Utilizarea ca mijloc de proba a unui pliculet cu droguri, obtinut in urma administrarii fortate a unui emetic:
incalcare

In fapt – In octombrie 1993, agenti de politie imbracati in civil au surprins de mai multe ori reclamantul in timp ce scotea din gura pliculete  si le schimba pentru bani. Suspectand ca pliculetele contineau stupefiante, agentii de politie au arestat persoana in cauza. In timpul arestarii, reclamantul a inghitit un alt pliculet pe care il avea in gura. Avand in vedere ca agentii de politie nu au gasit droguri asupra persoanei in cauza, procurorul competent a dispus sa i se administreze un emetic pentru a provoca scoaterea pliculetului. Reclamantul a fost adus la un spital  si a fost prezentat unui medic. Cum acesta a refuzat sa ia medicamentele necesare pentru a provoca regurgitarea, patru agenti de politie l-au imobilizat, in timp ce medicul i-a introdus un tub in nas  si i-a administrat fortat o solutie salina  si sirop de Ipecacuana. Medicul i-a injectat, de asemenea, apomorfina, substanta emetica derivata din morfina. Drept urmare, reclamantul a regurgitat un pliculet cu cocaina. La scurt timp, acesta a fost examinat de medic, care l-a declarat apt pentru detentie. La aproximativ doua ore de la administrarea medicamentelor, reclamantul le-a indicat agentilor de politie care venisera sa il interogheze, intr-o engleza proasta – atunci  si-au dat seama ca acesta nu vorbea germana – ca era prea obosit pentru a face o depozitie. In ziua urmatoare, reclamantul a fost arestat preventiv  si s-a inceput urmarirea penala impotriva lui pentru trafic de stupefiante. Avocatul acestuia a sustinut ca probele acuzarii fusesera obtinute ilegal  si, prin urmare, nu puteau fi utilizate in cadrul procesului. De asemenea, acesta a afirmat ca agentii de politie  si medicul care participasera la operatiune erau vinovati de vatamare corporala, fiind aflati in exercitiul functiunii. In fine, acesta a sustinut ca administrarea de substante toxice era interzisa de Codul de procedura penala  si ca masura respectiva era, de asemenea, disproportionata in temeiul aceluia si cod, avand in vedere ca ar fi fost posibil sa se obtina acela si rezultat, a steptandu-se eliminarea pe cale naturala a pliculetului. In martie 1994, instanta districtuala l-a condamnat pe reclamant la un an de inchisoare, cu suspendare, pentru savar sirea infractiunii de trafic de droguri. Persoana in cauza a formulat apel impotriva acestei decizii, fara succes, dar pedeapsa i-a fost redusa la  sase luni de inchisoare, cu suspendare; recursul a fost respins. Curtea Constitutionala Federala a declarat inadmisibila plangerea constitutionala a persoanei in cauza, considerand ca acesta nu epuizase caile de atac disponibile in fata instantelor penale germane. De asemenea, aceasta a apreciat ca masura in litigiu nu justifica formularea de obiectii constitutionale privind protejarea demnitatii umane  si a dreptului de a nu contribui la propria incriminare, in sensul legii fundamentale germane.

In drept
– Art. 6 § 1: Chiar daca autoritatile nu i-au cauzat in mod deliberat durere  si suferinta reclamantului, probele au fost obtinute prin punerea in aplicare a unei masuri care contravine unuia din cele mai importante drepturi garantate de Conventie. In plus, drogurile astfel obtinute au constituit elementul decisiv al condamnarii reclamantului. In fine, interesul public de condamnare a reclamantului nu putea justifica permiterea utilizarii acestor probe la proces. Prin urmare, utilizarea ca probe a drogurilor obtinute prin administrarea fortata a unui emetic reclamantului a viciat echitatea procesului acestuia. In ceea ce prive ste argumentul reclamantului, conform caruia maniera in care au fost obtinute probele  si utilizarea lor au adus atingere dreptului sau de a nu se autoincrimina, aici este vorba despre utilizarea in cadrul procesului a unor probe „materiale” – spre deosebire de marturii – obtinute ca urmare a atingerii aduse prin forta integritatii fizice a reclamantului. De si dreptul de a nu se autoincrimina se refera in primul rand la respectarea dorintei unui acuzat de a pastra tacerea in cursul unui interogatoriu  si de a nu fi obligat sa formuleze o declaratie, uneori Curtea a conferit acestui drept un sens mai larg, astfel incat acesta sa se aplice cauzelor in care este vorba despre constrangerea la care au recurs autoritatile pentru a obtine probe materiale. In consecinta, dreptul de a nu contribui la propria incriminare se aplica in cazul procedurii desfa surate in speta. Pentru a stabili daca acest drept a fost incalcat, trebuie luate in considerare mai multe elemente. In ceea ce prive ste natura  si gradul de constrangere utilizat pentru obtinerea elementelor de proba, Curtea a apreciat ca administrarea unui emetic constituie un tratament inuman  si degradant. Interesul public de condamnare a reclamantului nu putea justifica recurgerea la o atingere atat de grava adusa integritatii fizice  si mentale a acestuia. In plus, chiar daca dreptul german prevedea garantii impotriva aplicarii arbitrare sau necorespunzatoare a masurii, reclamantul, invocand dreptul sau de a pastra tacerea, a refuzat sa se supuna unui examen medical prealabil  si a fost supus unei proceduri, fara sa fie examinata efectiv capacitatea sa fizica de a suporta interventia respectiva. In fine, drogurile obtinute astfel au fost intr-adevar decisive pentru condamnarea acestuia. In consecinta, Curtea ar fi ajuns, de asemenea, la concluzia ca, prin permiterea utilizarii in cadrul procesului reclamantului a unor elemente obtinute in urma administrarii fortate a unui emetic, s-a adus atingere dreptului persoanei in cauza de a nu se autoincrimina  si, prin urmare, a facut ca procedura in ansamblu sa fie inechitabila.

Concluzie:
incalcare (unsprezece voturi la  sase).