Activitati agricole aducatoare de venituri supuse impozitelor/taxelor si contributiilor obligatorii. Anularea ex TVA

• Legea nr. 24/2000
• Legea nr. 571/2003: art. 41, art. 71, art. 125, art. 127, art. 161
• Legea nr. 29/2018: art. 3, art. 5

Art. 71 Cod fiscal, de care se prevaleaza reclamantul recurent, este inclus in Titlul III al Codului fiscal, alocat „Impozitului pe venit” iar art. 41 din acest titlu precizeaza care sunt categoriile supuse impozitului pe venit „potrivit prevederilor prezentului titlu”, enumerand, la lit. f „veniturile din activitati agricole, definite conform art. 71”. Rezulta astfel ca definitia din art. 71 a notiunii in discutie este aplicabila doar in cadrul Titlului III al Codului fiscal, consacrat impozitului pe venit, iar nicidecum in cadrul altui titlu, cum ar fi Titlul VI, rezervat TVA.

Dimpotriva, este de remarcat ca in art. 125 ind. 1 Cod fiscal sunt cuprinse definitii specifice acestui titlu, aratandu-se ca „ in sensul prezentului titlu, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:”, fiind aratat la pct. 4 sensul notiunii de „ activitate economica”, prin trimitere la dispozitiile art. 127 alin. (2). Este, deci, necesar a se concluziona ca, in materia TVA nu se aplica definitiile din Titlul III date unor termeni, astfel cum sustine recurentul, ci exclusiv cele din Titlul VI al Codului fiscal.

In hotararea preliminara din cauzele conexate C-180/10 si C-181/10, adoptata la 15.09.2011, s-a precizat, in paragrafele 43-44, ca potrivit 9 alineatul (1) din Directiva TVA, „notiunea de persoana impozabila este definita in raport cu cea de activitate economica. Astfel, existenta unei astfel de activitati este cea care justifica o calificare drept persoana impozabila (a se vedea Hotararea din 3 martie 2005, Fini H, C 32/03, Rec., p. 11599, punctul 19). In aceasta privinta, trebuie amintit ca definitia notiunii de „activitate economica” de la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva TVA cuprinde orice activitate a producatorilor, comerciantilor sau persoanelor care presteaza servicii si, in special, operatiunile care presupun exploatarea bunurilor corporale sau necorporale in scopul obtinerii de venituri cu caracter de continuitate”.

In speta nu poate fi negat faptul ca activitatea agricola derulata de reclamant in cadrul exploatatiei agricole are natura productiva, reprezentand o exploatare a unor bunuri corporale, in scopul obtinerii unor venituri cu caracter de continuitate, prin valorificarea produselor obtinute de la animale, astfel incat se include, indeniabil, in sfera de aplicare a TVA.

Nu poate fi retinuta opinia potrivit careia TVA se achita doar la valorificarea produselor obtinute din activitatea agricola, aceasta imprejurare de fapt constituind expresia faptului ca operatiunile la care se face astfel referire reprezinta livrari de bunuri, in sensul art. 128 alin. (1) Cod fiscal, astfel incat baza de impozitare se constituie la obtinerea contrapartidei din partea cumparatorului, potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) Cod fiscal, iar cota de TVA se aplica la aceasta baza, astfel incat taxa se colecteaza, in fapt, prin incasarea pretului de livrare a produselor. In nici un caz, deci, nu s-ar putea accepta interpretarea potrivit careia un atare mecanism de colectare a taxei, reglementat de dispozitiile Titlului VI al Codului fiscal ar implica restrangerea sferei de aplicare a taxei la veniturile enumerate de art. 71 Codfiscal, astfel cum se sustine.

Prin dispozitiile Legii nr. 28/2018 legiuitorul a anulat, ex lege, obligatiile fiscale constand in TVA si accesorii, stabilite in sarcina unor contribuabili ce au desfasurat, in perioada de referinta, activitati agricole aducatoare de venituri, care intrau in sfera taxei, fara a se face distinctie dupa cum atari obligatii fiscale au fost stabilite prin acte administrative fiscale contestate sau nu. Nu exista, asadar, nici un impediment pentru a se face aplicarea in speta a acestor dispozitii, retinandu-se ca in acest mod si-au incetat existenta obligatiile fiscale suplimentare de plata stabilite in sarcina reclamantului, astfel incat actele administrative fiscale atacate prin actiune au ramas fara obiect, devenind astfel admisibila solicitarea de anulare a acestora.

(Sectia Contencios Administrativ si Fiscal, Decizia civila nr. 478 din 15 februarie

2018, rezumata de judecator dr. Diana Duma-Patrascu)

Prin sentinta civila nr. 4047/16.10.2017 Tribunalul Timis a respins cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul A... in contradictoriu cu paratii Administratia Judeteana a Finantelor Publice Hunedoara si Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs in termen legal reclamantul recurent A..., solicitand casarea sentintei si admiterea actiunii, invocand dispozitiile art. 483-498 NCPC, sustinand ca instanta de fond a facut o gresita interpretare si aplicare a normelor de drept material in speta.

Curtea a admis recursul declarat de reclamantul recurent A..., in contradictoriu cu paratele intimate Administratia Judeteana a Finantelor Publice Hunedoara, cu sediul in loc. Deva, str. 1 Decembrie 1918 nr. 30 jud. Hunedoara si Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara, cu sediul in Timisoara, str. Gheorghe Lazar, nr. 9B, jud. Timis., a casat sentinta recurata, in sensul ca: a admis in parte cererea formulata si precizata de reclamantul A..., impotriva paratelor Administratia Judeteana a Finantelor Publice Hunedoara si Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara si a dispus anularea deciziei de impunere nr. 283/28.09.2016, emisa de parata Administratia Judeteana a Finantelor Publice Hunedoara, precum si a deciziei de solutionare a contestatiei administrative nr. 540/30.03.2017, emisa de parata Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara. A dispus obligarea paratelor la restituirea catre reclamant a sumei de 49.704 lei, achitata in baza deciziei de impunere anulate.

A respins in rest cererea precizata.

S-a mentionat ca nu pot fi retinute alegatiile referitoare la prescriptia dreptului de stabilire a creantelor fiscale aferente trimestrului III din anul 2010. Se observa ca reclamantul face referire la dispozitiile ce reglementeaza prescriptia exclusiv cu referire la veniturile aferente lunii septembrie 2010, pentru care sustine ca ar fi existat obligatia depunerii decontului pana la data de 25.10.2010. Or, aceste sustineri sunt lipsite de obiect, in conditiile in care, astfel cum rezulta din cuprinsul deciziei de impunere nr. 283/28.09.2016, in special din anexa acesteia (filele 7-9 din dosarul primei instante), dar si din cuprinsul raportului de inspectie fiscala (a se vedea Cap. VII, cuprinzand Sinteza constatarilor inspectiei fiscale partiale), impreuna cu anexa nr. 2 la acesta, cuprinzand Situatia privind TVA colectata (filele 16 si 19 din dosarul Tribunalului), nu au fost stabilite obligatii fiscale de plata in sarcina reclamantului pentru trimestrul III al anului 2010, ci doar pentru trimestrul IV, incepand cu

2010. si pana la 30.06.2016. Dupa cum se precizeaza in anexa nr. 2 la raportul de inspectie fiscala, in cursul lunii august 2010, reclamantul a depasit plafonul de scutire in suma de 119.000 lei, astfel incat veniturile obtinute in cursul lunii septembrie 2010 erau scutite de TVA, cu obligatia inregistrarii in scopuri de TVA, pana la 01.10.2010.

Aceste consemnari sunt corecte, in conditiile in care nu au fost combatute in actiunea promovata constatarile inspectorilor fiscali referitoare la depasirea plafonului de scutire la plata TVA in cursul anului 2010, fiind aplicabile dispozitiile art. 153 alin. (2) lit. b) Cod fiscal, in forma in vigoare la data mentionata, in temeiul carora reclamantul avea obligatia de a se inregistra in scopuri de TVA pana la data de 10.09.2010, rezultand astfel ca baza impozabila pentru calculul TVA a luat nastere incepand cu data de 01.10.2010, data raportat la care au fost stabilite si obligatiile fiscale in sarcina reclamantului.

Cum, deci, prin actele atacate nu s-au stabilit pentru acesta obligatii fiscale de plata aferente trimestrului III al anului fiscal 2010, trebuie considerate lipsite de obiect sustinerile acestuia referitoare la prescriptia dreptului de stabilire a creantelor fiscale pentru luna septembrie 2010, acesta urmand a fi inlaturate ca atare.

Se constata a fi neintemeiate criticile aduse hotararii de prima instanta, referitoare la sfera de aplicare a dispozitiilor art. 127 alin. (2) Cod fiscal, care enumera activitatile agricole intre alte activitati corespunzatoare notiunii de „activitate economica” si, respectiv, la aplicabilitatea in speta a dispozitiilor art. 71 Cod fiscal.

In aceasta privinta, este de retinut ca in cuprinsul sau Codul fiscal stabileste cadrul legal pentru impozitele, taxele si contributiile sociale obligatorii limitativ enumerate la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetul FNUASS, bugetul asigurarilor pentru somaj si fondul de garantare pentru plata creantelor salariale, Legea nr. 571/2003 fiind adoptata cu scopul de a reuni intr-un act normativ complex (Cod) reglementarile existente anterior in diferite acte normative, pentru instituirea unor astfel de creante fiscale.

Se constata ca in economia acestui act normativ complex au fost cuprinse reglementari distincte pentru fiecare impozit, taxa ori contributie, aceste a fiind incluse in titluri distincte, titlul I fiind dedicat unor „Dispozitii generale”, aplicabile deci, tuturor creantelor fiscale reglementate de Cod, in timp ce reglementarile cu caracter special din fiecare titlu, consacrat in mod distinct unui impozit/taxa/contributie sunt aplicabile exclusiv acelui tip de creanta fiscala.

Cat priveste sensul unor termeni utilizati in corpul Codului fiscal, instanta constata incidente in speta dispozitiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa, in conformitate cu care „daca o notiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea intelesuri diferite, semnificatia acestuia in context se stabileste prin actul normativ ce le instituie, in cadrul dispozitiilor generale sau intr-o anexa destinata lexicului respectiv, si devine obligatoriu pentru actele normative din aceeasi materie”, respectiv, cele ale art. 48 alin. (3) din aceeasi lege, care precizeaza ca „daca in cuprinsul unui articol se utilizeaza un termen sau o expresie care are in contextul actului normativ un alt inteles decat cel obisnuit, intelesul specific al acesteia trebuie definit in cadrul unui alineat subsecvent. In cazul in care frecventa unor astfel de termeni si expresii este mare, actul normativ trebuie sa cuprinda in structura sa un grupaj de definitii sau o anexa cu un index de termeni”.

Conform acestor norme de tehnica legislativa, intelesul specific al unor termeni utilizati in corpul normelor legale, trebuie sa fie definit in cuprinsul acelor acte normative, in caz contrar sensul acestora fiind determinat prin luarea in considerare a intelesului din limbajul comun, definit de dictionarul explicativ al limbii romane, potrivit art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

In cazul Codului fiscal care, astfel cum s-a aratat, este un act normativ complex, incluzand atat norme cu caracter general (in Titlul I), cat si reglementari specifice unui anumit tip de impozite/taxe/contributii, au fost definiti anumiti termeni comuni in partea cuprinzand „Dispozitii generale”, precizandu-se, in art. 7 alin. (1), ca termenii acolo definiti au semnificatia astfel stabilita „in intelesul prezentului cod”, respectiv, pentru orice tip de impozite/taxe/contributii ce fac obiect de reglementare in cuprinsul Codului fiscal.

Totodata, au fost incluse definitii ale unor termeni si in diferitele titluri consacrate anumitor impozite/taxe/contributii, specificandu-se de fiecare data, ca acele definitii stabilesc sensul unor notiuni „in intelesul prezentului titlu”, adica, doar in cuprinsul reglementarii cu caracter special referitoare la creanta fiscala careia i-a fost dedicat acel titlu.

Trebuie concluzionat astfel ca termenii definiti in Titlul I al Codului fiscal au intelesul astfel delimitat in cuprinsul intregii reglementari din cod, in timp ce definitiile incluse in celelalte titluri ale codului stabilesc aria semantica a unor termeni sau expresii doar pentru creanta fiscala ce face obiect de reglementare a fiecarui astfel de titlu.

Astfel fiind, se constata ca in cadrul Titlului I al Codului fiscal este definita doar notiunea de „activitate”, ca fiind „orice activitate desfasurata de catre o persoana in scopul obtinerii de venit”, aceasta definitie fiind aplicabila spetei, intrucat vizeaza si impozitul pe venit si TVA.

Se observa, de asemenea, ca art. 71 Cod fiscal, de care se prevaleaza reclamantul recurent, este inclus in Titlul III al Codului fiscal, alocat „Impozitului pe venit” ca art. 41 din acest titlu precizeaza care sunt categoriile supuse impozitului pe venit „potrivit prevederilor prezentului titlu”, enumerand, la lit. f) „veniturile din activitati agricole, definite conform art. 71”. Rezulta astfel ca definitia din art. 71 a notiunii in discutie este aplicabila doar in cadrul Titlului III al Codului fiscal, consacrat impozitului pe venit, iar nicidecum in cadrul altui titlu, cum ar fi Titlul VI, rezervat TVA.

Dimpotriva, este de remarcat ca in art. 125 ind. 1 Cod fiscal sunt cuprinse definitii specifice acestui titlu, aratandu-se ca „in sensul prezentului titlu, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:”, fiind aratat la pct. 4 sensul notiunii de „activitate economica”, prin trimitere la dispozitiile art. 127 alin. (2). Este, deci, necesar a se concluziona ca, in materia TVA nu se aplica definitiile din Titlul III date unor termeni, astfel cum sustine recurentul, ci exclusiv cele din Titlul VI al Codului fiscal.

De altfel, aceasta concluzie este fireasca, daca se ia in considerare faptul ca, astfel cum se precizeaza in art. 161 ind. 1 Cod fiscal, Titlul VI al Codului fiscal transpune in legislatia nationala directivele Uniunii Europene in materia TVA, fiind astfel o reglementare in materia dreptului comunitar. Intelesul termenilor dintr-o atare reglementare trebuie determinat prin interpretarea normelor de drept al Uniunii Europene, rezervata CJUE si judecatorilor nationali, in calitatea acestora de judecatori comunitari, fiind necesar sa se asigure stabilirea unui sens unitar pe teritoriul tuturor statelor membre. Astfel, in timp ce reglementarea referitoare la impozitul pe venit apartine exclusiv dreptului national, cea din Titlul VI, privind TVA, face parte dintr-o reglementare de drept comunitar, al carei inteles se determina cu respectarea principiilor prevalentei dreptului Uniunii Europene fata de normele contrare din dreptul intern si cu respectarea obligatiei de interpretare a dreptului intern in conformitate cu dreptul comunitar.

Astfel fiind, se retine ca sensul notiunii de „activitate economica”, definit de art. 127 Cod fiscal, prin preluarea definitiei echivalente din Directiva 112 (Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28.11.2006 privind sistemul comun al TVA), precum si al notiunii de „activitati agricole”, enumerata, intre altele, pentru delimitarea sferei semantice a primului termen, este unul autonom, diferit de cel al unor termeni echivalenti inclusi in alte titluri ale Codului fiscal, putand fi stabilit pe baza interpretarilor cuprinse in hotararile CJUE, fiind corect determinat de catre inspectorii fiscali.

Intr-adevar, atata timp cat art. 127 alin. (1) si (2) nu face vreo distinctie, este corect a se aprecia ca orice activitate agricola intra in sfera de aplicare a TVA, fiind evident ca reclamantul desfasoara activitati de exploatare a unor bunuri corporale, in scopul obtinerii unor venituri cu caracter de continuitate, in cadrul exploatatiei agricole, definita de art. 1 din OUG nr. 108/2001, invocat de acesta.

Or, in jurisprudenta sa, CJUE a interpretat dispozitiile din directivele in materia TVA pornind de la premisa ca definitia data notiunii de „persoana impozabila”, care face trimitere la cea de „activitate economica”, are un spectru larg si cuprinzator, incluzand orice activitate a producatorilor, comerciantilor sau persoanelor care presteaza servicii, respectiv, toate operatiunile care presupun exploatarea bunurilor corporale sau necorporale in scopul obtinerii de venituri cu caracter de continuitate.

Spre exemplu, in hotararea preliminara din cauzele conexate C-180/10 si C-181/10, adoptata la 15.09.2011, s-a precizat, in paragrafele 43-44, ca potrivit 9 alineatul (1) din Directiva TVA, „notiunea de persoana impozabila este definita in raport cu cea de activitate economica. Astfel, existenta unei astfel de activitati este cea care justifica o calificare drept persoana impozabila (a se vedea Hotararea din 3 martie 2005, Fini H, C 32/03, Rec., p. I 1599, punctul 19). In aceasta privinta, trebuie amintit ca definitia notiunii de „activitate economica” de la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva TVA cuprinde orice activitate a producatorilor, comerciantilor sau persoanelor care presteaza servicii si, in special, operatiunile care presupun exploatarea bunurilor corporale sau necorporale in scopul obtinerii de venituri cu caracter de continuitate”.

In speta nu poate fi negat faptul ca activitatea agricola derulata de reclamant in cadrul exploatatiei agricole are natura productiva, reprezentand o exploatare a unor bunuri corporale, in scopul obtinerii unor venituri cu caracter de continuitate, prin valorificarea produselor obtinute de la animale, astfel incat se include, indeniabil, in sfera de aplicare a TVA.

Asadar, contrar sustinerilor recurentului, se constata ca poate fi identificat un temei pentru includerea veniturilor astfel obtinute in sfera de aplicare a TVA, anume, chiar art. 127 alin. 1 si 2, coroborat cu art. 128 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 150 alin. (1), art. 152, art. 153, art. 154 Cod fiscal, aceasta reglementare fiind independenta de cea data impozitului pe venit, in titlul III al Codului fiscal.

Nu poate fi retinut in aceasta privinta nici argumentul reclamantului potrivit caruia TVA se achita doar la valorificarea produselor obtinute din activitatea agricola, aceasta imprejurare de fapt constituind expresia faptului ca operatiunile la care se face astfel referire reprezinta livrari de bunuri, in sensul art. 128 alin. (1) Cod fiscal, astfel incat baza de impozitare se constituie la obtinerea contrapartidei din partea cumparatorului, potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) Cod fiscal, iar cota de TVA se aplica la aceasta baza, astfel incat taxa se colecteaza, in fapt, prin incasarea pretului de livrare a produselor. In nici un caz, deci, nu s-ar putea accepta interpretarea potrivit careia un atare mecanism de colectare a taxei, reglementat de dispozitiile Titlului VI al Codului fiscal ar implica restrangerea sferei de aplicare a taxei la veniturile enumerate de art. 71 Cod fiscal, astfel cum se sustine.

Recurentul se mai prevaleaza in calea de atac de un nou motiv de nelegalitate a actelor administrative fiscale atacate, aratand ca nu se justifica in speta stabilirea creantei fiscale exclusiv in sarcina sa, atata timp cat activitatea agricola in discutie a fost desfasurata in cadrul unei exploatatii agricole, care o includea si pe sotia sa, astfel incat veniturile rezultate se divid intre membrii exploatatiei, rezultand astfel ca acestea puteau fi luate in calcul pentru verificarea depasirii plafonului de scutire la plata TVA doar la valoarea rezultata dintr-o asemenea impartire, iar obligatiile fiscale trebuiau stabilite in mod distinct, pentru fiecare membru al exploatatiei, iar nu in intregime pe seama sa, astfel cum s-a procedat.

Instanta constata ca un atare motiv de nelegalitate nu a fost invocat de catre reclamant nici in cuprinsul contestatiei administrative promovate impotriva deciziei de impunere, nici in cererea de chemare in judecata, ci doar in cererea de recurs. Or, procedand astfel, acesta tinde sa schimbe cauza actiunii in calea de atac, contravenind astfel interdictiei instituite prin art. 478 alin. (2) si (3), la care face trimitere art. 494 NCPC. In consecinta, se constata ca instanta de recurs nu este indreptatita sa analizeze atari motive noi, controlul judiciar avand ca obiect hotararea atacata, in cadrul procesual si pe baza motivelor de fapt si de drept din actiunea cu care a fost investita instanta de fond. Motivele in discutie vor fi deci inlaturate, ca inadmisibile, fara a fi analizate in fond.

Se poate concluziona astfel ca recursul declarat de reclamant este in intregime nefondat, actiunea fiind in mod temeinic si legal respinsa de catre tribunal, atat in ce priveste anularea actelor administrative-fiscale, cat si in ce priveste restituirea sumelor achitate in baza acestor acte de catre reclamant, rezultand, implicit, ca nu sunt incidente dispozitiile art. 182, coroborat cu art. 168 din Noul Cod de procedura fiscala, pentru stabilirea unor dobanzi in sarcina statului, reprezentat de autoritatile fiscale parate, aferente sumelor astfel percepute, de la momentul incasarii lor si pana la restituire.

In urma acestei constatari, Curtea retine necesitatea solicitarii formulate in subsidiar de catre reclamant, in cursul solutionarii caii de atac, de aplicare in speta a dispozitiilor Legii nr. 29/2018, privind anularea unor obligatii fiscale, intrata in vigoare dupa adoptarea sentintei recurate, la data de 21.01.2018.

Se observa ca, astfel cum cu temei se invedereaza in precizarea depusa la dosar de catre reclamant, obligatiile fiscale stabilite in sarcina acestuia, reprezentand TVA de colectat in perioada 01.10.2010-30.06.2016, aferent veniturilor obtinute din activitati agricole, ca urmare a depasirii plafonului de scutire reglementat de art. 152 Cod fiscal vechi, corespunzator art. 310 din Noul Cod fiscal, intra in sfera de aplicare a dispozitiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 29/2018, in conformitate cu care „se anuleaza diferentele de T.V.A., precum si accesoriile aferente acestora, pentru perioadele fiscale anterioare datei de 31 decembrie 2016, stabilite prin decizie de impunere comunicata contribuabilului pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi, ca urmare a depasirii plafonului de scutire de 220.000 lei prevazut la art. 310 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, realizate de catre persoanele fizice, persoanele fizice autorizate, intreprinderile individuale si intreprinderile familiale, cu sediul activitatii economice in Romania, care au realizat activitatile de productie agricola, inclusiv activitatile de transformare a produselor agricole prin alte metode decat cele industriale sau au furnizat servicii agricole utilizand munca manuala proprie si/sau echipamentele specifice”.

Instanta observa ca prin aceste dispozitii legiuitorul a anulat, ex lege, obligatiile fiscale constand in TVA si accesorii, stabilite in sarcina unor contribuabili ce au desfasurat, in perioada de referinta, activitati agricole aducatoare de venituri, care intrau in sfera taxei, fara a se face distinctie dupa cum atari obligatii fiscale au fost stabilite prin acte administrative fiscale contestate sau nu. Nu exista, asadar, nici un impediment pentru a se face aplicarea in speta a acestor dispozitii, retinandu-se ca in acest mod si-au incetat existenta obligatiile fiscale suplimentare de plata stabilite in sarcina reclamantului, astfel incat actele administrative fiscale atacate prin actiune au ramas fara obiect, devenind astfel admisibila solicitarea de anulare a acestora.

De asemenea, instanta observa incidenta in cauza a prevederilor art. 5 din Legea nr. 28/2018 privind anularea unor obligatii fiscale, in conformitate cu care „persoanele care au efectuat plata obligatiilor fiscale pentru care prezenta lege prevede anularea acestora au dreptul la restituirea sumelor achitate”. La dosarul primei instante au fost depuse, la filele 45 - 47, chitante de incasare de la reclamant a sumei totale de 49.704 lei, stabilita in sarcina sa prin decizia de impunere nr. 283/28.09.2016, emisa de parata Administratia Judeteana a Finantelor Publice Hunedoara, fiind astfel dovedita efectuarea de catre acesta a platii obligatiilor fiscale constand in TVA aferenta perioadei 01.10.2010 - 30.06.2016. Or, urmare a anularii obligatiilor de plata a unor astfel de sume, legiuitorul a inteles sa dispuna restituirea sumelor achitate deja pentru stingerea unor astfel de obligatii fiscale. Facand aplicarea acestei dispozitii, se constata ca poate fi admisa solicitarea reclamatului de obligare a paratelor la restituirea sumelor incasate.

Instanta ia act ca, potrivit precizarii depuse pentru termenul de judecata din

2018. reclamantul nu intelege sa solicite acordarea unor dobanzi aferente sumelor astfel achitate, ori plata unor cheltuieli de judecata, in cazul aplicarii dispozitiilor de amnistie fiscala, acesta recunoscand ca in atare situatie nu poate fi stabilita culpa autoritatilor fiscale pentru incasarea sumelor ori culpa lor procesuala.

Fata de aceste considerente, urmeaza a se face aplicarea in speta a dispozitiilor art. 496, 498 NCPC, in sensul ca a admis recursul declarat, a casat sentinta recurata, in sensul ca a admis in parte cererea formulata si precizata de reclamantul A..., impotriva paratelor Administratia Judeteana a Finantelor Publice Hunedoara si Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara si a dispus anularea deciziei de impunere nr. 283/28.09.2016, emisa de parata Administratia Judeteana a Finantelor Publice Hunedoara, precum si a deciziei de solutionare a contestatiei administrative nr. 540/30.03.2017, emisa de parata Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Timisoara, respectiv, obligarea paratelor la restituirea catre reclamant a sumei de 49.704 lei, achitata in baza deciziei de impunere anulate, urmand a se respinge in rest cererea precizata (in partea referitoare la dobanzile aferente sumei astfel restituite).