Raspunderea patrimoniala a angajatorului, Termenul de prescriptie in care salariatul poate cere  plata drepturilor salariale restituite

• Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicata: art. 268 alin. (1) lit. c)
• Legea nr. 168/1999: art. 73 alin. (1) lit. d)
• Legea nr. 62/2011: art. 211 lit. c)
• Decretul nr. 167/1958: art. 16

Prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc in termeni generici ca termenul de prescriptie, in cazul raspunderii patrimoniale, este de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, fara a face referire expresa la momentul nasterii acestui drept.

Codul muncii este legea generala care reglementeaza domeniul raporturilor de munca. Legea nr. 62/2011, care a inlocuit, printre altele, Legea nr. 168/1999, este o lege speciala care reglementeaza modalitatile de solutionare a conflictelor de munca.

Conform art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca, respectiv art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cererile avand ca obiect plata despagubirilor pentru pagubele cauzate si restituirea unor sume care au format obiectul unor plati nedatorate pot fi cerute in termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Daca se considera ca intre cele doua norme exista o contradictie in privinta mentionarii datei de la care incepe sa curga termenul de prescriptie pentru actiunea in restituire, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma speciala deroga de la norma generala), norma speciala se aplica prioritar fata de norma generala, chiar si atunci cand prima este mai veche decat norma generala si, cu atat mai mult, atunci cand norma speciala este ulterioara, reprezentand actul de ultima vointa al legiuitorului.

Astfel, aplicand acestui principiu, termenul de prescriptie de 3 ani pentru exercitarea actiunii in raspundere patrimoniala a inceput sa curga din momentul in care salariatul a ales sa achite de buna-voie suma notificata de angajator.

Actiunea formulata de catre angajator pentru obligarea salariatului la restituirea drepturilor salariale pretins necuvenite nu poate constitui o cauza de intrerupere a prescriptiei, deoarece prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 se refera la introducerea unei cereri de chemare in judecata chiar de catre creditorul in defavoarea caruia curge prescriptia. Or, cazurile care, potrivit legii, intrerup sau suspenda cursul prescriptiei extinctive sunt expres si limitativ prevazute de lege.

Indiferent ca, la momentul restituirii drepturilor salariale pretinse de angajator, a fost de buna-credinta sau de rea-credinta, salariatul trebuia sa actioneze pentru valorificarea drepturilor sale intr-un interval de timp rezonabil, pe care normele legale l-au prevazut pentru a asigura o anumita stabilitate raporturilor juridice, care, nefiind contestate un anumit interval de timp, se consolideaza si nu mai pot forma obiectul unor actiuni in justitie.

(Sectia Litigii de munca si asigurari sociale, Decizia civila nr. 798/A din 8 iunie

2016, dr. C.P.)

Prin sentinta civila nr. 341/19.02.2016, pronuntata in dosarul nr. 4839/30/2015, Tribunalul Timis a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune si a respins actiunea formulata de reclamantul P.C. in contradictoriu cu paratul S.P. Gataia, cerere ce a avut ca obiect obligarea paratului la plata sumei de 17.271 lei, reprezentand plata nedatorata provenind din restituirea unor salarii pretins necuvenite.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, prima instanta a acordat eficienta exceptiei prescriptiei dreptului la actiune al reclamantului, retinand ca, prin chitantele nr. 21/10.09.2010 si nr. 74/15.06.2011, reclamantul a platit paratului suma de 12.571 lei, reprezentand bani necuveniti, respectiv diferenta salariu persoane conducere, si suma de 4.700 lei, cu titlu de bani necuveniti.

Prin sentinta civila nr. 2099/PI/12.07.2012, pronuntata de catre Tribunalul Timis in dosarul nr. 8708/30/2010*, ramasa definitiva prin Decizia nr. 678/02.04.2013 a Curtii de Apel

Timisoara, a fost respinsa actiunea civila formulata si precizata de reclamantul S.P. Gataia in contradictoriu cu paratii Sindicatul S. Gataia, in numele membrilor de sindicat printre care se regasea si reclamantul P.C.

Aceasta actiune a avut ca obiect constatarea faptului ca paratii au incasat drepturile salariale necuvenite si obligarea paratilor la plata sumelor de bani incasate necuvenit si ramase de achitat.

Asupra obligatiei de restituire, reclamantul a precizat ca, potrivit art. 256 alin. (1) din Codul muncii, salariatul care a incasat de la angajator o suma nedatorata este obligat sa o restituie si ca prevederile acestui articol se aplica si in sens opus, in sensul restituirii de catre parata a salariilor nedatorate, dispozitii care se completeaza cu prevederile art. 1340 din Codul civil referitoare la plata nedatorata si ale art. 1635 alin. (1) din Codul civil.

Tribunalul a constatat ca este incident termenul de 3 ani pentru formularea actiunii, care curge de la data nasterii dreptului la actiune, termen prevazut la art. 268 alin. (2) din Codul muncii.

De la momentul platii sumei de 12.571 lei , respectiv a sumei de 4.700 lei, adica de la datele de 14.04.2009 si 01.06.2009, curge termenul de 3 ani.

Intrucat dreptul la actiune al salariatului era nascut la aceste doua date si nu a existat vreun caz de intrerupere a termenului de prescriptie, exceptia prescriptiei extinctive a fost admisa de catre prima instanta, apreciindu-se de prisos cercetarea pe fond a cauzei.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel, in termen legal, reclamantul P.C., prin care a solicitat schimbarea in tot a hotararii atacate, in sensul admiterii actiunii astfel cum a fost formulata.

Sintetizand motivele de apel ale reclamantului, Curtea a retinut ca acestea au vizat solutia instantei cu privire la exceptia prescriptiei dreptului sau la actiune pentru cererea in restituire supusa analizei.

Apelantul pretinde ca in mod gresit a fost admisa exceptia dreptului la actiune, deoarece, in cazul de fata, dreptul la actiune in restituirea sumelor de bani solicitate curge de la data ramanerii definitive a sentintei civile nr. 2099/PI din data de 12.07.2012, pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. 8708/30/2010*, ramasa definitiva prin decizia civila nr. 678/02.04.2013 a Curtii de Apel Timisoara.

Prin aceasta hotarare a instantei de judecata s-a invalidat notificarea nr. 3578/18.08.2010, emisa de catre parata, reclamantului fiindu-i conferit dreptul de a solicita restituirea platilor voluntare efectuate in baza acelei notificari, plati ce au fost constatate prin chitanta cu Seria TM C SPG nr. 0000171, in valoare de 12.571 lei, si chitanta cu nr. 71 in cuantum de 4.700 de lei, emise de catre S.P. Gataia.

Conform hotararii instantei, „in contextul in care din chiar sustinerile reclamantului rezulta ca toate calculele, eronate sau in detrimentul legii, au fost efectuate de catre personalul angajat al reclamantului cu atributii de serviciu in sensul aplicarii in mod corect a dispozitiilor legale incidente, tribunalul a retinut ca reclamantul nu isi poate invoca propria culpa, ci cel mult, are la indemana o actiune in regres impotriva celui care s-ar face vinovat de producerea prejudiciului. Salariile, sporurile si indemnizatiile cu privire la care reclamantul are pretentii a fi restituite de catre parati nu au fost solicitate de catre acestia si nu au fost acordate fara a fi intocmite documentele de plata care au fost supuse tuturor verificarilor contabile si fiscale”.

Asadar, respingand actiunea in pretentii a paratei din acea cauza, instanta a constatat nelegalitatea solicitarii de restituire a salariilor, ceea ce indrituieste reclamantul la restituirea platilor efectuate in baza acestei notificari, incepand cu momentul ramanerii definitive a hotararii.

Apelantul sustine ca, chiar in situatia in care s-ar aprecia ca termenul a inceput sa curga de la momentul efectuarii platilor, prescriptia se intrerupe, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, „prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca ori la un organ de arbitraj necompetent”. In temeiul art. 17 din acelasi decret, o noua prescriptie incepe sa curga de la momentul ramanerii definitive a hotararii. Or, cata vreme intre reclamant si parata s-a purtat un proces tocmai cu privire la suma de bani care a fost solicitata, iar acesta s-a solutionat favorabil apelantului din cauza, prescriptia a fost intrerupta, o noua prescriptie incepand sa curga abia la data de 02.04.2013, ce urma sa se implineasca in 02.04.2016.

In concluzie, termenul de prescriptie nu s-a implinit, caci el ar fi inceput sa curga de la momentul ramanerii definitive a sentintei civile nr. 2099 a Tribunalului Timis, ca si punct de pornire pentru calculul acesta. A interpreta in alt sens ar insemna sa cerem unui justitiabil sa fi stiut ceea ce a fost necesar justitiei 2 cicluri procesuale si 8 judecatori pentru a stabili, si anume, ca nu datora acesti bani. In plus, hotararea mentionata ar fi lipsita de eficienta daca banii platiti de buna voie nu i-ar mai fi restituiti reclamantului, desi s-a constatat ca nu trebuia ca ei sa fie achitati.

In fine, autorul apelului a mai sustinut ca a proceda in alt mod, acela al nerestituirii banilor de catre parata, ar reprezenta tocmai o sanctionare a bunei sale credinte, in puternic contrast cu ceilalti parati din decizia anterioara, care nu au achitat aceste sume, neactionand conform celor solicitate de angajator.

In drept, apelul reclamantului a fost fundamentat pe prevederile art. 470 din Codul de procedura civila.

Paratul S.P. Gataia a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia de nulitate a apelului, cu motivarea ca reclamantul a omis sa indice numarul hotararii atacate si astfel, a incalcat prevederile art. 470 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura civila, aspect de natura a atrage sanctiunea nulitatii prevazuta de art. 470 alin.(3) din Codul de procedura civila.

In ce priveste fondul apelului, a sustinut ca in mod corect prima instanta a respins actiunea formulata de reclamant si a retinut exceptia prescriptiei dreptului la actiune invocata prin intampinare.

In conditiile in care plata s-a efectuat prin chitantele nr. 21/10.09.2010 si nr. 74/15.06.2011, ambele plati fiind efectuate anterior datei de 01 octombrie 2011, data la care intra in vigoare noul Cod civil, aplicabile, in cauza, sunt vechiul Cod civil si Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva.

In conformitate cu art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, „In obligatiile care urmeaza sa se execute la cererea creditorului, precum si in acelea al caror termen de executare nu este stabilit, prescriptia incepe sa curga de la data nasterii raportului de drept”. Pe cale de consecinta, raportul de drept va fi considerat ca fiind nascut pentru fiecare plata in parte la data efectuarii platii: 10.09.2010 si 15.06.2011, date de la care incepe sa curga termenul de 3 ani de implinire a prescriptiei.

Privitor la chitanta nr. 21/10.09.2010 este incidenta reglementarea din Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca, care, la art. 73 lit. d), prevede expres ca plata despagubirilor pentru pagubele cauzate si restituirea unor sume care au format obiectul unor plati nedatorate pot fi cerute de salariati in termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Legea nr. 62/2011 stabileste norme juridice speciale procedurale de imediata aplicabilitate, in cadrul litigiilor de munca, reglementand, la cap. VI, art. 211 lit. c), ca „plata despagubirilor pentru pagubele cauzate si restituirea unor sume care au format obiectul unor plati nedatorate pot fi cerute in termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

In conditiile in care reclamantul nu poate invoca, ca data a producerii pagubei, decat data la care s-a nascut raportul juridic si a facut plata, este implinita prescriptia dreptului solicitat prin actiune.

Analizand apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocate si a actelor de procedura efectuate in fata primei instante de fond, cu aplicarea corespunzatoare a prevederilor art. 466 si urmatoarele din Codul de procedura civila, Curtea a retinut urmatoarele:

Prin cererea de chemare in judecata, reclamantul a solicitat restituirea sumei de 17.271 lei de la parata, pretinzand ca aceasta suma de bani i-a fost platita angajatorului S.P. Gataia, cu titlul de drepturi salariale, cu privire la care paratul l-a notificat prin Adresa nr. 3578/18.08.2010, cerandu-i sa le restituie, cu motivarea ca au fost platite in mod necuvenit. Reclamantul a achitat de buna-voie sumele solicitate in doua rate, in data de 10.09.2010, cu chitanta nr. 21/10.09.2010, respectiv in data de 15.06.2011, cu chitanta nr. 74/15.06.2011, fiind totusi actionat in judecata de parat, impreuna cu alti salariati ai institutiei, la data de

2010. pentru restituirea drepturilor banesti achitate necuvenit.

Litigiul anterior dintre parti a fost solutionat prin respingerea actiunii angajatorului

S.P.Gataia, in cauza fiind pronuntata sentinta civila nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului Timis, ramasa irevocabila prin decizia civila nr. 678/02.04.2013 a Curtii de Apel Timisoara, prin care s-a retinut, in esenta, ca drepturile salariale a caror restituire s-a solicitat au fost legal acordate si nu trebuie restituite de salariati.

Pornind de la calificarea juridica data sumelor de bani solicitate prin cele doua hotarari judecatoresti, reclamantul a actionat in calitate de salariat, solicitand restituirea drepturilor salariale achitate necuvenit paratului, in temeiul raspunderii materiale de dreptul muncii, fundamentata pe prevederile art. 253 din Codul muncii.

Prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc in termeni generici ca termenul de prescriptie, in cazul raspunderii patrimoniale, este de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, fara a face referire expresa la momentul nasterii acestui drept.

Legea nr. 53/2003 este legea generala care reglementeaza domeniul raporturilor de munca, iar Legea nr. 62/2011, care a inlocuit, printre altele, Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca, este o lege speciala care reglementeaza modalitatile de solutionare a conflictelor de munca.

In mod evident, prevederile art. 256 din Codul muncii se completeaza cu cele continute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, text care are urmatorul continut: „Cererile pot fi formulate de cei ale caror drepturi au fost incalcate dupa cum urmeaza: ... c) plata despagubirilor pentru pagubele cauzate si restituirea unor sume care

au format obiectul unor plati nedatorate pot fi cerute in termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”

Prevederile legale enuntate mai sus existau si la momentul efectuarii primei plati a reclamantului, in data de 10.09.2010, caci art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca, atunci in vigoare, avea un continut similar cu cel art. 211 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 62/2011.

In contextul prevederilor legale in vigoare la momentul efectuarii platii pretins necuvenite, in mod corect prima instanta de fond a apreciat ca termenul de prescriptie de 3 ani a inceput sa curga din momentul in care reclamantul a ales sa achite de buna-voie suma notificata de parat, respectiv de la data de 10.09.2010, pentru suma achitata cu chitanta nr. 21/10.09.2010, si de la data de 15.06.2011, pentru contravaloarea chitantei nr. 74/15.06.2011.

Asa fiind, chiar si acceptand ideea ca intre cele doua norme exista o contradictie in privinta mentionarii datei de la care incepe sa curga termenul de prescriptie pentru actiunea in restituire, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma speciala deroga de la norma generala), norma speciala se aplica prioritar fata de norma generala, chiar si atunci cand prima este mai veche decat norma generala si, cu atat mai mult, cand norma speciala este ulterioara, reprezentand actul de ultima vointa al legiuitorului. Facand aplicarea acestui principiu, urmeaza ca termenul de prescriptie este cel prevazut in Legea dialogului social, preluat din Legea nr. 168/1999. Ca urmare a aplicarii dispozitiilor art. 211 din Legea nr. 62/2011, termenul de 3 ani pentru introducerea cererii de chemare in judecata se calculeaza de la data producerii pagubei, aceasta fiind in speta de fata chiar data efectuarii platilor pretins nedatorate.

Cum reclamantul a platit de buna-voie in data de 10.09.2010, respectiv 15.06.2011, iar actiunea introductiva a fost introdusa abia la 09.07.2015, este evident ca reclamantul a depasit termenul de trei ani la care se referea art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca, dar si pe cel reglementat de art. 211 din Legea nr. 62/2011, motiv pentru care cererea de chemare in judecata este prescrisa, iar exceptia ridicata de parat in prima instanta a fost corect solutionata.

Prin raportare la normele legale enuntate care stabilesc, in termeni imperativi, ca prescriptia curge de la data producerii pagubei, Curtea a inlaturat sustinerile reclamantului potrivit carora dreptul sau la actiune s-ar fi nascut la momentul ramanerii irevocabile a sentintei civile nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului Timis, cand drepturile salariale in discutie au fost considerate legal acordate, iar titularul cererii a cunoscut despre producerea pagubei.

Contrar sustinerilor apelantului, introducerea in instanta a actiunii finalizata prin pronuntarea sentintei civile nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului Timis nu poate constitui o cauza de intrerupere a prescriptiei, deoarece prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 se refera la introducerea unei cereri de chemare in judecata chiar de catre creditorul in defavoarea caruia curge prescriptia. Or, in litigiul anterior, actiunea a fost introdusa de parat.

Cazurile care, potrivit legii, intrerup sau suspenda cursul prescriptiei extinctive sunt expres si limitativ prevazute de lege, printre ele nefiind enumerata situatia invocata de reclamant, asa incat nici argumentul intreruperii prescriptiei nu a putut fi retinut de catre instanta de apel drept motiv de reformare a sentintei primei instante.

In fine, argumentele ce tin de buna-credinta a reclamantului nu pot fi puse in discutie in acest litigiu, pentru simplul fapt ca reclamantul, de buna-credinta sau nu, era dator sa actioneze pentru valorificarea drepturilor sale intr-un interval de timp rezonabil, pe care normele legale l-au prevazut pentru a asigura o anumita stabilitate raporturilor juridice, care, nefiind contestate un anumit interval de timp, se consolideaza si nu mai pot forma obiectul unor actiuni in justitie.

In considerarea aspectelor de fapt si de drept mai sus expuse, in baza dispozitiilor art. 480 alin. (1) din Codul de procedura civila, Curtea a respins apelul reclamantului-apelant, luand act ca paratul-intimat nu a solicitat cheltuieli de judecata in apel.