Raspunderea pentru fapta lucrului, Raspundere obiectiva

- Codul civil de la 1864: art. 1000 alin. (1)

Pentru declansarea raspunderii prevazute de art. 1000 alin. (1) din Codul civil de la 1864, victima prejudiciului trebuie sa faca dovada prejudiciului, precum si a raportului de cauzalitate dintre „fapta lucrului" si prejudiciu, operand in favoarea ei prezumtia de paza, care se refera la proprietarul lucrului ori la ceilalti titulari de drepturi reale asupra acestuia, revenindu-le acestora sa faca dovada ca paza juridica a fost transmisa altor persoane.

Paznicul juridic al lucrului are dreptul de a face dovada existentei unor cauze exoneratoare de raspundere (fapta victimei, in masura in care intruneste caracteristicele unei adevarate forte majore in raport cu fapta lucrului, fapta unei terte persoane si forta majora).

Curtea de Apel Timisoara, Sectia I civila, Decizia civila nr. 180 din 3 decembrie 2014, G.O.

Prin Decizia civila nr. 180 din 3.12.2014, pronuntata in dosarul nr. 8712/108/2013*, Curtea de Apel Timisoara a respins apelul declarat de paratul Orasul C. prin Primar si a anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamantul C.T., fiind mentinuta sentinta civila nr. 1260 din 27.06.2014, pronuntata de Tribunalul Arad, prin care a fost admisa in parte actiunea formulata de reclamant si, in consecinta, paratul a fost obligat sa plateasca reclamantului suma de 30.000 euro cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunta aceasta solutie, Curtea a avut in vedere considerentele de mai jos.

Potrivit art. 22 C.pr.pen., "hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile care judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia”, insa, daca intre sfera vinovatiei penale si cea a vinovatiei civile nu exista identitate, inseamna ca si autoritatea de lucru judecat a hotararii penale se intinde numai pana la sfera vinovatiei penale.

Prin urmare, daca dincolo de aceasta sfera a vinovatiei penale se poate retine o vinovatie civila, nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat, intrucat obiectul procesului penal il constituie stabilirea vinovatiei penale si nu a vinovatiei in general.

Cu alte cuvinte, nu exista o identitate perfecta de sfera a cazurilor de vinovatie penala cu cea a cazurilor de vinovatie civila, fiind mai larga sfera vinovatiei civile si existand cazuri de raspundere in materia raspunderii civile pentru fapta altei persoane (raspundere intemeiata pe o prezumtie legala de vinovatie) sau pentru fapta lucrului, care este o raspundere obiectiva, situatii care nu se regasesc in materia raspunderii penale.

In speta, contrar sustinerilor paratului apelant, nu opereaza exceptia autoritatii de lucru judecat, intrucat prin sentinta penala nr. 1142/27.04.2012, pronuntata de Judecatoria Arad in dosarul nr. 5024/55/2012, s-a respins ca nefondata plangerea impotriva rezolutiei din 31.01.2012 din dosarul nr. 6687/P/2011 al Parchetului de pe langa Judecatoria Arad, rezolutie prin care s-a dispus neinceperea urmaririi penale fata de autor necunoscut, in ceea ce priveste infractiunea de vatamare corporala grava prevazuta de art. 182 alin. (1) C.pen., pentru aceea ca fapta nu este prevazuta de legea penala, persoana vatamata C.T. jr. autoaccidentandu-se, astfel incat actiunea penala nu poate fi pusa in miscare.

Cu toate acestea, nu este intemeiata exceptia autoritatii de lucru judecat prevazuta de art. 430 alin. (1) si alin. (2) din noul Cod de procedura civila (aplicabil in speta, litigiul fiind promovat la 08.11.2013), invocata de catre paratul apelant Orasul C., deoarece, pe de o parte, acesta nu a fost parte in litigiul solutionat prin sentinta penala nr. 1142/2012 (rezolutia de neincepere a urmaririi penale fiind data fata de autor necunoscut), iar pe de alta parte, temeiul actiunii civile de fata il reprezinta raspunderea civila delictuala, respectiv raspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucrul aflat in paza apelantului.

In ceea ce priveste fondul litigiului, in raport de data producerii accidentului

2011. si de dispozitiile art. 6 alin. (2) din noul Cod civil, art. 3 si art. 103 din Legea nr. 71/2011, Curtea a apreciat ca in cauza sunt incidente dispozitiile art. 1000 alin. (1) din Codul civil de la 1864, potrivit carora „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat (...) de lucrurile care sunt sub paza noastra”.

Pentru declansarea raspunderii prevazute de art. 1000 alin. (1) din Codul civil de la 1864, victima prejudiciului trebuie sa faca dovada prejudiciului, precum si a raportului de cauzalitate dintre „fapta lucrului” si prejudiciu, operand in favoarea ei prezumtia de paza, care se refera la proprietarul lucrului ori la ceilalti titulari de drepturi reale asupra acestuia, revenindu-le acestora sa faca dovada ca paza juridica a fost transmisa altor persoane.

De asemenea, paznicul juridic al lucrului are dreptul de a face dovada existentei unor cauze exoneratoare de raspundere (fapta victimei, in masura in care intruneste caracteristicile unei adevarate forte majore in raport cu fapta lucrului; fapta unei terte persoane si forta majora).

In speta, Curtea a retinut, asa cum a constatat si prima instanta, ca paratul are paza juridica a bazei sportive, fiind proprietarul acesteia, avand atat puterea de fapt, cat si de drept asupra ei, iar pe de alta parte, nu s-a invocat si nici nu s-a dovedit ca paza juridica ar fi fost transmisa altei persoane.

De asemenea, Curtea a constatat ca paratul nu a facut dovada vreunei cauze exoneratoare de raspundere, respectiv dovada intervenirii faptei unui tert in producerea accidentului, pentru care paratul nu raspunde, fapta care sa intruneasca caracteristicile fortei majore, ori dovada fortei majore.

Nu pot fi primite nici sustinerile paratului potrivit carora opereaza ca si cauza exoneratoare de raspundere fapta victimei, care s-ar fi autoaccidentat prin neutilizarea corespunzatoare a portii, facand tractiuni la bara transversala, intrucat din declaratiile martorilor R.A.I., aflat pe terenul de fotbal, si M.M. (aflata la o distanta de circa 15 m fata de terenul de fotbal) rezulta ca accidentul s-a produs in timpul desfasurarii unui meci de fotbal, cand reclamantul a sarit sa apere mingea si s-a agatat de bara transversala, gest care este unul firesc in asemenea situatii si care nu este de natura sa inlature raspunderea paratului, pentru aceea ca nu are caracteristicile unui caz de forta majora.

Din aceleasi declaratii, reiese ca poarta nu era ancorata in niciun fel si ca nu existau afise care sa interzica accesul persoanelor pe acel teren.

In contextul celor aratate mai sus, Curtea a apreciat ca toate criticile referitoare la probele testimoniale, administrate in mod direct in fata primei instante, nu pot fi insusite, deoarece paratul avea posibilitatea sa solicite dovada contrara in conditiile art. 254 si art. 260 din noul Cod de procedura civila, sub sanctiunea decaderii, declaratia martorei M.M. nu a fost combatuta printr-o proba contrara iar imprejurarea ca la acel moment martorul R.A.I. nu a avut disponibilitatea de a se prezenta organelor de politie nu poate avea vreo relevanta in aceasta cauza.

La fel, nu sunt justificate criticile care vizeaza actul de constatare medico-legal, deoarece paratul apelant, prin aparatorul sau, avea termen in cunostinta potrivit art. 229 din noul Cod de procedura civila, fiind prezent la mai multe termene de judecata, si avea obligatia, conform art. 10 din noul Cod de procedura civila, sa indeplineasca actele de procedura in termenele stabilite de lege sau de judecator, sa isi probeze pretentiile si apararile si sa contribuie la desfasurarea fara intarziere a procesului, urmarind finalizarea lui, astfel ca, in masura in care a fost nemultumit de raspunsul la obiectiunile formulate de el, putea sa solicite, la termenul urmator, efectuarea unei contraexpertize.

In ce priveste despagubirile acordate de prima instanta, Curtea a retinut ca nici sistemul nostru legislativ si nici normele comunitare nu prevad un mod concret de reparare a prejudiciului moral, dupa cum nu sunt stabilite nici criteriile pentru cuantificarea despagubirilor morale, urmand ca judecatorul sa decida in functie de circumstantele fiecarei cauze.

In privinta repararii prejudiciului moral, principiul repararii integrale nu poate avea decat un caracter relativ tocmai datorita dificultatii cuantificarii unui asemenea prejudiciu.

Trebuie totusi respectat principiul proportionalitatii prejudiciului cu despagubirea acordata si principiul echitatii.

Si in termenii Conventiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echitatii in materia despagubirilor morale are in vedere necesitatea ca persoana vatamata sa primeasca o satisfactie echitabila pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii.

Astfel, la stabilirea acestor despagubiri, trebuie pornit de la premisa ca orice persoana fizica are dreptul la ocrotirea unor valori intrinseci fiintei umane, cum sunt viata, sanatatea, integritatea fizica si psihica, insa pe langa aceste valori cu caracter general ce definesc personalitatea umana, trebuie avute in vedere consecintele negative concrete suferite pe plan fizic si psihic, importanta valorilor lezate si intensitatea urmarilor accidentului.

Asadar, despagubirile trebuie sa nu fie excesive si nerezonabile si sa evite imbogatirea fara just temei.

Or, in speta, din cauza leziunilor produse, care au necesitat 65-70 de zile de ingrijiri medicale, care i-au pus viata in primejdie si reprezinta o intensitate fizica permanenta, reclamantul a suportat si suporta suferinte fizice si psihice, astfel incat suma de 30.000 euro stabilita de catre prima instanta reprezinta o despagubire rezonabila si echitabila pentru prejudiciul moral cauzat.

Fata de cele de mai sus, in baza art. 480 alin. (1) din noul Cod de procedura civila, Curtea a respins ca nefondat apelul paratului, iar in baza art. 33, art. 36 alin. (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 80/2013 si art. 200 din noul Cod procedura civila a anulat ca netimbrat apelul reclamantului.