Caracter distinctiv dobandit ulterior cererii de inregistrare
1 aprilie 2020Actiune in decaderea din dreptul la marca, Calculul termenului de 5 ani
1 aprilie 2020
Anularea inregistrarii marcii rea-credinta, Anularea contractului subsecvent de cesiune a marcii
Legea nr. 84/1998, art. 5, art. 6, art. 48
- Potrivit dispozitiilor Legii nr. 84/1998, se poate solicita nulitatea marcii daca inregistrarea marcii a fost facuta cu rea-credinta. Reaua-credinta a solicitantului la momentul depunerii cererii de inregistrare exista daca acesta avea cunostinta de folosirea anterioara a acestui semn, pentru produse identice si similare, de catre un concurent.
- In ceea ce priveste anularea contractului de cesiune a marcii, aplicarea in speta a principiilor „quod nullum est nullum producit effectum” si „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” este justa.
Chiar daca s-ar mentine contractul de cesiune, pe considerentul ca se afla intr-o situatie care-l excepteaza de la aplicarea principiilor enuntate, dobandind dreptul asupra marcii cu titlu oneros si cu buna-credinta, recurentul s-ar gasi in situatia de a fi proprietarul unei marci anulate.
Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia civila nr. 2815 din 30 martie 2007
Prin cererea inregistrata la data de 5 noiembrie 2004, reclamanta G.B.C. a chemat in judecata pe paratii T.C.V., C.I.A.C.P. si Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci - O.S.I.M., solicitand instantei sa dispuna anularea inregistrarii marcii GBC nr. 050097 din 15 martie 2002, pentru clasele 16 si 35, al carei titular initial a fost paratul T.C.V., anularea contractului de cesiune a marcii, incheiat intre parati, precum si obligarea O.S.I.M. sa radieze marca si inregistrarea cesiunii din Registrul National al Marcilor - R.N.M.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca paratul T.C.V. a inregistrat marca cu rea-credinta, intrucat a avut cunostinta cu mult timp inainte despre faptul ca marca GBC a fost creata si apartine reclamantei, partenerul de afaceri la care paratul era asociat.
Marca reprezinta, de fapt, prescurtarea denumirii reclamantei, care a inregistrat aceeasi marca in S.U.A., beneficiind de protectie pe teritoriul acestora din 1960. La data de 4 octombrie 2004, reclamanta a depus o cerere de inregistrare a marcii GBC, combinata, pentru clasele 7, 16 si 17.
Paratul T.C.V. este asociat la S.C. T.B. S.R.L., distribuitor de birotica al reclamantei pe piata romaneasca, inca din 1998 si a avut cunostinta de faptul ca reclamanta intentiona sa promoveze marca GBC in Romania.
Contractul de cesiune a marcii este lovit de nulitate, ca act subsecvent; pe de alta parte, paratul C.I.A.C.P. nu putea dobandi prin cesiune marca, fata de prevederile art. 14, lit. c) din Legea nr. 51/1995.
Prin sentinta civila nr. 475 din 10 mai 2005 Tribunalul Bucuresti, Sectia a IV-a civila, a admis actiunea, a dispus anularea inregistrarii marcii ca fiind facuta de catre parat cu rea-credinta, precum si contractul de cesiune, dispunandu-se radierea inregistrarii marcii, precum si a cesiunii.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut interesul reclamantei in formularea actiunii in anulare, intrucat aceasta a creat si folosit marca GBC, anterior cererii de inregistrare a marcii pe teritoriul Romaniei de catre paratul T.C.V., si a protejat-o in S.U.A., iar in 2004 a depus cerere de inregistrare a marcii pe teritoriul Romaniei.
S-a retinut ca marca reprezinta prescurtarea denumirii reclamantei, precum si faptul ca reclamanta si-a creat pe teritoriul Romaniei o piata de desfacere a produselor sale.
Sub aspectul fondului, tribunalul a aratat ca reprezinta o dovada de frauda cunoasterea de catre deponentul cererii de inregistrare a folosirii anterioare a aceluiasi semn, pentru produse identice si similare, de catre un concurent.
Pe baza probelor administrate in cauza, tribunalul a retinut ca s-a facut dovada relei-credinte a paratului T.C.V. la momentul inregistrarii marcii. Intreaga corespondenta purtata intre parti, actele constitutive ale societatilor implicate, documentele fiscale depuse au fost retinute ca probe, in sensul ca produsele marcate de catre reclamanta au inceput sa fie comercializate de catre reclamanta pe piata romaneasca, prin intermediul distribuitorului S.C. T.B. S.R.L., anterior datei de inregistrare a marcii de catre asociatul acesteia.
Instanta de fond a retinut identitatea fonetica si vizuala a celor doua marci - cea folosita de catre reclamanta si cea inregistrata de catre paratul T.C.V. - si identitatea dintre produsele pentru care a fost inregistrata marca de catre parat si cele importate in Romania de catre societatea al carei administrator si asociat este paratul.
S-a apreciat, in consecinta, faptul ca inregistrarea unei marci absolut identice, pentru produse identice si similare cu cele ale reclamantei, constituie un act de inregistrare cu rea-credinta, a marcii.
In calitatea sa de distribuitor unic autorizat al produselor reclamantei, paratul a cunoscut neindoielnic faptul ca marca apartine reclamantei, iar negocierile partilor privind cesionarea marcii nu dovedesc decat interesul acesteia de a-si vedea protejata marca pe teritoriul Romaniei. Reclamanta este unul dintre asociatii I.G., fosta I.A.G., cu care paratul a avut relatii comerciale.
S-a apreciat ca paratul a eludat astfel regulile concurentei loiale, de a nu folosi un semn distinctiv ce apartine unui concurent si a urmarit inlaturarea de pe piata a acestuia sau blocarea lui, folosindu-se de atributul exclusiv al depozitului.
Contractul de cesiune a fost anulat in virtutea principiului potrivit caruia nulitatea actului principal determina nulitatea actului subsecvent, principiul ocrotirii subdobandi- torului cu titlu oneros de buna-credinta fiind aplicabil doar in materia bunurilor imobile. In privinta prevederilor art. 1909 din Codul civil, buna-credinta a cesionarului marcii nu are relevanta, intrucat aceasta se aplica bunurilor mobile corporale, iar nu celor incorporale, asa cum este marca.
Impotriva acestei hotarari, paratele au declarat apel.
Prin decizia civila nr. 93 din 25 mai 2006, Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IX-a civila si pentru cauze privind proprietatea intelectuala, a respins ca nefondate ambele apeluri.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a retinut urmatoarele:
Prima instanta a procedat la o temeinica interpretare sistematica si la o corecta aplicare a prevederilor art. 48, lit. c) din Legea nr. 84/1998, precum si la o temeinica apreciere coroborata a probatoriului administrat in cauza, retinand reaua-credinta a paratului T.C.V. la inregistrarea marcii GBC.
Instanta de fond a procedat, in final, la o corecta aplicare a principiului
resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis,
in privinta contractului subsecvent de cesiune a marcii, principiu de drept civil substantial, neconsacrat
in terminis
de vreo reglementare legala, dar constituind efectul firesc al constatarii nulitatii sau anularii unui act juridic.
Tribunalul a apreciat in mod legal si temeinic faptul ca distribuirea anterioara de catre paratul T.C.V. a produselor reclamantei marcate GBC, in calitate de distribuitor al acesteia din urma, respectiv anterior inregistrarii marcii de catre acesta, constituie dovada certa si neechivoca a relei-credinte a acestuia la momentul inregistrarii marcii.
Faptul ca societatea comerciala - al carei asociat si administrator era paratul - era doar unul dintre distribuitorii reclamantei pe piata romaneasca, nu prezinta nicio relevanta sub acest aspect, iar efortul de a critica retinerea, chiar eronata, de catre instanta de fond, a faptului ca firma respectiva ar fi fost unicul distribuitor autoriza,t este unul inutil.
De asemenea, confuzia facuta de catre instanta de fond in legatura cu calitatea de concurenti, iar nu de parteneri pe piata romaneasca, a firmei S.C. T.B. S.R.L. si a reclamantei, cea dintai in calitate de distribuitor al celei din urma, nu prezinta nicio relevanta sub aspectul retinerii relei-credinte a asociatului celei dintai, la inregistrarea marcii inregistrate deja pe teritoriul altui stat de catre cea din urma.
Curtea de Apel a inlaturat aprecierile gresite facute de catre prima instanta privind calificarea actului abuziv de folosire a unui semn distinctiv apartinand unui concurent pentru a marca produsele sub aspectul indicarii provenientei acestora, intrucat aprecierea excede cadrului procesual. O astfel de apreciere poate fi facuta exclusiv in cadrul procesual declansat de o actiune comerciala in concurenta neloiala, iar nu in cadrul actiunii civile speciale in anularea inregistrarii cu rea-credinta a marcii. In cadrul acestei din urma actiuni, actul abuziv, ilicit, consta in solicitarea cu rea-credinta a inregistrarii nationale a marcii apartinand partenerului comercial al solicitantului, sub care acesta distribuia produsele celui dintai pe piata romaneasca sau cunoscand ori putand cunoaste, cu minime diligente, tinand de corectitudinea raporturilor comerciale, faptul ca marca este folosita, iar nu neaparat inregistrata de catre partenerul sau comercial.
Sanctiunea actului ilicit este anularea acestuia, obtinuta pe calea actiunii civile speciale, intemeiate pe dispozitiile art. 48, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Pentru a epuiza aspectele teoretice legate de regimul juridic al actiunii in anularea inregistrarii cu rea-credinta a marcii, fata de criticile formulate in ambele apeluri sub acest aspect, Curtea de Apel a precizat ca niciun text legal nu conditioneaza exercitiul dreptului la actiunea in anularea inregistrarii marcii de urmarea obligatorie a procedurii opozitiei, ca etapa in procedura administrativa de inregistrare a marcii.
Pe de alta parte, in procedura administrativa de inregistrare a marcii, examinarea din oficiu a fondului cererii se circumscrie cercetarii conditiilor de fond de registrabilitate, prevazute de art. 5-6 din Legea nr. 4/1998, buna sau reaua-credinta a solicitantului, la momentul inregistrarii, nefacand obiectul cercetarii din oficiu.
Persoana interesata are deschisa atat calea administrativa a opozitiei, cat si calea actiunii in anulare, ulterior inregistrarii.
Asa cum in mod legal si temeinic a retinut prima instanta, interesul legitim, direct si personal al reclamantei in formularea actiunii in anularea inregistrarii cu rea-credinta a marcii subzista, independent de producerea vreunui prejudiciu cert prin inregistrare. Este avut in vedere prejudiciul potential ce s-ar produce astfel pentru reclamant. Inregistrarea de catre asociatul distribuitorului a marcii partenerului sau comercial, ale carui produse purtand marca respectiva le-a distribuit in Romania, constituie un act juridic ilicit prejudiciabil, reclamanta aflandu-se in imposibilitatea, in primul rand, de a beneficia de protectia marcii folosite pe teritoriul Romaniei, prin inregistrarea marcii pe numele sau, pentru clasele de produse pe care si le doreste, ori de a alege liber strategia de marketing agreata pentru promovarea pe piata romaneasca a marcii etc.
Nu prezinta nicio relevanta sub acest aspect faptul ca reclamanta a depus cerere de inregistrare a marcii GBC pe teritoriul Romaniei dupa doi ani de la data depozitului national reglementar constituit de catre paratul T.C.V. cu privire la marca sa, neinteresand motivele pentru care aceasta nu si-a inregistrat mai devreme marca in Romania. Cel care foloseste pe teritoriul Romaniei o marca nu poate fi obligat a o inregistra intr-un anumit termen, pentru a beneficia de protectia conferita de sistemul atributiv.
Acesta beneficiaza, insa, de protectie impotriva inregistrarii marcii neinregistrate pe care o foloseste impotriva actului abuziv de inregistrare cu rea-credinta a marcii respective de catre partenerul sau comercial ori de catre asociatul acestuia.
Nu prezinta relevanta nici faptul ca reclamanta a depus cerere de inregistrare a aceleiasi marci pentru alte clase de produse decat cele pentru care a inregistrat marca paratul T.C.V., analiza facuta de catre instanta de fond sub acest aspect fiind superflua. Reclamanta ar fi justificat un interes legitim, direct si personal in formularea actiunii in anularea inregistrarii cu rea-credinta a marcii si in ipoteza in care nu ar fi depus cerere de inregistrare - nationala sau internationala, cu Romania tara desemnata - a marcii respective, caz in care nu s-ar fi putut retine cu certitudine pentru ce clase de produse ar fi intentionat aceasta inregistrarea. Chiar daca reclamanta ar fi intentionat sau ar fi cerut inregistrarea marcii pentru produse diferite - ipoteza ce nu se confunda cu ipoteza inregistrarii pentru clase diferite, produse/servicii din clase diferite putand fi identice sau similare - de cele pentru care paratul a obtinut inregistrarea marcii, interesul reclamantei ar fi fost unul legitim, din perspectiva dreptului sau de a dispune in viitor de marca sa, inclusiv sub aspectul extinderii protectiei si la alte produse/servicii.
In ceea ce priveste folosirea de catre reclamanta a marcii inregistrate de catre parat, anterior inregistrarii marcii de catre acesta din urma, nu se impune ca folosirea marcii de catre cea dintai sa se fi facut pe teritoriul Romaniei.
Ceea ce intereseaza in speta este atitudinea subiectiva a solicitantului la momentul depunerii cererii de inregistrare a marcii.
Folosirea, anterior inregistrarii de catre parat, a marcii de catre reclamanta constituie doar faptul prin care aceasta isi justifica interesul in formularea actiunii in anulare, precum si un aspect al fondului actiunii, din perspectiva modului in care solicitantul inregistrarii a avut ideea inregistrarii acestei marci.
Folosirea anterioara a marcii poate fi inlocuita cu orice act, fapt sau imprejurare care sa denote faptul ca solicitantul inregistrarii avea cunostinta sau putea avea cunostinta, cu minime diligente, de faptul ca partenerul sau comercial a creat semnul si este interesat sau ar putea fi interesat de semnul respectiv, prin ipoteza aceasta preocupare fiind sursa de inspiratie pentru inregistrarea marcii de catre solicitant.
Simplul fapt ca solicitantul inregistrarii unei marci este partenerul comercial al celui care a creat doar semnul, chiar fara a fi ajuns sa il foloseasca, inaintea datei depozitului reglementar, creatie de care solicitantul ar fi putut afla, indiferent prin ce mijloace - faptul ca solicita inregistrarea ca marca a semnului creat de catre partenerul sau comercial este o dovada certa si evidenta a faptului ca a luat cunostinta, intr-un fel sau altul, despre existenta semnului respectiv, fara a se putea admite ipoteza unei coincidente - constituie prin el insusi dovada relei-credinte a solicitantului.
De asemenea, faptul ca partenerul comercial al solicitantului are inregistrata marca respectiva intr-un alt stat, constituie o dovada a relei-credinte a solicitantului, care nu poate justifica inregistrarea in Romania a unei marci identice sau similare intr-un grad foarte ridicat cu cea inregistrata anterior de catre partenerul sau comercial intr-un alt stat.
Tribunalul a procedat la o temeinica apreciere coroborata a probatoriului administrat in cauza, sub aspectul retinerii unor raporturi comerciale in cadrul carora paratul T.C.V. a venit in contact cu semnul GBC, chiar daca acesta constituia doar un antet al corespondentei purtate cu terti, respectiv cu alte societati comerciale decat reclamanta.
Efortul paratului de a critica retinerea eronata de catre instanta de fond a sustinerilor sale si a elementelor de probatoriu privind firmele cu care societatea al carei asociat este a avut raporturi comerciale este unul inutil, dupa cum inutile sunt si retinerile detaliate facute de catre instanta de fond sub acest aspect.
Nu intereseaza daca exista si un alt titular al unei marci identice inregistrate national sau international, in afara reclamantei, cat timp ceea ce intereseaza in actiunea in anularea marcii pentru inregistrarea ei cu rea-credinta este atitudinea subiectiva a solicitantului la momentul inregistrarii marcii.
Or, paratul nu a aratat niciun moment in ce conditii, altele decat cele prezumate simplu, pe baza probatoriului administrat in cauza, a ajuns sa inregistreze in Romania marca GBC, ce apare ca semn in antetul corespondentei sale cu tertii.
Solicitantul de buna-credinta, inainte de a proceda la inregistrarea acestui semn ca marca, pe numele sau, ar fi intrebat tertii-parteneri contractuali (pornind de la ipoteza sustinuta ca atare de catre parat, prin motivele de apel, ca nu ar fi fost depuse la dosar inscrisuri din care sa rezulte existenta raporturilor comerciale dintre firma S.C. T.B. S.R.L. si reclamanta), daca ar exista un impediment pentru a inregistra semnul respectiv ca marca in Romania, pe numele sau.
De altfel, in mod nejustificat, paratul T.C.V. formuleaza sustineri exclusiv formale, privind lipsa dovezii raporturilor comerciale dintre S.C. T.B. S.R.L. si reclamanta, pentru ca apoi sa recunoasca faptul ca firma a avut calitatea de distribuitor al acesteia din urma. Mai mult, paratul recunoaste chiar faptul ca a comercializat pe piata romaneasca, ulterior inregistrarii marcii, doar produsele reclamantei purtand marca GBC, iar nu produse proprii, desi a inregistrat marca.
Or, si recunoasterea paratului se coroboreaza cu celelalte probe din dosar, in sensul existentei unor raporturi comerciale intre S.C. T.B. S.R.L. si reclamanta, in cadrul carora paratul a venit in contact cu semnul GBC, pe care a decis, cu rea-credinta, sa si-l aproprieze ca marca, prin inregistrarea lui in Romania.
Nu intereseaza in ce masura raporturile comerciale au fost directe si nici daca acestea au trecut de faza negocierilor sau a simplelor contacte. Ce intereseaza sub aspectul relei-credinte a solicitantului la momentul depunerii cererii de inregistrare este ca acesta sa fi luat cunostinta de existenta semnului (chiar daca, prin ipoteza acesta nu ar fi fost inregistrat ca marca), cu ocazia contactelor/negocierilor cu reprezentanti ai reclamantei sau ai unor firme apartinand aceluiasi grup (in sensul de firme partenere de afaceri sau aflate in alte raporturi juridice ori avand aceiasi asociati etc.).
Cele doua notificari, adresate de catre paratul C.I.A.C.P. tertului M.C.&C.R. S.R.L. pentru a inceta comercializarea produselor marcate GBC nu prezinta, intr-adevar, nicio relevanta, sub aspectul aprecierii relei-credinte a solicitantului la momentul depunerii cererii de inregistrare.
Nici esuarea negocierilor privind cesiunea marcii in favoarea reclamantei nu prezinta vreo relevanta, intrucat este vorba despre un fapt ulterior momentului de referinta pentru aprecierea relei-credinte (data depozitului national reglementar, respectiv data depunerii cererii de inregistrare a marcii de catre parat).
In ceea ce priveste contractul de cesiune, tribunalul a procedat la o temeinica aplicare a principiului
resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis,
principiu de drept substantial ce guverneaza efectele nulitatii actului juridic, nefiind necesara o consacrare legala expresa a unui principiu de drept substantial.
In materia speciala a marcilor, sistemul de protectie fiind unul atributiv (protectia este acordata de catre stat, pe teritoriul sau, in urma unei proceduri administrative de inregistrare), anularea inregistrarii are ca efect inexistenta, cu efect retroactiv, a marcii, ceea ce lipseste de obiect contractul subsecvent de cesiune.
In consecinta, principiul validitatii aparentei in drept, ce ocroteste interesele subdobanditorului cu titlu oneros de buna-credinta, aflat intr-o eroare comuna si invincibila, este incompatibil cu materia marcilor, bunuri mobile incorporale, cat timp, ca efect al anularii inregistrarii marcii, aceasta nu mai exista, cu efect retroactiv, de la data depozitului national reglementar.
Principiul validitatii aparentei in drept constituie, in dreptul comun, o exceptie de la principiile
quod nullum est nullum producit effectum
si
resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis,
prin ipoteza obiectul material si juridic al actului juridic principal, lovit de nulitate, subzistand.
In materia marcilor, odata anulata inregistrarea, marca nu mai exista, in sensul ca semnul nu mai beneficiaza de protectie pe teritoriul Romaniei ca marca, decat daca se invoca si se face dovada notorietatii, marca notorie beneficiind de protectie pe teritoriul Romaniei fara a fi nevoie de inregistrare, potrivit art. 3, lit. c) din Legea nr. 84/1998. In consecinta, semnul anulat ca marca nu poate urma regimul juridic al marcii, susceptibila de cesiune.
Asa cum in mod legal si temeinic a apreciat instanta de fond, prevederile art. 1909 din Codul civil nu sunt aplicabile in materia marcilor, marca, bun mobil incorporal, neputand fi dobandita in Romania prin simpla folosinta - nu posesie, specifica bunurilor mobile corporale - sistemul de protectie a marcii fiind unul atributiv.
Dreptul la marca se dobandeste pe teritoriul Romaniei exclusiv prin inregistrare, intr-o procedura administrativa speciala, reglementata de lege, in cadrul careia autoritatea administrativa, O.S.I.M., cerceteaza indeplinirea unor conditii de registrabilitate, iar nu prin simpla folosinta a semnului pentru identificarea produselor/serviciilor sub aspectul provenientei lor.
Impotriva acestei sentinte au declarat recurs paratii T.C.V. si C.I. A.C.P.
1. Recurentul T.C.V., in motivarea cererii sale, arata ca:
Instanta de apel a retinut in mod gresit ca distribuirea anterioara de catre el a produselor reclamantei marcate GBC, inainte de inregistrarea marcii, constituie dovada certa si neechivoca a relei-credinte la momentul inregistrarii marcii.
Instanta de apel a analizat eronat speta dedusa judecatii prin prisma faptului ca paratul ar fi fost unic distribuitor al produselor comercializate de reclamanta.
Concluzia instantei de apel este eronata, deoarece niciunul din actele aflate la dosarul cauzei nu face dovada faptului ca, inaintea datei de 15 martie 2002, care este cea a solicitarii inregistrarii marcii, ar fi fost distribuite in Romania produse avand marca GBC.
In mod gresit, instanta de apel a retinut ca inregistrarea de catre asociatul distribuitorului a marcii partenerului sau comercial constituie un act juridic ilicit, prejudiciabil.
In acest sens, recurentul arata in continuare ca nu s-a facut dovada ca in intervalul de peste doi ani de la inregistrarea marcii ar fi intreprins vreo actiune menita sa obstructioneze sau sa incomodeze activitatea reclamantei in Romania; nu a uzat nici macar de dispozitiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, chiar daca in aceasta perioada de timp a avut un drept exclusiv asupra marcii.
Mai mult, in anul 2002 a obtinut distinctia de „Distribuitor al anului 2002”, ceea ce a reprezentat o confirmare a activitatii deosebite pe care S.C. T.B. S.R.L. a prestat-o in favoarea reclamantei, desi chiar la inceputul anului 2002 se depusese de catre parat cererea de inregistrare a marcii GBC la O.S.I.M.
De asemenea, in mod gresit a retinut instanta de apel ca simplul fapt ca partenerul comercial al solicitantului are inregistrata marca respectiva intr-un alt stat constituie o dovada a relei-credinte a solicitantului, care nu poate justifica inregistrarea in Romania a unei marci identice sau similare cu cea inregistrata anterior de partenerul sau comercial intr-un alt stat. Recurentul arata ca a facut dovada faptului ca marca GBC este inregistrata international de catre un alt titular, respectiv G.B.C.I.S.P.A., cu o cu totul alta grafie decat marca reclamantei, pentru cu totul alte clase de produse si servicii.
Avand in vedere dovezile depuse la dosar de recurent pe acest aspect, instanta trebuia sa inlature concluzia potrivit careia el ar fi dat dovada de rea-credinta.
Recurentul considera eronata concluzia instantei de apel, potrivit careia prima instanta ar fi procedat la o temeinica apreciere a probatoriului administrat in cauza, sub aspectul retinerii unor raporturi comerciale in cadrul carora paratul T. a venit in contact cu semnul GBC, chiar daca acesta a constituit doar un antet al corespondentei purtate cu terti.
Aceasta, deoarece S.C. T.B. S.R.L. a comercializat inainte de data depunerii cererii de inregistrare a marcii produse marca IBICO, si nu GBC, iar faptul ca IBICO A.G. s-a transformat in IBICO GmbH, actionariatul ei fiind alcatuit din GBC International Inc. si General Binding Corporation nu are relevanta, cat timp produsele comercializate au fost marca IBICO.
Intre S.C. T.B. S.R.L. si G.B.C. nu au luat niciodata nastere raporturi juridice, la dosar neexistand nicio dovada in acest sens.
Reclamanta nu a facut dovada faptului ca G.B.I. S.R.L., si nu G.B.C., ar fi titulara marcii inregistrate in strainatate.
Recurentul mai solicita instantei ca cenzureze intreg materialul probator administrat in cauza, cu exceptia dovezilor de inregistrare a marcii GBC in Statele Unite ale Americii si sa tina seama de faptul ca, in procedura de inregistrare a marcii in Romania, atat paratul, cat si O.S.I.M. au respectat toate termenele si prevederile Legii nr. 84/1998, neexistand niciun temei pentru care sa se considere ca paratul a actionat cu rea-credinta.
2.
Recurentul C.I.A.C.P. a considerat nelegala hotararea in ceea ce priveste anularea contractului de cesiune a marcii.
Se sustine ca instanta a aplicat gresit principiul
resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis,
care se aplica doar in anumite materii, cum ar fi cea reglementata de art. 1770 din Codul civil, nefiind consacrat intr-un text de principiu sau cu caracter general.
Recurentul mai arata ca nimic nu impiedica un cabinet de avocatura sa inregistreze la O.S.I.M. o marca sau o emblema sub care isi desfasoara activitatea, legislatia in materie neimpunand nicio restrictie in acest sens.
Faptul ca un cabinet de avocatura poate sa achizitioneze o marca reiese din dispozitiile art. 46 al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, modificate prin O.U.G. nr. 138/2004.
Pe de alta parte, incheierea acestui contract nu a reprezentat o fapta de comert, ci exercitarea unui drept legal protejat.
Recursul declarat de paratul T.C.V. a fost respins ca nefondat, pentru urmatoarele considerente:
1.
In raport de situatia de fapt retinuta pe baza evaluarii probelor, dispozitiile legale incidente au fost corect aplicate atunci cand s-a dispus anularea inregistrarii marcii pentru rea-credinta.
Astfel, s-a retinut ca situatie de fapt ca, anterior inregistrarii marcii, paratul a distribuit pe piata din Romania produse ale reclamantei, marcate GBC, adica cu semnul utilizat de reclamanta pentru a-si distinge produsele.
Acest aspect nu poate fi contestat in calea de atac a recursului, deoarece recursul nu mai poate fi exercitat pentru gresita retinere a situatiei de fapt ca urmare a interpretarii eronate a probelor.
Prin urmare, sustinerea recurentului, conform careia nu s-a facut nicio dovada a comercializarii produselor sub semnul GBC, anterior cererii de inregistrare a marcii de catre el, nu poate fi analizata.
Contrar sustinerilor recurentului, instanta de apel nu a retinut ca acesta a fost singurul distribuitor al produselor reclamantei in Romania.
Ceea ce a considerat esential Curtea de Apel in adoptarea solutiei a fost imprejurarea ca, fiind distribuitor al produselor reclamantei, marcate GBC, a avut cunostinta, atunci cand a solicitat inregistrarea marcii pe numele sau, de faptul ca acesta este deja utilizat de un partener comercial, ceea ce reprezinta o dovada de netagaduit a relei-credinte a paratului.
Imprejurarea ca, dupa inregistrarea marcii, paratul nu a stanjenit-o pe reclamanta in utilizarea aceluiasi semn, ca nu i-a produs acesteia vreun prejudiciu sau faptul ca, in calitate de distribuitor al acesteia, a fost extrem de diligent, nu sunt de natura a inlatura reaua-credinta cu care a actionat la inregistrarea marcii.
In realitate, recurentul ignora principalul efect al inregistrarii marcii pe numele sau, constand in acela ca reclamanta nu mai poate pretinde protectia aceluiasi semn pe teritoriul Romaniei, ceea ce este suficient pentru a justifica interesul promovarii actiunii in anulare.
Tot irelevanta a fost considerata de catre Curtea de Apel si sustinerea potrivit careia marca in litigiu ar fi fost inregistrata pe cale internationala, de catre un alt titular, pentru cu totul alte produse sau servicii.
Recurentul se limiteaza la a relua asertiunile legate de existenta acestei inregistrari, fara a demonstra de ce dovedirea acestei imprejurari ar putea forma convingerea instantei cu privire la buna sa credinta.
Atitudinea subiectiva a paratului a fost corect analizata, atat de tribunal, cat si de Curtea de Apel, in cadrul strict al relatiei dintre reclamanta si parat.
Cata vreme s-a retinut ca paratul a actionat cu rea-credinta, in dauna intereselor partenerului sau comercial, nu are nicio importanta ca fata de alte subiecte de drept, inclusiv fata de un titular al unei inregistrari internationale a marcii GBC, pentru alte produse si servicii decat cele protejate de marca in litigiu, conduita paratului nu ar putea fi considerata culpabila.
Solicitarile din final ale recurentului, referitoare la reevaluarea intregului material probator al cauzei, nu pot fi primite, nefiind compatibile cu structura recursului.
In concluzie, Inalta Curte constata ca, la situatia de fapt retinuta, s-au aplicat corect dispozitiile art. 48, lit. c) din Legea nr. 84/1998, nefiind incident motivul de recurs prevazut de art. 304, pct. 9 din Codul de procedura civila.
2.
In ceea ce priveste recursul declarat de paratul C.I.A. A.C.P., Curtea l-a respins de asemenea, ca nefondat.
Criticile referitoare la legalitatea achizitionarii de catre un cabinet de avocatura a unei marci ori la respectarea conditiilor prevazute de Legea nr. 84/1998 pentru incheierea sau inregistrarea de catre O.S.I.M. a contractului nu au legatura cu hotararea atacata.
Aceasta deoarece singurul motiv pentru care s-a incuviintat anularea contractului de cesiune a marcii GBC a fost acela ca acest contract este subsecvent unui act juridic nul.
Concluzia la care au ajuns ambele instante, respectiv aceea a aplicabilitatii in speta a principiilor
quod nullum est nullum producit effectum
si
resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis
este justa.
Desi insista in mentinerea contractului de cesiune, pe considerentul ca se afla intr-o situatie care-l excepteaza de la aplicarea principiilor enuntate, dobandind dreptul asupra marcii cu titlu oneros si cu buna-credinta, recurentul pierde din vedere ca, in ipoteza in care ar obtine aceasta solutie, s-ar gasi in situatia de a fi proprietarul unei marci anulate.
Avand in vedere ca a devenit titular al marcii prin cesiune, recurentul nu este beneficiarul unei noi inregistrari a marcii, ci se subroga in drepturile si obligatiile titularului anterior.
Din moment ce capatul de cerere privind anularea inregistrarii marcii a fost admis, odata cu punerea in executare a hotararii si radierea marcii din Registrul National al Marcilor dispare insusi obiectul contractului de cesiune, ceea ce nu se intampla in cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui bun - mobil sau imobil - dar corporal, cum corect a sesizat instanta de apel atunci cand a considerat ca, in speta, cesiunea marcii nu poate fi exceptata de la aplicarea principiului anulabilitatii actului subsecvent ca urmare a anularii actului principal.
In baza art. 312 din Codul de procedura civila, Inalta Curte a mentinut decizia atacata si a respins ambele recursuri ca nefondate.