PETRE TANASOAICA IMPOTRIVA ROMANIEI

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita la 13 decembrie 2011 intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecatori, si Santiago Quesada,
grefier de sectie,

Avand in vedere cererea mentionata anterior, introdusa la 7 ianuarie 2003,

Avand in vedere decizia presedintelui Camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi in calitate de judecator
ad hoc
(art. 26 § 4 din conventie si art. 29 § 1 din Regulamentul Curtii, in urma abtinerii lui Corneliu Birsan, judecator ales sa reprezinte Romania (art. 28 din Regulamentul Curtii),

Avand in vedere observatiile prezentate de guvernul parat si cele prezentate ca raspuns de reclamant,

Dupa ce a deliberat in acest sens, pronunta urmatoarea decizie:

In fapt

1. Reclamantul, Petre Tanasoaica, este resortisant roman, s-a nascut in 1955 si locuieste in Calimanesti. El este reprezentat in fata Curtii de O. Cernaianu, avocat la Ramnicu Valcea. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstantele spetei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de catre parti, se pot rezuma dupa cum urmeaza:

1. Istoricul cauzei

3. Reclamantul, jurnalist de profesie, a publicat intr-un ziar local patru articole intitulate
   „Ite sifite la
   H.” in care a prezentat situatia generata de un incident dintre

O., noul presedinte-director general al uzinei H., si S.G., fostul director general al aceleiasi intreprinderi. Cele patru articole au urmat unui articol scris de acelasi ziarist ce critica privatizarea unor societati de stat din judetul Valcea.

2. Articolele incriminate

4. Intr-un prim articol publicat la 22 ianuarie 2002, reclamantul a raspuns unei critici facute de D.O., dupa publicarea articolului privind privatizarea uzinelor de stat,

„[...] si cum nu exista padure fara uscaturi, trebuia sa existe si o reactie negativa, singura de altfel, cea a directorului societatii H., un anume D.O., pe care nu am avut ocazia sa il cunoastem, dar despre care am auzit multe. De rau, desigur, caci nu a facut nimic bun. Astfel, dl. D.O. poarta raspunderea morala a plecarii dlui S.G. care era directorul societatii H., precum si a personalului tehnic, cel care l-a ajutat sa redreseze uzina, care s-a indreptat timp de doisprezece ani spre faliment. [...]”

5. La 23 ianuarie 2002, reclamantul a publicat un al doilea articol in care a criticat conducerea societatii H.:

„Interesul nu este sa se stie cum isi foloseste dl. L.P. (patronul) banii, ci faptul ca, daca uzina pe care a cumparat-o da faliment, multi angajati vor ramane fara loc de munca. Ne putem astepta la asa ceva daca, pe langa intrigile al caror obiect a fost inginerul S.G., aceasta uzina este condusa de un director mai rau decat si-ar fi imaginat vreodata patronul sau. Si ofer doar un exemplu care are ca protagonist tot pe dl. D.O. [...]. Acesta a abuzat de o societate germana, care l-a angajat in calitate de reprezentant in Romania. I s-a cumparat o masina de serviciu si a avut toata libertatea pentru a se ocupa de afacere. Cateva luni mai tarziu, societatea era pe punctul de a da faliment, dl. D.O. fiind concediat.”

6. Intr-un al treilea articol aparut la 24 ianuarie 2002, reclamantul a spus:

„La 7 ianuarie, anul trecut, directorul societatii H., D.O., a organizat o sedinta „turbata” la care i-a informat pe participanti ca avea puterea de a concedia angajatii cat timp S.G. era director. Mai mult, el a afirmat ca vrea sa inchida uzina, sa concedieze toti angajatii si sa angajeze noi muncitori, oameni care sa-i fie loiali. De parca muncitorilor - caci despre ei este vorba - nu le place sa aiba un loc de munca si sa castige un salariu. In articolul de ieri am mentionat ca salariile muncitorilor au scazut cu 10% in lunile noiembrie si decembrie, imediat ce S.G. a demisionat. Acest lucru ar fi trebuit sa constituie un semnal de alarma pentru patron, pentru ca se petrecea ceva in contabilitatea societatii. Si documentele, daca vor fi verificate candva, atesta faptul ca, in lunile mentionate, au existat pierderi. Nu foarte importante, este adevarat, numai de un miliard de lei in fiecare luna! Situatia ar putea scapa de sub control si, daca trebuie sa continue cu D.O., uzina ar putea ajunge rapid in situatia in care se afla acum doi ani, cu pierderi catastrofale; muncitorii vor pierde astfel orice speranta si orasul Ramnicu Valcea va trebui sa stearga de pe harta economica o societate care a avut o reputatie, apoi a pierdut-o, dar a recastigat-o cu ajutorul inteligentei manageriale a inginerului S.G. [...].”

7. La 25 ianuarie 2002, reclamantul a publicat un ultim articol pe acest subiect. A concluzionat astfel:

„[...] unsprezece luni uzina a functionat bine, iar dupa plecarea lui S.G., marele maestru aflat la guvernare - nu [mai] spunem «conducere» caci nu stim ce inseamna —, inginerul

4. O. a instaurat un climat de teroare in uzina. Nimeni nu avea dreptul sa vorbeasca, nici sa-si sustina punctul de vedere. Am scris aceste articole pentru ca nu stim ce intentie are patronul L.P. pentru viitorul uzinei pe care a cumparat-o cu ajutorul, din nou, al lui S.G. [.] Cei care cunosc ce caracter are D.O. au incercat sa evite orice confruntare. Este si cazul unui inginer, C.P., mai bine inzestrat de soarta, care a prevazut, chiar din prima zi, problemele pe care le va avea cu noul director general. [...]”

3. Plangerea penala cu constituire de parte civila formulata impotriva reclamantului

8. La 29 ianuarie 2002, D.O. a formulat o plangere penala pentru insulta si calomnie impotriva reclamantului. A solicitat, de asemenea, 8 miliarde lei („ROL”) ca despagubiri. In fata Judecatoriei Ramnicu Valcea, a pretins ca cele patru articole publicate de reclamant au adus atingere onoarei si reputatiei sale in calitate de director general al societatii H.
9. Prin hotararea din 16 aprilie 2002, Judecatoria Ramnicu Valcea l-a condamnat pe reclamant cu suspendarea executarii pedepsei pentru savarsirea infractiunii de insulta si l-a obligat la plata unei amenzi penale de 7 milioane ROL, respectiv 224 EUR. Prin aceeasi hotarare, instanta l-a achitat pe reclamant pentru calomnie. In cele din urma, reclamantul a fost obligat, solidar cu redactia ziarului local, la plata a 10 milioane lei, respectiv 320 EUR, cu titlu de prejudiciu moral, si 6 milioane lei, respectiv 190 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecata.
10. Instanta a considerat, dupa examinarea documentelor si audierea martorilor, ca reclamantul a reusit sa faca proba unei parti din aceste afirmatii. Astfel, au fost confirmate abuzurile comise in detrimentul societatii germane, climatul tensionat instaurat dupa venirea la conducere a lui D.O., diminuarile salariale, amenintarile, interdictiile pentru unii angajati de a-l contacta pe S.G., imposibilitatea pentru unii angajati sa patrunda in uzina, concedierile.
11. Cu toate acestea, in opinia instantei de fond, afirmatiile privind capacitatea lui

4. O. de a conduce uzina, implicarea sa in plecarea inginerului S.G. de la conducerea uzinei si razbunarea acestuia din urma au adus atingere onoarei si reputatiei lui D.O. Prima instanta a estimat ca, in cazul in care continutul articolelor incerca sa traga un semnal de alarma cu privire la unele fapte determinate, imputate directorului D.O. si cu privire la situatia actuala si viitoare a uzinei H., pentru a-l avertiza pe patron, s-a dovedit a fi de buna-credinta in aceasta privinta, acesta nu a fost si cazul afirmatiilor care aduceau atingere la demnitatea lui D.O.

12. In cele din urma, instanta a considerat ca reclamantul nu s-a limitat sa prezinte situatia de fapt ca o informatie, ci s-a angajat in aprecieri directe cu privire la persoana

lui D.o.

13. La 8 iulie 2002, Tribunalul Valcea, in urma recursului reclamantului, a confirmat hotararea, retinand motivarea instantei de fond.

4. Recursul in anulare

14. Conform informatiilor furnizate de guvernul parat in observatiile sale, Procurorul general din cadrul Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie a depus, la o data neprecizata, o cerere de recurs in anulare impotriva celor doua hotarari judecatoresti pronuntate in speta. In fata Curtii Supreme, Procurorul general a solicitat achitarea reclamantului pentru insulta.
15. Prin hotararea din 12 septembrie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis partial cererea formulata de Procurorul general si a modificat, in parte, hotararea judecatoriei din 16 aprilie 2002, de achitare a reclamantului pentru insulta. Cu toate acestea, Curtea Suprema a decis sa mentina restul prevederilor hotararii, inclusiv obligatia reclamantului de a plati in solidar cu redactia ziarului 10 milioane lei, respectiv 320 EUR prejudiciu moral. Partea relevanta a motivarii acestei hotarari se citeste astfel:

„ [...] Conform art. 205 C. pen., atingerea onoarei si reputatiei unei persoane, prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura constituie infractiunea de insulta. Pentru existenta unei asemenea infractiuni trebuie avut in vedere atat elementul obiectiv, adica atingerea onoarei si reputatiei unei persoane, cat si elementul subiectiv, care presupune faptul ca autorul afirmatiilor a vrut sa jigneasca persoana vizata. Cat priveste primul element (obiectiv), conditiile pentru comiterea infractiunii de insulta sunt indeplinite; in ceea ce priveste elementul subiectiv, nu s-a dovedit ca inculpatul a actionat cu rea-credinta. Avand in vedere probele aflate la dosar, in special cele patru articole publicate de inculpat, nu reiese ca afirmatiile ar fi fost de natura sa lezeze onoarea si reputatia partii civile, comentariile priveau mai degraba activitatea acesteia in calitate de director general al societatii comerciale si nu viata sa privata.

De altfel, continutul articolelor publicate este rezultatul informatiilor primite de reclamant de la diverse persoane angajate de acea societate, celelalte afirmatii privind o a treia persoana (inginerul C.P.) si nu partea vatamata.

Rezulta din contextul articolelor publicate de reclamant ca acesta a vrut numai sa informeze opinia publica cu privire la anumite deficiente in activitatea partii vatamate, fara rea-credinta si fara intentia de a aduce atingere onoarei sau reputatiei partii vatamate.

[...]

Avand in vedere aceste motive, rezulta ca elementele constitutive ale infractiunii de insulta nu sunt indeplinite in speta, motiv pentru care trebuie sa se admita recursul in anulare si sa fie casate deciziile numai in ceea ce priveste condamnarea inculpatului pentru insulta. Potrivit art. 11 alin. (2) lit. a) si al art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpatul este achitat de savarsirea infractiunii prevazuta la art. 205 C. pen., pastrandu-se dispozitiile cu privire la obligatia de a plati, in solidar cu partea responsabila civilmente, daune morale partii civile

4. O.”.

B. Dreptul si practica interne relevante

16. Dispozitiile relevante din Codul penal roman in materie de calomnie, astfel cum erau in vigoare la vremea faptelor, precum si modificarile legislative ulterioare

sunt descrise in hotararea
Boldea impotriva Romaniei
[nr. 19997/02, pct. 16-19, CEDO

2007. ... (extrase)].

17. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicata in Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constitutionala a constatat ca dispozitiile art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea si completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 si 207 C. pen., sunt neconstitutionale, pe motiv ca reputatia persoanelor, astfel cum este garantata de Constitutie, trebuie protejata in mod necesar prin sanctiuni de drept penal.
    
    
    ^[556]
    
    
18. Articolele relevante din Codul civil roman
    
    
    ^[557]
    
    
    , in vigoare la momentul faptelor, sunt redactate dupa cum urmeaza:

Art. 998

„Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara.”

Art. 999

„Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.”

Capete de cerere

19. Invocand art. 10 din conventie, reclamantul pretinde ca, in speta, condamnarea sa pentru insulta ca urmare a publicarii celor patru articole de presa reprezinta o ingerinta disproportionata in libertatea sa de exprimare si care nu este necesara intr-o societate democratica.

In drept

20. Reclamantul se plange de atingerea adusa dreptului sau la libertatea de exprimare in temeiul art. 10 din conventie. Dispozitiile relevante ale acestui articol se citesc dupa cum urmeaza:

„1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. [...]

2. Exercitarea acestor libertati, ce comporta indatoriri si responsabilitati, poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru [.] protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora [...]”

1. 
   Argumentele partilor
   

21. Guvernul considera ca cererea are un caracter abuziv, avand in vedere nerespectarea, de catre reclamant, a obligatiei de a informa Curtea cu privire la un element esential pentru examinarea cererii, si anume hotararea din 12 septembrie 2003 a Curtii Supreme de Justitie, care l-a achitat pentru infractiunea de insulta. In opina Guvernului, comportamentul reclamantului ar putea justifica respingerea cererii ca fiind abuziva. El invoca cauza
    Predescu impotriva Romaniei
    (nr. 21447/03, pct. 24-27, 2 decembrie 2008).
22. Pe fondul cauzei, Guvernul considera ca hotararea din 12 septembrie 2003 nu constituie o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare deoarece acesta nu fusese condamnat definitiv. In orice caz, Guvernul subliniaza faptul ca obligarea reclamantului la plata sumei de 320 EUR cu titlu de prejudiciu moral nu reprezinta decat o actiune civila. El considera ca aceasta cauza nu ridica nicio problema de accesibilitate si previzibilitate a dreptului intern si ca scopul legitim al masurii consta in protectia reputatiei partii vatamate. In ceea ce priveste necesitatea ingerintei, Guvernul considera ca marja de apreciere a autoritatilor nationale cu privire la existenta unei nevoi sociale imperioase nu a fost depasita, reclamantul trecand de limitele criticii admisibile
    (Stangu si Scutelnicu impotriva Romaniei,
    nr. 53899/00, pct. 58, 31 ianuarie 2006).
23. In opinia Guvernului, suma pe care reclamantul trebuia s-o plateasca, in solidar cu ziarul, era relativ moderata, iar Curtea ar trebui sa tina seama de asta la analiza aprecierii naturii si gravitatii pedepsei pronuntate. Acesta invoca, in acest sens, cauzele
    Stangu si Scutelnicu
    citata anterior (pct. 56) si
    Mihaiu impotriva Romaniei
    (nr. 42512/02, pct. 71, 4 noiembrie 2008). In cele din urma, Guvernul adauga ca reclamantul nu a prezentat nicio dovada care sa ateste plata sumei respective.
24. Reclamantul contesta teza Guvernului si afirma ca nu a luat cunostinta de hotararea Curtii Supreme de Justitie din cauza necomunicarii unei copii a acestei hotarari. Respinge, de asemenea, teza cu privire la caracterul abuziv al cererii sale si afirma ca a sesizat Curtea inainte de pronuntarea hotararii instantei supreme, avand grija sa respecte termenul de sase luni prevazut de art. 35 din conventie.
25. Pe fondul cauzei, reclamantul pretinde ca a suferit o ingerinta nejustificata in dreptul sau la libertatea de exprimare. In opinia acestuia, hotararea Curtii Supreme de Justitie nu a avut nicio influenta asupra rezultatului cererii sale deoarece obligatia de plata a daunelor morale a fost mentinuta. El considera ca, in speta, caracterul relativ moderat al pedepsei aplicate nu ar trebui sa influenteze concluziile Curtii cu privire la incalcarea art. 10 din conventie.

2. 
   Motivarea Curtii
   

26. Curtea reaminteste ca, potrivit art. 47 § 6 din regulament, reclamantul trebuie „sa informeze Curtea cu privire la orice modificare a adresei si a oricarui fapt relevant pentru examinarea cererii sale”. O informatie incompleta si asadar inselatoare poate fi, de asemenea, calificata ca un abuz al dreptului de recurs individual, in special atunci cand priveste nucleul cauzei si cand reclamantul nu explica suficient nefurnizarea informatiilor relevante
    Poznanski si altii impotriva Germaniei
    (dec.), nr. 25101/05, 3 iulie 2007]. In speta, trebuie observat ca reclamantul nu a informat Curtea despre existenta recursului in anulare. Curtea retine, de asemenea, ca argumentele partilor cu privire la momentul in care reclamantul a luat cunostinta de aceasta procedura extraordinara sunt divergente. In orice caz, Curtea considera ca nu este necesar sa se examineze acest argument, cererea fiind inadmisibila pentru urmatoarele motive.
27. Daca presa nu trebuie sa treaca de anumite limite, in special de protectie a reputatiei si a drepturilor unei persoane, ii revine totusi obligatia sa comunice, in respectarea obligatiilor si responsabilitatilor sale, informatii si idei privind problemele politice, precum si celelalte teme de interes general (a se vedea, printre multe altele,
    De Haes si Gijsels impotriva Belgiei,
    hotarare din 24 februarie 1997,
    Culegere
    1997-1, pag. 233-234, pct. 37,
    Thoma impotriva Luxemburgului,
    nr. 38432/97, pct. 45, CEDO 2001-III, si
    Colombani si altii impotriva Frantei,
    nr. 51279/99, pct. 55, CEDO 2002-V).
28. In aceasta privinta, trebuie amintita jurisprudenta constanta a Curtii, conform careia, pentru a aprecia existenta unei „nevoi sociale imperioase” capabile sa justifice o ingerinta in exercitarea libertatii de exprimare, este necesar sa se faca o distinctie clara intre fapte si judecati de valoare. Daca materialitatea faptelor se poate dovedi, judecatile de valoare nu se preteaza unei demonstratii a corectitudinii lor a se vedea, printre altele, hotararea
    De Haes si Gijsels,
    citata anterior, pct. 235, pct. 42; si
    Harlanova impotriva Letoniei
    (dec.), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, daca este vorba despre sustineri privind comportamentul unui tert, uneori poate fi dificil sa se faca distinctia intre acuzatiile de fapt si judecatile de valoare. Cu toate acestea, chiar o judecata de valoare se poate adeveri excesiva daca este total lipsita de temei faptic
    (Ierusalim impotriva Austriei,
    nr. 26958/95, pct. 43, CEDO 2001-II).
29. In aceasta privinta, Curtea a subliniat de altfel ca, in cazul unei acuzatii de fapt privind direct o anumita persoana, indicandu-i numele si functia, autorul trebuie sa prezinte o baza faptica suficienta in cadrul procedurii deschise impotriva sa
    (Lesnik,
    citata anterior, pct. 57 in fine, CEDO 2003-IV;
    Vides Aizsardzibas Klubs impotriva Letoniei,
    nr. 57829/00, pct. 44, 27 mai 2004).
30. Cu toate acestea, Curtea reaminteste ca protectia oferita ziaristilor de art. 10 din conventie este conditionata de faptul ca partile in cauza trebuie sa actioneze cu buna- credinta astfel incat sa ofere informatii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice
    (Radio France si altii impotriva Frantei,
    nr. 53984/00, pct. 37,
    Culegere
    2004- II). Mai mult, daca este vorba de informatii atribuite unor terti, se impune o si mai mare rigoare si prudenta deosebita inainte de publicare a se vedea,
    Stangu impotriva Romaniei
    (dec.), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004].
31. Atunci cand isi exercita controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instantelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acestea le-au pronuntat in virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezulta ca aceasta trebuie sa se limiteze la a stabili daca statul parat s-a folosit de aceasta putere cu buna- credinta, cu diligenta si in mod rezonabil: ingerinta litigioasa trebuie apreciata in cadrul intregii cauze pentru a stabili daca aceasta era „proportionala scopului legitim urmarit” si daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a o justifica sunt „relevante si suficiente”. Prin urmare, Curtea trebuie sa se convinga de faptul ca autoritatile nationale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 din conventie, bazandu-se mai ales pe o apreciere acceptabila a faptelor relevante [
    Zana impotriva Turciei,
    25 noiembrie 1997, pct. 51,
    Culegere
    1997-VII, si
    Kyprianou impotriva Ciprului
    (MC), nr. 73797/01, pct. 171, 15 decembrie 2005]. Natura si dificultatea pedepselor pronuntate sunt elemente de luat in considerare atunci cand este vorba de masurarea proportionalitatii unei atingeri a dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10
    [Ceylan impotriva Turciei
    (MC), nr. 23556/9, pct. 37, CEDO 1999-IV;
    Tammer impotriva Estoniei,
    nr. 41205/98, pct. 69, CEDO 2001-I;
    Skatka impotriva Poloniei,
    nr. 43425/98, pct. 41-42, hotararea din 27 mai 2003;
    Lesnik,
    citata anterior, pct. 63-64, CEDO 2003-IV].
32. In prezenta cauza, obligarea reclamantului de catre Curtea Suprema de Justitie pentru a plati daune morale partii civile constituie o „ingerinta a unei autoritati publice” in „dreptul sau la libertatea de exprimare”. Problema este daca o asemenea ingerinta poate fi justificata in raport cu art. 10 § 2.
33. Curtea apreciaza, lucru care nu a fost contestat in fata sa, ca ingerinta era „prevazuta de lege”, iar obligarea sa la plata s-a bazat pe art. 998 si art. 999 C. civ., in vigoare la momentul faptelor, referitoare la raspunderea civila delictuala si ca aceasta urmarea un scop legitim, si anume „protectia drepturilor altora”, in special reputatia lui

4. O.

34. Curtea trebuie totusi sa verifice daca aceasta ingerinta a fost justificata si „necesara intr-o societate democratica”.
35. Curtea observa ca, in cauza, desi Curtea Suprema de Justitie l-a achitat pe reclamant de infractiunea de insulta, aceasta a mentinut obligarea sa la plata de daune morale in favoarea lui D.O. Chiar daca motivarea actiunii civile nu a fost detaliata in motivarea hotararii Curtii Supreme de Justitie, Curtea deduce ca D.O. a suferit un prejudiciu moral prin articolele litigioase. Trebuie mai intai sa se examineze, tinandu-se cont de principiile mentionate anterior, daca existenta prejudiciului moral mentionat poate constitui un motiv relevant si suficient pentru justificarea actiunii civile impotriva reclamantului.
36. Curtea noteaza, pentru inceput, ca, daca articolele incriminate se inscriau intr-o serie de articole cu privire la o dezbatere de interes general despre privatizarea unor uzine de stat, subiect deosebit de relevant pentru societatea romana la momentul faptelor, nu e mai putin adevarat ca mesajul principal degajat in scrierile litigioase viza conflictul de munca dintre fostul si noul director general al uzinei H. si modul in care acesta din urma conducea societatea.
37. In acest caz, examinand articolele incriminate in ansamblu, Curtea constata ca acestea cuprind acuzatii privindu-l pe D.O. Astfel cum reiese din motivarea hotararii din 16 aprilie 2002 a Judecatoriei Ramnicu Valcea, desi o parte din afirmatiile reclamantului au aratat buna-credinta (supra, pct. 10), nu este si cazul celorlalte afirmatii (supra, pct. 11). Mai mult, chiar daca Curtea Suprema de Justitie a apreciat ca nu s-a dovedit ca reclamantul a actionat cu rea-credinta, o parte din afirmatiile sale nu era coroborata cu alte elemente de proba (a se vedea,
    mutatis mutandis, Stangu si Scutelnicu
    citata anterior, pct. 53). Conform principiului enuntat supra, la pct. 30,
    in fine,
    reluand informatii atribuite unor terti, reclamantul ar fi trebuit sa faca dovada unei mai mari rigori si a unei prudente deosebite inainte de a le publica. Mai mult, in temeiul principiului enuntat supra, la pct. 29, reclamantul ar fi trebuit sa prezinte o baza faptica suficienta in cadrul procedurii deschisa impotriva sa.
38. In consecinta, in absenta acestei baze faptice si prin faptul ca articolul in litigiu s-a inscris mai degraba in contextul unui conflict de munca intre doi conducatori ai unei societati comerciale si intre competentele lor manageriale, Curtea nu considera ca putem gasi in afirmatiile reclamantului expresia unei „doze de exagerare” sau „provocare”, expresii permise in cadrul exercitarii libertatii jurnalistice [a se vedea,
    mutatis mutandis, Dalban impotriva Romaniei,
    (MC) nr. 28114/95 pct. 49,
    Culegere
    1999-VI]. In consecinta, Curtea considera ca fiind „relevante si suficiente” motivele retinute de Curtea Suprema de Justitie pentru a concluziona ca reclamantul a adus atingere onoarei lui D.O. si pentru a-l obliga la plata prin actiunea civila.
39. In cele din urma, in ceea ce priveste proportionalitatea atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea noteaza ca, in speta, reclamantul a fost obligat la plata, in solidar cu ziarul saptamanal, a unei sume relative, si anume a unei despagubiri de aproximativ 320 EUR cu titlu de prejudiciu moral. In plus, Curtea observa ca, avand in vedere informatiile furnizate de Guvern, nici reclamantul, nici ziarul saptamanal nu i-au platit despagubiri lui D.O. (a se vedea, in acelasi sens,
    Stangu si Scutelnicu
    citata anterior, pct. 55).
40. Tinand seama de marja de apreciere de care dispun statele contractante intr-o asemenea situatie, Curtea apreciaza, avand in vedere circumstantele cauzei, ca respectiva obligare la plata in urma actiunii civile impotriva reclamantului nu era disproportionata in raport cu scopul legitim urmarit si ca ingerinta in litigiu poate, prin urmare, sa fie considerata „necesara intr-o societate democratica”. Prin urmare, cererea este in mod vadit nefondata si trebuie respinsa in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.

Pentru aceste motive, Curtea, in unanimitate,

Declara
cererea inadmisibila.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Presedinte