Italiei,
    nr. 213/04, pct. 83-84, 22 iunie 2006).
40. In ceea ce priveste argumentul Guvernului, potrivit caruia reclamanta ar fi putut ulterior sa solicite instantelor nationale repararea prejudiciului suferit, Curtea observa ca acesta nu a oferit exemple de jurisprudenta din dreptul comun si ca singura hotarare definitiva prezentata (a se vedea supra, pct. 23) a fost pronuntata la aproximativ doisprezece ani de la faptele relevante. In plus, este necesar sa se ia in considerare, de asemenea, practica si dispozitiile interne in materie de prescriptie (a se vedea supra, pct. 25), care fac nesigura solutionarea unei astfel de actiuni introduse la multi ani de la ocuparea terenului. In orice caz, avand in vedere observatiile sale sus-mentionate in ceea ce priveste lipsa de „previzibilitate” in care s-a aflat reclamanta datorita autoritatilor, Curtea nu poate sa-i reproseze acesteia ca nu a incercat, dupa o perioada atat de indelungata, sa initieze o actiune in despagubire, astfel cum nu considera potrivit sa-si intemeieze rationamentul pe constatarea lipsei reparatiei in favoarea persoanei in cauza (a se vedea, printre altele,
    mutatis mutandis, Janes Carratu,
    citata anterior, pct. 48,
    De Sciscio,
    citata anterior, pct. 72, si
    Gautieri si altii impotriva Italiei,
    nr. 68610/01, pct. 50, 19 octombrie 2006).
41. Avand in vedere consideratiile precedente, Curtea considera ca interventia in litigiu nu este compatibila cu principiul legalitatii si, in consecinta, ca aceasta a incalcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. In urma unei astfel de concluzii, nu mai este necesar ca, in speta, Curtea sa analizeze daca s-a mentinut un echilibru just dintre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor individuale.
42. Prin urmare, Curtea respinge exceptia privind neepuizarea cailor de atac interne si declara ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Cu PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE INCALCARI

43. Invocand art. 6 § 1 din conventie, reclamanta se plange, in esenta, de solutionarea plangerilor penale pe care le-a formulat si, in observatiile din 25 martie 2008, de durata pe care o considera excesiva a procedurilor initiate cu privire la terenul in cauza.
44. Tinand seama de toate elementele de care dispune si in masura in care este competenta pentru a i se aduce la cunostinta sustinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio incalcare aparenta a drepturilor si libertatilor garantate prin art. conventiei.

Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.

III. Cu
privire la aplicarea art. 41 din conventie

45. Art. 41 din conventie prevede:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. 
   Prejudiciu
   

46. Constatand ca terenul nu ii mai poate fi restituit in natura, reclamanta solicita 190724,70 euro (EUR) reprezentand valoarea - stabilita printr-o expertiza - a prejudiciului material suferit datorita faptului ca i-a fost incalcat dreptul de proprietate. Din raportul de expertiza in cauza reiese ca reclamanta a autorizat expertul sa calculeze acest prejudiciu pe baza unei sume lunare de 0,10 USD/mp/luna pentru perioada 1993-2008 si ca terenul nu a fost considerat ca fiind forestier, ci ca avand o utilizare „hidroenergetica”. In afara de aceasta, reclamanta solicita 1 000 EUR pe an pentru perioada cuprinsa intre 1994 si 2008 cu titlu de prejudiciu moral.
47. In ceea ce priveste cererea privind prejudiciul material, Guvernul contesta metoda de calcul a reclamantei, in special absenta oricarei justificari a valorii de 0,10 USD citate anterior. Acesta sustine ca, pentru a calcula foloasele nerealizate ale persoanei in cauza, este necesar sa se ia in considerare faptul ca speta are ca obiect un teren impadurit acoperit de plopi, neproductivi sau cu o productivitate forestiera redusa. Guvernul face trimitere la informatiile oferite de Regia Nationala a Padurilor, care prezinta patru modalitati de calcul al prejudiciului in cauza: o prima modalitate, bazata pe pretul platit celorlalti locuitori; a doua, bazata pe obligatiile pecuniare legale ale autoritatilor in cazul iesirii temporare a terenului din fondul forestier (si din patrimoniul proprietarului); a treia, intemeiata pe obligatiile pecuniare legale in cazul iesirii definitive a terenului din fondul forestier (si din patrimoniul proprietarului); in cele din urma, a patra, bazata pe contravaloarea terenului respectiv. Sumele mentionate variaza intre o chirie anuala de 480 000 ROL, la valoarea din 1998, in primul caz; 25 572 RON, suma la care se adauga o chirie anuala cuprinsa intre 8 513 si 12 579 RON, in al doilea caz; si 109 095 RON sau 149 335 RON, in functie de productivitatea terenului, in al treilea caz.

In ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul considera ca suma solicitata este excesiva si ca o eventuala constatare a incalcarii ar reprezenta o reparatie suficienta.

48. Curtea considera ca singura baza care trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in constatarea incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1 datorita ocuparii ireversibile a terenului in cauza de catre autoritati, cu nerespectarea principiului legalitatii. Curtea ia act, in acelasi timp, de imposibilitatea autoritatilor de a restitui terenul reclamantei si de modalitatile de calcul al prejudiciului material prezentate de catre parti, care trebuie examinate in ipoteza ocuparii ireversibile a terenului. Bazandu- se pe observatiile partilor si pronuntandu-se in echitate, astfel cum prevede art. 41 din conventie, Curtea acorda reclamantei 40 000 EUR cu titlu de prejudiciu material.
49. In plus, Curtea considera ca reclamanta a suferit un prejudiciu moral in special datorita incertitudinii juridice rezultate din incalcarea sus-mentionata a dreptului sau la respectarea bunurilor sale si ca acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a incalcarii. In aceste imprejurari, tinand seama de toate elementele de care dispune si pronuntandu-se in echitate, astfel cum prevede art. 41 din conventie, Curtea acorda reclamantei 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

2. 
   Cheltuieli de procedura
   

50. Prezentand documente justificative pentru o parte din suma reclamata, reclamanta solicita 10 000 EUR pentru cheltuielile de procedura efectuate in fata instantelor nationale (onorariul avocatilor etc.) si in fata Curtii (onorariul expertului, cheltuielile de traducere si de corespondenta etc.).
51. Guvernul observa ca reclamanta nu a prezentat documente justificative decat pentru aproximativ 3 151 EUR si ca mai multe dintre acestea (in special, onorariul avocatilor si cheltuielile de traducere) nu sunt suficient de precise pentru a permite sa se stabileasca o legatura de cauzalitate cu faptele relevante in speta. In afara de aceasta, Guvernul considera ca valoarea de aproximativ 2 762 EUR a onorariului expertului, desi justificata printr-un document, este excesiva in raport cu obiectul expertizei.
52. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de procedura decat in masura in care se stabileste realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului lor. In speta, avand in vedere elementele pe care le detine si criteriile sus-mentionate, Curtea considera ca este rezonabil sa se acorde reclamantei, pentru toate cheltuielile, suma de 1 500 EUR.

3. 
   Dobanzi moratorii
   

53. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

1. Declara cererea admisibila in ceea ce priveste plangerea privind art. 1 din Protocolul nr. 1 si inadmisibila in ce priveste celelalte capete de cerere;
2. Hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. Hotaraste:

1. ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, in conformitate cu art. 44 § 2 din conventie, urmatoarele sume, care urmeaza a fi convertite in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:

1. 40 000 EUR (patruzeci de mii euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, in ceea ce priveste prejudiciul material,

i. 2 000 EUR (doua mii de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit pentru prejudiciul moral,

iii. 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, in ceea ce priveste cheltuielile de procedura;

2. ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

4 Respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 27 ianuarie 2009, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte