Proceduri de prevenire a insolvenţei

 

CAPITOLUL I:

Dispoziţii generale

 

Art. 6

Prezentul titlu se aplică debitorilor aflaţi în dificultate financiară.

 

Comentariu

 

Procedurile de prevenire a insolvenței se aplică tuturor debitorilor aflați în dificultate financiară. Elementele de noutate pe care le aduce Legea nr. 85/2014 față de reglementarea anterioară sunt reprezentate de extinderea sferei debitorilor cărora le sunt aplicabile procedurile de prevenire a insolvenței și de noua definiție dată conceptului de „dificultate financiară”.   

Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului prevenitiv și mandatului ad-hoc se aplica numai debitorilor persoane juridice care organizau o întreprindere, aflată în dificultate financiară, fără a fi în stare de insolvență. În noua reglementare, procedurile de prevenire a insolvenței se aplică tuturor debitorilor aflați în dificultate financiară, respectiv tuturor profesioniștilor prevăzuți la art. 3, astfel cum sunt definiți la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu  două excepții:  cei care exercită profesii liberale și cei cu privire la care se prevăd dispoziții speciale în ceea ce privește regimul insolvenței lor.

Dificultatea financiară este definită la art. 5 pct. 27 care prevede că este debitor în dificultate financiară ”debitorul care, deși execută sau este capabil să execute obligațiile exigibile, are un grad de lichiditate pe termen scurt redus și/sau un grad de îndatorare pe termen lung ridicat, ce pot afecta îndeplinirea obligațiilor contractuale în raport cu resursele generate din activitatea operațională sau cu resursele atrase prin activitatea financiară’’.

Reglementarea anterioară definea întreprinderea aflată în dificultate financiară ca fiind „întreprinderea al cărei potenţial de viabilitate managerială şi economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligaţiile exigibile” (art. 3 lit. b) din Legea nr. 381/2009).

În ambele reglementări se face distincție clară între debitorul aflat în insolvență și debitorul aflat în dificultate financiară, definițiile precizând expres faptul că un debitor aflat în dificultate financiară, spre deosebire de un debitor deja ajuns în insolvență, este capabil să execute obligațiile exigibile.  Deosebirea între cele două definiții constă în faptul că noua reglementare nu mai consideră un criteriu al stării de dificultate financiară „dinamica descrescătoare”, ci face trimitere la nivelul indicatorilor economico-financiari, de lichiditate și risc. O lichiditate pe termen scurt redusă și/sau un grad de îndatorare pe termen lung ridicat sunt semne ca înterprinderea se află într-un dezechilibru financiar, ceea ce face necesară luarea de măsuri de prevenire a stării de insolvență.

 

Art. 7

(1)
Organele care aplică procedurile prevăzute de prezentul titlu sunt: instanţele judecătoreşti, prin preşedintele tribunalului sau, după caz, prin judecătorul-sindic, mandatarul ad-hoc, respectiv administratorul concordatar.

(2)
Creditorii participă la procedură în mod individual, în măsura permisă de drepturile aferente creanţei lor, precum şi în mod colectiv, potrivit prezentei legi, prin adunarea creditorilor şi reprezentantul creditorilor.

(3)
Debitorul participă la procedură prin reprezentanţii săi legali sau convenţionali.

 

Comentariu

 

Singura modificare față de vechea reglementare este înlocuirea denumirii de „conciliator”, ca organ care aplică procedura, cu cea de „administrator concordatar”. Instanțele judecătorești, prin președintele tribunalului, și mandatarul ad-hoc, sunt organele care aplică procedura mandatului ad-hoc, iar  judecătorul-sindic și administratorul concordatar aplică procedura concordatului preventiv. Legiuitorul a menținut competența specială a președintelui tribunalului din reglementarea anterioară, pentru a asigura caracterul confidențial al procedurii, în același scop instituind și norme derogatorii de înregistrare a acestui tip de cereri (a se vedea în acest sens și Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii  nr. 387/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin Hotararea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1049/2014).

Adminstratorul concordatar trebuie să fie un practician în insolvență, autorizat potrivit legii. Conform art.3

¹

din OUG nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, cel care administrează procedura de concordat preventiv, administratorul concordatar („conciliatorul” din vechea reglementare) este „practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau cele stabilite de instanţa de judecată, în cadrul procedurii de concordat preventiv”.

În doctrină

^[15]

s-a arătat că ”norma dă eficiență principiului consacrat de art. 4 pct. 13, potrivit căruia administrarea procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență trebuie efectuată de către practicieni în insolvență, iar desfășurarea acestora trebuie să aibă loc sub controlul instanței de judecată.”

Creditorii participă la procedura mandatului ad-hoc în mod individual, legea neformalizând  participarea colectivă a acestora, dat fiind caracterul necontencios, rapid și confidențial al procedurii. Creditorii sunt invitați la negocieri de către mandatarul ad-hoc, în scopul realizării obiectivului acestuia- încheierea unei înțelegeri între debitor și creditorii săi.

În procedura concordatului preventiv, creditorii participă la procedură în mod individual, în măsura permisă de drepturile aferente creanţei lor, precum şi în mod colectiv,  prin organismele prevazute de lege: adunarea creditorilor şi reprezentantul creditorilor.

 Debitorul participă la procedură prin reprezentanții săi legali sau convenționali, astfel cum sunt aceștia prevăzuți în actele normative ce reglementează înființarea și organizarea respectivelor entități și conform statutelor/actelor constitutive ale acestora.

 

Art. 8

(1)
Tribunalul în a cărui circumscripţie se află sediul principal sau sediul profesional al debitorului este competent să soluţioneze cererile la care se referă prezentul titlu.

(2)
Cererile şi pricinile referitoare la concordatul preventiv sunt de competenţa judecătorului-sindic, desemnat potrivit prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(3)
Hotărârile pronunţate de preşedintele tribunalului sau de judecătorul-sindic, în aplicarea prezentului titlu, sunt executorii.

(4)
Hotărârile preşedintelui tribunalului sau ale judecătorului-sindic pot fi atacate de părţi numai cu apel, în termen de 7 zile, care se calculează de la comunicare, pentru absenţi, şi de la pronunţare, pentru cei prezenţi.

(5)
Apelul nu este suspensiv de executare.

 

Comentariu

 

În ceea ce privește instanța competentă, Legea nr. 85/2014 face referire la „sediul principal sau sediul profesional al debitorului’’, astfel cum acestea sunt definite la art.5 pct. 58 și pct.59,  față de reglementarea anterioară, care, în cadrul art. 5 alin. (1) se referea la „sediul sau domiciliul profesional”.

Cererile referitoare la concordatul preventiv sunt de competența judecătorului-sindic, desemnat potrivit prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, în  conformitate cu Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, ca și în procedurile de insolvență, exercită toate atribuțiile prevăzute de legislația în vigoare, soluționarea cauzelor în această materie realizându-se cu respectarea principiului continuității.

  În privința regimului juridic al hotărârilor pronunțate în această materie, în doctrină

^[16]

s-a arătat că „atât hotărârile președintelui tribunalului, cât și hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii, pot fi atacate numai cu apel, care nu este suspensiv de executare și, credem, nu pot fi nici suspendate de instanța de control judiciar în condițiile art. 43 alin. (5), aplicabil numai pocedurilor de insolvență. Apreciem însă că executarea acestor hotărâri, care este o executare provizorie, va putea fi suspendată de instanța de apel în condițiile art. 450 N.C.Pr.civ.”

 

Art. 9

Curtea de apel este instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de preşedintele tribunalului sau de judecătorul-sindic, după caz. Hotărârile curţii de apel sunt definitive.

 

Comentariu

 

Noua reglementare stabilește pentru procedurile de prevenire a insolvenței,  ca instanță de apel Curtea de Apel, la fel ca în materia insolvenței,  instanță de control judiciar atât în privința hotărârilor pronunțate de președintele tribunalului, cât și a hotărârilor pronunțate de judecătorul-sindic.

Potrivit dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, preluate și în prezentul capitol, calea de atac împotriva hotărârilor tribunalului este numai apelul. În doctrină

^[17]

s-a arătat că aceste hotărâri „pot fi însă atacate cu contestație în anulare și revizuire.”