INLOCUIREA MASURII PREVENTIVE A CONTROLULUI JUDICIAR CU MASURA ARESTARII PREVENTIVE PENTRU NERESPECTAREA MASURILOR DE SUPRAVEGHERE .

 

MODIFICAREA CONDITIILOR CONTROLULUI JUDICIAR.

CARACTERUL FACULTATIV AL DISPOZITIILOR ART. 215 ALIN.7 COD PROC.PEN. CARE NU IMPUN IN ATARE SITUATIA ORGANULUI JUDICIAR INLOCUIREA MASURII PREVENTIVE MAI BLÂNDE CU O MASURA PREVENTIVA MAI ASPRA

CI LASA LA LATITUDINEA ACESTUIA SA APRECIEZE DACA SE IMPUNE SAU NU INLOCUIREA MASURII PREVENTIVE.

 

 Curtea de Apel Ploiesti – Sectia penala si pentru cauze cu minori si familie

Decizia penala nr.307 din 5 decembrie 2016

 

„Potrivit art. 215 alin. (7) Cod proc. pen. in cazul in care, pe durata masurii controlului judiciar, inculpatul incalca, cu rea-credinta, obligatiile care ii revin sau exista suspiciunea rezonabila ca a savârsit cu intentie o noua infractiune pentru care s-a dispus punerea in miscare a actiunii penale impotriva sa, judecatorul de drepturi si libertati, judecatorul de camera preliminara sau instanta de judecata, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune inlocuirea acestei masuri cu masura arestului la domiciliu sau a arestarii preventive, in conditiile prevazute de lege.”

 

  Prin incheierea din sedinta publica din data de 22 noiembrie 2016 Tribunalul Prahova a  dispus, in baza art. 242 alin. 3 Cod proc.penala  rap. la prev. art. 223 alin. 1  lit. a Cod proc.penala, cu referire la art. 202 alin. 1 Cod proc.penala si la art. 238 alin. 2 Cod proc.penala, inlocuirea masurii preventive a controlului judiciar dispus fata de inculpata G A-M-V, fiica lui …,nascuta la data de ….., in mun…., Jud. Prahova, cu domiciliul in…., Jud. Prahova cu masura arestarii preventive pe o durata de 30 de zile, care se calculeaza de la data punerii in executare a mandatului de arestare preventiva.

    Totodata, s-a dispus emiterea mandatului de arestare preventiva de la data ramânerii definitive a prezentei incheieri.

 Cheltuielile judiciare avansate de stat au ramas in sarcina acestuia.

Pentru a hotari astfel, instanta fondului a retinut ca inculpata a fost trimisa in judecata sub control judiciar pentru savârsirea infractiunii prev. de art. 16 alin.1 din Legea nr. 194/2011 cu aplicarea  art. 35 alin.1 cod penal.

La data de 9.11.2016 inculpata a incercat sa paraseasca teritoriul României fiind  identificata pe Aeroportul Otopeni in urma controlului de frontiera.

 Mai retine instanta ca aceasta a incalcat conditiile controlului judiciar fiind incidente disp. art. 215 alin.7  Cod proc.penala, aceasta având interdictia de a parasi limitele teritoriale ale tarii.

La alegerea acestei masuri preventive s-a avut in vedere ca inculpata nu are un domiciliu stabil.

Impotriva acestei incheieri a formulat contestatie inculpata considerând ca nu se impune inlocuirea masurii controlului judiciar cu masura arestarii preventive in conditiile in care nu a cunoscut ca nu are voie sa paraseasca tara, iar aceasta din urma masura este vadit disproportionata fata de acuzatiile aduse.

Examinând contestatia formulata, instanta constata ca este intemeiata pentru cele ce urmeaza:

Inculpata este trimisa in judecata, alaturi de alti inculpati, pentru comiterea infractiunii de  efectuare fara drept, de operatiuni cu produse stiind ca acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, fara a detine autorizatie eliberata in conditiile prev. de Legea nr. 194/2011, fapte incadrate in disp. art. 16 alin.1 din Legea nr. 19/2011 cu aplicarea art. 35 alin.1 Cod  penal, deoarece incepând cu anul 2016, in baza unei intelegeri prealabile cu inculpatii I G si I R G  a comercializat  substante psihoactive ce apartineau inculpatului I G catre un numar de  consumatori de pe raza judetului Prahova, din acestea fiind depistate 6 persoane.

In data de 17.06.2016 fata de inculpata s-a luat masura preventiva a controlului judiciar, masura mentinuta de judecatorul de camera preliminara si de instanta de judecata.

Cauza se afla in faza de judecata netrecându-se insa la cercetarea judecatoreasca.

Pentru data de 9.11.2016 inculpata si-a cumparat bilet de avion cu destinatia Londra la cursa Companiei Wizz Air zbor W6 3003.

Cu ocazia controlului de frontiera inculpata a fost depistata ca având interdictia de a parasi  România fiind sub control judiciar.

Modul in care se presupune ca inculpata a incercat sa se sustraga de la judecata, intrând sub incidenta disp. art.223 alin.1 lit.a teza a-II-a Cod proc.penala, luat separat nu poate conduce la concluzia ca  automat se impune inlocuirea masurii preventive a controlului judiciar cu masura arestarii preventive.

Dupa modul in care se presupune ca a actionat inculpata se constata ca, in niciun caz aceasta nu ar fi putut parasi teritoriul României in conditiile unui control strict al organelor de frontiera la imbarcarea in aeronava.

Biletul de avion este personalizat, imbarcarea in aeronava se face numai dupa un control efectiv, astfel ca suntem in prezenta unei actiuni ce imbraca forma unei  tentative improprii – fara nicio posibilitate de finalizare.

Art. 215 alin.7 Cod proc.penala nu impune in atare situatia organului judiciar inlocuirea masurii preventive   mai blânde cu o masura preventiva mai aspra ci, lasa la latitudinea acestuia sa aprecieze daca se impune sau nu inlocuirea masurii preventive.

In speta, inculpata a recunoscut comiterea faptei si a respectat conditiile controlului judiciar pâna la data de 9.11.2016.

Raportat si la acuzatiile aduse, la numarul redus de acte materiale ce intra in continutul infractiunii  imputate ( sase ),  la valoarea sumelor presupuse a fi incasate ( 6 x 20 lei ), la faza in care se afla cauza, la faptul ca infractiunea este pedepsita cu inchisoarea de la 6 luni la 3 ani  sau cu amenda, la posibilitatea ca inculpata sa apeleze la procedura recunoasterii invinuirii, in care limitele de pedeapsa se reduc cu 1/3, precum si la faptul ca, singura conditie indeplinita pentru a se dispune inlocuirea masurii cu arestul preventiv este cea impusa de art. 223 alin.1 lit.a teza finala Cod proc.pen., instanta considera ca nu se impune inlocuirea masurii controlului judiciar cu masura arestarii preventive, astfel ca, in baza art. 425/1 alin.7 pct.2 lit.a Cod proc.penala se va admite contestatia, se va desfiinta incheierea contestata si rejudecând se va respinge cererea de inlocuire a masurii controlului judiciar cu masura arestarii preventive.

In contextul celor mentionate mai sus, pentru ca inculpata sa fie supusa unei supravegheri mai riguroase, in baza art. 213 alin.6 rap. la art. 215 alin.9 in referire la art. 215 alin.8 Cod proc.pen. se va modifica masura controlului judiciar luata fata de contestatoarea inculpata, in sensul ca, in baza art. 215 alin.2 lit.a Cod proc.pen., se impune acesteia obligatia de a nu parasi limita teritoriala a judetului Prahova. In loc de a nu parasi tara.

O copie de pe prezenta urmeaza a fi comunicata institutiilor si organelor prev. de art. 215 alin.4 si 5 Cod proc.penala.

Conform art. 275 alin.3 Cod proc.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat vor ramâne in sarcina acestuia.

 

                                                                                  (Judecator, Aurel Pusca)

 

 

COOPERARE JUDICIARA INTERNATIONALA IN MATERIE PENALA. RECUNOASTEREA SI EXECUTAREA HOTARÂRILOR JUDECATORESTI STRAINE. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT A SENTINTEI DEFINITIVE DE RECUNOASTERE INTEGRALA A UNEI HOTARÂRI DEFINITIVE DE CONDAMNARE PRONUNTATA DE AUTORITATEA JUDICIARA STRAINA IN CONDITIILE PREVAZUTE DE ART. 162 RAP. LA ART. 158 SI ART. 160 ALIN. 3 DIN LEGEA 302/2004 PRIVIND COOPERAREA JUDICIARA INTERNATIONALA IN MATERIE PENALA. STRUCTURA PLURALITATII INFRACTIONALE IN CAZUL UNEI INFRACTIUNI COMISE PE TERITORIUL ROMÂNIEI RAPORTAT LA ALTE INFRACTIUNI COMISE PE TERITORIUL STATULUI STRAIN. INAPLICABILITATEA DISPOZITIILOR LEGALE PRIVIND REPUNEREA IN INDIVIDUALITATEA LOR A PEDEPSELOR APLICATE DE AUTORITATEA JUDICIARA STRAINA.

 

Curtea de Apel Ploiesti – Sectia Penala si pentru cauze cu minori si de familie

Decizia penala nr.1090 din  28 septembrie 2016

 

„In conditiile in care recunoasterea hotarârii definitive de condamnare pronuntata de autoritatea judiciara straina a avut loc, dupa cum reiese din dispozitivul sentintei definitive de recunoastere, in conditiile prevazute de art. 162 rap. la art. 158 si art. 160 alin. 3  din legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, cu modificarile si completarile ulterioare, rezulta ca sentinta de recunoastere a dobândit autoritate de lucru judecat si deci nu poate opera o repunere in individualitatea lor, a pedepselor aplicate de statul strain pentru o pluralitate infractionala. Ca atare, numai pedeapsa definitiva integral recunoscuta este cea in raport de care se stabileste tratamentul sanctionator pentru concursul infractional in componenta caruia intra si infractiunea dedusa judecatii in România.”

 

Prin sentinta penala nr.236/05.05.2016 pronuntata de Judecatoria Târgoviste, in baza art. 386 alin. 1 C. proc. pen., s-a schimbat incadrarea juridica data faptei, retinuta prin rechizitoriu in sarcina inculpatului U.C.G., din infractiunea de tâlharie calificata prevazuta de art. 233 – art. 234 alin. 1 litera d C. pen. in infractiunea de tâlharie calificata prevazuta de art. 211 alin. 1 si alin. 2 literele b si c C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen.

In baza art. 211 alin. 1 si alin. 2 literele b si c C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen. raportat la art. 375 si art. 396 alin. 10 C. proc. pen, inculpatul U.C.G. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani si 4 luni inchisoare pentru savârsirea infractiunii de tâlharie calificata, persoana vatamata F.I.G.

In baza la art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 C. pen. din 1969, inculpatului i s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevazute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a si lit. b C. pen. din 1969.

S-a constatat ca infractiunea pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin prezenta sentinta penala este concurenta cu infractiunile pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani si 6 luni inchisoare, prin sentinta penala 42915/2007 din data de 26.03.2009 pronuntata de Tribunalul Ordinar din Roma confirmata prin hotarârea nr. 7735/2009 din data de 16.11.2009 a Curtii de Apel din Roma, ramasa definitiva la data de 02.12.2010, prin hotarârea nr. 18486/2010 a Curtii Supreme de Casatie nr. 713/24.10.2013, recunoscuta in temeiul art. 162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 prin sentinta penala nr. 266/23.05.2013 pronuntata in dosarul nr. 1002/2/2013, de Curtea de Apel Bucuresti, definitiva la data de 06.09.2013, prin neexercitarea caii de atac.

In baza art. 33 lit. a si 34 alin. 1 lit. b Cod penal din 1969, s-a contopit pedeapsa de 3 ani si 4 luni inchisoare aplicata prin prezenta cu pedeapsa de 15 ani si 6 luni inchisoare, inculpatul U.C.G. urmând a executa pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa de 15 ani si 6 luni inchisoare.

A mai constatat prima instanta ca prin sentinta penala nr. 266/23.05.2013 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti prin care a fost recunoscuta sentinta penala 42915/2007 din data de 26.03.2009 pronuntata de Tribunalul Ordinar din Roma, inculpatului i-a fost aplicata pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevazute de art. 64 alin. 1 lit. a, b, d si e C. pen. din 1969, iar prin sentinta penala nr. 521/18.03.2015 pronuntata in dosarul nr. 98/262/2015, de Judecatoria Moreni, modificata in parte prin decizia penala nr. 124/08.05.2015 pronuntata de Tribunalul Dâmbovita, inculpatului i-a fost aplicata pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prevazute de art. 66 alin. 1 lit. a, b, e si f C. pen. din 1969, pentru o perioada de 5 ani.

In baza la art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 C. pen. din 1969, inculpatului i s-a interzis exercitarea drepturilor prevazute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, b, d si e C. pen. din 1969.

S-a aplicat pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prevazute de art. 66 alin. 1 lit. a, b, e si f C. pen. pe o perioada de 5 ani.

In temeiul art. 36 alin. 3 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa de 15 ani si 6 luni inchisoare, perioada executata de la data de 23.09.2007, la zi.

S-a dispus anularea mandatatului de executare a pedepsei nr. 304/27.09.2013 emis in baza sentintei penale nr. 266/27.05.2013 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti in dosarul nr. 1002/2/2013, definitiva la data de 06.09.2013, prin neexercitarea caii de atac si emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei conform prezentei hotarâri, la ramânerea definitiva a acesteia.

In baza art. 397 alin. 1, art. 19 si art. 23 alin. 3 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ. din 1864, s-a admis actiunea civila formulata de partea civila F.I.G. . si s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 400 de lei, cu titlu de daune materiale, catre partea civila F.I.G.

In baza art. 274 alin. 1 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat  la plata sumei de 841 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare in favoarea statului, din care suma de 741 lei aferenta urmaririi penale.

Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut ca prin rechizitoriul nr. 3056/P/2012 al Parchetului de pe lânga Judecatoria Târgoviste a fost trimis in judecata inculpatul U.C.G. sub aspectul savârsirii infractiunii de tâlharie calificata prevazuta de art. 233 – 234 alin. 1 litera d C. pen.

In actul de sesizare s-a retinut ca, in noaptea de 04/05.11.2006, in timp ce se deplasa cu autoturismul persoanei vatamate F.I.G., inculpatul l-a deposedat pe acesta din urma, prin exercitarea de acte de violenta, de mai multe bunuri, respectiv un radiocasetofonul auto marca Sony cu fata detasabila de culoare argintie, cheile din contactul masinii, o cutie de telefon marca Alcatel in care se aflau actele si incarcatorul telefonului.

Prin incheierea din data de 12.04.2016, in temeiul art. 346 alin. 2 C.proc.pen., judecatorul de camera preliminara a constatat legalitatea sesizarii instantei cu rechizitoriul Parchetului de pe lânga Judecatoria Târgoviste, legalitatea administrarii probelor si a efectuarea actelor de urmarire penala si a dispus inceperea judecatii.

In cursul judecatii, constatând, conform art. 349 C. proc. pen., ca probele administrate in faza urmaririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei si tinând cont de cererea inculpatului care a recunoscut faptele asa cum acestea au fost retinute in actul de sesizare al instantei si a solicitat ca judecata sa aiba loc numai pe baza probelor administrate in cursul urmaririi penale si a inscrisurilor prezentate de parti, instanta de fond, apreciind ca sunt indeplinite conditiile prevazute de dispozitiile art. 374 alin. 4 C. proc. pen. si art. 349 C. proc. pen.,  a dispus ca judecarea cauzei sa se faca potrivit procedurii prevazute de art. 375 C. proc. pen.

Evaluând probele administrate in cauza, instanta de fond a constatat ca situatia de fapt retinuta a fost dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila, urmând ca inculpatului sa i se stabileasca raspunderea penala pentru savârsirea faptei de tâlharie retinuta in actul de sesizare.

In drept, prima instanta a constatat ca fapta inculpatului, descrisa mai sus, intruneste elementele constitutive ale infractiunii de tâlharie calificata.

Pentru stabilirea legii penale mai favorabile, instanta de fond a procedat la analiza comparativa a infractiunii de tâlharie calificata, prevazuta de art. 233 – art. 234 alin. 1 litera d din Codul penal, cu tâlharia calificata prevazuta de art. 211 alin. 1 si alin. 2 literele b si c din Codul penal din 1969, raportat la analiza globala a celor doua legi poenale, asa incât s-a concluzionat astfel ca vechiul cod penal apare ca fiindu-i mai favorabil inculpatului.

Asadar, având in vedere data comiterii faptei, regimul sanctionator al concursului de infractiuni, fata si de decizia nr. 265/06.05.2014 a Curtii Constitutionale, referitoare la neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 5 C. pen., in masura in care combina prevederi din legi succesive in stabilirea si aplicarea legii penale mai favorabile, instanta de fond a identificat drept lege penala mai favorabila legea veche, astfel incât, in baza art. 386 alin. 1 C. proc. pen., a schimbat incadrarea juridica data faptei, asa cum a fost retinuta in rechizitoriu, de care este acuzat inculpatul U.C.G., din infractiunea de tâlharie calificata prevazuta de art. 233 – art. 234 alin. 1 litera d din Codul penal in infractiunea de tâlharie calificata prevazuta de art. 211 alin. 1 si alin. 2 literele b si c din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

In ceea ce priveste individualizarea pedepsei, la alegerea pedepselor si la individualizarea cuantumului acestora, instanta de fond a avut in vedere criteriile generale de individualizare prevazute de art. 72 din Codul penal din 1969, respectiv de limitele de pedeapsa, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului si de imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.

Constatând ca a admis cererea inculpatului si a dispus ca judecata sa aiba loc numai in baza probelor administrate in cursul urmaririi penale si a inscrisurilor prezentate de parti, prima instanta a redus limitele pedepsei inchisorii cu o treime ca urmare a aplicabilitatii prevederilor art. 396 alin 10 C. proc. pen., limitele speciale fiind cuprinse intre 3 ani si 4 luni si 12 ani si 8 luni inchisoare.

Aplicând criteriile prevazute de art. 72 din Codul penal din 1969, instanta de fond a avut in vedere faptul ca infractiunea savârsita are un grad ridicat de pericol social si ca modalitatea de savârsire a acesteia releva o periculozitate ridicata a inculpatului, circumstantele de comitere a faptei conturând un profil al unei persoane cu un comportament agresiv si care da dovada de o totala lipsa de respect fata de autoritatile statului si de o mare indrazneala infractionala.

Prima instanta a avut in vedere si faptul ca inculpatul a fost trimis in judecata dupa aproximativ 10 ani de la savârsirea faptei care face obiectul actiunii penale prezente si ca pedepsele trebuie aplicate cât mai aproape de momentul savârsirii faptei care atrage sanctiunea, pentru ca acestea sa-si atinga scopul.

In continuare, analizând fisa de cazier judiciar, instanta de fond a constatat ca infractiunea pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului prin prezenta sentinta penala este concurenta cu infractiunile pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani si 6 luni inchisoare, prin sentinta penala 42915/2007 din data de 26.03.2009 pronuntata de Tribunalul Ordinar din Roma confirmata prin hotarârea nr. 7735/2009 din data de 16.11.2009 a Curtii de Apel din Roma, ramasa definitiva la data de 02.12.2010, prin hotarârea nr. 18486/2010 a Curtii Supreme de Casatie nr. 713/24.10.2013, recunoscuta in temeiul art. 162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 prin sentinta penala nr. 266/23.05.2013 pronuntata in dosarul nr. 1002/2/2013, de Curtea de Apel Bucuresti, definitiva la data de 06.09.2013, prin neexercitarea caii de atac, astfel incât in cauza devin incidente prevederile art. 34 alin. 1 C.pen., privind concursul real de infractiuni, motiv pentru care, in baza art. 33 lit. a si 34 alin. 1 lit. b Cod penal din 1969, instanta de fond a contopit pedeapsa de 3 ani si 4 luni inchisoare aplicata prin prezenta sentinta, cu pedeapsa de 15 ani si 6 luni inchisoare, inculpatul U.C.G. urmând a executa pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa de 15 ani si 6 luni inchisoare.

Prima instanta nu a procedat la descontopirea pedepsei anterior mentionata având in vedere considerentele Deciziei nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata anterior in recurs in interesul legii, in sensul ca instanta nu poate inlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea cumulului aritmetic, dispusa prin hotarârea statului de condamnare, cu aceea a cumulului juridic prevazuta de Codul penal român, decizie care s-a retinut ca este aplicabila in speta.

Pentru a proceda astfel, instanta de fond a avut in vedere principiul legalitatii incriminarii si principiul autoritatii de lucru judecat. Potrivit primului principiu, nicio pedeapsa nu poate fi aplicata decât daca era prevazuta de legea penala in momentul savârsirii infractiunii (nulla poena sine lege). De asemenea, nu pot fi aplicate alte pedepse decât cele prevazute de lege pentru infractiunea respectiva.

Principiul autoritatii de lucru judecat (care are doua efecte de natura diferita: un efect pozitiv, si anume acela ca hotarârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusa in executare si un efect negativ care consta in faptul ca hotarârea cu autoritate de lucru judecat, datorita faptului ca dobândeste valoare de adevar in ceea ce priveste fapta si persoana judecata, creeaza un obstacol in reanalizarea, de catre instanta, a conflictului solutionat definitiv) sau principiul intangibilitatii lucrului judecat poate fi influentat doar prin aparitia unei legi noi unde maximul special prevazut de aceasta este mai mic decât pedeapsa aplicata in baza legii vechi.

S-a apreciat astfel ca, in situatia in care s-ar fi descontopit pedepsele stabilite prin sentinta pronuntata de autoritatea judiciara straina, s-ar incalca principiul autoritatii de lucru judecat al modalitatii in care s-a realizat contopirea de catre instantele italiene.

De asemenea, s-a mai retinut si ca hotarârea de condamnare isi pastreaza caracterul de extraneitate si dupa recunoasterea sa de catre autoritatile judiciare române, astfel ca nu poate fi convertita in hotarâre a unei instante judecatoresti din România, intrucât s-ar aduce atingere autoritatii de lucru judecat a hotarârii judecatoresti careia prin recunoastere i se confera doar puterea de a-si produce efectele juridice recunoscute de legea româna.

In plus, cu privire la concursul de infractiuni, dispozitiile legii române privind cooperarea judiciara internationala in materie penala se refera la incompatibilitatea duratei pedepsei rezultante cu legislatia nationala, iar nu la incompatibilitatea sistemelor prin care se determina pedeapsa rezultanta.

Impotriva acestei sentinte, in termen legal a formulat apel inculpatul U.C.G., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie, din perspectiva aplicarii gresite a regulilor de reglementeaza concursul de infractiuni, in raport de  intreaga pluralitate infractionala care include si hotarârea anterioara de condamnare pronuntata de autoritatea judiciara straina.

Sub acest aspect, a sustinut apelantul inculpat ca se impunea ca instanta de fond sa descontopeasca pedepsele stabilite prin sentinta de condamnare pronuntata de statul italian si sa dispuna recontopirea cu pedeapsa aplicata in prezenta cauza, in final pedeapsa rezultanta care urmeaza sa fie executata fiind mult mai redusa decât cea stabilita prin sentinta atacat, in concret urmând ca inculpatul sa execute pedeapsa de 10 ani si 8 luni inchisoare, pedeapsa cea mai grea pentru intregul concurs infractional.

S-a solicitat admiterea caii de atac, desfiintarea sentintei si aplicarea regulilor cumulului juridic raportat la intreaga pluralitate infractionala astfel constituita, cu consecinta reducerii pedepsei rezultante de executat, la durata finala mentionata mai sus.

Apelul nu este fondat.

Instanta de fond a retinut in mod corect si complet situatia de fapt si a realizat o justa interpretare si apreciere a mijloacelor de proba legal administrate in cursul urmaririi penale (astfel cum aceasta legalitate a fost constatata prin incheierea din data de  12.04.2016 emisa de judecatorul de camera preliminara de la instanta de fond, prin care s-a luat act de faptul ca nu au fost formulate de catre inculpat cereri si exceptii cu privire la legalitatea administrarii probelor si a efectuarii actelor de urmarire penala in prezenta cauza, nici din oficiu nu au fost invocate, astfel incât s-a dispus inceperea judecatii), dar si a celor administrate pe parcursul  judecatii in prima instanta, din care rezulta atât existenta faptei pentru care inculpatul apelant a fost trimis in judecata prin rechizitoriu, cât si savârsirea acesteia cu vinovatie, in forma ceruta de lege, de catre inculpat.

Incadrarea juridica a faptei comise de apelantul inculpat este legala, iar solutia de condamnare a acestuia pentru infractiunea ce constituie obiectul sesizarii instantei este justa, fiind in intregime confirmata prin mijloacele de proba legal administrate in decursul urmaririi penale, dublate, asa cum cer dispozitiile legale in vigoare, de recunoasterea vinovatiei de catre autorul faptei,  existenta faptei si savârsirea sa cu vinovatie de catre inculpat fiind in afara oricarei indoieli rezonabile, iar declaratia de recunoastere a invinuirii  corespunde situatiei de fapt, fiind in egala masura confirmata de restul probelor administrate, actiunea penala fiind asadar judicios solutionata prin dispunerea unei solutii de condamnare, care, de altfel, nu a fost criticata de catre inculpat in motivele ce fundamenteaza prezenta cale de atac.

In continuare, verificând criticile inculpatului, in corelatie directa cu problema aplicarii legii penale mai favorabile, conform art.5 alin.1 Cod penal asa cum a fost interpretat prin Decizia de neconstitutionalitate nr.265/2014, Curtea a constatat, la examinarea din oficiu a cauzei, in acord cu opinia instantei de fond, ca legea mai favorabila inculpatului este Codul penal din 1969, sub imperiul caruia a avut loc consumarea activitatii infractionale.

Considerentele principale care au fundamentat opinia Curtii sunt cele legate de tratamentul sanctionator al formelor pluralitatii infractionale, respectiv al concursului de infractiuni incident in cauza, in raport de hotarârea de condamnare pronuntata de statul italian si recunoscuta de statul român, sens in care s-a observat ca la primul grad de jurisdictie s-a apreciat in mod corect ca se impune a se acorda prioritate, in cadrul analizei globale, compararii acestei institutii ce produce neindoielnic efecte juridice in cadrul raportului de drept penal dedus judecatii, chiar daca sub imperiul codului penal anterior, tratamentul sanctionator pentru infractiunea de tâlharie calificata era mai aspru fata de cel din actuala lege penala.

Astfel, este adevarat ca regimul sanctionator al tâlhariei calificate sub imperiul codului penal din 1969 prevedea pedeapsa inchisorii de la 5 la 20 de ani pentru infractiunea dedusa judecatii, fata de pedeapsa inchisorii de la 3 la 10 ani aplicabila in cadrul noului cod penal.

Insa, spre deosebire de codul penal actual, cel anterior nu impunea in mod obligatoriu aplicarea unui spor de pedeapsa in cazul concursului de infractiuni, ci acest spor avea un caracter facultativ, observându-se totodata ca instanta de fond  nu a considerat necesar sa aplice acest spor facultativ.

Or, observându-se intreaga structura a pluralitatii infractionale astfel constituita, este evident ca aplicarea regulilor concursului de infractiuni reprezinta un aspect esential, care produce efecte certe in privinta inculpatului, astfel incât analiza acestui aspect devine preeminenta in stabilirea legii penale mai favorabile, asa cum corect s-a apreciat la primul grad de jurisdictie, fara ca acest aspect sa fie criticat in cadrul prezentei cai de atac.

Examinând in continuare criticile inculpatului, Curtea a constatat ca, intr-adevar, prin sentinta penala nr. 266/23.05.2013 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti prin care a fost recunoscuta sentinta penala 42915/2007 din data de 26.03.2009 pronuntata de Tribunalul Ordinar din Roma, confirmata prin hotarârea nr. 7735/2009 din data de 16.11.2009 a Curtii de Apel din Roma, ramasa definitiva la data de 02.12.2010, prin hotarârea nr. 18486/2010 a Curtii Supreme de Casatie nr. 713/24.10.2013.

Prin aceasta sentinta definitiva, autoritatea judiciara italiana a dispus condamnarea inculpatului pentru un concurs de infractiuni comis pe teritoriul statului italian, in raport de care a fost stabilita pedeapsa rezultanta finala de 15 ani si 6 luni inchisoare, care a fost ca atare recunoscuta de statul român.

Aplicarea regulilor sanctionatoare specifice concursului de  infractiuni a fost in mod just realizata la primul grad de jurisdictie, iar stabilirea pedepsei rezultante a fost corect  efectuata, fara a putea opera, asa cum sustine inculpatul, o repunere in individualitatea lor a pedepselor aplicate de autoritatea judiciara straina.

Asa cum in mod corect s-a retinut de prima instanta, hotarârea de condamnare pronuntata de statul italian a fost recunoscuta in intregime de statul român, dar aceasta recunoastere nu poate avea ca efect repunerea in individualitatea lor a pedepselor aplicate pentru concursul infractional comis in Italia si aplicarea regulilor cumulului juridic fata de toate infractiunile, deci si cele comise in Italia si cele comise in România, urmata de diminuarea pedepsei rezultante finale.

Aceasta deoarece hotarârea de condamnarea pronuntata de statul italian a fost integral si nu partial recunoscuta in România, chiar daca pedeapsa recunoscuta a fost aplicata pentru un concurs infractional comis in Italia, asa incât, recunoscându-se integral pedeapsa finala, instanta nationala nu a dispus adaptarea pedepselor aplicate pentru concursul infractional si nici nu a dispus stabilirea unei sau unor alte pedepse pentru infractiunile comise in Italia.

Or, recunoasterea hotarârii definitive de condamnare pronuntata de autoritatea judiciara italiana a avut loc, dupa cum reiese din dispozitivul sentintei de recunoastere, in conditiile prevazute de art. 162 rap. la art. 158 si art. 160 alin. 3  din legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, cu modificarile si completarile ulterioare, potrivit carora ,, obiectul procedurii de recunoastere il constituie verificarea conditiilor prevazute de art. 155 si in cazul in care sunt indeplinite, recunoasterea si executarea pedepsei aplicate de instanta straina’’.

Asadar, nu au fost retinute disp. art. 160 alin. 4 din legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, cu modificarile si completarile ulterioare, conform carora recunoasterea sentintei de condamnarea este numai partiala in situatia in care ,,conditiile recunoasterii sunt indeplinite numai pentru o parte din infractiuni, in situatia in care persoana a fost condamnata pentru mai multe infractiuni’’, cu atât mai mult cu cât o astfel de recunoastere partiala nu ar fi putut sa fie efectuata de statul român decât daca statul solicitant, deci statul italian, ar fi fost de acord cu o astfel de recunoastere partiala, fiind asadar obligatorie, conform art. 160 alin. 4 din legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, cu modificarile si completarile ulterioare, ca ,,statul român sa solicite statului emitent sa precizeze in ce conditii este de acord cu recunoasterea partiala si daca isi mentine certificatul’’  .

Dimpotriva, asa cum s-a aratat mai sus, rezulta in mod expres atât din dispozitivul, cât si din considerentele sentintei de recunoastere pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, ca aceasta recunoastere a fost efectuata integral si nu partial, asa incât pedeapsa recunoscuta este aceea de 15 ani si 6 luni inchisoare, prin urmare aceasta fiind pedeapsa in raport de care se stabileste concursul infractional cu pedeapsa aplicata pentru infractiunea dedusa judecatii in prezenta cauza.

Cum pedeapsa recunoscuta in mod definitiv in România este aceea de 15 ani si 6 luni inchisoare, este evident ca aceasta nu mai poate fi repusa in individualitatea pedepselor componente, chiar daca pe teritoriul statului italian inculpatul a comis un concurs de infractiuni care a atras aplicarea de pedepse separate, urmata de aplicarea acestei  rezultante finale.

De altfel, s-a mai observat ca in dispozitivul si considerentele sentintei definitive de recunoastere nu sunt descrise si analizate defalcat componentele concursului infractional comis in Italia si nici pedepsele aplicate pentru aceste infractiuni separate, asa incât nu s-ar putea sustine ca ar fi operat o recunoastere partiala, din moment ce instanta a analizat numai pedeapsa finala recunoscuta, aceea de 15 ani si 6 luni inchisoare.

Dupa cum in mod corect se observa in considerentele sentintei apelate, sentinta de recunoastere a dobândit autoritate de lucru judecat si ca atare nu poate in niciun un caz opera o repunere a pedepselor in individualitatea lor, deoarece aceasta ar atrage o incalcare a autoritatii de lucru judecat, incompatibila cu procedura recunoasterii si executarii hotarârii judecatoresti straine, asa cum este definita si reglementata de legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, cu modificarile si completarile ulterioare

In consecinta, Curtea a constatat ca in mod corect instanta de fond a retinut structura pluralitatii infractionale din prezenta cauza, ca fiind compusa din pedeapsa de 15 ani si 6 luni inchisoare recunoscuta in România, si pedeapsa aplicata pentru infractiunea dedusa judecatii, aceea de 3 ani si 4 luni inchisoare, iar regulile cumulului juridic specifice sanctionarii concursului de infractiuni din legea penala anterioara, mai favorabila, au fost in mod judicios aplicate in raport de aceste componente ale pluralitatii infractionale, asa incât pedeapsa rezultanta finala de 15 ani si 6 luni inchisoare a fost corect stabilita conform art. 33,  art. 34 si art. 36 Cod penal din 1969, fara a aprecia ca s-a impune adaugarea unui spor facultativ de pedeapsa, neexistând deci temeiuri legale pentru a se determina o alta pedeapsa rezultanta finala de executat, asa cum sustine apelantul.

Pentru aceste argumente, apelul declarat de inculpat a fost respins, conform art.421 pct.1 lit.b C.pr.penala.

(judecator Georgescu Cristina )