Contestatie in baza Legii nr. 10/2001, Calificarea termenului de 6 luni termen de decadere, iar nu de prescriptie

inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, avand a se pronunta, in Dosarul nr. 2.054/1/2016, asupra sesizarii formulate de Curtea de Apel Craiova - Sectia I civila, referitoare la intrebarea daca termenul de prescriptie prevazut de art. 18

^A

1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, este afectat de o cauza speciala de suspendare a prescriptiei extinctive, in reglementarea data de prevederile art. III din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 62/2010, cu modificarile ulterioare, si ale articolului unic al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 4/2014, aprobata cu modificari prin Legea nr. 117/2012, a pronuntat Decizia nr. 31 din 17 octombrie 2016 (nepublicata in Monitorul Oficial la momentul pronuntarii prezentei decizii), prin care a statuat ca acest termen nu este afectat de prevederile legale examinate, tocmai ca urmare a naturii sale juridice, de termen de decadere, iar nu de prescriptie. ’ ’

Toate considerentele converg spre concluzia ca natura termenului in discutie nu poate fi redusa la cea a celui de exercitare a dreptului material la actiune, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 instituind in realitate (ca si celelalte dispozitii referitoare la etapele procedurale de aplicare a Legii 10/2001 si Legii 247/2005) drepturi procedurale, de ordine publica, a caror nerespectare atrage - indiferent de etapa/etapele parcurse anterior - sanctiunea decaderii, pe care insusi organul de jurisdictie o poate evoca (art. 2550 alin. 2 Cod civil). Este, in acest caz, un mod de reglementare a unei sanctiuni explicite, de decadere, chiar daca norma nu indica expres natura sanctiunii ca in cazul altor prevederi de drept comun.

Decizia ICCJ nr. 31 din 17 octombrie 2016 Art. 33, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013

Prin
sentinta civila nr. 652/14.03.2018 a Tribunalului Constanta - Sectia I civila
a fost admisa exceptia tardivitatii formularii cererii de chemare in judecata, fiind respinsa ca tardiv formulata actiunea reclamantilor [...] si [...], in contradictoriu cu paratul MUNICIPIUL CONSTANTA prin Primar.

Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de fond a retinut ca prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr. ..7118/2017, reclamantii au solicitat ca in contradictoriu cu paratii Municipiul Constanta prin Primar si Societatea Civila de Avocati [...] sa se constate ca au, potrivit Legii nr 10/2001, calitate de persoane indreptatite la restituirea in natura a imobilului situat in Constanta, statiunea Mamaia, compus din teren de 1100 mp si constructie. Pe cale de consecinta, sa fie obligat paratul Municipiul Constanta la emiterea unei dispozitii de restituire in natura a imobilului, iar daca acesta nu se poate restitui in natura, sa se dispuna acordarea de despagubiri potrivit Legii nr. 165/2013. S-a solicitat totodata obligarea paratilor de a inainta notificarea, cu intreaga documentatie, direct Comisiei Nationale pentru Compensarea Imobilelor.

Reclamantii au aratat ca prin notificarile formulate cu nr. 2216/2001 si nr. 238/2002 s-a solicitat restituirea in natura a imobilului din mun. Constanta, statiunea Mamaia, compus din teren de 1100 mp si constructie; desi dosarul administrativ este complet, acesta nu a fost solutionat de catre parat, cu toate ca potrivit art. 33 alin. 1 lit. c din Legea nr 165/2013, unitatea detinatoare era obligata sa solutioneze cererile intr-un termen de 36 de luni, termen ce a inceput sa curga de la data de 01.01.2014 si s-a implinit la data de 01.01.2017.

Reclamantii au invocat, ca temei in drept, dispozitiile Legii nr 165/2013 si ale art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Prin incheierea din data de 04.10.2017, instanta de fond a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei Societate Civila de Avocati - [...], iar din oficiu a invocat exceptia tardivitatii formularii actiunii.

In aparare, in raport de exceptia invocata, reclamantii au aratat ca obligatiile impuse de art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu au fost indeplinite de catre Municipiul Constanta, acesta nefacand dovada afisarii datelor la sediul sau in ce priveste numarul notificarilor inregistrate si nesolutionate. Reclamantii au mai aratat ca nu au fost aduse la indeplinire nici de catre ANRP obligatiile ce ii incumbau, deoarece pe site-ul oficial al acestei institutii evidentele s-au publicat pentru prima data abia in februarie 2016. Reclamantii au mai sustinut in egala masura ca termenul de 6 luni prevazut de art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 nu este unul imperativ.

Evaluand cu prioritate, fata de dispozitiile art. 248 cod proc. civila, exceptia invocata, tribunalul a pornit de la prevederile art. 33 alin.1 din Legea 165/2013 potrivit carora entitatile investite de lege de a solutiona cererile formulate potrivit Legii nr.
10/2001,
inregistrate si nesolutionate pana la data intrarii in vigoare a legii au obligatia si de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, dupa cum urmeaza:
a) in termen de 12 luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar de pana la 2.500 de cereri; b) in termen de 24 de luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar cuprins intre 2.500 si 5.000 de cereri; c) in termen de 36 de luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar de peste 5.000 de cereri.
Potrivit alin.2 al aceluiasi articol citat, termenele mentionate curg de la data de
1 ianuarie 2014
.

Prin Decizia nr.
88/ 27.02.2014,
Curtea Constitutionala a retinut ca termenele introduse prin art. 33 din Legea nr 165/2013 au ca scop eficientizarea procedurilor administrative si, in final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentand in acelasi timp un scop legitim si existand un raport de proportionalitate rezonabil intre scopul urmarit si mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.

Conform art. 35 alin 2 din Legea nr 165/2013,
in cazul in care entitatea investita de lege nu emite decizia in termenele prevazute la art. 33 si art. 34, persoana care se considera indreptatita se poate adresa instantei judecatoresti in termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevazute de lege pentru solutionarea cererilor.

Instanta de fond a apreciat ca stabilirea termenului de 6 luni corespunde scopului Legii 165/2013, de urgentare a solutionarii cererilor de restituire, legiuitorul cautand sa disciplineze si pe notificatori, iar nu doar unitatile detinatoare. Dupa cum a retinut si Curtea Constitutionala, instituirea de termene procedurale nu aduce atingere liberului acces la justitie, constituind doar o modalitate eficienta de a preveni exercitarea lui abuziva.

In cauza de fata, cererea are ca obiect solutionarea pe fond a unor notificari asupra carora unitatea detinatoare nu s-a pronuntat prin dispozitie in termenul prevazut de art. 33 din Legea 165/2013, aceasta cerere fiind supusa termenului de 6 luni instituit de art. 35 din acelasi act normativ si calculat de la momentul expirarii termenului stabilit in favoarea unitatii detinatoare.

Din relatiile ce au fost comunicate de Primaria Municipiului Constanta prin adresa nr. R13033/30.01.2018, insotita de documentatia aferenta, tribunalul a constatat ca Municipiul Constanta se incadreaza in ipoteza art. 33 alin. 1 lit. b din Legea 265/2013, respectiv in termenul de 24 de luni calculat de la data de 01.01.2014, prin raportare la un numar de notificari nesolutionate la data intrarii in vigoare a legii cuprins intre 2.500 si 5.000 de cereri, numarul notificarilor nesolutionate la data de 20.05.2013 fiind de 2.726.

Astfel fiind, paratului Primarul Municipiului Constanta ii revenea obligatia de a se pronunta prin dispozitie motivata asupra notificarilor formulate de reclamanti, cel mai tarziu la data de 31.12.2015 - termenul de 6 luni in care reclamantii se puteau adresa instantei de judecata pentru solutionarea pe fond a notificarii implinindu-se la data de 30.06.2016.

In raport de aceste considerente instanta de fond a retinut ca reclamantii au nesocotit termenul de decadere expres prevazut de art. 35 alin. 2 din Legea 165/2013, actiunea acestora, inregistrata la 31.05.2017, fiind tardiva.

impotriva acestei hotarari au formulat
apel
, in termen legal, reclamantii [...] si [...], care au sustinut ca este gresita calificarea termenului de 6 luni prevazut de art. 35 alin. 3 din Legea 165/2013 drept „termen de decadere’’, iar nu ca fiind un termen de prescriptie, pentru ca din interpretarea normei evocate nu rezulta in mod neindoielnic o asemenea concluzie, asa cum prevede art. 2547 cod civil.

Astfel, referitor la termenele instituite prin lege, pentru calificarea lor drept termene de prescriptie sau termene de decadere se utilizeaza practic doua procedee (ambele fara nici o legatura cu finalitatea termenului ori cu neimpiedicarea liberului acces la justitie), respectiv: „decaderea expresa’’, in cazul actelor normative care prevad explicit ca depasirea termenelor atrage decaderea (cum sunt de exemplu cele reglementate de art. 909 alin. 4 Cod civil, art. 1744 Cod civil, art. 1912 alin. 2 Cod civil, art. 1994 alin. 2 Cod civil, art. 2134 lit. a-b Cod civil sau art. 32 alin. 1 din Legea nr. 165/2013), ori „decadere tacita (implicita)’’, in cazul actelor normative din cuprinsul carora rezulta cert ca depasirea termenului atrage pierderea dreptului subiectiv neexercitat in acel termen (cum sunt de exemplu cele prevazute de art. 1103 alin. 1 Cod civil, art. 1732 alin. 4 Cod civil, art. 576 alin. 3 Cod civil sau art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001).

Apelantii au aratat ca art. 35 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 nu prevede expres decaderea pentru depasirea termenului instituit (sanctiune enuntata insa explicit prin art. 32 alin. 1), iar din cuprinsul sau nu rezulta ca nesesizarea instantei judecatoresti in acelasi termen ar atrage pierderea dreptului la actiune. Apelul s-a referit la faptul ca aceasta gresita calificare a termenului indicat ca fiind de decadere, iar nu de prescriptie a permis instantei de fond sa invoce din oficiu aceasta exceptie, in dezacord cu dispozitiile art. 2550 alin. 2 teza I Cod civil.

Respectarea dispozitiilor art. 2547 Cod civil referitoare la calificarea termenelor instituite prin lege fara stabilirea univoca a caracterului lor de termen de decadere ar fi impus aplicarea regulilor de prescriptie, inclusiv cele prevazute de art. 2512 alin. 2-3 Cod civil, care interzic in mod categoric organului de jurisdictie competent sa invoce si sa aplice din oficiu prescriptia. Apelantii au aratat ca solicita admiterea caii de atac si trimiterea cauzei spre rejudecare, intrucat prima instanta a solutionat cauza pe o exceptie invocata din oficiu, fara a intra in cercetarea fondului si inaintea administrarii tuturor probelor necesare pentru dovedirea temeiniciei pretentiilor exprimate prin notificarea formulata conform Legii 10/2001, nesolutionata de parat.

Prin
intampinare,
Municipiul Constanta prin Primar a solicitat respingerea caii de atac si obligarea reclamantilor apelanti la plata cheltuielilor de judecata in apel.

S-a sustinut ca, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 165/2013, procedura administrativa si judiciara de solutionare a cererilor de acordare a masurilor reparatorii in temeiul Legii 10/2001 a devenit cea reglementata de noul act normativ, care in privinta sesizarii instantei de judecata a impus atat respectarea termenelor prevazute de art. 33 alin. 1, pentru nasterea dreptului la actiune, cat si respectarea termenului instituit de art. 35 alin. 2, dincolo de care sesizarea instantei devine tardiva. Astfel, a aratat intimatul, in cazul in care entitatea investita de lege nu emite decizia in termenele prevazute la art. 33 si art. 34, persoana care se considera indreptatita se poate adresa instantei judecatoresti in termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevazute de lege pentru solutionarea cererilor.

Stabilirea acestui termen de 6 luni ar corespunde scopului declarat al noului act normativ, anume acela de urgentare a solutionarii cererilor de retrocedare. Fata de numarul de notificari nesolutionate la data intrarii in vigoare a Legii 165/2013, cuprins intre 2.500 si 5.000 de cereri, intimatul avea obligatia de a emite dispozitie pana cel mai tarziu la 31.12.2015. Pe cale de consecinta, termenul de 6 luni in care reclamantul se putea adresa instantei de judecata pentru solutionarea pe fond a notificarii se implinea la data de 30.06.2016, in timp ce reclamantul a formulat actiunea in iunie 2017
(NB, in mai 2017).

Apelantul reclamant a depus
raspuns la intampinare
, reiterand criticile legate de gresita calificare, ca termen de decadere, a celui de 6 luni la care se refera art. 35 alin. 2 din lege si in mod corelativ la gresita evocare din oficiu a acestuia, in conditiile in care acesta este un termen de prescriptie. S-a sustinut ca apararile intimatului prin intampinare nu raspund nici unuia dintre motivele de nelegalitate evocate in apel, fiind irelevante.

Considerentele instantei de apel.

Prealabil oricarei verificari devolutive, Curtea constata ca la termenul de judecata din 10.09.2018, aparatorul apelantilor reclamanti a solicitat completarea probelor, in sensul incuviintarii cererii de emitere catre ANRP a unei adrese, in vederea comunicarii datei la care s-a publicat, pe pagina de internet a institutiei, numarul de notificari nesolutionate de Primaria Mun. Constanta la momentul intrarii in vigoare a Legii 165/2013.

Prin incheierea pronuntata la aceeasi data, instanta a constatat ca o atare solicitare nu a fost formulata in conditiile art. 470 alin. 1 lit. d cod proc. civila (operand asadar textul alin. 3 al acestui art.), dar in acelasi timp si faptul ca ea este neutila cauzei - in conditiile in care printre criticile caii de atac nu se regaseste vreo trimitere la necunoasterea de catre reclamanti a numarului de notificari ramase de solutionat, ci ele vizeaza exclusiv argumente legate de natura (si calificarea) termenului de 6 luni. De altfel, aspectul legat de numarul de notificari ramase in solutionare la data intrarii in vigoare a Legii nr. 165/2013, prezentat prin intampinare, a fost apreciat de apelantii reclamanti - prin raspunsul la intampinare - ca neavand nici o legatura cu criticile din apel (aceste aparari fiind considerate ca „irelevante”).

Acesta este motivul pentru care nu s-a dat eficienta dispozitiilor art. 479 alin. 2 cod proc. civila cu trimitere la art. 254 alin. 2 cod proc. civila, cata vreme prevederile art. 477 alin. 1 cod proc. civila arata ca instanta de apel va proceda la rejudecarea fondului in limitele stabilite, expres sau implicit, de catre apelant, principiul disponibilitatii operand in egala masura si in etapa apelului.

Instanta de apel constata in acelasi context ca reclamantii au depus, in termenul de pronuntare acordat, concluzii scrise in cuprinsul carora au pretins ca in sedinta publica din

2018. au facut cunoscut Curtii de Apel ca nu sustin motivele scrise de apel; astfel, calea de atac apare ca fiind nemotivata, fiind incidente dispozitiile art. 476 alin. 2 cod proc. civila.

Curtea apreciaza insa ca textul mentionat se aplica doar atunci cand apelul nu se motiveaza ori motivarea apelului sau intampinarea nu cuprinde motive, mijloace de aparare sau dovezi noi, caz in care pronuntarea in apel se va face pe fond, numai in baza celor invocate la prima instanta. Aceasta norma nu isi gaseste incidenta atunci cand calea de atac
este motivata.,
insa partile, personal sau prin reprezentantii lor, inteleg sa se desisteze ulterior de argumentatia existenta, spre a extinde sfera controlului de legalitate si de temeinicie. O atare conduita procesuala distorsioneaza aceasta norma, dar si pe cea a art. 477 alin. 1 cod proc. civila, instanta considerand ca nu poate fi primita.

Ramane astfel in sfera controlului de legalitate si de temeinicie evaluarea modului in care tribunalul a calificat termenul de 6 luni prevazut de art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, iar din acest punct de vedere se va retine ca argumentele aduse de reclamanti sunt nefondate.

Asa cum constant s-a aratat in jurisprudenta instantelor, adoptarea Legii nr. 165/2013 a urmarit sa reaseze procedurile de derulare initiate sub imperiul Legii nr. 10/2001, dar ale caror lacune in stabilirea unor etape determinate de finalizare a proceduri administrative impiedicau atingerea rapida a scopului legislatiei reparatorii; masurile prevazute de noul act normativ au avut asadar ca deziderat rezolvarea intr-un termen bine definit a notificarilor ramase nesolutionate la data intrarii in vigoare a Legii nr.165/2013.

In hotararea in cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei, 2010, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a relevat ca ineficienta mecanismului de despagubire sau de restituire constituie o problema recurenta, iar unul din punctele slabe ale procedurii prevazute de Legea nr. 10/2001 il reprezinta si lipsa unor termene constrangatoare pentru analizarea dosarelor aflate la Comisia Centrala (par. 225 si 226); ca in absenta unui asemenea instrument legal, obligatia de evaluare a notificarilor ,,intr-un termen rezonabil’’ risca sa fie teoretica si iluzorie, iar dreptul de acces la o instanta sa fie golit de continutul sau. Statul roman a fost invitat sa adopte masuri legale si administrative menite sa asigure respectarea dreptului de proprietate al celor aflati in aceasta situatie, sa conduca la modificarea mecanismului de restituire conferit de legea existenta, inclusiv prin implementarea urgenta a unor proceduri simplificate si eficiente care sa permita in acelasi timp o practica judiciara si administrativa coerenta (par. 232).

Optiunea legiuitorului de a insera o procedura mult mai fluenta, grefata pe cea care a initiat legislatia reparatorie nu putea omite teza refuzului nejustificat al unitatii detinatoare de a solutiona notificarile in termenele prevazute prin art. 33 din lege. O atare situatie, care sub imperiul vechiului act normativ a generat pronuntarea deciziei XX/19.03.2007 a I.C.C.J. in recurs in interesul legii, urma sa isi gaseasca de aceasta data reflectarea directa in legea noua.

Stabilirea unor termene legale de constrangere a entitatilor, in vederea finalizarii procesului administrativ de solutionare a notificarilor, nu putea fi apreciata ca atingand obiectivul de eficienta si de celeritate in aplicarea masurilor reparatorii daca nu era dublata de reguli clare aplicabile si notificatorilor, intre acestea regasindu-se si acordarea unui ultim termen pentru depunerea, la dosarul cererii, a documentatiei completatoare in baza careia solicita masuri reparatorii.

Decizia XX/2007 a I.C.C.J. a avut menirea de a deschide calea justitiei pentru rezolvarea pe fond a notificarilor nesolutionate in termenul stabilit de Legea nr. 10/2001, dar aceasta statuare nu a vizat (si nici nu putea impune) o limitare sub aspect temporal a unor asemenea demersuri, asa cum se prevedea, spre exemplu, in cazul contestarii dispozitiilor emise - art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001 r.

In acest context, prevederile art. 35
alin. 2
din Legea nr. 165/2013 trebuie privite ca fiind, din punctul de vedere al rationamentului legiuitorului, pe deplin concordante cu cele ale
alin. 1
al art. 35, termenul de 6 luni prevazut de alin. 2 pentru actionarea in justitie, in absenta unei dispozitii emise in termenele consacrate de art. 33 alin. 1, avand
natura si efecte juridice identice
termenului de 30 de zile pus la dispozitie prin alin. 1 pentru contestarea „deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 si 34’’.

Faptul ca la data adoptarii noii reglementari, legiuitorul a inteles sa puna semnul egalitatii intre cele doua termene este dovedit si de continutul alin. 3 al art. 35, potrivit caruia ,,in
cazurile prevazute la alin. 1 si 2,
instanta judecatoreasca se pronunta asupra existentei si intinderii dreptului de proprietate si dispune restituirea in natura sau, dupa caz, acordarea de masuri reparatorii in conditiile prezentei legi’’.

Ori, definirea doctrinara si jurisprudentiala (inclusiv prin solutiile instantei supreme) a termenului de 30 de zile, pus la dispozitie de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 r. pentru contestarea deciziei sau dispozitiei de catre cel nemultumit, ca fiind
un termen de decadere,
nu comporta o reluare in considerentele prezentei hotarari a argumentelor astfel consacrate.

Aceasta viziune, referitoare la instituirea unui mecanism unitar si coerent de rezolvare a notificarilor sub imperiul Legii 165/2013, se regaseste de altfel in jurisprudenta Curtii Constitutionale care, prin decizia nr. 113/3.03.216, a statuat ca „posibilitatea conferita persoanelor interesate de a se adresa instantei de judecata pentru concretizarea drepturilor acestora are ca finalitate, in cele din urma, chiar apararea dreptului de proprietate al persoanelor indreptatite la obtinerea de despagubiri, conferind certitudinea realizarii creantei in situatia in care instanta de judecata stabileste temeinicia pretentiilor reclamantului, in urma unui proces desfasurat cu respectarea tuturor exigentelor ce caracterizeaza procesul echitabil, pronuntandu-se in mod inechivoc cu privire la calitatea acestuia de persoana indreptatita si la intinderea dreptului acesteia, respectiv cuantumul despagubirii cuvenite’’. A fost inlaturata critica de neconstitutionalitate adusa dispozitiilor art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, in sensul ca alocarea unui termen de 6 luni dupa epuizarea celor de la art. 33 ar constitui o incalcare a dreptului de proprietate privata - persoanele indreptatite neputandu-si valorifica dreptul decat dupa un termen maxim de 66 de luni. Curtea Constitutionala a aratat ca acest termen, de 6 luni, nu trebuie inteles in sensul ca numai dupa expirarea acestuia poate fi exercitata actiunea impotriva actului entitatii administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia,
ci acesta este intervalul de timp in care persoana indreptatita are posibilitatea de a se adresa instantei, avand semnificatia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instantei de judecata cu solutionarea actiunii in realizarea dreptului.
(par.28).

Prin decizia nr. 269/7.05.2014, publicata in Monitorul Oficial nr. 513/09.07.2014, Curtea Constitutionala a aratat ca
,,In ce priveste dispozitiile art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 (...) acesta consacra dreptul persoanei care se considera indreptatita de a se adresa instantei judecatoresti in termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevazute de art. 33 si 34, in cazul in care entitatea investita de lege nu emite decizia in termenele mentionate. Avand in vedere ca textul de lege criticat vizeaza o cale de atac ce poate fi introdusa impotriva deciziilor emise potrivit art. 33 si 34 din lege, asadar un text de lege care, teoretic, va fi aplicabil abia dupa scurgerea termenelor prevazute de cele doua articole mentionate
(...)’’.

Prin decizia 685/26.11.2014, Curtea Constitutionala a aratat in par. 22-24 ca
,,art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 confera persoanelor interesate dreptul de a se adresa instantei pentru ca aceasta sa se pronunte asupra existentei si intinderii dreptului de proprietate si sa solutioneze, de fapt, notificarea lasata in nelucrare de entitatea investita de lege. Acest drept poate fi exercitat intr- un interval de 6 luni, care incepe sa curga de la expirarea termenelor prevazute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acorda entitatilor investite pentru solutionarea notificarilor
.’’

Curtea a mai aratat ca pana la intrarea in vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justitiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar in temeiul Deciziei XX din 19 martie 2007 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie pronuntate intr-un recurs in interesul legii prin care recunoscuse, in lipsa unei reglementari legale exprese, aceasta posibilitate. Or, art. 35 alin. 2 nu face altceva decat sa normativizeze aceasta posibilitate consacrata doar pe cale jurisprudentiala, stabilind un cadru procesual in care acest drept sa fie exercitat, in contextul economico-financiar al statului roman descris in expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 si avand in vedere si cele retinute de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in Cauza Maria Atanasiu impotriva Romaniei.

In jurisprudenta sa, Curtea Constitutionala a statuat, cu valoare de principiu, ca
,,regula constitutionala a liberului acces la justitie semnifica faptul ca orice persoana poate sesiza instantele judecatoresti in cazul in care considera ca drepturile, libertatile sau interesele sale legitime i-au fost incalcate, iar nu faptul ca acest drept de acces la justitie nu poate fi supus nici unei conditionari. In acest caz, conditionarea o reprezinta necesitatea implinirii termenelor prevazute la art. 33 din Legea nr. 165/2013.'

Criticile formulate in prezenta cale de atac se refera la gresita calificare, de catre instanta de fond, a termenului instituit prin art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 ca fiind unul de decadere, in conditiile in care apelantii reclamanti il pretind a fi de
prescriptie
(si deci supus regimului de invocare, de intrerupere a cursului sau de repunere in termen), fara insa a marca in mod definitoriu care elemente il transpun in sfera de aplicare a art. 2500 si urm. Cod civil.

Curtea de Apel va avea in vedere ca, pe langa argumentele mai sus expuse, de interpretare sistematica a legii - si care atesta interesul de reglementare intr-o modalitate unitara atat a situatiei notificarilor rezolvate prin dispozitii apreciate ca nelegale, cat si a celor nerezolvate - calificarea corecta a naturii termenului de 6 luni prevazut de art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 se deduce si din evaluarea elementelor intrinseci ale acestuia.

Astfel, conform art. 2500 alin. 2 Cod civil, prin
drept material la actiune
se intelege dreptul de a constrange o persoana, cu ajutorul fortei publice, de a executa o anumita prestatie, de a respecta o anumita situatie juridica sau de a suporta orice alta sanctiune civila, dupa caz. Pentru a beneficia de dreptul la actiune, este indiscutabil ca titularul sau se sprijina pe existenta unui drept subiectiv preexistent, caruia ii corespunde in mod corelativ o obligatie a celui fata de care promoveaza cererea. In cadrul dat de legislatia reparatorie vizand imobilele preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoana care depune notificare si se considera indreptatita la acordarea de masuri reparatorii nu are insa confirmat, a priori, vreun drept subiectiv civil in legatura cu bunul revendicat si prin urmare, nu are un drept material la actiune in sensul dat de art. 2500 Cod civil.

Legea nr. 165/2013 (ca de altfel si Legea nr. 10/2001) ii recunoaste acestei persoane doar dreptul de a se adresa instantei in vederea certificarii si realizarii dreptului subiectiv clamat, acesta fiind un
drept procedural
. Inscrisurile care insotesc notificarea nu au valoarea juridica a unor acte recognitive ale dreptului subiectiv; doar decizia emisa de entitatea investita cu solutionarea notificarilor, de validare a dreptului sau hotararea judecatoreasca definitiva dispusa in acelasi sens atesta calitatea sa de persoana indreptatita, dreptul de a obtine masuri reparatorii si intinderea concreta a acestui drept, precum si modalitatea efectiva de reparare. Mai mult decat atat, prin decizia 40/14.11.2016 a I.C.CJ. - Completul competent sa judece chestiuni de drept, publicata in Monitorul Oficial nr. 987/08.12.2016, s-a statuat ca titlul de despagubire obtinut de catre titularul sau si nevalorificat in termenul de trei ani prevazut de art. 18

¹

din Titlul VII al Legii 247/2005 nu deschide acestuia calea reglementata de art. 41 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, neexistand un titlu de plata (si, deci, o confirmare a unui drept de creanta).

Printr-un rationament concordant celui avut in vedere in deciziile anterioare, I.C.CJ. a aratat, in decizia 40/2016 sus-citata, ca
,, Termenul de 3 ani prevazut de art. 18

¹

alin. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, nu poate fi considerat un termen de prescriptie cat timp valorificarea titlurilor de despagubire nu se poate face prin intermediul unei actiuni in justitie a carei neexercitare in termenul prescris de lege sa atraga stingerea dreptului material la actiune, ci numai in conditiile reglementate prin capitolul V

¹

, sectiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, adica prin optiunea creditorului intre un titlu de conversie si/sau un titlu de plata.

Prin urmare, intrucat valorificarea titlurilor de despagubire se face numai in cele doua modalitati prevazute de art. 18 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, iar nu pe calea unei actiuni in instanta, rezulta ca termenul de 3 ani este un termen de decadere, iar nu de prescriptie, si, pe cale de consecinta, nu este susceptibil de intrerupere sau de suspendare.

Imprejurarea ca, ulterior exprimarii optiunii creditorului, emiterea titlurilor de plata sau a titlurilor de conversie a fost suspendata in temeiul Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 4/2012, aprobata cu modificari prin Legea nr. 117/2012, nu are niciun efect asupra termenului in care trebuia sa fi fost exprimata aceasta optiune, deoarece trebuie facuta distinctia clara intre etapa valorificarii titlurilor de despagubire, subordonata exclusiv comportamentului beneficiarului titlului de despagubire si supusa termenului legal de 3 ani, si etapa emiterii titlurilor de plata sau a titlurilor de conversie reglementata de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 4/2012, aprobata cu modificari prin Legea nr. 117/2012.

Pornind de la aceasta calificare a naturii juridice a termenului prevazut de art. 18

¹

alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, ca fiind unul de decadere, si nu de prescriptie, rezulta ca, in situatia in care creditorul nu isi manifesta optiunea intre un titlu de conversie si/sau un titlu de plata inauntrul termenului de 3 ani de la data emiterii titlului de despagubire, va pierde dreptul subiectiv de a obtine valorificarea titlului de despagubire.

Or, in conditiile in care creditorul pierde chiar dreptul subiectiv la valorificarea titlului sau de despagubire, el nu mai poate beneficia de dispozitiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificarile si completarile ulterioare, care reglementeaza executarea uneia dintre modalitatile in care titlul de despagubire putea fi valorificat si pentru care creditorul nu a inteles sa opteze in termenul legal in care o putea face.

In acest sens, inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, avand a se pronunta, in Dosarul nr. 2.054/1/2016, asupra sesizarii formulate de Curtea de Apel Craiova - Sectia I civila, referitoare la intrebarea daca termenul de prescriptie prevazut de art. 18

^A

1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, este afectat de o cauza speciala de suspendare a prescriptiei extinctive, in reglementarea data de prevederile art. III din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 62/2010, cu modificarile ulterioare, si ale articolului unic al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 4/2014, aprobata cu modificari prin Legea nr. 117/2012, a pronuntat Decizia nr. 31 din 17 octombrie 2016 (nepublicata in Monitorul Oficial la momentul pronuntarii prezentei decizii), prin care a statuat ca acest termen nu este afectat de prevederile legale examinate, tocmai ca urmare a naturii sale juridice, de termen de decadere, iar nu de prescriptie. ’’

Astfel fiind, dispozitiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, combinate cu cele ale art. 35 alin. 2 instituie pentru persoana care se considera indreptatita la masuri reparatorii doar un termen procedural care urmeaza epuizarii procedurii prealabile si care, in acord cu art. 2545 alin. 1 Cod civil, are valoare de termen de decadere. Intrucat domeniul de aplicare este unul de interes public, devin incidente dispozitiile art. 2549 alin. 2 Cod civil.

Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat, totodata, prin decizia 5/16 martie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicata in Monitorul Oficial Partea I, nr. 272/23.04.2015, intr-un context indisolubil legat de cel care priveste calificarea acestor termene legale, considerentele solutiei aducand argumentele axiomatice in legatura cu impedimentul exercitarii dreptului de a actiona in justitie mai inainte de implinirea termenelor inauntrul carora entitatile prevazute de lege au obligatia solutionarii cererilor inregistrate si nerezolvate pana la data intrarii in vigoare a Legii nr. 165/2013 (ipoteza prematuritatii acestui demers), cat si cu faptul ca dreptul de acces la un tribunal este, in esenta, un drept procedural, care nu poate fi confundat cu dreptul material la actiune si nici cu dreptul subiectiv civil.

I.C.C.J. a aratat ca nu se poate vorbi despre un drept castigat/ recunoscut anterior, spre a se pune in discutie in ce masura o lege ulterioara ar aduce atingere continutului dreptului, ca efect al retroactivitatii.

Toate aceste considerente converg spre concluzia ca natura termenului in discutie nu poate fi redusa la cea a celui de exercitare a dreptului material la actiune, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 instituind in realitate (ca si celelalte dispozitii referitoare la etapele procedurale de aplicare a Legii 10/2001 si Legii 247/2005) drepturi procedurale, de ordine publica, a caror nerespectare atrage - indiferent de etapa/etapele parcurse anterior - sanctiunea decaderii, pe care insusi organul de jurisdictie o poate evoca (art. 2550 alin. 2 Cod civil).

Este in acest caz un mod de reglementare a unei sanctiuni explicite, de decadere, chiar daca - asa cum arata apelantii reclamanti - norma nu indica expres natura sanctiunii ca in cazul altor prevederi de drept comun.

In concluzie, pe temeiul art. 480 alin. 1 cod proc. civila, apelul va fi respins ca nefondat.

Decizia civila nr. 125/C/17.09.2018 Judecator redactor Mihaela Ganea