Individualizarea legală a pedepselor, individualizarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei în cadrul modalităţii de executare a pedepsei prin aplicarea suspendării sub supraveghere. Ucidere din culpă. Daune morale

 

Cuprins pe materii: Drept penal - individualizarea legală a pedepselor, individualizarea obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei în cadrul modalităţii de executare a pedepsei prin aplicarea suspendării sub supraveghere, ucidere din culpă. Drept procesual penal - procedura prev. de art. 375 Cod procedură penală, soluţionarea acţiunii civile în procesul penal

Indice alfabetic: suspendarea sub supraveghere, culpă concurentă, acţiune civilă, daune morale, obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării, procedura recunoaşterii învinuirii .

Temei de drept: art.192 Cod penal, art. 74, 91 Cod penal, art. 1371 Cod civil, art. 375 Cod procedură penală

Culpa concurentă a victimei nu conduce la reducerea proporţională a limitelor de pedeapsă, ci produce efecte juridice, în limitele prev. de art. 74 Cod penal, în aprecierea criteriilor generale de individualizare a pedepsei si în ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor, în latură civilă, în conformitate cu disp. art.

1371 Cod civil, căci
actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

In condiţiile în care, prin rechizitoriul emis în cauză, procurorul a reţinut culpa comună, în sarcina inculpatului şi a victimei în producerea accidentului rutier din 26.10.2015, iar inculpatul a recunoscut în totalitate fapta reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu, critica invocată de acesta în motivele de apel referitor la nivelul culpei sale în producerea respectivului accident nu poate fi primită, deoarece recunoaşterea în cadrul procedurii abreviate are caracter ireversibil.

In cauza de faţă, este nejustificată individualizarea obligaţiei prev. de art. 93 alin. 2 lit. d Cod penal. Curtea reţine că
această măsură restrictivă trebuie examinată şi în raport de dispoziţiile art. 2 din protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea constată că aceasta este prevăzută de lege în art. 93 alin. 2 lit. d C.pen. ca obligaţie aferenta suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii, dispoziţie care îndeplineşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate impuse de jurisprudenţa Curţii ca şi calităţi ale legii. Totodată, interdicţia urmăreşte un scop legitim: siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale. Măsura nu este necesară şi nici proporţională cu situaţia care o justifică.

Pentru ca despăgubirile stabilite să reprezinte o reparare completă a prejudiciului material, respectiv moral, stabilit şi pentru ca beneficiarii despăgubirilor să nu fie lipsiţi de o parte a acestui beneficiu dacă plata despăgubirilor s-ar face cu întârziere, este necesar ca cel care urmează a plăti despăgubirile, în speţă partea responsabilă civilmente, să fie obligat şi la dobânzi şi actualizări prin raportare la rata inflaţiei. Acestea din urmă(actualizările) nu pot fi acordate atunci când părţile civile au solicitat despăgubirile în monedă străină .
O astfel de constituire de parte civilă, în monedă străină are tocmai rolul de a feri părţile de riscul de depreciere al monedei naţionale.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia penală nr.

848/29.11.2018

Prin sentinţa penală nr. 1986 din data de 29.06.2018, pronunţată de Judecătoria Iaşi s-au dispus următoarele:

„În baza art. 192 alin. 2 Cod Penal raportat la art. 396 alin.1 şi alin. 10 Cod Procedură Penală condamnă pe inculpatul B.A, la o pedeapsă de 1 an şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „ucidere din culpă” (faptă săvârşită la 26.10.2015), proporţional cu grad de culpă de 50%.

în baza art. 67 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a, b,h Cod Penal, stabileşte pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice,de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine,purta şi folosi orice categorie de arme, pe o durată de 2 ani.

în baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a, b,h Cod Penal stabileşte pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice,de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a deţine,purta şi folosi orice categorie de arme.

În baza art. 91 Cod Penal dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei de 1-un-an şi 10-zece-luni închisoare şi a pedepselor accesorii şi stabileşte un termen de supraveghere de 2 ani, în baza art. 92 alin. 1 Cod Penal care se calculează de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.

În baza art. 68 alin. 1 lit. b Cod Penal pedepsele complementare aplicate inculpatului se vor executa de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 93 alin. 1 Cod Penal obligă inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

1. să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;
2. să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
3. să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
4. să comunice schimbarea locului de muncă;
5. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza disp.art.93 aln. 2 Cod Penal impune inculpatului B.A să respecte obligaţia constînd în a nu părăsi teritoriul României,fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. 3 Cod Penal pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta timp de 60 zile lucrătoare muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Comunei Holboca jud.Iaşi sau în cadrul Direcţiei de Asistenţă Comunitară - Căminul de bătrâni „Sf Împăraţi Constantin şi Elena”, în condiţiile stabilite de instanţă,afară de cazul în care,din cauza stării de sănătate,nu poate presta această muncă.

În temeiul art. 404 alin. 2 Cod Procedură Penală atrage atenţia inculpatului B.A asupra dispoziţiilor art. 96 Cod Penal privind revocarea suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare a măsurilor impuse, a neîndeplinirii obligaţiilor civile ori a săvârşirii de noi infracţiuni pe durata termenului de supraveghere.

În baza art. 19 alin. 2, alin. 5, art. 25 alin. 1 Cod Procedură Penală raportat la art. 1357 Cod Civil şi la art. 50 alin. 1 şi art. 54 din Legea 136/1995, obligă partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A ., către partea civilă PPM - cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat F.L a sumei de 20.000 EURO cu titlu de daune morale (proporţional cu un grad de culpă de 50%), sumă actualizată cu rata inflaţiei, la care se adaugă dobânda legală de la data producerii prejudiciului, respectiv 26.10.2015, până la achitarea prejudiciului.

În baza art. 19 alin. 2, alin. 5, art. 25 alin. 1 Cod Procedură Penală raportat la art. 1357 Cod Civil şi la art. 50 alin. 1 şi art. 54 din Legea 136/1995, obligă partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A ., la plata către partea civilă B.G. -cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat F.L a sumei de 20.000 EURO cu titlu de daune morale (proporţional cu un grad de culpă de 50%), sumă actualizată cu rata inflaţiei, la care se adaugă dobânda legală de la data producerii prejudiciului, respectiv 26.10.2015, până la achitarea prejudiciului.

În baza art. 19 alin. 2, alin. 5, art. 25 alin. 1 Cod Procedură Penală raportat la art. 1357 Cod Civil şi la art. 50 alin. 1 şi art. 54 din Legea 136/1995, obligă partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A ., la plata către partea civilă B.C. - cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat F.L. a sumei de 10.500 EURO cu titlu de daune morale (proporţional cu un grad de culpă de 50%), sumă actualizată cu rata inflaţiei, la care se adaugă dobânda legală de la data producerii prejudiciului, respectiv 26.10.2015, până la achitarea prejudiciului.

În baza art. 19 alin. 2, alin. 5, art. 25 alin. 1 Cod Procedură Penală raportat la art. 1357 Cod Civil şi la art. 50 alin. 1 şi art. 54 din Legea 136/1995, obligă partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A ., la plata către partea civilă B.I. - cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat F.L. a sumei de 10.500 EURO cu titlu de daune morale (proporţional cu un grad de culpă de 50%), sumă actualizată cu rata inflaţiei, la care se adaugă dobânda legală de la data producerii prejudiciului, respectiv 26.10.2015, până la achitarea prejudiciului.

În baza art. 19 alin. 2, alin. 5, art. 25 alin. 1 Cod Procedură Penală raportat la art. 1357 Cod Civil respinge cererea formulată de partea civilă PPM - cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat F.L. privind acordarea de daune materiale.

În baza art. 272, art. 276 alin. 1 şi alin. 4 Cod Procedură Penală obligă partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A ., la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli judiciare făcute de părţile civile,respectiv onorariu apărător ales.

În baza art. 272, art. 274 alin. 1 şi alin. 3 Cod Procedură Penală obligă partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A ., la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.”

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut următoarele:

„Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lîngă Judecătoria Iaşi realizat în dosarul penal nr.14261/P/2015 din data de 13.12.2017 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.A pentru săvîrşirea infracţiunii de „ucidere din culpă”,faptă prevăzută şi pedepsită de art.192 aln. 2 Cod penal,reţinîndu-se în sarcina inculpatului B.A aceea că la data de 26.10.2015, jurul orelor 13:30, a condus autoutilitara marca Peugeot Boxer înmatriculată cu numărul B- XX-ZZZ, pe raza localităţii P., com. Schitu Duca, jud.Iaşi, împrejurare în care a surprins şi accidentat pe victima B.M., care a decedat şi în contextul în care inculpatul B.A. putea evita producerea accidentului dacă s-ar fi deplasat cu o viteză de cel mult 79 km/h-viteza de deplasare a inculpatului fiind de 97,5km/h, iar victima B.M. putea preveni producerea accidentului dacă nu ar fi traversat prin loc nepermis şi fără asigurare,concluzii rezultate din raportul de expertiză criminalistică nr.165/22.09.2017 realizat de Ministerul Justiţiei - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi şi, datorită noilor dispoziţii legale intrate în vigoare la data de 01.02.2014, instanţa a aplicat regulile de procedură prevăzute în noul cod, şi anume:dispoziţiile art.342-348 Cod procedură penală privind procedura camerei preliminare în cuprinsul căreia instanţa a pronunţat încheierea de cameră preliminară în data de 14.03.2018-filele 69-71 dosar cameră preliminară nr. 113/245/2018/a1-prin care a fost constatată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor în cursul urmăririi penale şi a fost stabilit prim termen de judecată în data de 03.05.2018 şi disp.art.371-390 Cod Procedură Penală privind procedura desfăşurării judecării cauzelor constînd în aducerea la cunoştinţă a învinuirii,procedura în cazul recunoaşterii învinuirii,audierea inculpatului,a părţii vătămate,a martorilor,prezentarea mijloacelor de probă,schimbarea încadrării juridice şi terminarea cercetării judecătoreşti, şi de asemenea s-a raportat la prevederile art. 6 din CEDO ce garantează dreptul la un proces echitabil,în virtutea respectării principiilor prevăzute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.(conform căruia „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale,de către o instanţă independentă şi imparţială,instituită de lege,care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia va fi legal stabilită.”).

În cursul cercetării judecătoreşti la termenul de judecată din data de 03.05.2018 inculpatul B.A, asistat de apărător ales - Av.M.N., a precizat că doreşte să recunoască săvîrşirea faptei,sens în care instanţa a luat declaraţie inculpatului în care acesta a precizat că doreşte să se prevaleze de procedura recunoaşterii învinuirii,respectiv recunoaşte săvîrşirea faptei aşa cum este descrisă în actul de sesizare,doreşte ca judecata sa să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi este de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii- fila 27 dosar cercetare judecătorească. Instanţa a pus în discuţie această solicitare a inculpatului,care în baza disp.art.374 aln. 4 cu referire la art.375 aln. 1 Cod procedură penală a fost admisă,apreciind că în cauză este aplicabilă procedura recunoaşterii învinuirii reţinută în favoarea inculpatului B.A, nefiind necesară detalierea actului infracţional raportat la materialul de urmărire penală.În acest context inculpatul a solicitat proba cu acte în circumstanţiere,probă admisă de instanţă.

În cursul procedurii de cameră preliminară părţile civile-PPM-fiica victimei,B.G. -fiul victimei,B.C. -fratele victimei şi B.I. -fratele victimei au depus o serie de acte însoţite de împuternicire avocaţială-AV. F.L. -prin care au arătat că solicită introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente-asigurător RCA S.C. E ASIGURARE S.A-Bucureşti,obţinerea de despăgubiri civile de la aceasta după cum urmează:

-pentru PPM-fiica victimei despăgubiri morale în cuantum de 100.000 EURO-echivalent în lei la cursul de schimb al BNR la data producerii accidentului avînd în vedere suferinţa profundă determinată de pierderea mamei într-un accident rutier şi despăgubiri materiale în cuantum de 10.000 EURO- echivalent în lei la cursul de schimb al BNR la data producerii accidentului-ocazionate de înmormîntarea victimei şi parastasele,pomenirile ulterioare,cf.art.1392 Cod Civil.

-pentru B.G. -fiul victimei despăgubiri morale în cuantum de 100.000 EURO- echivalent în lei la cursul de schimb al BNR la data producerii accidentului pentru suferinţa profundă pricinuită de pierderea mamei la o vîrstă fragedă într-un accident rutier.

-pentru B.C. şi B.I. -fraţii victimei despăgubiri morale în cuantum de 50.000 EURO- echivalent în lei la cursul de schimb al BNR la data producerii accidentului pentru întreg ansamblul de suferinţe pricinuite de pierderea unui membru de familie deosebit de important al acestora-sora lor.Aceste sume s-au solicitat actualizate la dobînda legală din momentul producerii accidentului şi pînă la momentul plăţii,actualizate cu rata inflaţiei de la data producerii accidentului şi pînă la plata efectivă a indemnizaţiei şi obligarea la plata cheltuielilor judiciare.Pentru victime s-a solicitat audierea numitei CLNşi depunerea mai multor acte-o parte dintre acestea fiind depuse şi în procedura de cameră preliminară-probe care au fost admise.

Şi pentru partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A-Bucureşti s-a solicitat depunerea mai multor înscrisuri la dosar,solicitare admisă cf.art.100 alin. 1 şi alin. 3 Cod Procedură Penală.

Faţă de acest aspect legal,instanţa s-a raportat la probatoriul administrat în cursul procesului penal constând în: proces-verbal de cercetare la faţa locului şi planşe foto,buletin analiză alcoolemie, buletin examinare clinică şi proces-verbal de prelevare,raport de necropsie medico-legală,declaraţie martor CLN,raport de expertiză criminalistică a accidentului de trafic rutier,declaraţii inculpat B.A, acte depuse de inculpat,părţile vătămate şi partea responsabilă civilmente,iar situaţia de fapt reţinută de instanţă constă în aceea că în ziua de 26.10.2015, inculpatul B.A se deplasa pe DN 24, în direcţia Vaslui - Iaşi, la volanul autoutilitarei marca Peugeot Boxer înmatriculată cu numărul B- XX-ZZZ.

În jurul orei 13:30, în timp ce rula pe raza localităţii P., com. Schitu Duca, imediat după o curbă la dreapta şi un marcaj pietonal, în zona km 165+80 m, conducătorul auto a observat o persoană care se angajase în traversarea drumului, de la stânga la dreapta, prin loc nepermis. Inculpatul a declarat că respectiva persoană a avut o conduită ezitantă şi cu toate că se uita spre autoutilitara care se apropia, s-a angajat în traversare.

Conducătorul auto a acţionat energic sistemul de frânare însă spaţiul de oprire avut la dispoziţie, raportat la viteza de deplasare nu i-au permis evitarea impactului. Astfel partea frontală mediană a auto Peugeot a lovit victima, identificată în persoana numitei B.M., în acel moment autovehiculul aflându-se în plin proces de frânare. Corpul victimei a fost basculat pe capota motorului, capul ajungând în parbriz şi fisurându-l. În momentele imediat următoare numita B.M. a primit energie cinetică fiind proiectată către înainte şi căzând pe carosabil în faţa autoutilitarei care, în urma procesului de frânare, s-a oprit în locul şi poziţia în care a fost identificată cu ocazia cercetării la faţa locului. În urma producerii accidentului numita B.M. a suferit traumatisme care, în data de 29.10.2015, au condus la deces.

Sectorul de drum pe care a avut loc accidentul este în aliniament, situat după o curbă la dreapta, potrivit direcţiei de deplasare Vaslui - Iaşi, carosabilul asfaltat, având o lăţime totală de 8,7 m. Circulaţia se desfăşoară în două sensuri, existând câte o bandă pe sens, cu lăţimea de 3,5 m fiecare şi acostament cu lăţimea de 1,4 m - în dreapta, 0,3 m - în stânga, marcajul median fiind continuu. La data şi ora producerii accidentului carosabilul era uscat, vizibilitatea fiind specifică traficului pe timp de zi. Atât conducătorul auto cât şi victima, nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.

Conform concluziilor raportului medico-legal de necropsie nr.8548 din 14.12.2015 realizat de IML-Iaşi rezultă faptul că „moartea numitei B.M. a fost violentă, datorându-se şocului hemoragic consecinţa unui politraumatism obiectivat prin:

• traumatism cranio-cerebral cu lamă de sânge coagulat subdural, hemoragie subarahnoidiană, hematom intracerebral, contuzie cerebrală, contuzie şi dilacerare de corp calos, contuzie pontină şi inundaţie ventriculară;
• traumatism toracic cu fracturi costale drepte, hemotorax drept;
• traumatism abdominal cu hematom retroperitoneal şi perirenal drept, dilacerare hepatică şi ruptură renală;
• traumatism al membrului superior cu fractură de diafiză humerală dreaptă;
• traumatism de bazin cu fractură de ram iliopubian stâng. Aspectul şi topografia leziunilor pledează pentru producerea lor printr-un mecanism complex de lovire-proiectare, victima aflându-se în mers, în condiţiile unui accident rutier. Între leziunile constatate şi deces există legătură de cauzalitate directă necondiţionată. Decesul datează din 29.10.2015.”

În cauză a fost efectuată o expertiză criminalistică a accidentului de trafic rutier de către experţi din cadrul Laboratorului Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi, iar din raportul de expertiză nr. 165/22.09.2017 rezultă faptul că:

• „Dinamica producerii accidentului este cea prezentată mai sus;
• Viteza iniţială a autoutilitarei marca Peugeot Boxer înmatriculată cu numărul B- XX- ZZZ a fost Va = cca 97,5 km/h, iar viteza de impact cu victima a fost de Vimp = cca 56 km/h;
• În condiţiile date numitul B.A. nu putea evita producerea accidentului întrucât spaţiul disponibil de oprire de 50 m nu i-a permis oprirea autoutilitarei de la viteza de 97,5 km/h.

Susnumitul putea evita lovirea pietonului dacă s-ar fi deplasat cu o viteză de cel mult 79 km/h, rezultând că la valorile de 50 km/h - valoarea vitezei maxim legale pe raza localităţii P. sau de 30 km/h - valoare impusă de existenţa indicatoarelor „Atenţie copii” şi „Curbă deosebit de periculoasă”, accidentul putea fi evitat.

Numita B.M. putea preveni accidentarea sa dacă nu ar fi traversat prin loc nepermis şi fără asigurare.

Cauza producerii accidentului a constituit-o angajarea în traversare a numitei B.M. prin loc nepermis şi fără asigurare în condiţiile în care numitul B.A. se deplasa cu o viteză a cărei valoare era mult peste limita impusă pe sectorul de drum respectiv.”

Fiind evidenţiate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii aşa cum sunt acestea definite de art.15 alin. 1 Cod Penal, respectiv faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie (definită de art. 16 alin. 4 lit. b Cod penal, în speţă instanţa a reţinut existenţa culpei fără prevedere,respectiv inculpatul nu prevedere rezultatul faptei dale,deşi trebuia şi putea să-l prevadă),nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, instanţa a reţinut în sarcina inculpatului B.A. aceea că la data de 26.10.2015, jurul orelor 13:30, a condus autoutilitara marca Peugeot Boxer înmatriculată cu numărul B- XX-ZZZ, pe raza localităţii P., com. Schitu Duca jud. Iaşi, împrejurare în care a surprins şi accidentat pe victima B.M., care a decedat şi în contextul în care inculpatul B.A. putea evita producerea accidentului dacă s-ar fi deplasat cu o viteză de cel mult 79 km/h - viteza de deplasare a inculpatului fiind de 97,5 km/h, iar victima - B.M. - putea preveni producerea accidentului dacă nu ar fi traversat prin loc nepermis şi fără asigurare, concluzii rezultate din raportul de expertiză criminalistică nr. 165/22.09.2017 realizat de Ministerul Justiţiei - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi, fiind realizată astfel infracţiunea de „ucidere din culpă”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. 2 Cod Penal.

Astfel se va condamna inculpatul B.A. la o pedeapsă legală prevăzută în limitele textului de incriminare, avîndu-se în vedere dispoziţiile art.74 Cod Penal ce stabilesc criteriile generale de individualizare a pedepsei, şi anume: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii,precum şi mijloacele folosite,starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită,natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvîrşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvîrşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal,nivelul de educaţie, vîrsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. De asemenea, raportat la condiţiile concrete de derulare a evenimentului rutier,eveniment în care au fost implicaţi inculpatul şi victima,fiecare dintre aceştia nerespectînd normele rutiere în egală măsură-inculpatul nu conducea autoturismul cu o viteză care să-i permită evitarea unui accident pe un sector de drum ce impunea o limitare de viteză,iar victima s-a angajat în traversarea drumului prin loc nepermis şi fără a se asigura- instanţa a reţinut în sarcina celor două părţi un grad de culpă în producerea evenimentului rutier de 50% pentru inculpat şi 50% pentru victimă.

Astfel limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea realizată de inculpat se reduc cu jumătate, de la 2-7 ani la 1-3,6 ani, iar reducerea cu o treime a acestor limite datorată reţinerii procedurii recunoaşterii vinovăţiei au determinat aplicarea unei pedepse de 1 an şi 10 luni închisoare pentru inculpatul B.A., pedeapsă care se va executa în regimul suspendării sub supraveghere. Alături de aceasta se vor interzice şi exercitarea unor drepturi pe o perioadă de 2 ani.

S-a optat pentru această modalitate de executare a pedepsei având în vedere lipsa antecedentelor penale pentru inculpat şi atitudinea adoptată de acesta prin accesarea procedurii recunoaşterii vinovăţiei,procedură care a dus la scurtarea procesului penal.

În baza art. 68 alin. 1 lit. b Cod Penal pedepsele complementare aplicate inculpatului se vor executa de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 93 alin. 1 Cod Penal se va oblig inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

1. să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;
2. să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
3. să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
4. să comunice schimbarea locului de muncă;
5. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza disp. art. 93 alin. 2 Cod Penal se va impune inculpatului B.A. să respecte obligaţia constând în a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. 3 Cod Penal pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta timp de 60 zile lucrătoare muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Comunei H., jud. Iaşi sau în cadrul Direcţiei de Asistenţă Comunitară - Căminul de bătrâni „Sf Împăraţi Constantin şi Elena”, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,nu poate presta această muncă.

În temeiul art. 404 alin. 2 Cod Procedură Penală se va atrage atenţia inculpatului B.A. asupra dispoziţiilor art. 96 Cod Penal privind revocarea suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în caz de nerespectare a măsurilor impuse, a neîndeplinirii obligaţiilor civile ori a săvârşirii de noi infracţiuni pe durata termenului de supraveghere.

Cu privire la pretenţiile civile solicitate de părţile civile instanţa face următoarele precizări:

- cu privire la daunele materiale martora audiată CLN a precizat că părţile civile sunt persoane care nu au avut nici o disponibilitate financiară pentru a achita toate cheltuielile ce au fost făcute cu ocazia înmormântării şi a praznicelor, martora achitând toate aceste cheltuieli din propriile economii. Singura sumă neachitată de martoră a fost cea impusă de transportul victimei de la morga spitalului la domiciliu,transport realizat de o firmă de pompe funebre,martora neconstituindu-se parte civilă în prezenta cauză pentru a obţine restituirea sumelor cheltuite cu ocazia acestei înmormîntări, putînd eventual obţine acest beneficiu prin promovarea unei acţiuni civile ulterioare rămînerii definitive a prezentei hotărîri judecătoreşti. Inculpatul a ajutat financiar cu suma de 1000 lei, iar victima nu a avut pensie,muncind ocazional,context în care nici Primăria nu a avut baza legală pentru a-i acorda ajutorul de înmormîntare. Deoarece doar partea civilă PPM a fost singura care a solicitat daune materiale,iar martora audiată şi actele depuse de părţi atît în faza camerei preliminare, cît şi a cercetării judecătoreşti nu au dovedit ca Pruteanu să fi realizat vreo cheltuială cu ocazia acestui eveniment instanţa va respinge cererea formulată.

• cu privire la daunele morale solicitate trebuie în primul rînd făcută precizarea că acestea se vor reduce la jumătate prin reţinerea unui grad de culpă de 50% în sarcina victimei,respectiv pentru PPM - fiica victimei despăgubiri morale în cuantum de 50.000 EURO, - pentru B.G. - fiul victimei despăgubiri morale în cuantum de 50.000 EURO şi pentru B.C. şi B.I. - fraţii victimei despăgubiri morale în cuantum de 25.000 EURO.

Cu privire la daunele morale solicitate, instanţa constată că, deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, jurisprudenţa a stabilit câteva criterii de apreciere:

• criterii referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi

afectiv,

• criterii referitoare la importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate.

De asemenea, toate aceste criterii se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o

bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte. În schimb, se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani - de aceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Astfel, consecinţele negative suferite de părţile civile, în plan psihic şi afectiv, prin pierderea mamei, respectiv a surorii, sunt extrem de dificil de cuantificat, fiind de netăgăduit (şi notorie) suferinţa provocată de o astfel de pierdere. Mai mult, valoarea socială lezată este reprezentată de dreptul la viaţă, valoare fundamentală garantată de art. 21 alin. 1 din Constituţia României şi protejat prin lege, conform art. 2 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Statuând în echitate, instanţa apreciază că suma de câte 20.000 EURO, respectiv 10.500 EURO reprezentând daune morale,apare ca fiind rezonabilă şi justificată, sume ce vor fi achitate de partea responsabilă civilmente şi care vor fi actualizate cu rata inflaţiei la care se va adăuga dobînda legală de la data producerii prejudiciului - 26.10.2015 - până la achitarea prejudiciului.

În baza art. 272, art. 276 alin. 1 şi alin. 4 Cod Procedură Penală se va obliga partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A. la plata sumei de 3000 lei reprezentând cheltuieli judiciare făcute de părţile civile, respectiv onorariu apărător ales.

În baza art. 272, art. 274 alin. 1 şi alin. 3 Cod procedură penală se va obliga partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE S.A. la plata sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.”

Împotriva sentinţei penale nr. 1986 din data de 29.06.2018, pronunţată de Judecătoria Iaşi, au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, inculpatul B.A, părţile civile PPM, B.G., B.C., B.I. şi parte responsabilă civilmente SC E ROMANIA ASIGURARE REASIGURARE SA.

1. Ministerul Public a promovat calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Iaşi, apreciind soluţia dispusă în cauză ca fiind nelegală şi netemeinică.

Se relevă în motivele scrise că potrivit disp. art. 7, din Legea nr. 76/2008, „prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în anexă este dispusă de instanţa de judecată, prin hotărârea de condamnare", infracţiunea de „tâlhărie", fiind prevăzută în anexă. Dispoziţia menţionată având caracter imperativ, atât raportat la modalitatea de reglementare normativă („prelevarea ... este dispusă de instanţă"), cât şi raportat la scopul şi raţiunea legii, art. 1, alin. (1), din Legea nr. 76/2008, care prevede expres că aceasta "are drept scop constituirea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, pentru prevenirea şi combaterea unor categorii de infracţiuni prin care se aduc atingeri grave drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în special dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică".

În vederea realizării acestei baze naţionale de date, art. 3, din Legea nr. 76/2008, stabileşte infracţiunile pentru care pot fi prelevate probe biologice (cele prevăzute în anexa legii), iar în art. 4 sunt indicate categoriile de persoane de la care pot fi prelevate asemenea probe, respectiv:

,,a) suspecţi - persoanele despre care există date şi informaţii că ar putea fi autori, instigatori sau complici ai infracţiunilor cuprinse în anexă;

b) persoane condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor cuprinse în anexă. (...)".

Astfel, apreciază parchetul că, raportat la scopul şi raţiunea legii, în considerarea prevenirii şi combaterii unor categorii de infracţiuni care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în special dreptului la integritatea fizică şi psihică, astfel cum acesta este prevăzut de lege, dispoziţia menţionată este incidenţă în prezenta cauză.

Prin urmare, prelevarea de probe biologice se impune a fi dispusă în cazul comiterii unor infracţiuni grave, examenul critic al elementelor factuale ale cauzei, privite prin prisma criteriilor privind circumstanţele concrete ale comiterii faptei, gravitatea acesteia, persoana inculpatului şi modul de raportare a acestora la valorile sociale protejate prin incriminarea faptei, impune concluzia necesităţii aplicării măsurii privind prelevarea probelor biologice de la inculpaţi, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.GJ).

Raportat la faptul că accidentul rutier s-a soldat cu decesul unei persoane, chiar dacă în sarcina inculpatului s-a reţinut doar o culpă în proporţie de 50%, în producerea acestuia, se consideră că pedeapsa aplicată de către instanţa de judecată este una mică. Totodată se susţine că scopul pedepsei nu poate fi atins, iar funcţia acesteia în ceea ce priveşte prevenţia nu este realizată prin aplicarea unei pedepse atât de mici.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 408 alin. 1 Cod procedură penală, art. 409 alin. 1 lit. a şi art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, s-a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei în parte, în latură penală, în sensul de a se dispune prelevarea probelor biologice de la inculpatul B.A., în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.) şi majorarea pedepsei aplicate inculpatului.

2. Inculpatul B.A. a formulat apel, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedura penala, admiterea căii de atac şi constatarea netemeiniciei hotărârii apelate sub aspectul reţinerii în sarcina sa a unei culpe de 50% în producerea accidentului rutier, să se diminueze procentul de culpa reţinut în sarcina sa la 25% şi sa reducă pedeapsa principala la minimul posibil, de un an şi 4 luni, ca urmare a acestui fapt.

Apelantul a apreciat că victima a avut o culpă mai mare în producerea accidentului, având în vedere că a traversat prin loc nepermis, în condiţiile în care la 50 m de locul accidentului se afla o trecere de pietoni.

De asemenea, inculpatul apelant a solicitat să se ţină cont de faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale, are un loc de muncă şi are în întreţinere doi copii minori.

Nu în ultimul rând, apelantul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 66 alin. 1 din Codul penal, reducerea duratei pentru care au fost aplicate pedepsele complementare, respectiv de la 2 ani la l an, considerând că, raportat la circumstanţele reale si personale, îngrădirea acestor drepturi pentru o perioada de 2 ani este prea mare.

3. Părţile civile au formulat apel criticând sentinţa primei instanţe sub aspecte de temeinicie şi legalitate.

Sub un prim aspect, s-a solicitat reţinerea unui grad al culpei mai mare în sarcina inculpatului, respectiv un grad de 60%, faţă de cel reţinut de instanţa de fond (40%).

În susţinerea acestui capăt de cerere s-a făcut referire la mai multe dispoziţii legale, respectiv:

• Art. 35 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, republicată, conform cărora participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluenţa şi siguranţa circulaţiei, să nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporală a persoanelor şi să nu aducă prejudicii proprietăţii publice ori private ";
• Art. 48 din OUG nr. 195/2002, republicată, conform căruia '''conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă;
• Art. 121 alin. 1 din Regulamentul de aplicare al OUG nr. 195/2002, republicată, conform căruia" Conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare".

În completarea acestor dispoziţii legale, petenţii au solicitat coroborarea cu menţiunile consemnate de către expertul OS în Raportul de Expertiză efectuat de către LIEC IASI: „Numitul B.A putea evita lovirea pietonului dacă s-ar fi deplasat cu o viteza de cel mult 79 km/oră rezultând că valorile de 50 km/oră - valoarea vitezei maxim legale pe raza localităţii P. sau 30 km/oră - valoarea impusă de existenţa indicatoarelor „Atenţie copii" şi „Curba deosebit de periculoasă" erau aplicabile pentru sectorul de drum pe care avut loc evenimentul rutier, accidentul putând astfel să fie evitat, în continuarea celor susţinute, deşi nu se poate stabili cu certitudine care ar fi fost deznodământul accidentului rutier, se poate admite că în cazul în care conducătorul ar fi circulat cu viteza inferioara celei cu care se deplasa, chiar dacă nu putea evita producerea impactului, impactul nu ar fi fost atât de puternic, leziunile produse victimei ar fi avut în mod clar o altă intensitate si o altă natură, existând posibilitatea ca victima să fi putut supravieţui.”

Cât priveşte pretenţiile solicitate cu titlu de despăgubiri nepatrimoniale s-a arătat că acestea derivă dintr-un contract de asigurare şi din limite prevăzute de dispoziţii legale, iar probatoriul administrat a fost de natură a demonstra producerea riscului asigurat şi consecinţele acestuia, rezultând fără echivoc că asigurătorul, în calitate de parte responsabilă civilmente, conform art. 86 C.proc.pen., trebuie să indemnizeze persoanele păgubite. S-a arătat că moartea fulgerătoare a mamei, respectiv a surorii, a afectat profund părţile civile, lăsând un gol şi o tristeţe ce vor persista până în ultima clipă a vieţii lor, întrucât era o femeie în floarea vieţii, care avea o familie (avea doi copii, fraţi) şi o viaţă de trăit înainte. Victima locuia cu fiul şi se gospodărea împreună cu fraţii, toate aceste aspecte relevând caracterul de stabilitate ale unei familii.

Totodată se mai menţionează în motivele de apel că s-a produs un prejudiciu afectiv puternic în sarcina părţilor civile, dispariţia victimei cauzând un dezechilibru fundamental în desfăşurarea normală a vieţii lor, fiind afectate în mod ireversibil relaţiile strânse de afecţiune dintre membrii familii.

Făcându-se referire la practica judiciară şi doctrină, apreciază părţile civile că prin acordarea de daune nepatrimoniale se urmăreşte îmbunătăţirea condiţiilor persoanelor care au trecut printr-o grea încercare şi au pierdut o persoană foarte dragă, pentru a-şi îndepărta gândul de la dureroasa pierdere şi rănile sufleteşti ce au rezultat, în încercarea de a ameliora suferinţa cauzată, iar sumele acordate de către instanţă cu titlu de daune nepatrimoniale trebuie să reflecte pe deplin urmările produse în sufletul părţilor civile, care au rămas definitiv fără mamă, respectiv fără soră.

Totodată s-a susţinut că dispariţia victimei a afectat semnificativ şi ireversibil existenţa părţilor civile sub aspect psiho-afectiv, iar perspectiva necesităţii de a face faţă unor obligaţii sociale şi a unor sarcini administrative pentru care nu erau pregătiţi, lipsa ajutorului financiar pe care l-ar fi primit de la victimă, sprijinul moral al acesteia faţă de membrii familiei sale - toate acestea duc la concluzia că pretenţiile de natură morală ale acestor părţi civile sunt juste.

În continuare s-a mai menţionat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat faptul că „Privitor la proba prejudiciului moral (nepatrimonial), dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul şi raportul de cauzalitate urmând a fi prezumate, iar instanţele vor deduce producerea prejudiciului moral (nepatrimonial) din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită."

Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate în măsura în care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei (Decizia 6330/2011, Secţia civilă a ICCJ).

Astfel, apreciază părţile civile că cererea privind acordarea de daune nepatrimoniale trebuie raportată la dispoziţiile art. 1391 alin.(2) C.civ. căci, evaluarea întinderii prejudiciului nepatrimonial trebuie să aibă în vedere despăgubiri într-un cuantum care să reprezinte o satisfacţie rezonabilă şi proporţională, pentru a oferi o satisfacţie, o uşurare, pentru suferinţele îndurate, întrucât repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasa într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibil, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale", aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin Decizia nr. 1067/2015 in Dosarul nr. 249/1/2014.

Astfel, având în vedere împrejurările decesului, relaţia interpersonală strânsa dintre victimă şi părţi, vârsta victimei în strânsă corelaţie cu gradul de previzibilitate al decesului, reacţiile emoţionale similare ale oricărei alte persoane care şi-a pierdut mama sau o singura soră, apreciază că majorarea daunelor nepatrimoniale este proporţională cu gradul de suferinţă trăită de părţi, fără a constitui în acelaşi timp o îmbogăţire fără justă cauză a acestora.

Referitor la pretenţiile cu titlu de daune patrimoniale, suma solicitată, în opinia părţilor civile, reprezintă prejudiciul de ordin material suferit, constând în înmormântare, parastase la 90 zile. 40 de zile, 6 luni, 1 an, 2 ani şi în continuare până la 7 ani (fiind de notorietate că un parastas şi toate cheltuielile ce ţin de realizarea acestuia sunt în cuantum de cel puţin 7000 lei), rudele victimei respectând întru totul ritualurile creştin ortodoxe, dar şi de prejudiciul viitor conf. art. 1385 alin.(2) C.civ: „Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”, întrucât este neîndoielnic că aceste parastase si pomeniri anuale se vor săvârşi în virtutea tradiţiilor ortodoxe.

Astfel, apreciază părţile civile că suma de 10.000 euro are un caracter real, cert şi neîndoielnic, iar cu toate că partea responsabilă civilmente, prin apărător, a invocat lipsa unor înscrisuri justificative, apreciază că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Ordinul CSA aplicabil, conform căruia pretenţiile persoanelor prejudiciate pot fi dovedite "prin orice mijloc de probă", dar şi dispoziţiile art. 309 alin. 4 C.proc.civ. care reglementează admisibilitatea probei testimoniale în ipoteza imposibilităţii morale de întocmire a unui înscris, imposibilitatea fiind dedusă din starea psihică în care s-au găsit părţile civile după accident. Consideră apelanţii că pentru cheltuielile efectuate nu se poate impune părţilor să depună înscrisuri pentru fiecare sumă avansată în parte, raportat la locul suferit de producerea evenimentului rutier şi de decesul victimei, fiind un caz de imposibilitate de constituire de acte.

Referitor la actualizarea sumelor precum şi indexarea la rata indicelui de inflaţie, întrucât au temeiuri de drept si scopuri diferite, părţile civile apreciază aceste capete de cerere ca fiind întemeiate. Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de părţile civile, ca efect al neîndeplinirii obligaţiei de plată, impune remedierea tuturor elementelor constitutive ale prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care au fost lipsite (lucrum cessans) respectiv daune interese moratorii, sub forma dobânzii legale, sumele acordate cu titlu de despăgubiri patrimoniale si nepatrimoniale impunându-se a fi actualizate si cu indicele de inflaţie, pentru a menţine valoarea reală a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii.

Cum despăgubirile se acordă de către partea responsabilă civilmente pentru sumele pe care autorul accidentului (în speţă conducător al autoturismului asigurat) este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare (art. 50 alin. 1 coroborat cu art. 51 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 cu modificările şi completările ulterioare) şi cum dreptul la repararea prejudiciului delictual se naşte din ziua cauzării acestuia chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat, apreciază apelanţii că dobânda legală se impune a fi calculată începând cu ziua accidentului - 26.10.2015 - până la data plătii debitului indexat - art. 74 alin. 1 din Normele puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 23/2014.

Nu în ultimul rând, s-a solicitat şi obligarea asigurătorului la plata cheltuielilor judiciare efectuate de părţile civile în faţa instanţei de apel (potrivit dispoziţiilor art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 şi în temeiul art. 451 - 453 Cod procedură civilă, art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) lit. „d" din Norma ASF CSA nr. 23/2014.

Astfel, pentru considerentele expuse, s-a solicitat:

- Reanalizarea probatoriului administrat în cauză în vederea reţinerii unei culpe într-o proporţie mai mare în sarcina inculpatului B.A. în săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă pentru care a fost trimis in judecată, respectiv 60% şi nu 50% cum a fost stabilit prin hotărârea instanţei de fond;

• Majorarea despăgubirilor nepatrimoniale şi acordarea de despăgubiri patrimoniale părţilor civile pentru repararea prejudiciului suferit;
• Actualizarea sumelor la dobânda de referinţă BNR şi la rata indicelui de inflaţie de la data producerii accidentului până la data plăţii efective;
• Obligarea părţii responsabile civilmente la plata cheltuielilor judiciare suportate de părţile civile în faţa instanţei de apel (art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 coroborate cu disp. art. 26 alin. 1 lit. „d" din Ordinul CSA nr. 5/2010).

4. Partea responsabilă civilmente a formulat apel împotriva hotărârii pronunţare de Judecătoria Iaşi, apreciind soluţia dispusă în cauză ca fiind netemeinică şi nelegală.

Astfel, s-a susţinut că prin motivele de apel părţile civile au solicitat plata unor sume exorbitante, disproporţionate, nedovedite într-o proporţie covârşitoare şi care daca s-ar fi solicitat pe cale separata, unde ar fi trebuit sa fie obligaţi sa plătească taxa de timbru, cu siguranţa nu le-ar mai fi solicitat în asemenea cuantumuri. Doar pentru faptul ca sunt scutiţi de taxa de timbru şi că se solicita exclusiv de la un asigurător RCA, face ca părţile civile sa poată solicita asemenea sume exagerate, având în vedere şi culpa comuna şi gradul de culpa vădit mai mare în sarcina victimei.

Pentru aceste motive s-a solicitat reaprecierea daunelor morale prin acordarea unor sume rezonabile care sa nu conducă părţile la o îmbogăţire fără just temei.

Se mai arată că prima instanţa a stabilit în mod greşit o culpa de numai 50
%
în sarcina victimei, deşi în baza probatoriului administrat şi depus la dosarul cauzei, respectiv din raportul de expertiza criminalistică efectuat de OS cu nr. 165/ 22.009.2017 reiese că, cauza producerii accidentului a constituit-o traversarea victimei prin loc nepermis şi fără sa se asigure în mod temeinic. Rezulta aşadar, că starea de pericol sau cauza determinantă a accidentului rutier a fost creata de victimă prin angajarea intempestiva în traversarea drumului prin loc nepermis, fără sa se asigure, conduce singura la stabilirea unei legături de cauzalitate cu impactul final, respectiv cu vătămarea şi ulterior cu decesul acesteia.

Totodată se mai susţine în motivele de apel că nu face parte din aceasta cauzalitate depăşirea vitezei legale de către asigurat, întrucât acesta nu putea şi nu trebuia sa prevadă faptul ca victima urma sa aibă o conduită imprevizibila la acel moment. De altminteri, nu orice contravenţie rutiera creează o legătura de cauzalitate in producerea unui accident de circulaţie.

Prin urmare, consideră apelanta că starea de pericol a fost data de victimă prin acceptarea riscului de a fi vătămata într-un potenţial accident, prin nerespectarea disp. art. 72 alin.(2), (3) si (4) din OUG 195/2002 si ale art. 167 alin.(l) lit. d) din HG 1391/2006.

De altfel prin comportamentul sau, victima B.M. a încălcat prevederile art. 35 din OUG 195/2002: „participanţii ia trafic trebuie sa aibă un comportament care sa nu afecteze fluenta si siguranţa circulaţiei, sa nu pună in pericol viaţa si integritatea corporala a persoanelor si sa nu aducă prejudicii proprietăţii publice sau private", si prevederile art. 72 alin.(2) si (3) din aceeaşi ordonanţa de urgenta 195/2002 - (2) pietonii au prioritate de trecere fata de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajaţi in traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate, marcate si semnalizate corespunzător...; (3) traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locurile special amenajate si semnalizate corespunzător”.

Astfel, parte responsabilă civilmente consideră că poate fi reţinută o culpa într-un grad mai mic de 30%-40% asiguratului, câtă vreme contribuţia la naşterea evenimentului rutier îi aparţine în mare parte victimei, întrucât s-a angajat în traversarea drumului fără să se asigure temeinic şi prin loc nepermis. In concluzie, producerea accidentului rutier şi agravarea urmărilor acestuia apreciază apelanta că s-au datorat în primul rând potrivit conduitei imprudente a victimei, inculpatul fiind pus în imposibilitatea de a prevedea aceasta conduita.

O a doua critica formulată de parte responsabilă civilmente vizează daunele morale acordate, în opinia acesteia, într-un cuantum exagerat, cu mult peste practica şi jurisprudenţa din România. Despăgubirile acordate cu titlu de daune morale de către instanţa de fond prin sentinţa penala apelata de cate 20.000 de euro pentru fiecare copil al victimei şi de câte 10.500 euro pentru fiecare dintre cei doi fraţi ai victimei sunt exagerate şi nu sunt acordate în funcţie de practica şi jurisprudenţa instanţelor din România şi in funcţie de Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, care constituie un studiu al practicii instanţelor judecătoreşti (2239 de decizii ale curţilor de apel din România).

Prin urmare, apreciază apelanta că suma totala de 61.000 de euro sau 280.600 lei acordată cu titlu de daune morale este exagerată având în vedere că s-a reţinut şi o culpa concurentă, raportându-se astfel sumele acordate şi la gradul de culpa stabilit în sarcina victimei de 50%. In concluzie, daca nu ar fi fost vorba despre o culpa comuna, sumele acordate cu titlu de daune morale erau în cuantum de 140.000 de euro sau 644.000 de lei, suma ce excede cu mult sumelor prevăzute în Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit de către Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii, respectiv aprox. 7900 euro (circa 36.434 lei)/copil major şi de 6.500 euro (29.912 lei)/ frate,sora victimei. Astfel, se susţine că despăgubirile nu trebuie sa depăşească media jurisprudenţei, iar stabilirea lor trebuie sa se facă în mod echitabil şi proporţional cu urmările accidentului, având în vedere că ele au rolul de a compensa pierderea produsa, fără să se poată constitui o sursă de îmbogăţire. Consideră astfel apelanta că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa trebuie să ţină seama de realitatea economica din România la acest moment.

Astfel, susţine parte responsabilă civilmente că acordarea daunelor morale trebuie făcuta într-un cuantum adecvat, pe criterii obiective, ce sunt menţionate de actele normative în vigoare (Legea nr. 136/1995. Norma ASF nr.23/2014), texte de lege făcând trimitere la legislaţia şi jurisprudenţa din România, or, potrivit dispoziţiilor constituţionale, tratatele pe care România le- a semnat şi adoptat, fac parte din legislaţia româneasca, având chiar prioritate în faţa acesteia, context în care atât jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind obligatorie pentru instanţele din România.

Ca atare, se susţine că instanţa de fond avea obligaţia, în stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale să procedeze la examinarea jurisprudenţei atât naţionale, cât şi europene, pentru ca pe de o parte reclamanţii să fie just despăgubiţi, iar pe de alta parte, aceasta despăgubire să nu constituie o îmbogăţire fără just temei.

Mai apreciază apelanta că, instanţa de fond nu a avut în vedere nici principiul predictibilităţii, principiu instituit de Constituţie la art.124 alin.2 "Justiţia este unica, imparţiala şi egala pentru toţi." Acesta transmite practic ideea de unitate a practicii şi de predictibilitate a actului de justiţie. In lipsa acestor trăsături esenţiale ale actului de justiţie, se ajunge la o încălcare indirecta, dar periculoasa, a principiului convenţional al dreptului la un proces echitabil: o soluţie de speţa nu poate fi contrazisa de o alta daca spetele sunt identice sau similare. De aici putem extrage cu uşurinţa concluzia ca jurisprudenţa are un caracter de izvor de drept în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale victimelor din accidentele rutiere, iar actul de justiţie devine predictibil şi nu este supus liberului arbitru.

Totodată, relevă apelanta că s-a observat o tendinţa a solicitării şi, uneori acordării, a unor despăgubiri foarte mari în cazul în care riscul este preluat de către un asigurător de

răspundere civila auto pornind de la premiza greşita ca exista o asigurare cu o limita de răspundere foarte mare. Doctrina şi practica sunt unanim de acord că în stabilirea întinderii despăgubirii nu se ia in considerare starea materiala a autorului prejudiciului. Acest principiu trebuie aplicat şi în cazul în care în cauza este implicat un asigurător de răspundere civila auto, situaţia materiala a asigurătorului si limita maxima de răspundere nefiind criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale care se vor acorda. Dincolo de funcţia (scopul) compensatorie, nu mai exista nimic sub aspectul daunelor morale si, ca urmare, acestea nu pot fi acordate sub nici o alta motivare.

Astfel, apreciază apelanta, faptul că infracţiunea pentru care se solicita despăgubiri este săvârşita din culpa şi că s-a reţinut şi o culpa comuna în producerea accidentului şi în agravarea consecinţelor negative ale accidentului este un criteriu obiectiv care trebuie sa conducă spre o soluţie de admitere în parte a cererii de daune morale în limite reduse faţă de prima instanţa.

De asemenea, se mai susţine în motivarea apelului că suma acordata de prima instanţa cu titlu de daune morale nu este dată în limite rezonabile şi în concordanţă cu jurisprudenţa şi practica în materie, cu venitul mediu pe cap de locuitor şi cu nivelul general de dezvoltare economica a României, precum şi cu Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit de către Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii în baza a 2239 de sentinţe ale curţilor de apel din România. Daca instanţele obliga asigurătorii la plata unor sume de bani exagerate drept daune morale, se va ajunge in situaţia ca preţul asigurării RCA sa fie stabilit de asigurători la nişte limite pe care majoritatea oamenilor nu le vor putea suporta şi se va crea o stare de insecuritate în societatea româneasca. Cuantumul daunelor morale trebuie sa se facă într-un cuantum decent, care să aibă rolul de a alina vătămarea produsă prin accidentul rutier rudelor victimei.

Concluzionând, s-a solicitat ca la reaprecierea despăgubirilor morale să se aibă în vedere ca acestea sa nu aibă caracter punitiv şi nici sa nu se transforme in câştiguri exagerate, ci doar sa compenseze de o maniera rezonabila şi justificata suferinţele indurate, preîntâmpinând îmbogăţirea fără justa cauza ; să nu existe discrepanţe majore între sancţiunea aplicata pe latura penala şi despăgubirile acordate pe latura civila persoanelor prejudiciate; şi sa fie acordat un echilibru între condamnarea inculpatului pe latura penala şi acordarea daunelor morale, ţinând cont şi de faptul că inclusiv aplicarea unei pedepse inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa reprezintă o reparaţie a prejudiciului moral cauzat părţilor civile.

Pentru toate aceste motive s-a solicitat admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei apelate cu diminuarea daunelor morale acordate de către prima instanţa.

Cât priveşte capetele de cerere accesorii acordate de prima instanţă, de asemenea, s-a solicitat respingerea acestora întrucât, în opinia asiguratorului, nu s-a făcut dovada culpei pârâtei în pornirea litigiului.

Astfel, având în vedere că despăgubirile au fost cerute în euro - contravaloarea la data plaţii, consideră apelanta că nu se impunea obligarea la actualizarea cu rata inflaţiei, aceasta fiind preluata în rata de schimb valutar, aşa încât se apreciază că instanţa de fond în mod greşit a acordat acest capăt de cerere.

Totodată s-a mai menţionat faptul că răspunderea asigurătorului RCA a vinovatului de accident este reglementata în cele mai mici amănunte de către lege prin Norma ASF 23/2014.

Astfel, s-a arătat că asigurătorul RCA plăteşte despăgubiri nu pe baza delictuala, ci în baza contractului de asigurare RCA, în conformitate cu termenii şi condiţiile stabilite prin ordinul menţionat, termeni şi condiţii care constituie clauzele contractului de asigurare RCA. Aşadar, despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează în totalitate despăgubirea pe care persoana vinovata este obligata sa o plătească, în conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciului. Asigurătorul are o răspundere speciala în baza Normei ASF 23/2014, iar acolo la art. 46 se prevede faptul că „despăgubirea se stabileşte prin hotărâre judecătorească. În măsura în care s-ar fi admis acest capăt de cerere privind dobânda legala, aceasta trebuia acordata în temeiul art. 1391 C.civ., de la data stabilirii dreptului - hotărârea judecătoreasca definitiva - şi până la data plaţii, şi nu aşa cum a fost acordată de către instanţa de fond.

Având în vedere aceste considerente, s-a solicitat respingerea acordării dobânzii legale şi a actualizării sumelor cu rata inflaţiei de la data producerii riscului asigurat, în speţa de la data accidentului din 26.10.2015, întrucât la acea data despăgubirile nu aveau un caracter cert, exigibil, neştiindu-se cuantumul daunelor morale ce ar trebui acordate părţilor civile.

Nu în ultimul rând, s-au formulat critici şi în ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielile de judecata, puse în sarcina asiguratorului în mod greşit de către instanţa de fond: acestea trebuind a fi puse în sarcina exclusiva a inculpatului. Astfel, în temeiul disp. art.41 din Legea nr.136/1995 şi art.27 pct.6 şi 7 din Norme - s-a solicitat respingerea cheltuielilor de judecata şi punerea lor în sarcina exclusiva a inculpatului: "Asigurătorul nu acorda despăgubiri pentru - cheltuielile făcute in procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, chiar daca în cadrul procesului penal s-a soluţionat si latura civila''.

Totodată, conform disp.art.276 Cod procedură penală: "(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penala, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat sa plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea. (2) Când acţiunea civila este admisa numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totala sau parţiala a cheltuielilor judiciare."

Astfel, legislaţia speciala din materia asigurărilor stabileşte faptul că toate cheltuielile penale (categorie în care sunt incluse cheltuielile de judecata acordate părţilor civile în cadrul dosarelor penale) rămân în sarcina inculpatului.

În probaţiune, parte responsabilă civilmente a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate deja la dosarul cauzei.

În drept, apelanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art.408 şi următoarele din Codul procedură penală şi art.50 din Ordinul nr.23/2014. Legea nr.136/1995.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale apelate, prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 şi art. 420 Cod procedură penală, Curtea constată următoarele:

Instanţa de control judiciar reţine că instanţa de fond a făcut o analiză corectă şi exhaustivă a probatoriilor administrate în cauză şi a concluzionat corect că fapta pentru care inculpatul B.A. a fost trimis în judecată există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat, vinovăţia acestuia fiind stabilită în cauză dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Reţine instanţa de control judiciar faptul că, potrivit jurisprudenţei CEDO, prin motivarea hotărârii trebuie evidenţiat că observaţiile părţilor au fost în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, căci ”art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Perez împotriva Franţei şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei)”; aceasta nu înseamnă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk); amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. ”Trebuie, de asemenea, să se ţină cont în special de diversitatea mijloacelor pe care un susţinător le poate prezenta în justiţie şi de diferenţele dintre statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinale, prezentare şi redactare a sentinţelor şi hotărârilor. De asemenea, noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare” (Helle îmotriva Finlandei, Boldea împotriva României, Albina împotriva României).

Or, instanţa de fond a făcut o analiză coroborată a probatoriilor cauzei, constatând că situaţia de fapt reţinută este conformă actului de trimitere în judecată.

Instanţa de apel, analizând din oficiu sentinţa apelată, nu a identificat aspecte de nelegalitate sau netemeinicie a acesteia prin raportare la fapta reţinută în sarcina inculpatului apelante, Curtea însuşindu-şi pe deplin motivarea judecătorului fondului referitor la situaţia de fapt a cauzei şi încadrarea ei în drept.

De altfel, în faţa instanţei de fond inculpatul B.A. a recunoscut comiterea infracţiunii în raport de care instanţa de fond a fost sesizată, solicitând aplicarea procedurii simplificate de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, cerere încuviinţată de instanţa de fond şi căreia i s-a dat efect deplin, prin individualizarea pedepsei în raport de limite de pedeapsă reduse potrivit prevederilor art. 396 alin. 10 C.proc.pen.

Sub acest aspect, Curtea, din oficiu, constată că pedeapsa aplicată inculpatului este legală şi răspunde scopului prevăzut de legiuitor, fiind aptă prin cuantum şi modalitate de executare să formeze inculpatului o conduită corectă, dar şi să servească scopului prevenţiei generale.

Prima instanţă a reţinut în mod greşit că se impune reducerea limitelor de pedeapsă cu jumătate, în situaţia în care inculpatul a contribuit în proporţie de 50% la producerea accidentului, într-o atare situaţie limitele legale ale pedepsei fiind cele prevăzute de legiuitor. Aşadar, în prezenta cauză, pentru infracţiunea de ucidere din culpă pentru care inculpatul B.A. este vinovat şi trebuie să răspundă, limitele legale ale pedepsei principale sunt cele prev. de art. 192 alin. 2 Cod penal şi anume, de la 2 la 7 ani de închisoare. Ca urmare a aplicării procedurii prev. de art. 375 Cod procedură penală, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime, conform art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, devenind 1 an şi 4 luni închisoare - minimul redus şi 4 ani şi 8 luni închisoare - maximul redus.

Culpa concurentă a victimei nu conduce la reducerea proporţională a limitelor de pedeapsă, ci produce efecte juridice, în limitele prev. de art. 74 Cod penal, în aprecierea criteriilor generale de individualizare a pedepsei şi în ceea ce priveşte cuantificarea despăgubirilor, în latură civilă, în conformitate cu disp. art. 1371 Cod civil, căci actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

Astfel, pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului pedeapsa prevăzută de lege este de la 2 la 7 ani închisoare. Fiind parcursă în cauză procedura de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, limitele de pedeapsă se reduc mai întâi cu 1/3, rezultând limite de la 1 an şi 4 luni închisoare la 4 ani şi 8 luni închisoare.

Or, la individualizarea pedepselor aplicate instanţa trebuie să aibă în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C.pen., respectiv:

1. împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
2. starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
3. natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
4. motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
5. natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
6. conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
7. nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Analiza coroborată a acestor criterii determină instanţa de control judiciar să reţină că pedeapsa aplicată de instanţa de fond inculpatului apelant corespunde gravităţii faptei comise, nevoilor de reeducare a inculpatului, circumstanţelor sale personale . Evaluând în ansamblu întreg probatoriul administrat, Curtea reţine că pedeapsa principală de 1 an şi 10 luni închisoare, precum şi modalitatea de individualizare a executării acestei pedepse prin aplicarea dispoziţiilor art. 91 şi următoarele Cod penal satisfac exigenţele individualizării judiciare a pedepselor. Inculpatul B.A este o persoană integrată socială, a manifestat compasiune faţă de familia victimei, a adoptat o atitudine procesuală corectă, nu are antecedente penale şi este cunoscut cu o bună conduită, astfel încât aplicarea unei pedepse principale orientate spre minimul legal redus, în cuantumul stabilit de prima instanţă, este legală şi temeinică .

De asemenea, nu se impune ca această pedeapsă să fie executată în mediul carceral, fiind îndeplinite toate condiţiile impuse de art. 91 Cod penal pentru ca inculpatul să beneficieze de dispoziţiile privind suspendarea executării pedepsei principale.

Sub acest aspect, nu se impune nici reducerea pedepsei, solicitate de inculpat şi nici majorarea acesteia, solicitate de procuror.

În ceea ce priveşte pedepsele complementare aplicate, Curtea de apel, făcând propria evaluare, reţine că în mod legal şi temeinic s-au aplicat de către prima instanţă pedepsele complementare prev. de art. 66 lit. a, b Cod penal şi pedepsele accesorii cu acelaşi conţinut, impunându-se ca inculpatul B.A., condamnat penal pentru săvârşirea unei infracţiuni grave, soldate cu decesul unei persoane, să fie exclus temporar de la accederea în unele funcţii de mare responsabilitate în statul de drept. Contrar celor susţinute de inculpat, durata acestor pedepse este legală şi temeinică, fiind necesară aplicarea lor pe o durată de 2 ani, cu scopul de a-l determina pe inculpat să reflecteze asupra comportamentului său şi asupra consecinţelor încălcării legii.

Sub acelaşi aspect, Curtea, constatând că inculpatul a comis o infracţiune din culpă, în cadrul unui accident rutier provocat atât de el, cât şi de victima B.M., nu a regăsit nici raţiunea, nici motivarea aplicării pedepsei complementare şi a celei accesorii prev. de art. 66 lit. h Cod penal. Or, potrivit 67 alin. 1 Cod penal aplicarea unei pedepse complementare este subsumată criteriului necesităţii pe baza evaluării împrejurărilor cauzei, a gravităţii infracţiunii, a persoanei inculpatului. Prima instanţă nu a arătat de ce o astfel de pedeapsă este necesară, iar Curtea, făcând propria evaluare, reţine inutilitatea ei, faţă de criteriile legale, urmând ca, admiţând apelul procurorului şi al inculpatului, să înlăture pedeapsa complementară prev. de art. 66 lit. h Cod penal şi pedeapsa accesorie cu acelaşi conţinut .

De asemenea, în rejudecare, se va înlătura dispoziţia primei instanţe de suspendare a executării pedepsei accesorii, dispoziţie care nu regăseşte în legislaţia penală . Evident că, faţă de dispoziţiile art. 65 Cod penal, această pedeapsă se execută în situaţia în care pedeapsa principală devine executabilă, dar în lipsa unui text similar celui prev. de art. 71 alin. 2 din Vechiul Cod penal, dispoziţia cuprinsă în sentinţa penală atacată este nelegală De asemenea, fondată este şi critica procurorului privind nelegalitatea sentinţei penale atacate din perspectiva impunerii nejustificate a obligaţiei prev. de art. 93 alin. 2 lit. d Cod penal .

Din oficiu, se constată nelegalitatea hotărârii penale atacate şi sub un alt aspect :

Este adevărat că în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, instanţa trebuie să impună cel puţin una dintre obligaţiile prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a)-d) C. pen.(în acelaşi sens I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 171/A din 19 aprilie 2016, din care cităm : " Caracterul obligatoriu al acestor prevederi derivă din interpretarea gramaticală a textului de lege, ce impune instituirea în sarcina inculpatului faţă de care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei a uneia dintre obligaţiile prevăzute imperativ şi limitativ în art. 93 alin. (2) lit. a)-d) C. pen.") .

În cauza de faţă, este nejustificată individualizarea obligaţiei prev. de art. 93 alin. 2 lit. d Cod penal . Curtea reţine că această măsură restrictivă trebuie examinată şi în raport de dispoziţiile art. 2 din protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit acestui text, oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui Stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Alin. 3 al acestui articol stabileşte situaţiile în care se pot aduce restrângerii dreptului la liberă circulaţie: „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de mişcare, aşa cum este garantată de art. 2 Protocol 4, este reglementată pentru a asigura oricărei persoane libertatea de deplasare pe teritoriul unui stat şi să părăsească acest teritoriu, ceea ce implică dreptul de a pleca în orice alt stat doreşte şi care îl primeşte (Peltonen vs. Finlanda, hotărârea Comisiei din 20.02.1995). Libertatea de mişcare interzice orice măsură de natură a aduce atingere acestui drept sau exerciţiului său fără a îndeplini condiţiile de a fi necesară într-o societate democratică, în vederea atingerii unuia dintre scopurile legitime enumerate limitativ in paragraful 3 (Baumann v. Franţa).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că obligaţia de a solicita permisiunea autorităţilor de a pleca este o ingerinţă adusă libertăţii de mişcare (Ivanov vs. Ucraina), astfel încât apreciem că interdicţia prev. de art. 93 alin. 2 lit. d C. pen. intră în câmpul de aplicare al art. 2 Protocol 4, urmând a fi analizate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi justificată: să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime şi să fie necesară într-o societate democratică - să fie proporţională cu scopul urmărit.

Analizând măsura dispusă în prezenta cauză, Curtea constată că aceasta este prevăzută de lege în art. 93 alin. 2 lit. d C. pen. ca obligaţie aferenta suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii, dispoziţie care îndeplineşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate impuse de jurisprudenţa Curţii ca şi calităţi ale legii. Totodată, interdicţia urmăreşte un scop legitim: siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale.

Măsura prin care se aduce atingere libertăţii de mişcare trebuie să fie necesară într-o societate democratică, astfel încât ingerinţa să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului, cu alte cuvinte potrivit testului proporţionalităţii măsura restrictivă trebuie să fie necesară şi suficientă pentru realizarea funcţiei sale de protecţie (Bartik vs. Rusia). Echilibrul între interesul general de asigurare a siguranţa publică, menţinere a ordinii publice si prevenire a faptelor penale şi interesul personal al inculpatului de a se bucura de libertatea de mişcare este evaluat în raport de circumstanţele speciale ale fiecărei cauze. Restricţia poate fi justificată într- un caz concret dacă există indicii cu privire la un interes general care să depăşească interesul individual la exercitarea libertăţii de mişcare (Hajibeyli vs Azerbaijan).

In prezenta cauza, Curtea apreciază că, in raport de natura infracţiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, de conduita procesuala a inculpatului (care a recunoscut săvârşirea faptei si a colaborat cu organele judiciare), de circumstanţele personale, aplicarea unei astfel de interdicţii nu este necesară şi proporţională cu scopul pentru care a fost aplicată, astfel încât se impune înlăturarea sa pentru a da posibilitatea inculpatului să işi exercite pe deplin libertatea de mişcare.

Se va înlătura, aşadar, obligaţia stabilită de instanţa de fond în sarcina inculpatului B.A - să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

În temeiul art.93 alin.2 lit. b C.pen., se va impune inculpatului B.A să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate, destinat conştientizării consecinţelor încălcării legii.

În raport de criteriile evidenţiate mai sus, de istoricul, vârsta şi de toate circumstanţele personale ale inculpatului care a comis o infracţiune de culpă, se impune un efort susţinut în sensul conştientizării de către inculpat a gravelor consecinţe ale săvârşirii de infracţiuni, în scopul realizării principiului prevenţiei speciale .

În ceea ce priveşte motivul de apel al procurorului, întemeiat pe omisiunea primei instanţe de a dispune obligarea inculpatului la prelevarea de probe biologice în vederea organizării bazei prev. de legea 76/2008, pare că se face o confuzie cu textul legii în forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 187/2012. Potrivit legii nr. 76/2008: Infracţiunile pentru care pot fi prelevate probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în

S.N.D.G.J. sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege, iar în anexă la punctul 3 se regăseşte infracţiunea de ucidere din culpă .

Analizând scopul legal al prelevării de probe biologice în vederea organizării bazei prev. de legea 76/2008, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului, Curtea reţine că măsura de limitare a dreptului prev. de art. 8 din CEDO, prelevarea forţată de probe biologice, deşi legală, nu este necesară, astfel încât nu se impune a fi dispusă, contrar celor susţinute de procuror.

În ceea ce priveşte criticile inculpatului B.A, ale părţilor civile PP, B.G., B.I. şi B.C. şi ale părţii responsabile civilmente S.C. E ASIGURARE- REASIGURARE S.A, cu privire la culpa inculpatului şi victimei la producerea accidentului :

În condiţiile în care prin rechizitoriul emis în cauză, procurorul a reţinut culpa comună, în sarcina inculpatului şi a persoanei vătămate în producerea accidentului rutier din 26.10.2015, iar inculpatul a recunoscut în totalitate fapta reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu, critica invocată de acesta în motivele de apel referitor la nivelul culpei sale în producerea respectivului accident nu poate fi primită deoarece recunoaşterea în cadrul procedurii abreviate are caracter ireversibil. În alte cuvinte, Curtea arată că opţiunea ca judecata să aibă loc potrivit procedurii simplificate are caracter ireversibil, inculpatul nemaiavând posibilitatea ca ulterior, dacă eventual nu este de acord cu soluţia primei instanţe, să revină asupra manifestării de voinţă exprimata anterior şi să conteste situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu. O astfel de atitudine procesuală din partea inculpatului ar presupune ca judecata să urmeze cursul obişnuit, adică cercetarea judecătorească să includă administrarea de probe, inclusiv a celor care au fost administrate în cursul urmăririi penale, ceea ce vine în contradicţie cu raţiunea care a stat la baza instituirii proceduri simplificate (aceea de scurtare semnificativa a duratei procedurilor jurisdicţionale şi de diminuare a cheltuielilor judiciare alocate de stat şi a celor efectuate de părţi în cursul procedurilor penale) şi ar permite inculpatului să ”dirijează” modul de desfăşurare a judecăţii, în sensul că atunci când este nemulţumit de soluţia instanţei de fond să poate reveni şi să solicite reluarea judecăţii în prima instanţă, ocazie cu care să se desfăşoare integral cercetarea judecătorească. Or, într-o atare ipoteza durata procedurii jurisdicţionale nu numai ca nu se mai scurtează, ci, dimpotrivă, s-ar prelungi cu mai mult decât ar fi durat daca inculpatul nu ar fi ales iniţial procedura simplificata. Aceasta şi în considerarea faptului ca, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, instanţa de control judiciar nu ar putea realiza cercetarea judecătoreasca, ci ar trebui sa trimită dosarul la prima instanţa pentru a urma cursul procedurii obişnuite privind judecata în prima instanţă.

De asemenea, părţile civile PPM, B.G. , B.I. şi B.C. şi partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE- REASIGURARE S.A nu au criticat raportul de expertiză criminalistică întocmit în cauză şi nu au solicitat administrarea de probe noi sub acest aspect .

Ori, din conţinutul raportului de expertiză criminalistică nr. 165/22.09.2017, coroborat cu toate celelalte probe administrate, rezultă cu prisosinţă că atât inculpatul B.A, cât şi victima B.M., sunt deopotrivă responsabili de producerea accidentului, numărul şi importanţa normelor rutiere încălcate de fiecare dintre ei fiind comparabile, atât fapta inculpatului, cât şi fapta victimei contribuind în egală măsură la producerea rezultatului periculos.

Astfel, cităm: "- În condiţiile date numitul B.A nu putea evita producerea accidentului întrucât spaţiul disponibil de oprire de 50 m nu i-a permis oprirea autoutilitarei de la viteza de 97,5 km/h.

Susnumitul putea evita lovirea pietonului dacă s-ar fi deplasat cu o viteză de cel mult 79 km/h, rezultând că la valorile de 50 km/h - valoarea vitezei maxim legale pe raza localităţii P. sau de 30 km/h - valoare impusă de existenţa indicatoarelor „Atenţie copii” şi „Curbă deosebit de periculoasă”, accidentul putea fi evitat.

Numita B.M. putea preveni accidentarea sa dacă nu ar fi traversat prin loc nepermis şi fără asigurare.

Cauza producerii accidentului a constituit-o angajarea în traversare a numitei B.M. prin loc nepermis şi fără asigurare în condiţiile în care numitul B.A se deplasa cu o viteză a cărei valoare era mult peste limita impusă pe sectorul de drum respectiv.”

Inculpatul B.A putea evita producerea accidentului dacă s-ar fi deplasat cu o viteză de cel mult 79 km/h-viteza de deplasare a inculpatului fiind de 97,5km/h, iar victima B.M. putea preveni producerea accidentului, dacă nu ar fi traversat prin loc nepermis şi fără asigurare,concluzii rezultate din raportul de expertiză criminalistică nr.165/22.09.2017 întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi.

În considerentele hotărârii pronunţate, judecătorul fondului a arătat în ce constă culpa inculpatului şi, respectiv, a persoanei vătămate în producerea accidentului rutier, explicând şi reţinerea procentul de 50% în sarcina fiecăreia dintre cele două părţi.

Efectuând propria analiză asupra materialului probator strâns la dosar sub aspectul nivelului culpei ce poate fi imputată fiecăruia dintre cei doi „actori” implicaţi în producerea accidentului rutier, instanţa de apel, pentru aceleaşi argumente cu cele reţinute de judecătorul fondului, apreciază că aportul inculpatului şi al persoanei vătămate în determinarea accidentului a fost unul egal, neputându-se susţine că aportul unuia dintre aceştia este mai mare faţă de cel al celuilalt. Elocvente în această privinţă sunt raportul de expertiză criminalistică care explicitează dinamica producerii accidentului, declaraţiile martorilor oculari, precum şi declaraţiile inculpatului. În condiţiile în care s-a angajat în traversarea unui drum intens circulat printr-un loc nepermis şi fără a se asigura în prealabil, în mod evident că victima şi-a asumat contribuţia participării sale la producerea unui eventual accident rutier, iar această contribuţie este egală cu cea a inculpatului care, la rândul său, a dat dovadă de imprudenţă, alegând să încalce un set de reguli de circulaţie.

Curtea de apel, analizând motivele de apel ale părţilor civile şi părţii responsabile civilmente, face trimitere la probatoriul administrat în cauză - înscrisuri şi declaraţia martorului C.L., mandatar al părţilor civile, probatoriu din care rezultă că victima B.M., în vârstă de 54 de ani la data decesului, lucra în străinătate şi în ţară sporadic pentru a-şi asigura cele necesare traiului sieşi şi fiului major B.G., persoană încadrată în grad de handicap, cu afecţiuni de natură psihiatrică, în vârstă de 20 de ani . In casa părintească în care locuia B.G. locuiau şi fraţii victimei B.I. şi B.C. Fiica victimei, PPM, este căsătorită. Niciuna dintre părţile civile nu a efectuat cheltuieli pentru înmormântarea şi comemorarea victimei B.M. . De asemenea, cu ocazia fiicei PPM, niciuna dintre părţile civile nu au făcut nici un efort cu ocazia înmormântării victimei.

Curtea reţine aşadar că legăturile victimei B.M. erau foarte strânse doar cu fiul său, B.G.

In altă ordine de idei, Curtea, răspunzând criticilor apelantei parte responsabilă civilmente şi criticilor părţilor civile, pune în vedere acestora distincţia dintre culpa în producerea accidentului şi culpa asupra întinderii prejudiciului .

Prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunţată în dosarul nr. 911/1/2016, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 1804/308/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: dispoziţiile art. 1371 alin. 1 din Codul civil se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

S-a reţinut, în motivare, că textul de lege anterior menţionat reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăţie, aspect ce rezultă din folosirea expresiei „cu intenţie sau din culpă”. Consecinţa aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Dispoziţiile art. 1.371 alin. 1 din Codul civil nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia.

In ce priveşte fapta ilicită, aceasta este o condiţie a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. 1 din Codul civil, care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puţin un interes legitim şi serios al altuia.

Prin urmare, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. 2 şi 3 din Codul civil, şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Aşa stând lucrurile, actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

În concluzie, art. 1.371 alin. 1 din Codul civil trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din Codul civil, care se referă la „vinovăţie” şi trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Curtea remarcă, în primul rând, contrar aserţiunilor apărătorului ales al părţilor civile, că şi în considerentele Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală foloseşte noţiunea de faptă culpabilă concurentă.

În al doilea rând, chiar dacă în actul de sesizare a instanţei nu este reţinut, în mod expres, un cuantum al gradului culpelor inculpatului şi victimei, este expusă situaţia de fapt, în baza acesteia revenind instanţelor de judecată sarcina de a stabili existenţa unor fapte culpabile concurente, iar în ipoteza unui răspuns afirmativ proporţia acestora.

Prima instanţă a evaluat în mod corect responsabilitatea victimei în producerea evenimentului rutier soldat cu decesul său, dovedită de probatoriul administrat, reţinând că victima şi-a asumat o situaţie periculoasă pentru ea. La evaluarea cuantumului despăgubirilor pretinse de părţile civile nu poate fi omisă această împrejurare de fapt foarte importantă.

Dispoziţiile actuale de procedură penală au atribuit asigurătorului de răspundere civilă calitatea de parte responsabilă civilmente, astfel cum reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 86 C.proc.pen., în considerarea calităţii acesteia de persoană care, potrivit legii civile, are obligaţia convenţională de a repara, în întregime sau în parte, singură, prejudiciul cauzat prin infracţiune.

Specificul raporturilor juridice dintre asigurător şi asigurat rezidă în simultaneitatea producerii riscului asigurat şi constatării unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ce declanşează răspunderea civilă delictuală a autorului faptei, pentru care urmează a răspunde, în limitele stabilite contractual şi prin conţinutul Ordinelor C.S.A.,asigurătorul de răspundere civilă.

În acord cu dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 136/1995, în asigurarea de răspundere civilă, asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil, iar potrivit art. 42 din acelaşi act normativ asiguratorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare. Totodată, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, iar potrivit art. 50 alin. 1, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin deces.

Cu respectarea limitelor de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, pagube materiale, pagube consecinţă a lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, dar şi pentru cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 5 C.proc.pen., repararea prejudiciului material şi moral, în cazul exercitării acţiunii civile în cadrul procesul penal, se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

Raportat la momentul comiterii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, ce constituie temeiul exercitării acţiunii civile în prezenta cauză, respectiv 26.10.2015, pentru soluţionarea pretenţiilor formulate în cauză urmează a fi avute în vedere dispoziţiile art. 1349 şi 1357 din Codul civil din 2009, conform cărora cel care cauzează altuia un prejudiciul printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Din prevederile legale menţionate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie să fie întrunite anumite condiţii prevăzute de lege şi anume: existenţa unei fapte ilicite imputabilă inculpatului, existenţa prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta săvârşită şi prejudiciul cauzat, precum si a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Instanţa de apel, în acord cu prima instanţă de judecată constată îndeplinite condiţiile răspunderii civile, în ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite şi a vinovăţiei inculpatului B.A, având în vedere că, în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii penale, instanţa a constatat că există o faptă ilicită ce formează obiectul prezentei cauze penale, faptă ce a fost săvârşită de către inculpat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte prejudiciul, se cer a fi îndeplinite două condiţii cumulative: prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost reparat.

Acţiunile civile au fost formulate părţile civile anterior menţionate doar împotriva asigurătorului de răspundere civilă - parte responsabilă civilmente, ţinut să răspundă pentru fapta inculpatului, conform dispoziţiilor contractuale ce vizează asigurarea RCA a autoturismului condus de către aceasta.

Curtea de apel face trimitere la dispoziţiile relevante ale Codului civil de care este prima instanţă a ţinut seama.

ART. 1.349 Cod civil Răspunderea delictuală

1. Orice persoană are îndatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile ori inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
2. Cel care, avand discernamant, incalca aceasta indatorire raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral.

ART. 1.357

Conditiile raspunderii

1. Cel care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savarsita cu vinovatie, este obligat sa il repare.
2. Autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa.

ART. 1.358

Criterii particulare de apreciere a vinovatiei

Pentru aprecierea vinovatiei se va tine seama de imprejurarile in care s-a produs prejudiciul, straine de persoana autorului faptei, precum si, daca este cazul, de faptul ca prejudiciul a fost cauzat de un profesionist in exploatarea unei intreprinderi.

ART. 1.381

Obiectul reparatiei

(1) Orice prejudiciu da dreptul la reparaţie.

ART. 1.385

întinderea reparatiei

1. Prejudiciul se repara integral, daca prin lege nu se prevede altfel.
2. Se vor putea acorda despagubiri si pentru un prejudiciu viitor daca producerea lui este neindoielnica.
3. Despagubirea trebuie sa cuprinda pierderea suferita de cel prejudiciat, castigul pe care in conditii obisnuite el ar fi putut sa il realizeze si de care a fost lipsit, precum si cheltuielile pe care le-a facut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
4. Daca fapta ilicita a determinat si pierderea sansei de a obtine un avantaj sau de a evita o paguba, reparatia va fi proportionala cu probabilitatea obtinerii avantajului ori, dupa caz, a evitarii pagubei, tinand cont de imprejurari si de situatia concreta a victimei.

ART. 1.386

Formele reparatiei

1. Repararea prejudiciului se face in natura, prin restabilirea situatiei anterioare, iar daca aceasta nu este cu putinta ori daca victima nu este interesata de reparatia in natura, prin plata unei despagubiri, stabilite prin acordul partilor sau, in lipsa, prin hotarare judecatoreasca.
2. La stabilirea despagubirii se va avea in vedere, daca prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.
3. Daca prejudiciul are un caracter de continuitate, despagubirea se acorda sub forma de prestatii periodice.
4. în cazul prejudiciului viitor, despagubirea, indiferent de forma in care s-a acordat, va putea fi sporita, redusa sau suprimata, daca, dupa stabilirea ei, prejudiciul s-a marit, s-a micsorat ori a incetat.

ART. 1.390

Persoana indreptatita la despagubire in caz de deces

1. Despagubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor indreptatiti, potrivit legii, la intretinere din partea celui decedat.

ART. 1.391

Repararea prejudiciului nepatrimonial

2. Instanta judecatoreasca va putea, de asemenea, sa acorde despagubiri ascendentilor, descendentilor, fratilor, surorilor si sotului, pentru durerea incercata prin moartea victimei, precum si oricarei alte persoane care, la randul ei, ar putea dovedi existenta unui asemenea prejudiciu.

5. Dispozitiile art. 253-256 raman aplicabile

ART. 1.392

Cel care a facut cheltuieli pentru ingrijirea sanatatii victimei sau, in caz de deces al acesteia, pentru inmormantare are dreptul la inapoierea lor de la cel care raspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli"

Curtea, evaluând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti în fond şi în apel, reţine că prima instanţă a ţinut seama de toate dispoziţiile legale aplicabile şi de toate probele administrate în cauză, stabilind întinderea obligaţiilor de despăgubire.

Curtea reţine că, în ceea ce priveşte prejudiciul pretins a fi reparat de către PPM, constând în cheltuielile ocazionate de organizarea funeraliilor victimei, prejudiciul a fost reparat de inculpat şi de CL, iar aceasta din urmă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, astfel după cum rezultă din înscrisurile depuse de aceasta . Nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că sumele cheltuite pentru înmormântarea vicitmei accidentului rutier produs din culpa lui B.A au depăşit valoarea plătită de inculpat şi faţă de care acesta a declarat liber că nu mai are alte pretenţii.

În ceea ce priveşte criticile privind daunele morale stabilite de prima instanţă, Curtea reţine că sentinţa penală atacată este legală, dar nu şi temeinică .

Daunele morale scapă evaluării pe criterii matematice, nu evaluează durerea, ci trebuie să compenseze într-o măsură echitabilă disconfortul şi suferinţele produse în mod culpabil de către inculpat . Deşi el nu poate fi probat şi cuantificat matematic, prejudiciul moral nu este un dat decurgând din relaţiile de rudenie, iar părţile civile poartă responsabilitatea prezentării unor indicii minimal probate, orientative pentru instanţă cu privire la relaţia lor cu victima, la sentimentele de afecţiune ce au existat şi la modul în care viaţa lor sufletească liniştită a fost tulburată prin faptele inculpatului, la timpul pe care îl petreceau împreună şi la modul în care în concret, viaţa lor de familie s-a schimbat după decesul victimei.

Din declaraţia martorului propus spre audierea în latură civilă CLN nu a rezultat dacă victima participa la viaţa fiicei sale PPM (), la viaţa fraţilor săi, B.I. () şi B.C. (), dacă îi ajuta pe aceştia, dacă aceste persoane dovedeau devotament şi afecţiune faţă de mama şi, respectiv, sora lor, victima B.M. . Pierderea mamei şi, respectiv surorii, produce o suferinţă morală, dar pierderea sau reducerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială se apreciază în funcţie de existenţa reală a unei vieţi de familie cu ceea ce presupune în mod firesc relaţia dintre părinte şi copilul major cu care nu locuieşte: afecţiune, vizite, participarea la evenimente împreună, sprijin moral în împrejurări nefericite, ajutor, etc. În ceea ce îl priveşte pe B.G., se pare că acesta era singurul care participa la viaţa mamei în mod activ, fiind îngrijit şi ocrotit de mama sa în continuare, dată fiind starea sa de vulnerabilitate dovedită medical .

De aceea, apreciind în echitate şi diferenţiat faţă de situaţia fiecărei părţi civile, Curtea evaluează despăgubirile cuvenite părţilor civile la : 40.000 de euro - B.G., 10.000 de euro - fiecare dintre părţile civile B.I. şi B.C., 14.000 de euro, sume ce se impune a fi reduse la 50%, corespunzător proporţiei culpei inculpatului.

Referitor la daunele morale pretinse de părţile civile, cu privire la care asigurătorul de răspundere civilă a arătat că le contestă ca fiind prea întinse, reţine instanţa de control judiciar că în prezenta speţă este vorba de repararea unui prejudiciu de afecţiune invocat de victimele indirecte, prejudiciu care trebuie reparat de către persoana culpabilă.

Reţine instanţa de control judiciar că prin Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75, adoptată la 14 martie 1965, s-a stabilit că "în caz de deces, reparaţia pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordată părinţilor, soţului şi copiilor victimei pentru că doar în aceste cazuri reparaţia este supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături de afecţiune strânse cu victima, în momentul decesului”. De asemenea, potrivit reglementărilor Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale (Colocviul de la Londra, 2125.07.1969), dauna morală constă în prejudiciul care nu se pretează unei evaluări pecuniare şi are drept scop de a da o compensare sau satisfacţie victimei.

În această privinţă reglementările naţionale sunt mai generoase şi ele trebuie aplicate cu prioritate conform art. 20 alin. 2 din Constituţie (Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.); potrivit art. 1391 alin. 2 C.civ. ”instanţa judecătorească va putea să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu”.

Despăgubirile solicitate în prezentul dosar şi care, în cuantumul pretins, sunt considerate mult prea mari de către instanţa de control, au scopul de a alina suferinţa pricinuită copiilor majori şi fraţilor prin moartea victimei, de care erau legaţi afectiv .

Contrar susţinerilor părţii responsabile civilmente, în prezenta speţă, părţile civile PPM, B.G, B.I. şi B.C., au suferit ca urmare a decesului mamei şi surorii o pierdere ireparabilă, determinată de fapta săvârşită de inculpat, astfel că acordarea de daune morale este justificată. Potrivit martorului audiat, victima locuia cu fiul B.G., avea relaţii de familie strânse cu acesta, martorul susţinând că nu are cunoştinţă de legăturile afective în familie, dacă toţi membrii acesteia au fost afectaţi de deces.

Pe de altă parte, chiar dacă nu locuiau cu victima, PPM beneficiază de prezumţia că erau în relaţii de familie normale cu aceasta, context în care orice deces al unei rude atât de apropiate ca victima în cauză poate determina suferinţe la nivel psihic. Situaţia se verifică şi în cazul fraţilor B.I. () şi B.C. (), care locuiau în apropierea victimei, în acelaşi imobil.

Aceste suferinţe nu trebuiesc a fi dovedite exclusiv prin înscrisuri medicale, dar nici nu pot fi la gradul de intensitate pretins de părţile civile, în lipsa unor dovezi concrete, prin raportare la vârsta victimei şi a părţilor civile, la posibilităţile reale ale victimei de a întreţine legături personale puternice cu toţi membrii familiei şi la gradul de rudenie dintre părţi.

De aceea, având în vedere probele testimoniale şi conţinutul înscrisurilor, Curtea concluzionează că prin cuantificarea corectă a daunelor morale diferenţiat de gradul de afectare a fiecăreia dintre părţile civile se oferă acestora o satisfacţie echitabilă.

Prin stabilirea daunelor morale la sumele cuprinse în prezenta decizie şi relevate mai sus, Curtea apreciază că soluţia va fi conformă atât cu interpretarea tradiţională a jurisprudenţei române, cât şi cu interpretarea constantă a jurisprudenţei europene.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părţi, determină statul de a pune capăt acelei încălcări şi de a elimina consecinţele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţia Europeană conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale (cauza Ernestina Zullo, noiembrie 2004). De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună (cauza C. Ingersoll împotriva Portugaliei, CEDO 2000).

Aşa fiind, Curtea, apreciind în echitate, consideră că sumele acordate vor reprezenta o compensaţie legală a traumelor suferite în urma decesului mamei şi, respectiv surorii, părţilor civile. Nu se impune, aşadar, majorarea sumelor stabilite cu titlul de despăgubiri de către prima instanţă, ci dimpotrivă reducerea cuantumului despăgubirilor acordate părţilor civile PPM, B.I. şi B.C. Apelul acestor părţi civile este nefondat, ele însele neputând furniza vreun argument concret pentru care se impune majorarea daunelor morale, iar apelul părţii civile B.G. se impune a fi respins întrucât în privinţa sa, suma stabilită cu titlul de daune morale de către prima instanţă reprezintă a satisfacţie echitabilă.

Curtea reţine că daunele morale stabilite trebuie să aibă efecte compensatorii şi nu să constituie amenzi excesive pentru autorii prejudiciilor şi nici venituri nejustificate pentru victimele accidentelor. Aşa cum se arată în literatura de specialitate "sumele de bani acordate cu titlu de daune morale trebuie să poată fi calificate numai ca despăgubiri”.

Referitor la solicitările apelanţilor părţi civile privind dobânzile legale şi actualizarea sumelor în raport cu rata inflaţiei, Curtea reţine următoarele:

Este adevărat că potrivit art. 1381 C.civ. dreptul la reparaţie în cazul răspunderii delictuale se naşte din ziua cauzării prejudiciului; dreptul la reparaţie s-a născut la data producerii riscului asigurat, însă natura prejudiciului determină o imposibilitate a producerii lui integrale la acel moment, acesta dezvoltându-se progresiv prin frecvenţa cheltuielilor pe care au fost nevoite să le realizeze părţile civile, din perspectiva daunelor materiale, curgerea timpului având impact inclusiv asupra stabilirii cuantumului daunelor morale.

Specific prezentei cauze este natura dublă a răspunderii ce guvernează latura civilă.

Implicarea în accident a unui vehicul identificat şi asigurat constituie una din condiţiile antrenării răspunderii asigurătorului RCA, însă ceea ce este de esenţa acestui tip de asigurare este existenţa unui caz de răspundere civilă delictuală a autorului accidentului faţă de terţe persoane păgubite, în absenţa căruia răspunderea asigurătorului nu există. În acelaşi timp însă, răspunderea asiguratorului are temei legal şi contractual, nu delictual. Societatea asiguratoare răspunde ca parte responsabilă civilmente în cauză, aşa cum a statuat ÎCCJ prin decizia 1/2016, în temeiul legii civile şi al contractului de asigurare, un tip de contract impus de lege, în care principiul libertăţii contractuale suferă restricţii şi în care părţile se văd limitate în manifestarea deplină a autonomiei de voinţă de lege (contract forţat).

Prin urmare, greşit se invocă de apelanţii părţi civile în prezenta cauză temeiurile răspunderii civile delictuale pentru stabilirea datei de la care partea responsabilă civilmente datorează dobânzi legale şi actualizări ale prejudiciului stabilit, răspunderea părţii responsabile civilmente nefiind una delictuală.

Potrivit normelor de aplicare a legii 136/1995 în vigoare la data faptelor, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească atunci când nu se pot trage concluzii referitor la cuantumul prejudiciilor produse.

Or, singurul moment la care părţile civile au invocat un prejudiciu material şi au cuantificat acest prejudiciu este momentul constituirii de parte civilă.

Potrivit art. 20 alin. 1-5 C.proc.pen. constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept. Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele judiciare au obligaţia de a consemna aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă. Până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate:

1. îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
2. mări sau micşora întinderea pretenţiilor;
3. solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.

Instanţa, potrivit principiului reparării integrale a pagubei, conform căruia este necesar a fi acoperită pierderea suferită precum şi beneficiul de care partea a fost lipsită, reţine că actualizarea obligaţiilor în raport cu rata inflaţiei reprezintă valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii), iar natura juridică a dobânzii reprezintă o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată) în cazul în care societatea de asigurare nu va plăti sumele la care a fost obligată la data scadenţei acestora.

Instanţa nu poate acorda dobânda legală aferentă sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri de la data producerii accidentului, aşa cum au solicitat părţile civile, instanţa urmează a dispune ca la aceste sume să se adauge dobânda legală aferentă de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la plata integrală a despăgubirilor, pentru următoarele motive:

Cuantumul despăgubirilor trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită de partea vătămată, cât şi beneficiul nerealizat, ţinându-se seama de toate elementele necesare pentru ca despăgubirea să reprezinte o reparare completă a prejudiciului cauzat prin infracţiune. Acest beneficiu poate fi cel planificat, iar când nu se dovedeşte că era realizabil integral ori nu exista o asemenea planificare el poate fi determinat de instanţă pe baza probelor administrate.

Beneficiul nerealizat, care trebuie să fie cuprins în cuantumul despăgubirilor, reprezintă tot ceea ce ar fi putut realiza persoana vătămată cu ajutorul bunurilor sau valorilor care au făcut obiectul material al infracţiunii de la data şi în starea în care erau în momentul în care a fost lipsită de folosinţa lor şi până când acestea au reintrat în patrimoniul său.

Pentru ca persoana vătămată să nu fie însă lipsită de o parte din acest beneficiu şi anume de acela pe care nu l-ar putea realiza dacă plata despăgubirilor s-ar face cu întârziere şi pentru a evita un nou proces este necesar ca cel ce urmează a plăti despăgubirile să fie obligat, totodată, şi la plata dobânzilor legale pe tot timpul de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la completa achitare, deoarece din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv daunele acestea s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă, exigibilă, care având ca obiect restituirea unei sume de bani produce, potrivit disp. art. 1088 din vechiul Cod civil, dobânzi legale până la completa achitare.

În materia daunelor morale, instanţele au stabilit constant că, prejudiciul nefiind cert decât la momentul rămânerii definitive a sentinţei penale prin care s-a stabilit întinderea lui şi obligaţia de reparare în sarcina unei persoane, numai de la acest moment pot fi acordate dobânzi şi actualizări. Este adevărat că prejudiciul moral acoperit de daunele morale se naşte la momentul decesului victimei faţă de care există legături afective, dar cuantificarea acestuia nu poate fi lăsată exclusiv la dispoziţia părţii civile, singurul care poate determina întinderea acestui prejudiciu apreciind în echitate fiind judecătorul în situaţia în care victima şi societatea de asigurare nu au ajuns la un consens. Doar la momentul rămânerii definitive a sentinţei penale prin care s-a stabilit cuantumul acestui prejudiciu el devine cert ca existenţă şi întindere, acesta fiind momentul când societatea de asigurare devine obligată legal la a-l repara.

Pentru ca despăgubirile stabilite să reprezinte o reparare completă a prejudiciului material, respectiv moral, stabilit şi pentru ca beneficiarii despăgubirilor să nu fie lipsiţi de o parte a acestui beneficiu dacă plata despăgubirilor s-ar face cu întârziere, este necesar ca cel care urmează a plăti despăgubirile, în speţă partea responsabilă civilmente, să fie obligat şi la dobânzi şi actualizări prin raportare la rata inflaţiei. Acestea din urmă nu pot fi acordate atunci când părţile civile au solicitat despăgubirile în monedă străină . O astfel de constituire de parte civilă, în monedă străină are tocmai rolul de a feri părţile de riscul de depreciere al monedei naţionale .

Conform normelor B.N.R. obligatorii plăţile pe teritoriul României se fac în monedă naţională .

Din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, persoana răspunzătoare datorează victimei şi dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, până la plata ei integrală; pentru perioada anterioară nu se acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunţării hotărârii instanţei creanţa în bani a victimei devine lichidă şi exigibilă. Or, în privinţa daunelor morale, prejudiciul dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil doar la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, acesta fiind şi momentul de la care se impune actualizarea cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală a sumelor stabilite cu titlu de daune morale.

Şi în prezent, ca şi la momentul 26.10.2015, răspunderea civilă delictuală nu este limitată de posibilităţile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material şi moral cauzat prin fapta săvârşită. Potrivit dipoziţiilor art. 12 din Ordonanţa de Urgenta nr. 54 din 14 septembrie 2016 (*actualizata*) privind asigurarea obligatorie de raspundere civila auto pentru prejudicii produse tertelor persoane prin accidente de vehicule si de tramvaie, publicată in Monitorul oficial nr. 723 din 19 septembrie 2016, în vigoare la data accidentului, abrogată de art. 45 din legea nr. 132/2017, intrată în vigoare la data de 12 iulie 2017, precum şi potrivit dispoziţiilor acestei din urmă legi(art. 11) : Asiguratorul RCA are obligatia de a despagubi partea prejudiciata pentru prejudiciile dovedite suferite in urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat. Fara a se depasi limitele de raspundere prevazute in contractul RCA, potrivit art. 7 alin. (5) si (6) si in conditiile in care evenimentul asigurat s-a produs in perioada de valabilitate a contractului RCA, asiguratorul RCA acorda despagubiri in bani pentru:

1. vatamari corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fara caracter patrimonial;

4. cheltuieli de judecata efectuate de catre persoana prejudiciata sau cheltuieli aferente in cazul solutionarii alternative a litigiului daca solutia este favorabila persoanei prejudiciate;

(3) Indiferent de locul in care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulatiei publice, in incinte si in orice alte locuri, atat in timpul deplasarii, cat si in timpul stationarii vehiculului asigurat, asiguratorul RCA acorda despagubiri pana la limita de raspundere prevazuta in contractul RCA pentru:... b) prejudiciul produs din culpa conducatorului vehiculului asigurat;

Curtea reţine că nu este, aşadar întemeiată solicitarea părţii responsabile civilmente de a fi înlăturată din conţinutul hotărârii atacate dispoziţia privind obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare.

Pentru aceste motive, în baza art. 421 alin. 1 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, se va respinge ca nefondat apelul promovat de apelanţii părţi civile PPM, B.G., B.I şi B.C., toate cu

domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de avocatură „F.L, în mun. Iaşi, , judeţul Iaşi,

împotriva sentinţei penale nr. 1986/29.06.2018 a Judecătoriei Iaşi, pronunţate în dosarul penal nr.113/245/3028 al aceleiaşi instanţe.

În baza art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, se vor admite apelurile promovate de apelanţii Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, inculpatul B.A, şi parte responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE- REASIGURARE S.A. împotriva sentinţei penale nr. 1986/29.06.2018 a Judecătoriei Iaşi, pronunţate în dosarul penal nr.113/245/3028 al aceleiaşi instanţe, sentinţă pe care o desfiinţează parţial, în latura penală şi în latură civilă.

Rejudecând cauza:

În latură penală:

Se va menţine cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului B.A prin sentinţa penală atacată.

Se va înlătura din sentinţa penală apelată pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. h) Cod penal, precum şi pedeapsa accesorie prevăzută de art. 65 Cod penal rap. la art. 66 lit. h) Cod penal.

Se va înlătura din sentinţa penală atacată dispoziţia privind suspendarea executării pedepselor accesorii.

Se va înlătura din sentinţa penală apelată obligaţia stabilită de instanţa de fond în sarcina inculpatului B.A - să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

În temeiul art.93 alin.2 lit. b) Cod penal, se va impune inculpatului B.A să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate, destinat conştientizării consecinţelor încălcării legii.

În latură civilă :

Se va reduce de la 20.000 de euro la 7.000 de euro (şapte mii) cuantumul daunelor morale la care a fost obligată parte responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE-

REASIGURARE S.A . către partea civilă PPM prin sentinţa penală apelată.

Se va reduce de la 10.500 de euro la 5.000 de euro (cinci mii), cuantumul daunelor morale la care a fost obligată parte responsabilă civilmente S.C. E ASIGURAREREASIGURARE S.A. către fiecare dintre părţile civile B.I. şi B.C. prin sentinţa penală apelată.

Se vor înlătura dispoziţiile de obligare a părţii responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE- REASIGURARE S.A. la actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor reprezentând despăgubiri civile daune morale, şi la dobânzi la aceste despăgubiri de la data producerii prejudiciului ( 26.10.2015) din sentinţa penală apelată, urmând ca S.C. E ASIGURARE- REASIGURARE S.A să plătească părţilor civile PPM, B.G., B.I. şi B.C., sumele stabilite cu titlul de daune morale, prin echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinţei atacate . (S.C. E ASIGURARE- REASIGURARE S.A va plăti cu titlul de daune morale, prin echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu

dobânda legală de la data pronunţării prezentei decizii: 7000 de euro către PPM, 20.000 de euro

către B.G. şi câte 5000 de euro către Busuioc Ioan şi B.C. ).

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei

decizii.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor promovate de apelanţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, inculpatul B.A şi partea responsabilă civilmente S.C. E ASIGURARE- REASIGURARE S.A rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală vor fi apelanţii - părţi civile la plata sumei 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, câte 50 de lei, fiecare parte civilă .

În baza art. 276 alin. 1, 2 Cod procedură penală, se va respinge cererea formulată de către părţile civile apelantele părţi civile PPM, B.G., B.I. şi B.C. de obligare a S.C. E ASIGURARE- REASIGURARE S.A, în calitate de parte responsabilă civilmente să plătească părţilor civile suma de 1200 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în apel. Curtea constată că apelul părţilor civile este respins ca nefondat, astfel încât acestea au căzut în pretenţii şi nu pot obţine plata cheltuielilor judiciare efectuate de la partea adversă, conform legii civile.