Pretinsa lipsa de impartialitate in cazul unui judecator de instructie: art. 6 aplicabil

28 martie 2020

Obligatii civice normale

28 martie 2020

Obligatiile statului in calitate de garant al libertatii de religie

Obligatii negative: obligatia de a nu impiedica functionarea normala a organizatiilor religioase

1. Forma juridica a organizatiilor religioase in statele contractante

In Europa nu exista un model unic de relatii intre stat si comunitatile religioase; dimpotriva, exista o mare varietate de modele constitutionale care guverneaza aceste relatii
[Sindicatul „Pastorul

cel Bun" impotriva Romaniei
(MC), pct. 138]. Toate aceste regimuri pot fi impartite in trei categorii: a) existenta unei biserici de stat; b) separarea totala intre stat si organizatiile religioase; c) relatiile de tip concordat (acest model fiind predominant in majoritatea tarilor europene). Curtea a recunoscut ca toate cele trei tipuri de regimuri erau, in sine, compatibile cu art. 9 din Conventie si ca nu era de competenta Curtii sa impuna unui stat parat o anumita forma de cooperare cu diferitele comunitati religioase
[izzettin Dogan si altii impotriva Turciei
(MC), pct. 183].
De exemplu, in unele state europene, exista o
Biserica de Stat
(sau o Biserica Oficiala) care beneficiaza de un statut constitutional privilegiat. Un astfel de sistem nu este in sine contrar art. 9 din Conventie; de fapt, acesta era deja in vigoare in statele sus-mentionate in momentul elaborarii Conventiei, iar statele respective au devenit parti la aceasta. In plus, Curtea a sustinut ca obligatia de neutralitate din partea statului in domeniul religios nu poate fi interpretata ca avand potentialul de a diminua rolul unei credinte sau al unei biserici imbrati sate din punct de vedere istoric si cultural de populatia anumitei tari
(Membrii Congregatiei Martorilor lui lehova din Gldani si altii impotriva

Georgiei,
pct. 132); astfel, in unele tari, independenta si unitatea bisericii majoritare si dominante din punct de vedere istoric sunt considerate a fi de cea mai mare importanta pentru societate in ansamblu
[Arhiepiscopia Ortodoxa a Ohridei (Arhiepiscopia Ortodoxa Greaca a Ohridei din Patriarhia din Pec)

impotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei,
pct. 118]. Personalitatea juridica a unei astfel de biserici poate fi recunoscuta prin lege
[Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (Mitropolitul Inokent)

si altii impotriva Bulgariei,
pct. 157]. In orice eventualitate, decizia de a perpetua sau nu o traditie se incadreaza, in principiu, in marja de apreciere a statului parat. Curtea trebuie, de altfel, sa tina seama de faptul ca Europa este caracterizata de o mare diversitate in randul statelor membre care o alcatuiesc, in special in ceea ce prive ste dezvoltarea culturala si istorica. Pe de alta parte, referirea la o traditie nu poate scuti un stat contractant de obligatia sa de a respecta drepturile si libertatile consacrate in Conventie si in protocoalele sale
[Lautsi si altii impotriva Italiei
(MC), pct. 68]. Pentru a indeplini cerintele de la art. 9, un sistem cu biserica de stat trebuie sa includa garantii specifice pentru libertatea de religie a persoanei; in special, nimeni nu poate fi obligat sa devina membru al unei biserici de stat, dar nici sa fie impiedicat renunte la calitatea de membru al unei biserici de stat
[Asatruarfelagia

impotriva Islandei
(dec.), pct. 27; a se vedea de asemenea Darby impotriva Suediei, raportul Comisiei, pct. 45].
In plus, chiar si in statele in care exista o biserica de stat, o decizie luata de biserica respectiva in domeniile specifice acesteia nu angajeaza raspunderea statului in temeiul Conventiei. De exemplu, Comisia a trebuit sa examineze o plangere depusa de o parohie de limba finlandeza din Biserica Suedeza – Biserica de Stat la momentul respectiv – care a denuntat o decizie a Adunarii Bisericii prin care se interzicea liturghia Bisericii Evanghelice Luterane din Finlanda, dar in acela si timp se impunea folosirea liturghiei suedeze traduse in limba finlandeza. Comisia a considerat ca Biserica si parohiile sale erau „organizatii neguvernamentale" si ca statul nu putea fi considerat raspunzator pentru o presupusa incalcare care rezulta dintr-o decizie a Adunarii Bisericii. Avand in vedere faptul ca parohiei reclamante nu ii era interzisa parasirea Bisericii Suediei, statul nu a incalcat cu nimic obligatia sa de a proteja libertatea de religie a acestei parohii
(Finska Forsamlingen iStockholm si Hautaniemi impotriva

Suediei,
decizia Comisiei).
In alte state, modelul constitutional se bazeaza pe principiul
laicitatii,
care implica o separare totala intre stat si comunitatile religioase. Curtea a declarat ca un astfel de model este, de asemenea, compatibil cu valorile care stau la baza Conventiei
[Leyla Sahin impotriva Turciei
(MC), pct. 108; Dogru

impotriva Frantei,
pct. 72]. Principiul laicitatii-neutralitatii este expresia unei reguli de organizare a relatiilor statului cu cultele, ceea ce presupune impartialitatea sa fata de toate credintele religioase, cu respectarea pluralismului si diversitatii
(Ebrahimian impotriva Frantei,
pct. 67).
In fine, statul al carui model constitutional permite incheierea unui
acord de cooperare
cu o anumita biserica (sau anumite biserici) prevazand un statut specific (fiscal sau de alta natura) in favoarea acesteia sau acestora din urma, atata timp cat acest tratament privilegiat se bazeaza pe o justificare obiectiva si rezonabila si cat timp exista posibilitatea de a incheia acorduri similare cu alte biserici care doresc a sa ceva
[Alujer Fernandez si Caballero Garda impotriva Spaniei
(dec.); Savez

crkava „Rijec zivota" si altii impotriva Croatiei,
pct. 85]. De asemenea, statul poate supune o organizatie religioasa unui regim special, diferit de celelalte, eliberand-o de obligatia de inregistrare sau declarare si recunoscandu-i personalitatea juridica
ex lege
[Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe

Bulgare (Mitropolitul Inokent) si altii impotriva Bulgariei]
.
Intr-adevar, statul poate avea motive legitime sa restranga recunoa sterea dreptului la un regim specific in cazul anumitor culte; de asemenea, poate face deosebiri justificate intre categoriile de comunitati religioase sau poate propune alte forme de cooperare
[izzettin Dogan si altii impotriva Turciei
(MC), pct. 175]. Cu toate acestea, in cazul in care statul creeaza un cadru juridic pentru a acorda comunitatilor religioase personalitate juridica cu statut special si privilegii speciale in temeiul legislatiei nationale, atunci toate grupurile religioase care doresc a sa ceva ar trebui sa aiba posibilitatea de a solicita acest statut; decizia luata de autoritati trebuie sa se bazeze pe criterii echitabile, aplicate fara discriminare
[Religionsgemeinschaft

der Zeugen Jehovas si altii impotriva Austriei; izzettin Dogan si altii impotriva Turciei
(MC), pct. 183]. Libertatea de religie nu implica in niciun fel faptul ca grupurilor religioase sau adeptilor unei religii trebuie sa li se acorde un statut juridic diferit de cel al altor entitati existente; totu si, daca acest statut a fost creat, atunci trebuie sa fie acordat fara discriminare
(Cumhuriyetgi Egitim ve Kultur Merkezi Vakfi

impotriva Turciei,
pct. 45).
De asemenea, statul poate
delega uneia sau mai multor organizatii religioase sarcini si functii de interes public,
delegarea unor astfel de sarcini si functii si modul de finantare a acestora incadrandu- se in marja de apreciere a statelor
[Bruno impotriva Suediei
(dec.); Lundberg impotriva Suediei (dec.)].
In fine, trebuie reamintit faptul ca, in acest domeniu delicat care este stabilirea raporturilor intre comunitatile religioase si stat, acesta din urma beneficiaza de o larga marja de apreciere
[Cha'are

Shalom Ve Tsedek impotriva Frantei
(MC), pct. 84]. Totu si, aceasta marja nu este infinita, iar Curtea poate constata uneori ca statul parat a depa sit marja in ceea ce prive ste alegerea formelor de cooperare cu diferitele culte
[izzettin Dogan si altii impotriva Turciei
(MC), pct. 132].

2. Recunoa sterea, inregistrarea si dizolvarea organizatiilor religioase

Modul in care legislatia nationala consacra si protejeaza libertatea de asociere, inclusiv cea a organizatiilor religioase, precum si aplicarea in practica a acesteia de catre autoritatile nationale, indica starea democratiei in tara respectiva. Este normal ca, atunci cand o societate civila functioneaza corect, cetatenii sa participe in mare masura la procesul democratic prin intermediul asociatiilor in care se pot intruni cu alte persoane si sa colaboreze in vederea realizarii unor scopuri comune. Puterea statului de a- si proteja institutiile si persoanele impotriva eventualelor abuzuri si pericole trebuie sa fie aplicata cu moderatie, deoarece exceptiile de la regula libertatii de asociere necesita o interpretare stricta, doar motivele convingatoare si imperative putand sa justifice restrangerile aplicate acestei libertati
[Arhiepiscopia Ortodoxa Greaca a Ohridei din Patriarhia din Pec) impotriva Fostei Republici Iugoslave

a Macedoniei,
pct. 94-96].
Una dintre cele mai radicale atingeri aduse exercitarii libertatii de religie sub aspect colectiv este
dizolvarea
unei organizatii religioase deja existente. Pentru a fi recunoscuta ca fiind „necesara intr-o societate democratica", o masura atat de severa trebuie sa fie exceptionala si justificata de motive foarte serioase si bine intemeiate (Centrul Biblic al Republicii Ciuvasia impotriva Rusiei, pct. 54).
Astfel, Curtea a constatat o incalcare a art. 9, interpretat prin prisma art. 11 din Conventie, pentru urmatoarele fapte:

dizolvarea unei sucursale locale a Martorilor lui lehova si interzicerea activitatilor sale, masura pronuntata de instantele din Rusia, la cererea Parchetului. Dupa examinarea tuturor motivelor retinute de instantele interne (presupuse presiuni exercitate asupra familiilor adeptilor pentru a le distruge; presupuse atingeri aduse vietii private a adeptilor si dreptului acestora de a- si alege profesia; presupuse incalcari ale drepturilor parinte sti ale parintilor care nu erau membri ai Martorilor lui lehova; alegatii privind „spalarea creierului" si „controlul con stientei"; presupusa incitare la sinucidere sau refuzarea asistentei medicale, inclusiv interzicerea transfuziilor de sange; presupusa practica de atragere a copiilor in organizatie prin in selatorie; incitarea la neefectuarea serviciului militar, la nerespectarea simbolurilor statului si la neparticiparea la sarbatorile nationale), Curtea a concluzionat ca toate aceste alegatii fie nu erau sustinute de probe concrete, fie vizau manifestari complet normale ale libertatii de religie, alese in mod liber de adepti in cadrul autonomiei lor personale, protejate de art. 9, si, mai mult decat atat, foarte asemanatoare cu cele practicate de marile religii „traditionale" din lume (respectarea postului, ascetismul, precepte restrictive in viata privata etc.). Dizolvarea organizatiei era a sadar vadit disproportionata fata de scopurile legitime urmarite, cu atat mai mult cu cat legea aplicata in speta era extrem de rigida si nu permitea pedepsirea eventualelor abuzuri comise de o comunitate religioasa prin masuri mai putin severe decat dizolvarea
(Martorii lui lehova din Moscova si altii impotriva

Rusiei)
;
dizolvarea unui Centru biblic protestant (penticostal) de catre instantele din Rusia pe motiv ca acesta administra o scoala duminicala pentru copii si un colegiu biblic pentru adulti (cel din urma elibera certificate sau „diplome" la sfar situl studiilor), care nu aveau statut de persoane juridice. Motivele dizolvarii au fost, in primul rand, infiintarea si administrarea colegiului biblic fara autorizatie si, in al doilea rand, faptul ca cele doua entitati in litigiu nu indeplineau cerintele igienico-sanitare prevazute de normele in vigoare. Curtea a constatat ca autoritatile nu au trimis organizatiei reclamante niciun avertisment prealabil, care i-ar fi permis acesteia sa se conformeze eventualelor cerinte legislative sau normative. In plus, organizatia reclamanta nu putea sa prevada in mod rezonabil consecintele actiunilor sale din cauza jurisprudentei contradictorii a instantelor din Rusia, unele hotarari prevazand ca un centru de studii precum scoala duminicala in discutie nu necesita autorizatie speciala
(Centrul

Biblic al Republicii Ciuvasia impotriva Rusiei)
.

Exista, de asemenea, alte forme de ingerinta care pot fi incadrate in aceea si categorie ca si dizolvarea. Comunitatile religioase exista, in mod traditional si universal, sub forma unor structuri organizate. Prin urmare, interpretand art. 9 prin prisma art. 11 din Conventie, Curtea a hotarat ca posibilitatea de a infiinta o persoana juridica recunoscuta de stat pentru a asigura capacitatea de actiune colectiva in domeniul religios este unul dintre cele mai importante aspecte ale libertatii de religie, fara de care aceasta libertate ar fi lipsita de sens. In consecinta, refuzul de a recunoa ste sau de a acorda
personalitatea juridica
unei comunitati religioase constituie o ingerinta in exercitarea drepturilor prevazute la art. 9, in dimensiunea lor externa si colectiva, in ceea ce prive ste comunitatea, dar si in privinta membrilor acesteia
(Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei,
pct. 105;
Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas si altii impotriva Austriei,
pct. 62). Intr-adevar, in contextul art. 11, Curtea a hotarat ca posibilitatea ca cetatenii sa constituie o persoana juridica pentru a actiona in mod colectiv intr-un domeniu de interes comun constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale dreptului la libertatea de asociere, caci in caz contrar acest drept ar fi lipsit de sens. Refuzul autoritatilor interne de a conferi personalitate juridica unei asocieri de persoane – inclusiv religioase – se interpreteaza ca o ingerinta in exercitarea, de catre persoanele vizate, a dreptului la libertatea de asociere. In acest sens, refuzul autoritatilor de a inregistra un grup are un impact direct atat asupra grupului, cat si asupra pre sedintilor, fondatorilor sau membrilor individuali ai acestuia
(Kimlya si altii

impotriva Rusiei,
pct. 84). Acelea si principii se aplica in intregime in contextul art. 9
(Genov impotriva

Bulgariei,
pct. 35).
Pe de alta parte, in cazul in care un grup de credincio si se plange de refuzul autoritatilor nationale de a inregistra organizatia lor religioasa, orice membru al organizatiei poate considera ca este o „victima" a unei incalcari, in sensul art. 34 din Conventie; prin urmare, nu exista niciun motiv pentru a rezerva acest statut exclusiv deponentilor cererii de inregistrare
(Metodiev si altii impotriva

Bulgariei,
pct. 24).
Simpla tolerare, de catre autoritatile nationale, a activitatilor unei organizatii religioase nerecunoscute nu constituie un substitut pentru recunoa sterea oficiala in cazul in care numai acesta din urma poate conferi drepturi persoanelor in cauza
[Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei,

pct. 129; izzettin Dogan si altii impotriva Turciei (MC), pct. 127]. Chiar daca legea autorizeaza in mod expres functionarea grupurilor religioase neinregistrate, acest lucru nu este suficient atunci cand legislatia nationala rezerva numai organizatiilor inregistrate si dotate cu personalitate juridica o serie de drepturi esentiale pentru indeplinirea unei misiuni religioase
(Sviato-Mykhailivska Parafiya

impotriva Ucrainei,
pct. 122). Aceste drepturi includ dreptul de a poseda sau a inchiria bunuri, dreptul de a detine conturi bancare, dreptul de a angaja personal si a asigura protectia jurisdictionala a comunitatii, a membrilor si a bunurilor acesteia, dreptul de a infiinta laca suri de cult, dreptul de a organiza servicii religioase in locuri deschise publicului, dreptul de a produce, a achizitiona si a distribui opere religioase, dreptul de a infiinta unitati de invatamant si dreptul de a mentine contacte prin intermediul schimburilor sau conferintelor internationale
(Kimlya si altii impotriva Rusiei,
pct. 85-86;
Genov impotriva Bulgariei,
pct. 37). In plus, unul dintre mijloacele de exercitare a drepturilor in discutie in dimensiunea lor externa si colectiva este capacitatea de a sta in justitie pentru a asigura protectia comunitatii, a membrilor si bunurilor acesteia, astfel incat art. 9 se interpreteaza nu doar prin prisma art. 11, ci si prin prisma art. 6 § 1 din Conventie privind dreptul la un proces echitabil si accesul la instante
(Sviato-Mykha'ilivska Parafiya impotriva Ucrainei,
pct. 152; Religionsgemeinschaft der Zeugen

Jehovas si altii impotriva Austriei,
pct. 63).
Tot ce s-a spus in paragraful anterior este valabil in special in cazurile in care dreptul intern nu permite unei asociatii religioase sa dobandeasca personalitate juridica prin inregistrarea sau recunoa sterea ca organizatie nereligioasa, in conformitate cu regimul general al asociatiilor (Genov

impotriva Bulgariei,
pct. 37; Metodiev si altii impotriva Bulgariei, pct. 36). Pe de ata parte, faptul ca respectiva comunitate poate compensa partial lipsa personalitatii juridice prin infiintarea de asociatii sau fundatii auxiliare nu este, de asemenea, un factor decisiv si nu rezolva problema
[Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas si altii impotriva Austriei,
pct. 67; izzettin Dogan si altii

impotriva Turciei
(MC), pct. 130].
In cadrul recunoa sterii sau inregistrarii comunitatii religioase, statele au competenta de a controla daca o mi scare sau o asociatie desfa soara, in scopuri a sa-zis religioase, activitati care sunt daunatoare pentru populatie sau pentru siguranta publica. Intrucat nu se poate exclude faptul ca programul unei organizatii religioase ascunde obiective si intentii diferite de cele facute publice, pentru siguranta se poate compara continutul acestui program cu actele si luarile de pozitie ale membrilor sai
(Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei,
pct. 105 si 125). De asemenea, statul poate impune ca statutul unei asociatii religioase sa defineasca in mod clar convingerile si ritualurile religioase, cu scopul de a permite publicului sa faca distinctia intre diferitele culte si sa evite confruntarea dintre comunitatile religioase
(Metodiev si altii impotriva Bulgariei,
pct. 40 si 45). Prin urmare, refuzul de a inregistra o organizatie religioasa pentru ca nu a furnizat autoritatilor o descriere a preceptelor fundamentale ale religiei in discutie poate fi justificat prin necesitatea de a stabili daca organizatia respectiva prezinta un pericol pentru societatea democratica si interesele fundamentale recunoscute de art. 9 § 2
[Carmuirea Spirituala a Musulmanilor din Republica Moldova impotriva Moldovei
(dec.);
Biserica Scientologica din Moscova impotriva Rusiei,
pct. 93; Lajda si altii impotriva Republicii Cehe

(dec.)]. Cu toate acestea, chiar daca statele au in mod cert un drept de control asupra conformitatii scopului si activitatilor unei asociatii religioase cu normele prevazute de lege, acestea trebuie sa il exercite intr-un mod care sa fie in concordanta cu obligatiile care le revin in temeiul Conventiei si sa faca obiectul controlului exercitat de organele Conventiei
[Martorii lui lehova din Moscova si altii

impotriva Rusiei,
pct. 100; Arhiepiscopia Ortodoxa a Ohridei (Arhiepiscopia Ortodoxa Greaca a Ohridei

din Patriarhia din Pec) impotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei,
pct. 94].
Timpul de a steptare
in care autoritatile examineaza o cerere de recunoa stere sau de inregistrare si efectueaza o astfel de verificare trebuie sa fie destul de scurt
(Religionsgemeinschaft der Zeugen

Jehovas si altii impotriva Austriei,
pct. 79). In mod similar, atunci cand in ordinea juridica a statului exista organizatii religioase care au privilegii speciale fata de celelalte (de exemplu, au statut de persoane juridice de drept public), statul poate impune, in mod exceptional, un termen mai lung sau mai scurt pentru a steptare si verificare, mai ales in cazul grupurilor religioase noi si necunoscute. Pe de alta parte, un astfel de termen nu pare a fi justificat in cazul comunitatilor care au o istorie indelungata la nivel international si sunt deja cunoscute la nivel national
(Religionsgemeinschaft der

Zeugen Jehovas si altii impotriva Austriei,
pct. 97-98).
De asemenea, statul poate impune in mod legitim anumite conditii privind denumirea unei organizatii religioase, in special cerinta ca aceasta sa fie in mod clar diferita de denumirile organizatiilor deja existente. Astfel, denumirile identice sau prea similare pot da na stere unor confuzii si perceptii false in randul credincio silor si al publicului larg, creand astfel riscul unui prejudiciu real adus drepturilor si intereselor altora
[Arhiepiscopia Ortodoxa a Ohridei (Arhiepiscopia Ortodoxa Greaca a

Ohridei din Patriarhia din Pec) impotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei,
pct.
111;
Bektashi

Community si altii impotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei,
pct. 71]. A sadar, obligarea unei persoane juridice nou-create la adoptarea unei denumiri care nu este de natura sa induca in eroare publicul si care o deosebe ste de alte organizatii similare poate fi considerata, in principiu, o restrangere intemeiata a dreptului unei organizatii religioase de a- si alege liber denumirea
(Genov impotriva

Bulgariei,
pct. 43).
Astfel, Curtea a constatat o incalcare a art. 9 din Conventie (interpretat singur si/sau coroborat cu art. 14) in urmatoarele cazuri:

refuzul autoritatilor moldovene de a acorda recunoa stere juridica Mitropoliei Basarabiei, o biserica ortodoxa autonoma aflata sub autoritatea Patriarhiei de la Bucure sti (Biserica Ortodoxa Romana), pe motiv ca o astfel de recunoa stere ar aduce atingere intereselor Mitropoliei Moldovei, din cadrul Patriarhiei de la Moscova (Biserica Ortodoxa Rusa), deja recunoscuta de Guvern. Fara recunoa stere juridica, biserica reclamanta nu i si putea desfa sura activitatea; preotii sai nu puteau oficia slujbe; membrii sai nu se puteau intruni pentru a practica religia; mai mult, fara personalitate juridica, aceasta nu putea sa beneficieze de protectia jurisdictionala a patrimoniului sau si sa se apere impotriva actelor de intimidare. Prin faptul ca a refuzat recunoa sterea pe motiv, in special, ca biserica reclamanta era doar un „grup schismatic" fata de cealalta biserica ortodoxa, Guvernul moldovean nu si-a indeplinit obligatia de neutralitate si impartialitate. In rest, argumentele Guvernului, prin care reclamanta era acuzata ca a pus in pericol integritatea teritoriala a tarii si pacea sociala erau nefondate
(Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei)
;
in context identic cu cel din cauza precedenta: refuzul autoritatii locale de a le elibera reclamantilor un certificat necesar pentru inregistrarea Mitropoliei Basarabiei, pe motiv ca

Mitropolia Moldovei era deja inregistrata si functiona in localitatea respectiva; in speta, Curtea a considerat ca ingerinta in litigiu nu era „prevazuta de lege"
(Fusu Arcadie si altii

impotriva Republicii Moldova)
;

refuzul autoritatii administrative competente de a inregistra biserica reclamanta, in pofida existentei unei hotarari judecatore sti prin care i se impunea sa faca acest lucru; in speta, Curtea a considerat ca ingerinta in litigiu nu era „prevazuta de lege"
(Biserica Adevarat

Ortodoxa din Moldova si altii impotriva Moldovei)
;
refuzul autoritatilor bulgare de a inregistra o noua asociatie religioasa denumita „Comunitatea musulmana Ahmadiyya", sub forma de cult, pe motiv ca statutul sau nu continea informatii suficient de exacte si complete cu privire la convingerile si riturile ahmadi, ceea ce nu facea posibila deosebirea acesteia de religia musulmana deja recunoscuta. In speta, legislatia bulgara nu continea dispozitii specifice privind gradul de precizie pe care trebuia sa il prezinte o astfel de descriere a convingerilor si a riturilor si informatiile specifice care trebuiau incluse in cererea de inregistrare, ceea ce, in practica, putea duce la respingerea inregistrarii oricarei noi asociatii religioase care avea aceea si doctrina ca un cult deja existent
(Metodiev si altii impotriva Bulgariei)
;
un interval de timp de 20 de ani intre cererea de recunoa stere legala adresata de comunitatea Martorii lui lehova autoritatilor austriece si decizia acestor autoritati de a-i acorda in cele din urma statutul de organizatie religioasa „inregistrata". Curtea a constatat, de asemenea, ca a existat o discriminare contrara art. 14, ca urmare a refuzului de a acorda comunitatii reclamante statutul de „societate religioasa recunoscuta", ceea ce presupunea personalitate juridica de drept public si o serie intreaga de privilegii in dreptul intern, refuzul fiind bazat pe motivul ca aceasta nu functionase ca organizatie „inregistrata" in Austria pentru o perioada de cel putin 10 ani. Guvernul parat nu a demonstrat existenta unei justificari obiective si rezonabile pentru diferenta de tratament, in special avand in vedere ca altei comunitati religioase aflate intr-o situatie comparabila cu cea a Martorilor lui lehova nu i se aplicase termenul de 10 ani
(Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas si altii impotriva

Austriei)
;
refuzul autoritatilor ruse de a inregistra doua filiale locale ale Bisericii Scientologice ca „organizatii religioase", acordandu-le astfel statutul de persoana juridica, refuzul fiind bazat pe motivul ca acestea nu functionasera pe teritoriul respectiv ca „grupuri religioase" (fara personalitate juridica) timp de cel putin 15 ani. Constatand o incalcare a art. 9 interpretat prin prisma art. 11, Curtea a retinut ca guvernul parat nu a invocat o necesitate sociala imperioasa in sustinerea restrangerii in litigiu si niciun alt motiv relevant si suficient pentru a justifica un termen de a steptare atat de lung ; in special, nu s-a sustinut niciodata ca reclamantii – fie ca persoane fizice, fie ca grup – s-au implicat sau intentionau sa se implice in activitati ilegale sau ca urmareau alte scopuri decat cultul, invatamantul, practicile si indeplinirea ritualurilor. Motivele respingerii cererii de inregistrare au fost pur formale, neavand legatura cu functionarea grupurilor in discutie, iar singura „incalcare" de care reclamantii au fost gasiti vinovati era intentia lor de a solicita inregistrarea unei asociatii care era „de natura religioasa" si care nu exista in regiune de cel putin 15 ani
(Kimlya si altii

impotriva Rusiei)
.
Intr-o alta cauza foarte asemanatoare, unul dintre motivele respingerii cererii de inregistrare a fost lipsa de competenta a consiliului local al municipiului pentru emiterea unui astfel de certificat. Spre deosebire de cauza Kimlya si altii impotriva Rusiei,

Curtea a concluzionat ca ingerinta nu era „prevazuta de lege" si ca, prin urmare, nu era necesar sa examineze chestiunea proportionalitatii acesteia
(Church of Scientology of St

Petersburg si altii impotriva Rusiei)
;
refuzul arbitrar si discriminatoriu al guvernului croat de a incheia cu reclamantele, o serie de biserici de traditie reformata, un acord de cooperare in domenii de interes comun care le-ar fi permis sa tina cursuri de religie in scolile publice si care ar fi asigurat recunoa sterea efectelor civile ale casatoriilor oficiate de preotii acestora. In speta, guvernul si-a motivat refuzul prin faptul ca reclamantele nu au intrunit „criteriile cumulative istorice si numerice" stabilite printr-o instructiune a guvernului in vederea incheierii unor astfel de acorduri. Cu toate acestea, alte cateva comunitati au fost scutite de aplicarea criteriului numeric; in ceea ce prive ste criteriul istoric („comunitati religioase istorice din cercul cultural european"), Guvernul nu a explicat in ce mod reclamantele, de traditie protestanta reformata, nu au indeplinit criteriul. Astfel, Curtea a constatat o incalcare a art. 14 din Conventie
(Savez crkava

„Rijec zivota" si altii impotriva Croatiei)
.

Curtea a constatat, de asemenea:

o incalcare a art. 11, interpretat prin prisma art. 9 – in cazul unei asociatii care reunea cre stinii ortodoc si macedoneni intr-o uniune canonica cu Biserica Ortodoxa Sarba, spre deosebire de Biserica Ortodoxa a Macedoniei, care i si proclamase autocefalia. Asociatia reclamanta a depus doua cereri de inregistrare sub doua denumiri u sor diferite, precizand faptul ca se plasase sub jurisdictia canonica a Bisericii Sarbe. Cele doua cereri de inregistrare au fost respinse, in principal din motive de forma. Autoritatile au mentionat, de asemenea, alte doua motive, si anume faptul ca asociatia reclamanta a fost infiintata de o biserica straina sau de un stat strain, precum si natura problematica a denumirilor avute in vedere, considerate prea apropiate de denumirea Bisericii Macedoniei, singura care avea „dreptul istoric, religios, moral si material" sa utilizeze denumirea „Arhiepiscopia Ohridei". In opinia Curtii, numeroasele vicii de forma invocate pentru a respinge inregistrarea reclamantei nu erau nici relevante, nici suficiente. Acela si lucru este valabil si pentru „originea straina" a acesteia, deoarece fondatorii sai erau resortisanti ai statului parat, iar legislatia relevanta nu interzicea inregistrarea organizatiilor religioase subordonate unui centru spiritual situat in strainatate. Iar denumirea reclamantei era suficient de specifica pentru a o deosebi de alte biserici. Ingerinta denuntata a fost a sadar disproportionata
[Arhiepiscopia Ortodoxa a Ohridei (Arhiepiscopia Ortodoxa Greaca a Ohridei

din Patriarhia din Pec) impotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei]
;
o incalcare a art. 9 interpretat prin prisma art. 11 – ca urmare a refuzului autoritatilor bulgare de a inregistra o noua asociatie de adepti ai mi scarii
Hare Krishna
pe motiv ca, prin credintele si ritualurile acesteia, asociatia nu era diferita de o alta asociatie deja inregistrata; statutele si scopurile lor declarate erau identice; denumirile lor erau prea similare; legea interzicea inregistrarea a doua culte cu sediul in acela si ora s; in cele din urma, noua asociatie ar putea fi recunoscuta ca o filiala a „organizatiei mama" (asociatia deja inregistrata), dar numai la initiativa si la cererea acesteia din urma. Curtea a constatat ca presupusa similitudine a denumirilor nu a fost retinuta, in cele din urma, ca fiind principalul motiv al refuzului si ca celelalte motive nu au fost suficiente pentru a putea recunoa ste ingerinta denuntata ca fiind „necesara intr-o societate democratica"
(Genov impotriva Bulgariei)
.

Pe de alta parte, Curtea a declarat vadit nefondate capetele de cerere formulate de doua grupuri de adepti ai Bisericii Unificarii a lui Sun Myung Moon in Republica Ceha si, respectiv, in Bulgaria. Astfel:

in prima cauza, care a fost examinata de Curte in raport cu art. 11 interpretat prin prisma art. 9, reclamantii s-au plans ca autoritatile cehe le-au respins cererea pentru inregistrarea organizatiei lor ca biserica cu personalitate juridica din doua motive: refuzul reclamantilor de a prezenta autoritatilor un document de baza cu explicatii ale doctrinei lor si incalcarea, de catre ace stia, a dispozitiilor generale privind strangerea de semnaturi de la „persoane care au imbrati sat doctrina Bisericii". Dupa efectuarea unor verificari suplimentare, autoritatile au respins o mare parte din semnaturile stranse pe motiv ca semnatarii respectivi erau simpli simpatizanti, nu persoane credincioase avand o relatie dogmatica cu biserica; Curtea a acceptat aceasta interpretare a legii ca fiind rezonabila si fara caracter arbitrar. Numarul de semnaturi ramase nu a ajuns la 10 000, cum se prevedea in lege pentru a inregistra o biserica. De si admite ca, la prima vedere, acest numar putea parea disproportionat, Curtea a constatat ca, intre timp, noua lege redusese numarul la 300 si ca nimic nu ii impiedica pe reclamanti sa depuna o alta cerere pentru inregistrarea bisericii lor
[Lajda si altii impotriva Republicii Cehe

(dec.)];
in a doua cauza, pe care Curtea a examinat-o in raport cu art. 9, reclamantii s-au plans cu privire la presupusul refuz implicit al Guvernului bulgar de a inregistra organizatia lor. Curtea a observat ca reclamantilor nu li s-a refuzat oficial inregistrarea; ace stia au primit o scrisoare din partea guvernului prin care li se solicita sa completeze si sa clarifice documentele prezentate, dar ace stia au decis sa nu dea curs indicatiilor. Avand in vedere circumstantele cauzei, Curtea a considerat ca atitudinea guvernului nu parea sa fie nici dilatorie, nici sa reflecte o respingere implicita
(Boychev si altii impotriva Bulgariei)
.

In
ceea ce prive ste cazurile de
refuz de reinregistrare
a unei organizatii religioase deja recunoscute de stat – ceea ce inseamna fie ca aceasta i si pierde personalitatea juridica, fie ajunge sa aiba un statut juridic inferior -, Curtea prefera sa examineze astfel de cauze in contextul art. 11 din Conventie (libertatea de asociere), interpretat prin prisma art. 9. Astfel, Curtea a constatat o incalcare a art. 11 in urmatoarele situatii:

respingerea de catre autoritatile ruse a cererii de reinnoire a inregistrarii filialei locale a Armatei Salvarii, aceasta pierzandu- si astfel personalitatea juridica, pentru motive pe care Curtea le-a declarat fie lipsite de temei juridic in legislatia nationala, fie arbitrare si nerezonabile („originea straina" a reclamantei; presupusa insuficienta a informatiilor privind afilierea sa religioasa; pretinsa natura „paramilitara" a acesteia; pretinsa intentie a acesteia de a incalca legislatia rusa etc.)
(Filiala Moscova a Armatei Salvarii impotriva Rusiei,
pct. 7475);
respingerea de catre autoritatile ruse a cererii de reinregistrare a filialei locale a Bisericii Scientologice, respingand cel putin 11 cereri de reinregistrare din motive neconcordante si arbitrare (presupusul caracter incomplet al dosarului, fara indicarea actelor care lipseau; cerere de prezentare a originalelor, in locul copiilor, de si legea aplicabila nu prevedea acest lucru etc.)
(Biserica Scientologica din Moscova impotriva Rusiei)
.
Intr-o alta cauza foarte similara, Curtea a constatat o incalcare a art. 11 ca urmare a respingerii cererii de reinregistrare a unei filiale locale a Martorilor lui Iehova
(Martorii lui lehova din Moscova si

altii impotriva Rusiei)
;
respingerea de catre autoritatile macedonene a cererii de confirmare, dupa intrarea in vigoare a unei noi legi, a statutului de organizatie religioasa al unei comunitati bektashi (un ordin sufit), de care beneficiase deja de 15 ani, dintr-un motiv pur formal, apoi respingerea unei noi cereri de inregistrare pe motiv ca numele sau si izvoarele doctrinei sale erau identice cu cele ale altei organizatii religioase care era deja inregistrata, fapt care ar putea crea confuzie in randul credincio silor
(Bektashi Community si altii impotriva Fostei Republici

Iugoslave a Macedoniei)
;
o modificare legislativa prin care unele din organizatiile religioase recunoscute anterior in Ungaria drept „biserici" au fost trecute, impotriva vointei lor, la statutul de „asociatii", net inferior si mai dezavantajos in ceea ce prive ste drepturile si privilegiile
(Magyar Kereszteny

Mennonita Egyhaz si altii impotriva Ungariei)
.

Art. 9 § 1 din Conventie nu merge pana acolo incat sa impuna statelor contractante obligatia de a recunoa ste pentru
casatoriile religioase
statut egal si efecte juridice egale cu cele ale casatoriei civile
[X. impotriva Germaniei,
decizia Comisiei din 18 decembrie 1974; Khan impotriva Regatului Unit,

decizia Comisiei; Spetz si altii impotriva Suediei, decizia Comisiei; Serif impotriva Greciei, pct. 50; Serife

Yigit impotriva Turciei
(MC), pct. 102]. In plus, art. 9 nu reglementeaza conditiile casatoriei religioase, in sensul ca acestea raman in totalitate in domeniul de competenta al fiecarei comunitati religioase. In special, este de competenta fiecarei comunitati religioase sa decida daca si in ce masura permite uniuni intre persoane de acela si sex
[Parry impotriva Regatului Unit
(dec.)]. De asemenea, nu se incalca art. 9 in cazul in care statul impune publicarea
declaratiilor de casatorie
conform dreptului civil si refuza sa recunoasca valabilitatea unei publicari religioase a declaratiilor in cadrul unui litigiu de munca
(Von

Pelser impotriva Italiei,
decizia Comisiei).
Comisia a respins capatul de cerere prin care un resortisant belgian s-a plans de faptul ca sistemul belgian de cumul al veniturilor sotilor, in scopul aplicarii legislatiei fiscale, defavoriza cuplurile casatorite; in opinia sa, persoanele in cazul carora casatoria era o taina conform religiei lor nu aveau posibilitatea de a se sustrage consecintelor fiscale defavorabile inlocuind casatoria cu uniunea libera. Comisia nu a constatat nicio incalcare a libertatii de religie a reclamantului; aceasta a considerat ca este artificiala compararea situatiei unui cuplu casatorit cu cea a unei convietuiri in fapt, limitandu-se, cum face reclamantul, doar la domeniul impozitarii veniturilor, pierzand astfel din vedere celelalte drepturi si obligatii care rezulta din casatorie pentru soti, atat in plan profesional, cat si in plan moral (Hubaux impotriva Belgiei, decizia Comisiei).
Statul nu este obligat sa recunoasca, in sistemul juridic al statului, deciziile
instantelor ecleziastice
(Serif impotriva Greciei,
pct. 50).
In plus, dreptul de a- si manifesta religia prin „invatamant" nu inseamna ca statul este obligat sa asigure ori sa aprobe
ore de religie in scolile publice
(Savez crkava „Rijec zivota" si altii impotriva

Croatiei,
pct. 57). Cu toate acestea, in cazul in care statul decide sa acorde anumitor comunitati religioase astfel de privilegii, aceste privilegii intra sub incidenta art. 9, astfel incat interzicerea discriminarii consacrata la art. 14 din Conventie este aplicabila
(ibidem,
pct. 58).
Pe de alta parte, in cazul in care, in temeiul legislatiei nationale, clericii anumitor culte religioase au dreptul de a oficia casatorii cu efecte juridice in dreptul civil, sau de a se pronunta asupra anumitor litigii de drept civil (de exemplu, in materie de familie sau mo stenire), statul are interesul legitim de a lua masuri speciale de protectie impotriva fraudei si imposturii pentru toate persoanele ale caror relatii ar putea fi afectate de actele clericilor respectivi
(Serif impotriva Greciei,
pct. 50).

Utilizarea de catre stat a unor termeni peiorativi la adresa unei comunitati religioase

Folosirea, in documente oficiale, a unor termeni peiorativi la adresa unei comunitati religioase poate constitui o ingerinta in exercitarea drepturilor prevazute la art. 9 in masura in care este posibil ca aceasta sa aiba consecinte nefavorabile asupra exercitarii libertatii de religie
(Leela Forderkreis e.V.

si altii impotriva Germaniei,
pct. 84).
Comisia a declarat inadmisibile unele cereri avand ca obiect urmatoarele situatii:

respingerea, de catre instanta nationala competenta, a cererii asociatiei reclamante pentru a interzice guvernului federal german sa faca referire la aceasta intr-o publicatie guvernamentala intitulata „A sa-zisele secte de tineri si psiho-grupuri din Republica Federala Germania". Comisia a observat ca dreptul reclamantei de a- si manifesta religia nu suferise nicio atingere, intrucat publicatia in litigiu nu a avut niciun impact direct asupra exercitarii acestui drept. Publicatia a fost facuta cu unicul scop de a informa publicul larg, cu atat mai mult cu cat, potrivit instantelor interne, anumite activitati ale reclamantei – de exemplu, sustinerea inlocuirii asistentei medicale cu credinta religioasa – justificau avertizarea publicului in privinta lor
(Universelles Leben e.V. impotriva Germaniei,
decizia Comisiei);
un articol publicat de Ministerul Educatiei din Bavaria intr-o revista scolara cu scopul de a avertiza elevii cu privire la presupusele pericole legate de scientologie, precum si refuzul instantelor de a emite o ordonanta provizorie impotriva distribuirii acestui articol. Potrivit Comisiei, articolul in litigiu se referea la scientologie in general, ca o mi scare activa la scara mondiala, nu la adeptii individuali ai acestei mi scari, cum erau reclamantii. In masura in care reclamantii denuntau atitudinea negativa a vecinilor lor si a presei locale fata de ei, nu exista nicio dovada a unei legaturi de cauzalitate intre articolul in litigiu si aceste actiuni; in orice caz, efectele articolului erau prea indirecte si indepartate pentru a avea efect asupra drepturilor lor prevazute la art. 9; prin urmare, capatul de cerere era incompatibil cu Conventia
(Keller impotriva Germaniei,
decizia Comisiei).

La randul sau, Curtea a constatat ca art. 9 nu a fost incalcat intr-o cauza in care reclamantele, asociatii devotate invatamintelor lui Bhagwan Shree Rajneesh (Osho), s-au plans cu privire la folosirea, la adresa sa si in mod repetat, in comunicari oficiale ale guvernului federal german si ale membrilor sai, a termenilor „secta", „secta de tineri", „psiho-secta", „pseudoreligie", „mi scare religioasa distructiva", „mi scare care i si manipuleaza membrii" etc. Curtea Constitutionala Federala a Germaniei a decis ca guvernul avea dreptul de a folosi majoritatea termenilor in litigiu; in schimb, folosirea sintagmelor „pseudo-religie" si „mi scare religioasa distructiva", precum si afirmatia privind manipularea, erau contrare Constitutiei. Plecand de la prezumtia ca a existat o ingerinta in exercitarea drepturilor prevazute la art. 9, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a hotarat ca ingerinta urmarea scopuri legitime (siguranta publica, protectia ordinii, precum a drepturilor si libertatilor altora) si era proportionala cu scopurile respective. Astfel, in exercitarea obligatiei lor de a informa publicul cu privire la chestiuni de interes general, autoritatile federale au dorit doar sa atraga atentia cetatenilor asupra unui fenomen pe care il considerau alarmant, si anume aparitia unei multitudini de noi mi scari religioase si atractivitatea lor in randul tinerilor. Singurul scop urmarit de autoritati era de a oferi persoanelor posibilitatea, dupa caz, de a actiona in deplina cuno stinta de cauza si de a nu se afla in dificultate doar din cauza ignorantei. In plus, comportamentul Guvernului nu i-a impiedicat in niciun fel pe reclamanti sa i si exercite drepturile garantate de art. 9 din Conventie; mai mult, autoritatile germane au incetat in cele din urma sa utilizeze termenii in litigiu ca urmare a recomandarilor facute intr-un raport de expertiza
(Leela Forderkreis e.V. si altii impotriva Germaniei)
.
Pe de alta parte, Curtea a constatat o incalcare a art. 9 in cazul unei femei care practica meditatia in cadrul mi scarii religioase Osho, internata nevoluntar intr-un spital de psihiatrie, diagnosticata cu psihoza acuta si tinuta in spital timp de 52 de zile, timp in care medicii au incercat sa ii „corecteze" convingerile adresandu-i-se intr-un limbaj peiorativ si indemnand-o sa „adopte o atitudine critica" fata de meditatia si mi scarea Osho. Curtea a evidentiat in mod expres contrastul dintre aceasta cauza si
Leela Forderkreis e.V. si altii,
citata anterior, subliniind starea acuta de dependenta, de vulnerabilitate si de neputinta in care s-a aflat reclamanta fata de medicii de care depindea diagnosticul sau si retinerea sa in spital. Curtea a constatat ca a existat o ingerinta in exercitarea libertatii de religie a persoanei respective si ca aceasta ingerinta nu a fost „prevazuta de lege"
(Mockute impotriva Lituaniei,

pct. 107131-131).
Curtea a declarat inadmisibila o cerere introdusa de un grup de adepti ai religiei Martorii lui Iehova, care s-au plans ca guvernul francez le-a incalcat dreptul la libertatea de religie prin recunoa sterea statutului de utilitate publica al unei asociatii cunoscute sub denumirea de „Uniunea Nationala a Asociatiilor pentru Apararea Familiilor si a Persoanei" (UNADFI), care avea ca scop „combaterea incalcarilor drepturilor omului si ale libertatilor fundamentale" savar site de „secte distrugatoare", asociatie pe care reclamantii o acuzau ca este ostila in mod deschis comunitatii lor religioase. Curtea a apreciat ca statul nu putea fi considerat raspunzator pentru toate actiunile intreprinse de asociatiile carora, avand in vedere statutul lor, le-a acordat calitatea de institutie de utilitate publica. Acordarea acestei calitati nu includea in niciun caz transferul unui element de autoritate publica, singurul aspect de natura sa angajeze raspunderea statului pentru respectarea Conventiei. In cazul in care reclamantii au considerat ca actiunile concrete ale UNADFI au adus atingere drepturilor lor, astfel de pretentii trebuiau sa faca obiectul unor actiuni in justitie corespunzatoare in fata instantelor interne competente. In cele din urma, Curtea a hotarat ca reclamantii nu puteau sa se considere „victime" ale presupusei incalcari, iar capetele lor de cerere nu intrau sub incidenta competentei sale
ratione personae
[Gluchowski si altii impotriva Frantei
(dec.)].

Masuri financiare si fiscale

Nu exista, la nivel european, niciun standard comun privind finantarea sau tratamentul fiscal al bisericilor si cultelor, aceste chestiuni fiind strans legate de istoria si traditiile fiecarei tari. Prin urmare, statele beneficiaza de o foarte larga marja de apreciere in acest domeniu
[Alujer Fernandezsi Caballero

Garda impotriva Spaniei
(dec.)].
O organizatie religioasa nu poate invoca art. 9 din Conventie pentru a solicita un statut fiscal special sub pretextul libertatii de religie
(Association Sivananda de Yoga Vedanta impotriva Frantei,

decizia Comisiei). In consecinta, libertatea de religie nu implica faptul ca bisericilor sau credincio silor acestora ar trebui sa li se acorde un statut fiscal diferit fata de ceilalti contribuabili
[Alujer Fernandez

si Caballero Garda impotriva Spaniei
(dec.)]. In plus, art. 9 nu poate fi interpretat in sensul ca ar acorda dreptul ca laca surile destinate unui cult in litigiu sa fie scutite de orice impozit
(Iglesia Bautista „El

Salvador" si Ortega Moratilla impotriva Spaniei,
decizia Comisiei). Cu toate acestea, o masura economica, financiara sau fiscala indreptata impotriva unei organizatii religioase poate fi uneori interpretata ca o ingerinta in exercitarea drepturilor prevazute la art. 9 din Conventie, daca se demonstreaza ca aceasta creeaza un obstacol real si grav in calea exercitarii acestor drepturi. In special, aspectele legate de functionarea laca surilor religioase, inclusiv cheltuielile angajate ca urmare a statutului fiscal al acestor laca suri, pot avea, in anumite circumstante, repercusiuni semnificative asupra exercitarii dreptului membrilor grupurilor religioase la manifestarea convingerilor religioase
(The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints impotriva Regatului Unit,
pct. 30; Cumhuriyetgi Egitim

ve Kultur Merkezi Vakfi impotriva Turciei,
pct. 41).
Astfel, Curtea a constatat incalcarea art. 9 in urmatoarele cazuri:

impozitarea donatiilor individuale primite de Asociatia Martorilor lui lehova din Franta, insotita de dobanzi pentru intarziere si majorari, supunand asociatia reclamanta regimului fiscal de drept comun al asociatiilor si excluzand-o de la avantajele fiscale rezervate anumitor asociatii, inclusiv asociatiilor religioase. Masura in litigiu, care viza toate donatiile individuale primite de asociatia reclamanta, acestea reprezentand 90 % din resursele sale, a avut ca efect privarea asociatiei de resursele sale vitale, aceasta nemaifiind in masura sa asigure in practica adeptilor sai libera exercitare a religiei lor. Curtea a considerat ca ingerinta in discutie nu a indeplinit cerinta de legalitate, din cauza formularii imprecise a articolului din Codul general al impozitelor, aplicat in speta
(Association Les Temoins de Jehovah impotriva Frantei;
a se vedea de asemenea, un caz foarte asemanator cu acela si rezultat, Eglise Evangelique

Missionnaire si Salaun impotriva Frantei)
;
impozitarea donatiilor individuale primite de doua asociatii avand ca obiect cultul aumist si construirea de temple in incinta manastirii din Mandarom. Anterior ajustarii fiscale, asociatiile luasera decizia de a se dizolva si de a transmite toate activele lor unei asociatii al carei obiect era in esenta acela si, pentru ca respectiva asociatie sa poata continua exercitarea in mod public a cultului in discutie; administratia fiscala a introdus o actiune la instanta competenta si a obtinut revocarea transferului. Curtea a recunoscut ca, intrucat viza practica si laca surile de cult ale religiei in discutie, masura in litigiu se interpreta ca o ingerinta in exercitarea drepturilor protejate de art. 9 din Conventie; aceasta a concluzionat ca a existat o incalcare din acela si motiv ca in cauza Association Les Temoins de Jehovah impotriva Frantei

(Association Cultuelle du Temple Pyramide impotriva Frantei; Association des Chevaliers du

Lotus d'Or impotriva Frantei)
.

Pe de alta parte, Curtea a declarat inadmisibila o cerere similara celei din cauzele citate anterior, cu deosebirea ca, de si asociatia reclamanta functiona partial cu ajutorul donatiilor individuale, impozitarea acestora nu a avut ca efect privarea acesteia de resursele sale vitale sau impiedicarea activitatilor sale religioase
[Sukyo Mahikari France impotriva Frantei
(dec.), pct. 20].
Curtea a constatat o incalcare a art. 14 din Conventie (interzicerea discriminarii) coroborat cu art. 9 in urmatoarele cazuri:

refuzul de a scuti comunitatea Martorii lui Iehova de la plata impozitelor pe succesiune si pe donatie, pe motiv ca o astfel de scutire era rezervata in legislatia nationala numai „societatilor religioase recunoscute", nu si unor organizatii religioase „inregistrate", cum era reclamanta
(Jehovas Zeugen in Osterreich impotriva Austriei)
;
refuzul Directiei Afaceri Religioase din Turcia de a acoperi costurile energiei electrice ale unui centru religios alevi care gazduia un cemevi (laca s de cult alevi), a sa cum proceda cu costurile energiei electrice ale moscheilor, bisericilor si sinagogilor. Refuzul s-a bazat pe nerecunoa sterea cemevi ca „laca s de cult", fapt care, la randul sau, era motivat de refuzul autoritatilor turce de a considera ca alevismul este o religie separata, nu o simpla ramura a Islamului. Curtea a considerat ca aceasta diferenta de tratament nu a avut o justificare obiectiva si rezonabila
[Cumhuriyetgi Egitim ve Kultur Merkezi Vakfi impotriva Turciei; izzettin

Dogan si altii impotriva Turciei
(MC)].

Pe de alta parte, Curtea a constatat neincalcarea art. 14 coroborat cu art. 9 ca urmare a refuzului autoritatilor britanice de a acorda o scutire totala de la anumite taxe unui templu mormon (inchis publicului larg si rezervat exclusiv persoanelor care au obtinut o recomandare speciala), de si scutirea respectiva era acordata capelelor sau caselor de rugaciuni mormone care erau accesibile publicului. Curtea si-a exprimat indoielile cu privire la chestiunea daca litigiul intra sub incidenta art. 9. Cu toate acestea, chiar presupunand ca acesta din urma era aplicabil, diferenta de tratament invocata avea o justificare obiectiva si rezonabila: era bazata pe ideea ca accesul publicului larg la sarbatorile religioase era benefic pentru intreaga societate deoarece putea sa disipeze suspiciunile si sa contracareze prejudecatile intr-o societate religioasa. In plus, Biserica Mormona nu era tratata diferit fata de alte comunitati religioase, inclusiv Biserica Anglicana oficiala, ale carei capele private erau supuse aceluia si regim fiscal ca si templele mormone. Mai mult, ca laca s de cult, templul in discutie beneficia in continuare de reducerea cu 80 % a taxelor
(The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints impotriva

Regatului Unit)
.
In mod similar, organele Conventiei au respins capete de cerere referitoare la urmatoarele situatii:

faptul ca administratia fiscala spaniola a refuzat sa scuteasca o biserica evanghelica protestanta de impozitul pe teren aferent laca surilor sale de cult, de si Biserica Catolica beneficia de o astfel de scutire. Comisia nu a constatat nicio aparenta discriminare in speta: astfel, scutirile fiscale acordate Bisericii Catolice erau prevazute in acordurile incheiate intre statul parat si Sfantul Scaun, care impuneau obligatii reciproce ambelor parti. In schimb, comunitatea reclamanta, care nu a solicitat niciodata incheierea unui astfel de acord cu statul, nu avea acelea si obligatii fata de stat ca Biserica catolica
(Iglesia Bautista„ElSalvador"

si Ortega Moratilla impotriva Spaniei,
decizia Comisiei);
obligarea reclamantei, o societate care preda yoga, la plata impozitului pe profit, pe motiv ca cursurile de yoga pe care le preda aveau caracter lucrativ. In plus, Comisia a respins afirmatia potrivit careia reclamanta a fost victima unei discriminari fata de activitatile religioase ale altor comunitati, in special ale Bisericii Catolice, al caror caracter non-profit a fost recunoscut de stat. Astfel, neavand statut de asociatie religioasa, reclamanta nu se afla intr-o situatie

similara, nici macar comparabila, cu cea a unor astfel de asociatii
(Association Sivananda de

Yoga Vedanta impotriva Frantei,
decizia Comisiei);

■
decizia autoritatilor si instantelor germane de a trece donatia acordata reclamantei, o asociatie islamica, de Partidul Socialismului Democratic pe vremea fostei Republici Democrate Germane (RDG), sub administrarea unei institutii fiduciare, precum si de a pune sechestru pe bunurile corespunzatoare. Curtea a constatat ca masura denuntata se incadra in circumstantele exceptionale legate de reunificarea Germaniei; mai exact, aceasta a fost o reglementare generala, aplicata in RDG in perioada anterioara reunificarii, in vederea verificarii provenientei activelor apartinand partidelor politice si organizatiilor conexe. Dupa ce a concluzionat ca ingerinta in litigiu era in conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (dreptul la respectarea bunurilor), Curtea a ajuns la aceea si concluzie in privinta art. 9. Aceasta si-a exprimat indoielile cu privire la existenta unei ingerinte in exercitarea libertatii de religie, deoarece masura in litigiu nu viza nici organizarea interna a asociatiei reclamante, nici recunoa sterea oficiala a acesteia de catre stat. In orice caz, masura era prevazuta de lege, avea scopul legitim de a proteja moralitatea publica si drepturile si libertatile altora si nu a fost disproportionata in raport cu aceste obiective
[Islamische Religionsgemeinschaft in

Berlin e.V. impotriva Germaniei
(dec.)].

In unele state din Europa exista un
impozit religios
(impozit bisericesc, taxa religioasa etc.), care este perceput de stat si transferat ulterior anumitor organizatii religioase sau este perceput de o organizatie religioasa care poate solicita plata acestuia prin intermediul unei actiuni introduse in fata instantelor statului. In alte state, legea permite contribuabilului sa aloce un procent stabilit din impozitul sau pe venit unei organizatii religioase concrete. Insa si existenta impozitului religios nu ridica in sine o problema in raport cu art. 9 din Conventie, deoarece dreptul statului de a percepe acest impozit este unul dintre „scopurile legitime" in sensul alin. 2 al articolului mentionat
(Wasmuth

impotriva Germaniei,
pct. 55; Klein si altii impotriva Germaniei, pct. 89). In plus, art. 1 din Protocolul nr. 1, referitor la dreptul la respectarea bunurilor, recunoa ste in mod explicit competentele statului de a percepe impozite
(C. impotriva Regatului Unit,
decizia Comisiei). Cu toate acestea, larga marja de apreciere recunoscuta statelor membre in ceea ce prive ste impozitul religios nu inseamna ca nu poate exista niciodata o problema legata de libertatea de religie in acest domeniu. Dimpotriva, Curtea a sustinut ca pot exista situatii cand ingerinta legata de sistemul de colectare a impozitului religios este semnificativa si cand punerea in echilibru a intereselor in discutie poate duce la constatarea unei incalcari
(Wasmuth impotriva Germaniei,
pct. 61).
Colectarea, de catre o biserica – cu ajutorul statului, a contributiilor datorate de membrii sai nu aduce atingere in sine activitatilor enumerate la art. 9 § 1 („cultul, invatamantul, practicile si indeplinirea ritualurilor"). Intr-adevar, situatia membrilor unei organizatii religioase este, in acest sens, comparabila cu obligatia membrilor unei asociatii private de a cotiza la aceasta, iar art. 9 nu poate fi interpretat ca acordand unei persoane dreptul de a ramane membru al unei biserici si de a fi totu si scutita de obligatiile legale, in special financiare, care decurg din statutul de membru in conformitate cu reglementarile autonome ale bisericii in discutie
(E. si G.R. impotriva Austriei,
decizia Comisiei).
Desigur, ca regula generala, chiar daca statul poate sa perceapa un impozit religios sau o contributie similar(a) in beneficiul unei biserici, aceasta masura
poate viza numai membrii acesteia
. Astfel, in cazul in care statul stabile ste un regim fiscal in temeiul caruia o persoana fizica este obligata, direct sau indirect, sa sprijine financiar o organizatie religioasa din care nu face parte, acest lucru constituie o ingerinta in aspectul negativ al libertatii de religie
(Klein si altii impotriva Germaniei,
pct. 81).
De exemplu, Curtea a constatat existenta unei ingerinte intr-un caz in care un sot care nu era membru al bisericii de care apartinea sotia sa si caruia administratia fiscala i-a rambursat un cuantum redus al impozitului fiscal datorat; era vorba de o deducere directa, cu titlu de compensare, din cuantumul unei taxe biserice sti speciale datorate de sotia sa. Cu alte cuvinte, acesta era supus obligatiilor financiare ale sotiei sale fata de o biserica din care nu facea parte
(Klein si altii impotriva

Germaniei,
pct. 81-83). Totu si, ingerinta era justificata in sensul art. 9 § 2 din Conventie deoarece, in primul rand, compensatia in discutie avusese loc deoarece cuplul insu si optase de buna voie pentru impozitarea comuna si, in al doilea rand, reclamantul ar fi putut reveni asupra optiunii depunand o cerere de decontare. In aceste conditii, compensarea era o modalitate proportionala pentru stat de a regulariza obligatiile fiscale ale cuplului.
Obligatia contribuabilului de a plati impozitul religios catre o biserica al carei membru nu este se poate justifica, de asemenea, in cazurile exceptionale in care biserica respectiva indepline ste anumite functii de serviciu public, nu de natura religioasa, si in cazul in care impozitul respectiv este utilizat pentru a finanta doar aceste functii nereligioase. Astfel:

Comisia a considerat ca a fost incalcat art. 9 din Conventie intr-o cauza in care reclamantul, care lucra in Suedia, dar care nu avea legal statutul de „rezident" in tara respectiva, a fost obligat la plata taxei biserice sti catre Biserica Suedeza (luterana, care avea statut de biserica de stat la momentul respectiv) din care nu facea parte, fara nicio posibilitate de scutire
(Darby

impotriva Suediei,
raportul Comisiei, pct. 57-60). Totu si, cand dosarul cauzei a ajuns la Curte, aceasta a ales sa o examineze nu in raport cu art. 9 din Conventie, ci in raport cu art. 14 din Conventie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (discriminare intre rezidenti si nerezidenti in exercitarea dreptului acestora la respectarea proprietatii), considerand ca acesta a fost incalcat
(Darby impotriva Suediei,
pct. 34-35);
Curtea a declarat vadit nefondat capatul de cerere formulat de un resortisant suedez care, nefiind membru al Bisericii Suedeze, trebuia totu si sa ii plateasca o „taxa de dizident" reprezentand 25 % din taxa religioasa normala. Curtea a constatat ca, in speta, contributia solicitata de la reclamant era destinata finantarii sarcinilor nereligioase ale Bisericii Suedeze in interesul societatii in ansamblu, precum organizarea de funeralii, ingrijirea persoanelor varstnice si administrarea patrimoniului arhitectural national; in plus, procentul de 25 % nu era arbitrar, ci era calculat pentru a corespunde proportiei costurilor unor astfel de activitati in economia bisericii
[Bruno impotriva Suediei
(dec.); Lundberg impotriva Suediei (dec.)].

Toate cauzele citate mai sus au vizat
persoane fizice.
Pe de alta parte, o
societate comerciala
cu scop complet lucrativ, chiar daca este infiintata si administrata de o asociatie filozofica, nu poate invoca art. 9 pentru a nu plati impozitul religios perceput pe baza unei legi aplicabile tuturor societatilor comerciale
(Societatea comerciala X. impotriva Elvetiei,
decizia Comisiei; Kustannus OY Vapaa

Ajattelija AB si altii impotriva Finlandei,
decizia Comisiei).
Prin urmare, un impozit privind cultele religioase nu aduce atingere in sine libertatii de religie daca legislatia interna prevede posibilitatea ca persoana respectiva
sa se retraga din biserica in cauza
daca dore ste acest lucru
(Klein si altii impotriva Germaniei,
pct. 113). Totu si, autoritatile interne dispun de o larga marja de apreciere la stabilirea conditiilor in care o persoana poate fi considerata in mod valabil ca a ales sa paraseasca o comunitate religioasa; prin urmare, acestea pot solicita indicarea clara si fara echivoc a vointei in acest sens
(Gottesmann impotriva Elvetiei,
decizia Comisiei).
Organele Conventiei nu au identificat nicio aparenta incalcare a art. 9 (interpretat singur sau coroborat cu art. 14, care interzice discriminarea) in urmatoarele cazuri:

aplicarea, in cazul reclamantilor, un cuplu catolic, a sistemului austriac de contributii biserice sti, potrivit caruia ace stia erau obligati sa plateasca contributii periodice Bisericii Catolice; in caz de nerespectare a obligatiei, biserica avea dreptul de a-i actiona in justitie in fata instantelor civile pentru a solicita plata sumelor in litigiu. Comisia a observat ca obligatia in litigiu putea fi evitata daca reclamantii paraseau biserica; prin faptul ca a prevazut in mod expres aceasta posibilitate in legislatia sa, statul a introdus suficiente garantii pentru a le asigura reclamantilor exercitarea libertatii de religie; pe de alta parte, reclamantii nu puteau deduce din art. 9 din Conventie vreun „drept" de a ramane membri ai Bisericii Catolice, fiind, in acela si timp, scutiti de obligatiile impuse de aceasta. In plus, faptul ca statul i si punea instantele civile la dispozitia bisericilor, dar si a oricaror alte persoane, pentru a obtine executarea unei obligatii nu ridica nicio problema in contextul dreptului la respectarea bunurilor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1
(E. si G.R impotriva Austriei
, decizia Comisiei);
obligarea reclamantilor, de catre autoritatile elvetiene, la plata retroactiva a unui impozit religios pentru apartenenta lor la Biserica Catolica intr-o perioada in care ace stia au sustinut ca nu mai faceau parte din aceasta biserica. In speta, autoritatile nationale au recunoscut retragerea acestora din biserica abia din momentul in care fiecare dintre ace stia a aratat in mod explicit si clar ca dore ste sa nu mai fie membru al acesteia, simpla barare a rubricii „religie" in declaratiile fiscale nefiind suficienta in acest sens
(Gottesmann impotriva Elvetiei,

decizia Comisiei);
cazul a patru reclamanti care s-au plans de faptul ca administratia fiscala germana a calculat si a perceput taxe sau impozite religioase pe baza venitului lor cumulat si a venitului sotilor lor respectivi. In special, ace stia s-au plans cu privire la necesitatea de a apela la asistenta financiara a sotului/sotiei pentru a plati o taxa bisericeasca speciala, ceea ce il punea pe credinciosul dornic sa i si exercite libertatea de religie intr-o situatie de dependenta de sot/sotie, sau cu privire la obligatia de a plati un impozit bisericesc nejustificat de mare deoarece in calcularea acestuia a fost inclus si venitul sotului/sotiei. Insa taxele sau impozitele in litigiu au fost calculate si percepute de bisericile respective, nu de stat; aceasta era a sadar o activitate autonoma a fiecareia dintre biserici si nu putea fi imputata statului german. In plus, legislatia nationala le acorda reclamantilor libertatea de a parasi biserica
(Klein si altii impotriva Germaniei,
pct. 113-118 si 129-134);
posibilitatea garantata reclamantilor, protestanti evangheli sti spanioli, de a directiona un anumit procent din impozitul lor pe venit fie sprijinirii economice a Bisericii Catolice, fie altor scopuri de interes social, dar nu propriei lor biserici. Curtea a constatat ca comunitatea religioasa in care reclamantii erau membri nu a incercat sa incheie cu statul spaniol un acord care sa permita directionarea acelui procent din impozit catre scopul dorit, de si o astfel de posibilitate era acordata de legislatia nationala. In ceea ce prive ste tratamentul fiscal specific acordat Bisericii Catolice, acesta s-a bazat pe acorduri incheiate intre statul parat si Sfantul Scaun, care impuneau ambelor parti obligatii reciproce, ca de exemplu obligatia bisericii de a pune patrimoniul sau istoric, artistic si documentar in serviciul societatii
[Alujer Fernandez

si Caballero Garda impotriva Spaniei
(dec.)];
posibilitatea garantata contribuabililor italieni de a directiona opt miimi din impozitul pe venit fie statului, fie Bisericii Catolice, fie uneia dintre institutiile reprezentative ale celorlalte cinci religii care au fost de acord sa primeasca o astfel de subventie dupa ce au incheiat o conventie speciala cu statul. Contrar sustinerilor reclamantului, Curtea a constatat ca legea garanta contribuabililor optiunea de a nu exprima o alegere in legatura cu acest aspect, astfel incat dispozitia in litigiu nu presupunea nicio obligatie de a- si manifesta convingerile religioase
[Spampinato impotriva Italiei
(dec.)];
legislatia nationala care, de si garanteaza membrilor
tuturor
comunitatilor religioase legal recunoscute dreptul de a directiona un procent din impozitul lor comunitatii respective, acorda in plus anumite sume anuale din bugetul de stat exclusiv bisericii nationale (in acest caz, Biserica Luterana Islandeza), clericii acesteia avand statutul de functionari publici
[Asatruarfelagia impotriva Islandei
(dec.)].

Trebuie remarcat faptul ca, in cauzele mentionate anterior, este vorba fie despre un impozit bisericesc specific, fie despre directionarea voluntara, de catre un contribuabil, a unui procent exact din impozitul general pe care l-a platit administratiei fiscale. Pe de alta parte, art. 9 din Conventie nu garanteaza contribuabilului niciun drept cu privire la
politica fiscala si bugetara generala a statului,
in cazul in care nu exista nicio legatura directa si trasabila intre plata unei anumite sume si utilizarea ulterioara a acesteia. In consecinta, Comisia a respins capatul de cerere formulat de un quaker pacifist care nu dorea sa plateasca o anumita cota din impozitul pe venit daca nu avea asigurarea ca aceasta nu va fi alocata pentru finantarea sectorului militar. In opinia Comisiei, obligatia de a plati impozitul este o obligatie generala, care nu are, in sine, un impact precis asupra con stiintei; neutralitatea sa este ilustrata in special de faptul ca niciun contribuabil nu poate sa influenteze alocarea impozitelor pe care le plate ste, nici sa decida in privinta lor dupa ce au fost percepute
(C. impotriva Regatului Unit,
decizia Comisiei; solutie confirmata in H. si B. impotriva Regatului Unit, decizia Comisiei). Comisia a ajuns la aceea si concluzie in cauza unui avocat francez care era impotriva avortului si care a solicitat dreptul de a nu plati o anumita cota din impozit care servea la finantarea avorturilor
(Bouessel du Bourg impotriva

Frantei,
decizia Comisiei).
Ulterior, Comisia a precizat ca nu exista nicio aparenta ingerinta in exercitarea libertatii de religie chiar daca statul utiliza sumele bugetare obtinute din impozitele generale pentru a sprijini anumite comunitati religioase sau activitatile lor religioase
(Darby impotriva Suediei,
raportul Comisiei, pct. 56).
In materie de
asigurari obligatorii si securitate sociala,
in anii 1960, Comisia a trebuit sa examineze o serie de cereri formulate de protestanti reformati din Tarile de Jos care, invocand art. 9, au solicitat dreptul de a nu incheia contracte de asigurari de diferite tipuri, impuse prin lege, si de a nu se afilia la anumite organisme sau mecanisme infiintate de stat. Motivarea lor era urmatoarea. Pe de o parte, Dumnezeu este cel care ofera oamenilor prosperitatea dar si necazurile; prin urmare, nu este permisa incercarea de a preveni sau limita in prealabil efectele unor eventuale catastrofe. Pe de alta parte, Dumnezeu in Biblie a impus tuturor cre stinilor sa asigure subzistenta persoanelor in varsta si a celor infirmi; prin urmare, luand aceasta chestiune in propriile maini si instituind un regim de pensii pensie pentru limita de varsta finantat de stat, autoritatile au incalcat preceptul divin expres, iar reclamantii nu doreau sa fie implicati in acest pacat. In aceasta categorie de cauze, Comisia a respins urmatoarele capete de cerere:

capatul de cerere formulat de operatorul unei fabrici de produse lactate, care s-a plans cu privire la sanctiunile pe care le-a suferit ca urmare a refuzului sau de a se inscrie in serviciul de asigurari de sanatate, conditie in principiu impusa prin lege pentru cre sterea animalelor; chiar si in ipoteza ca a existat o ingerinta in exercitarea drepturilor garantate de art. 9, aceasta era „necesara intr-o societate democratica" pentru protectia „sanatatii publice", acest scop putand include, in mod rezonabil, prevenirea bolilor in randul efectivelor de animale
(X.

impotriva Tarilor de Jos,
decizia Comisiei din 14 decembrie 1962);
capatul de cerere formulat de o biserica reformata si doi dintre reprezentantii acesteia care, de si nu se opuneau oricarei forme de asigurari, doreau totu si o scutire de la obligatia de a contribui la sistemul de pensii pentru limita de varsta. Comisia a constatat ca legislatia Tarilor de Jos ii scutea pe obiectorii pe motive de con stiinta de la plata contributiei directe la sistem, efectuand in schimb plati echivalente sub forma de impozite. Prin urmare, legiuitorul national a luat suficient in considerare interesele specifice ale Bisericii Reformate si nu exista nicio aparenta incalcare a art. 9 in speta
(Biserica Reformata din X. impotriva Tarilor de Jos,
decizia Comisiei);
capatul de cerere formulat de un barbat care s-a plans de discriminare, in sensul ca legislatia neerlandeza acorda scutirea de obligatia de a contribui la sistemul de pensii pentru limita de varsta (de si obliga persoanele respective sa efectueze plati echivalente sub forma de impozite) numai persoanelor care, din motive religioase, se opuneau in mod oficial
oricarui
tip de asigurari, ceea ce nu era cazul reclamantului
(X. impotriva Tarilor de Jos,
decizia Comisiei din 14 decembrie 1965);

■
capatul de cerere formulat de un comerciant care se opune
oricarei
forme de asigurare si care a fost condamnat la amenda si confiscarea vehiculului sau profesionist pentru ca a condus vehiculul fara sa fi incheiat o asigurare obligatorie de raspundere civila. In speta, reclamantul a recunoscut ca putea beneficia de scutirea prevazuta de lege; totu si, avand in vedere ca oricum efectua plati echivalente sub forma de impozite, acesta a considerat ca aceasta posibilitate era inacceptabila din punct de vedere moral. Comisia a considerat ca ingerinta denuntata era „necesara intr-o societate democratica" pentru protectia „drepturilor altora", si anume terti care ar fi putut fi victime ale unor eventuale accidente
(X.

impotriva Tarilor de Jos,
decizia Comisiei din 31 mai 1967).

Intr-o perioada ceva mai recenta, Comisia a respins, de asemenea, o cerere similara formulata de un medic din Tarile de Jos care era adeptul invataturilor antropozofiei si care a solicitat dreptul de a nu se inscrie intr-un sistem de pensii de serviciu pentru limita de varsta, conform prevederilor legii. Comisia a constatat ca obligatia de a fi membru al unui sistem de pensii se aplica tuturor medicilor generali sti pe o baza perfect neutra, despre care nu se putea spune ca avea o legatura stransa cu religia sau convingerile persoanei respective
(V. impotriva Tarilor de

Jos,
decizia Comisiei).
Curtea a concluzionat ca nu a existat nicio aparenta incalcare a art. 14 (interzicerea discriminarii) coroborat cu art. 9, ca urmare a faptului ca fondul primar de asigurari de sanatate i-a obligat pe liderii unei asociatii de inspiratie cre stina „avand scopul de a actiona pentru dezvoltarea deplina a omului prin arta si frumusete" sa contribuie la sistemul general de asigurari sociale, pe motiv ca activitatea acestora, pentru care asociatia acoperea toate costurile, era o activitate „platita", nu o activitate „voluntara", in sensul legii. Reclamanta s-a considerat victima unui tratament discriminatoriu in comparatie cu clericii altor culte, ale caror activitati religioase nu se incadrau in sistemul general de asigurari sociale, precum si cu alti voluntari din aceea si federatie de care apartinea reclamanta. Curtea a subliniat ca, in conformitate cu legislatia franceza, calugarii si calugaritele datorau contributii la sistemul general de asigurari sociale, avand in acela si timp posibilitatea de a fi inscri si intr-un sistem special; cu toate acestea, cand participau la activitati in afara formarii lor religioase, intrau sub incidenta sistemului general de asigurari sociale
[Office culturel de Cluny impotriva Frantei
(dec.)].

Masuri adoptate impotriva partidelor politice de inspiratie religioasa

Art. 9 nu interzice subventionarea partidelor politice si nici nu confera dreptul de a participa la alegeri in calitate de partid politic (X., Y. siZ. impotriva Germaniei, decizia Comisiei).
Curtea nu a declarat niciodata ca infiintarea unui
partid politic inspirat de postulatele unei religii
ar fi o forma de „manifestare a religiei" protejata de art. 9 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea a trebuit sa examineze cauze introduse de astfel de partide si sa puna in discutie masurile luate de state impotriva acestora. In aceasta privinta, Curtea a hotarat ca un partid politic poate sa promoveze o modificare a legii sau a structurilor legale ori constitutionale ale statului, cu doua conditii: i) mijloacele folosite in acest scop trebuie sa fie legale si democratice; ii) modificarea propusa trebuie ea insa si sa fie compatibila cu principiile democratice fundamentale. Rezulta de aici in mod necesar ca un partid politic ai carui lideri incita la folosirea violentei sau propun un proiect politic care nu respecta democratia ori vizeaza distrugerea acesteia, precum si nerespectarea drepturilor si libertatilor pe care le recunoa ste aceasta, nu poate sa se prevaleze de protectia Conventiei impotriva sanctiunilor aplicate pentru aceste motive. Cu conditia indeplinirii cerintelor de mai sus, un partid politic inspirat din valorile morale ale unei religii nu poate fi considerat inca de la inceput ca incalcand principiile fundamentale ale democratiei, a sa cum sunt acestea reflectate in Conventie
[Refah Partisi (Partidul Prosperitatii) si

altii impotriva Turciei
(MC); Staatkundig Gereformeerde Partij impotriva Tarilor de Jos (dec.), pct. 71].

Pe de alta parte, orice stat contractant poate, in mod legitim, sa impiedice normele de drept privat de inspiratie religioasa sa incalce ordinea publica si valorile democratiei in sensul Conventiei
[Refah Partisi

(Partidul Prosperitatii) si altii impotriva Turciei
(MC), pct. 128].

Astfel, Curtea a constatat:

neincalcarea art. 11 din Conventie (libertatea de asociere) in cazul dizolvarii unui partid politic din Turcia si interzicerea, temporara, a exercitarii de functii comparabile in orice alt partid politic, aplicata conducerii acestuia. Curtea a constatat, printre altele, ca partidul facea eforturi in vederea stabilirii unui regim politic bazat pe legea Saria (care ar fi incompatibil cu democratia) si a unui sistem multijuridic de drept privat, care permite discriminarea pe motive de sex a persoanelor, ca de exemplu poligamia si privilegiile pentru barbati in materie de divort si succesiune (care ar fi contrar egalitatii sexelor, una dintre valorile fundamentale protejate de Conventie)
[Refah Partisi (Partidul Prosperitatii) si altii impotriva Turciei
(MC), pct. 128];
inadmisibilitatea pe motiv de incompatibilitate
ratione materiae
cu Conventia a unei cereri formulate de un „partid politic islamic global", care s-a plans de interzicerea, de catre autoritatile germane competente, a activitatilor sale pe teritoriul german. Curtea a considerat ca respectivul partid, intrucat milita pentru distrugerea violenta a statului Israel si exterminarea sau expulzarea locuitorilor acestuia, nu putea sa se prevaleze de protectia conferita de art. 9, 10 si 11 prin aplicarea art. 17 din Conventie (interzicerea abuzului de drept)
[Hizb Ut-Tahrir si altii impotriva Germaniei
(dec.)];
inadmisibilitatea, ca vadit nefondata, a unei cereri formulate de un partid politic neerlandez de inspiratie protestanta reformata, care a facut plangere impotriva unei hotarari a Curtii Supreme a Tarilor de Jos in care se declara ca statul trebuie sa ia masuri (nespecificate) pentru a pune capat practicii partidului de a nu admite femeile in cadrul organelor sale de conducere si in listele de candidati pentru alegeri; aceasta practica era motivata de o convingere sincera, bazata pe textul anumitor pasaje din Biblie. Curtea a examinat cererea in raport cu art. 9, 10 si 11 din Conventie, fara sa le diferentieze. Lasand la o parte chestiunea daca partidul reclamant putea sa se considere „victima" inainte de luarea unei masuri specifice impotriva sa, Curtea a declarat ca pozitia partidului respectiv cu privire la rolul femeilor in politica era in contradictie flagranta cu valorile fundamentale ale Conventiei. Curtea a considerat ca, in speta, nu era decisiv faptul ca nicio femeie nu a dorit pana in acel moment sa candideze pentru partidul reclamant
[Staatkundig Gereformeerde Partij impotriva Tarilor de Jos
(dec.)].

Obligatii negative: respectarea autonomiei organizatiilor religioase

1. Principiul autonomiei organizatiilor religioase

In mod traditional si universal, comunitatile religioase exista ca structuri organizate. Atunci cand in joc se afla organizarea comunitatii religioase, art. 9 se interpreteaza prin prisma art. 11 din Conventie, care protejeaza viata asociativa impotriva oricarei ingerinte nejustificate a statului. Sub acest aspect, dreptul credincio silor la libertatea de religie presupune posibilitatea comunitatii religioase de a functiona in mod pa snic, fara ingerinta arbitrara din partea statului.
Autonomia comunitatilor religioase
este indispensabila pentru pluralism intr-o societate democratica si constituie insa si baza protectiei oferite de art. 9 din Conventie. Aceasta este de interes direct nu doar pentru organizarea comunitatilor respective ca atare, ci si pentru exercitarea efectiva a dreptului la libertatea de religie de catre toti membrii activi ai acestora. Daca organizarea vietii comunitatii nu ar fi protejata de art. 9 din Conventie, toate celelalte aspecte ale libertatii de religie a persoanei ar fi vulnerabile
[Hassan si Tchaouch impotriva Bulgariei
(MC), pct. 62 si 91; Fernandez Martfnez impotriva Spaniei

(MC), pct. 127].
Structura interna
a unei organizatii religioase si conditiile pentru a dobandi calitate de membru constituie mijloace prin care aceste organizatii i si manifesta convingerile si i si pastreaza traditiile religioase
(Sviato-Mykhailivska Parafiya impotriva Ucrainei,
pct. 150).
Principiul autonomiei enuntat mai sus interzice statului sa oblige o comunitate religioasa sa admita noi membri ori sa ii excluda pe altii. Organizatiile religioase trebuie sa fie complet libere sa decida conditiile si modalitatile de admitere a noilor membri si de excludere a membrilor existenti
(Sviato-Mykhailivska Parafiya impotriva Ucrainei,
pct. 146 si 150).
In cadrul activitatilor lor, comunitatile religioase se supun normelor pe care adeptii acestora le considera adesea ca fiind de origine divina. Ceremoniile religioase au o semnificatie si o valoare sacra pentru credincio si atunci cand sunt oficiate de personalul clerical (episcopi, preoti, pastori, rabini, imami, muftii etc.) care sunt imputerniciti in acest sens in temeiul acelor norme. Personalitatea acestora din urma este, cu siguranta, importanta pentru orice membru activ al comunitatii, iar participarea lor la viata comunitatii este a sadar o manifestare speciala a religiei care, in sine, beneficiaza de protectia conferita de art. 9 din Conventie
[Hassan si Tchaouch impotriva Bulgariei

(MC), pct. 62; Mirolubovs si altii impotriva Letoniei, pct. 80].
Astfel, Curtea a constatat o incalcare a art. 9 ca urmare a masurilor de reglementare a vietii religioase a cipriotilor greci de religie ortodoxa din „Republica Turca a Ciprului de Nord", intrucat autoritatile acesteia din urma nu au aprobat numirea preotilor in regiune, de si mai exista unul singur pentru intreaga regiune
[Cipru impotriva Turciei
(MC), pct. 243-246].
Pedepsirea unei persoane pentru simplul motiv ca a actionat in calitate de lider religios al unui grup care il urmeaza de buna voie – chiar daca acest lucru nu a fost recunoscut de stat – nu poate fi compatibil cu cerintele pluralismului religios intr-o societate democratica
(Serif impotriva Greciei,
pct. 51). Astfel, Curtea a constatat incalcarea art. 9 ca urmare a condamnarii penale a reclamantului, teolog musulman grec, pentru „uzurparea functiilor de preot al unei religii cunoscute" si „purtarea in public, fara drept, a tinutei de preot al acestei religii". In speta, reclamantul fusese ales muftiul cultului musulman din Rodopi de catre credincio si musulmani, dar nu fusese recunoscut de stat, care numise o alta persoana pe acel post. Intr-adevar, acesta participase la o serie de slujbe religioase ca muftiu, insa nu incercase niciodata sa exercite functiile judiciare si administrative prevazute de legislatia statului privind muftiii si personalul clerical al „religiilor recunoscute"
(ibidem)
.
Intr-un cauza similara, care insa viza persoana aleasa ca muftiu al cultului musulman din Xanthi, Curtea a ajuns la aceea si concluzie, precizand ca eventuala tensiune pe care prezenta a doi muftii ar putea sa o creeze in randul locuitorilor din zona nu era suficienta pentru a justifica ingerinta in litigiu deoarece rolul autoritatilor de stat este tocmai acela de a se asigura ca grupurile opuse se tolereaza
[Agga impotriva Greciei (nr.

2);
a se vedea de asemenea Agga impotriva Greciei (nr. 3) si Agga impotriva Greciei (nr. 4)]
.
In ceea ce prive ste, in special, Armata Salvarii, a carei structura interna se bazeaza pe folosirea unor grade similare celor din armata si pe purtarea uniformei, Curtea a hotarat ca acest fapt se interpreteaza ca o manifestare legitima a convingerilor religioase ale organizatiei respective. Prin urmare, nu se poate afirma cu seriozitate ca, in consecinta, Armata Salvarii ar aduce atingere integritatii ori sigurantei statului
(Filiala Moscova a Armatei Salvarii impotriva Rusiei,
pct. 92). La modul general, folosirea termenilor si alegoriilor militare de catre o organizatie religioasa nu este suficienta, in sine, pentru a justifica restrangerea activitatilor sale (a se vedea, in contextul art. 10 interpretat prin prisma art. 9, Ibragim Ibragimov si altii impotriva Rusiei, pct. 120).

2. Amestecul statului in conflictele intra- sau interconfesionale

O „societate democratica" este caracterizata de pluralism, toleranta si deschidere. De si, uneori, interesele indivizilor trebuie sa se subordoneze intereselor grupului, democratia nu se reduce la suprematia constanta a opiniei unei majoritati, ci impune un echilibru care asigura persoanelor minoritare un tratament just si care evita orice abuz de pozitie dominanta
[Leyla Sahin impotriva

Turciei
(MC), pct. 108]. Pluralismul se bazeaza, de asemenea, pe recunoa sterea si respectarea, cu adevarat, a diversitatii si dinamicii traditiilor culturale, a identitatilor etnice si culturale, a convingerilor religioase, precum si a ideilor si conceptelor artistice, literare si socioeconomice. Interactiunea armonioasa dintre persoane si grupuri cu identitati diferite este esentiala pentru coeziunea sociala. Respectarea diversitatii religioase este, cu siguranta, una dintre cele mai importante provocari actuale, motiv pentru care autoritatile trebuie sa perceapa diversitatea religioasa nu ca pe o amenintare, ci o bogatie
[izzettin Dogan si altii impotriva Turciei
(MC), pct. 109].
Pluralismul si democratia trebuie sa se bazeze pe dialog si pe spiritul compromisului, care necesita in mod inevitabil din partea persoanelor diferite concesii care se justifica in scopul protejarii si promovarii idealurilor si valorilor unei societati democratice [5.A5. impotriva Frantei (MC), pct. 128]. Intr-o societate democratica, in care mai multe religii sau ramuri ale aceleia si religii coexista in cadrul aceleia si populatii, se poate dovedi necesara adaugarea de limitari la aceasta libertate pentru a concilia interesele diferitelor grupuri si pentru a asigura respectarea convingerilor tuturor. Cu toate acestea, in exercitarea puterii sale de reglementare in acest domeniu si in relatia sa cu diversele religii, culte si convingeri, statul trebuie sa fie neutru si impartial; aceasta are de a face cu mentinerea pluralismului si a bunei functionari a democratiei
(Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei,
pct. 115-116).
In acest context, Curtea a subliniat adesea rolul statului ca organizator neutru si impartial al exercitarii diferitelor culte, religii si convingeri, si a precizat ca acest rol contribuie la ordine publica, pace religioasa si toleranta intr-o societate democratica
[Bayatyan impotriva Armeniei
(MC), pct. 120;

impotriva Frantei
(MC), pct. 127]. Aceasta se aplica relatiilor dintre credincio si si necredincio si, precum si relatiilor dintre adeptii diferitelor religii, culte si credinte
[Lautsisi altii impotriva Italiei
(MC), pct. 60].

Obligatia de neutralitate nu se poate interpreta ca avand potentialul de a diminua rolul unei credinte sau al unei biserici imbrati sate din punct de vedere traditional si cultural de populatia unei anumite tari
(Membrii Congregatiei Martorilor lui lehova din Gldani si altii impotriva Georgiei,
pct. 132). Astfel, decizia de a continua sau nu o traditie se circumscrie, in principiu, marjei de apreciere a statului parat. Curtea trebuie, de altfel, sa tina seama de faptul ca Europa este caracterizata de o mare diversitate in randul statelor membre care o alcatuiesc, in special in ceea ce prive ste dezvoltarea culturala si istorica. Pe de alta parte, referirea la o traditie nu poate scuti un stat contractant de obligatia sa de a respecta drepturile si libertatile consacrate in Conventie si in protocoalele sale
[Lautsi

si altii impotriva Italiei
(MC), pct. 68].
Obligatia de neutralitate si impartialitate a statului este incompatibila cu orice putere de apreciere din partea statului cu privire la legitimitatea convingerilor religioase sau a modurilor de exprimare a acestora
[Manoussakis si altii impotriva Greciei,
pct. 47; Bayatyan impotriva Armeniei

(MC), pct. 120]. In mod similar, cand exercitarea dreptului la libertatea de religie sau a unuia dintre aspectele sale este conditionata, in conformitate cu legislatia nationala, de un sistem de autorizare prealabila, interventia unei autoritati ecleziastice recunoscute in procedura de acordare a autorizatiei – in special cand aceasta autoritate apartine unei alte confesiuni, ierarhii sau supuneri – nu poate fi compatibila cu cerintele art. 9 § 2 din Conventie
(Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei,
pct. 117; Vergos impotriva Greciei, pct. 34).
Obligatia de neutralitate interzice statului, inclusiv instantelor nationale, sa solutioneze chestiunea
apartenentei confesionale
a unei persoane sau a unui grup, aceasta sarcina fiind prerogativa exclusiva a autoritatilor spirituale supreme ale comunitatii religioase in discutie
[Miro/ubovs si altii impotriva Letoniei,
pct. 89-90; izzettin Dogan si altii impotriva Turciei (MC), pct. 121]. Cu alte cuvinte, statul nu poate „sa impuna" ori „sa reincadreze" in mod arbitrar apartenenta religioasa a unei persoane sau a unui grup impotriva vointei sale. Numai cele mai intemeiate si imperative motive pot justifica interventia statului in acest domeniu
[izzettin Dogan si altii impotriva

Turciei
(MC), pct. 110]. Astfel, Curtea a constatat o incalcare a art. 9 in urmatoarele cazuri:

o decizie luata de Directia Afaceri Religioase din Letonia in contextul unui conflict care sfa sia comunitatea locala de vechi ortodoc si (adepti ai Vechii Biserici Ruse); reie sea in mod clar din aceasta decizie, adoptata pe baza a doua avize emise de experti care nu erau, niciunul, adepti ai vechii religii ortodoxe, ca prin imparta sania facuta la un preot al Bisericii Ortodoxe Ruse, reclamantii si-au schimbat
ipso facto
religia. Punerea in aplicare a acestei decizii a dus la expulzarea reclamantilor din propriul laca s de cult
(Miro/ubovs si altii impotriva Letoniei,
pct. 33-36 si 88-89);
imposibilitatea reclamantului de a obtine inlocuirea mentiunii „islam" din cartea sa de identitate cu mentiunea „alevi" deoarece autoritatea de stat responsabila de afacerile din domeniul religiei musulmane considera ca religia alevi reprezenta doar o ramura a islamului
(Sinan I sik impotriva Turciei,
pct. 45-46).

In plus, Curtea a concluzionat ca a fost incalcat art. 9, interpretat singur, dar si coroborat cu art. 14 din Conventie, ca urmare a respingerii, de catre guvernul turc, a cererii din partea unui grup de alevi prin care ace stia solicitau tratament egal cu cel acordat islamului sunnit. Printre altele, ace stia solicitau ca serviciile legate de exercitarea cultului alevi sa constituie serviciu public; ca cemevi-urile (laca surile de cult ale adeptilor alevi) sa primeasca statut de laca suri de cult; ca membrii personalului clerical al cultului alevi sa fie angajati cu statut de functionari, iar in buget sa se prevada o alocare speciala pentru exercitarea cultului alevi. Respingerea cererii se baza, in principal, pe refuzul de a considera religia alevi ca religie sau cult separat(a) ( si mentinerea sa oficiala in randul ordinelor
soufi
interzise in anii 1920). In opinia Curtii, atitudinea autoritatilor, care au refuzat sa tina seama de particularitatile alevismului, a incalcat obligatia de neutralitate si impartialitate care le revenea. Circumstanta ca a existat o discutie interna in cadrul comunitatii alevi cu privire la regulile de baza ale credintei sale si ale revendicarilor sale nu schimba faptul ca aceasta era o comunitate religioasa adanc inradacinata in istoria si cultura Turciei si, astfel, beneficia de drepturile garantate de art. 9 din Conventie. Pe langa refuzul de a recunoa ste cemevi-urile ca laca suri de cult, lipsa unui cadru juridic clar pentru cultele minoritare nerecunoscute (cum era religia alevi) a creat numeroase probleme juridice, structurale si financiare referitoare la posibilitatea de a construi laca suri de cult, la primirea de donatii sau subventii, calitate procesuala etc. Autoritatile turce si-au depa sit astfel marja de apreciere, de si foarte larga. Curtea a constatat, de asemenea, ca a existat o discriminare intre reclamanti si adeptii versiunii majoritare a islamului sunnit, ace stia din urma avand drepturile si serviciile sus-mentionate
[izzettin Dogan si altii

impotriva Turciei
(MC)].
In mod similar, Curtea a constatat o incalcare a art. 11, interpretat prin prisma art. 9 din Conventie, ca urmare a respingerii de catre autoritatile macedonene a cererii de inregistrare a unei comunitati
soufi bektashi
care era deja recunoscuta ca persoana juridica de 15 de ani, pe motiv ca izvoarele doctrinei sale si preceptele de baza erau identice cu cele ale religiei islamice
(Bektashi

Community si altii impotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei)
.
Masurile statului care favorizeaza un lider al unei comunitati religioase divizate sau care urmaresc sa constranga acea comunitate, contrar propriilor dorinte,
sa accepte o conducere unica
constituie de asemenea o incalcare a libertatii de religie. Este adevarat ca, in unele tari, independenta si unitatea bisericii majoritare si dominante din punct de vedere istoric sunt considerate a fi de cea mai mare importanta pentru societate in ansamblu
[Arhiepiscopia Ortodoxa a Ohridei (Arhiepiscopia

Ortodoxa Greaca a Ohridei din Patriarhia din Pec) impotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei]
.
Cu toate acestea, intr-o societate democratica, in care statul este garantul suprem al pluralismului, inclusiv al pluralismului religios, rolul autoritatilor nu este de a lua masuri care pot favoriza una dintre interpretarile religiei in detrimentul altora, sau care urmaresc sa oblige o comunitate divizata ori o parte a acesteia sa accepte, contrar vointei sale, o conducere unica
[Hassan si Tchaouch impotriva

Bulgariei
(MC), pct. 78; Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei, pct. 117]. Astfel, in cazul in care un grup de credincio si si/sau clerici se separa de comunitatea din care au facut parte anterior sau chiar decid sa i si schimbe religia, un astfel de act constituie o exercitare colectiva a „libertatii de a- si schimba religia sau convingerea", garantat in mod explicit prin art. 9 § 1 din Conventie
(Mirojubovs si

altii impotriva Letoniei,
pct. 93). Prin urmare, autoritatile nationale nu pot obliga credincio sii sa i si practice convingerile in cadrul unei organizatii deja recunoscute sau inregistrate pe motiv ca, in opinia acestor autoritati, convingerile lor sunt identice cu cele ale acestei religii
(Genov impotriva Bulgariei,

pct. 46). Rolul autoritatilor statului nu este de a opri cauza tensiunii prin eliminarea pluralismului, ci de a se asigura ca se tolereaza grupurile aflate in opozitie – fie vorba si de unele rezultate dintr-unul si acela si grup –
(Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei,
pct. 123).

Rolul statului ca garant suprem al pluralismului religios il poate obliga uneori sa fie mediator intre parti adverse; in principiu, aceasta
mediere
este in conformitate cu art. 9, cu conditia ca aceasta sa fie neutra, iar autoritatile statului sa actioneze cu prudenta in acest domeniu dificil
(Inaltul Consiliu

Spiritual al comunitatii musulmane impotriva Bulgariei,
pct. 80). In orice caz, orice decizie luata de autoritatile statului in acest domeniu trebuie sa se bazeze pe o evaluare acceptabila a faptelor relevante
(Sviato-Mykhailivska Parafiya impotriva Ucrainei,
pct. 138).
Astfel, Curtea a constatat o incalcare a art. 9 din Conventie in urmatoarele cazuri:

refuzul autoritatilor moldovene de a acorda recunoa stere juridica Mitropoliei Basarabiei, o biserica ortodoxa autonoma aflata sub autoritatea Patriarhiei de la Bucure sti (Biserica Ortodoxa Romana), pe motiv ca o astfel de recunoa stere ar aduce atingere intereselor Mitropoliei Moldovei, din cadrul Patriarhiei de la Moscova (Biserica Ortodoxa Rusa), deja recunoscuta de Guvern. Refuzand recunoa sterea pe motiv, in special, ca biserica reclamanta era doar un „grup schismatic" fata de Biserica Rusa si declarand ca credincio sii bisericii reclamante puteau sa i si manifeste religia in cadrul altei biserici ortodoxe, recunoscute de stat, Guvernul moldovean nu si-a indeplinit obligatia de neutralitate si impartialitate (Mitropolia Basarabiei si altii impotriva Moldovei);
refuzul arbitrar al autoritatilor ucrainene de a recunoa ste si de a inregistra modificarile aduse statutului unei parohii ortodoxe, adoptate de plenul membrilor sai, in temeiul carora parohia urma sa treaca de sub jurisdictia Bisericii Ortodoxe Ruse (Patriarhia Moscovei) sub cea a Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Patriarhia Kievului). In speta, unul dintre principalele aspecte ale arbitrariului consta in faptul ca autoritatile si instantele ucrainene au ignorat complet organizarea interna a parohiei, prevazuta in statutul sau, au considerat „enoria si" persoane care nu erau a sa ceva conform statutului si au concluzionat ca plenul in discutie nu era legitim deoarece persoanele sus-mentionate nu au participat la acesta. Intrucat instantele interne nu au remediat caracterul arbitrar al deciziilor autoritatilor administrative, Curtea a constatat incalcarea art. 9 din Conventie coroborat cu art. 6 § 1 si art. 11
(Sviato-Mykhai'livska Parafiya

impotriva Ucrainei)
.

In cauza Mirolubovs si altii impotriva Letoniei, obiectul litigiului l-a constituit amestecul statului intr-un conflict care sfa sia, din interior, o comunitate religioasa. Insa intamplarea a facut ca statul sa fie implicat intr-un conflict intra-confesional la aparitia caruia a contribuit chiar el, in mod direct. In acest sens, trebuie mentionate trei hotarari pe care Curtea le-a pronuntat in trei cauze similare indreptate impotriva Bulgariei. Toate aceste cauze fac parte din contextul istorico-politic deosebit al tarii, care, incepand din 1989, a lansat o tranzitie rapida de la regimul comunist totalitar la democratie. Dupa aceasta data, statul bulgar a aplicat o politica de interventie in functionarea interna a celor doua si totodata cele mai importante comunitati religioase din tara, si anume cre stinii ortodoc si si musulmanii. Guvernul a incercat in primul rand sa realizeze inlocuirea liderilor celor doua organizatii religioase, din cauza presupusei lor colaborari cu fostul regim comunist; aceasta politica a declan sat imediat o scindare in cadrul fiecarei comunitati in discutie. Ulterior, in cursul alegerilor legislative, fiecare guvern consecutiv a luat masuri cu scopul de a aduce fiecare dintre comunitati sub conducerea unica a liderilor religio si considerati loiali din punct de vedere politic partidului aflat la guvernare, marginalizandu-i pe liderii grupului din opozitie. In plus, in practica administrativa a autoritatilor bulgare, legea privind cultele religioase a fost interpretata in mod sistematic ca interzicand functionarea a doua organizatii paralele care apartin unei singure culte si ca necesitand, pentru fiecare cult, o conducere unica, singura care ar fi recunoscuta de stat (pentru un rezumat general al situatiei, a se vedea Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (Mitropolitul Inokent) si altii impotriva Bulgariei,

pct. 68 si 127).
In acest context, Curtea a constatat o incalcare a art. 9 din Conventie in toate cele trei cauze; situatiile au fost urmatoarele:

interventia Guvernului bulgar in alegerea liderilor comunitatii musulmane, prin recunoa sterea, fara motiv sau explicatie, a liderilor partii adverse reclamantilor ca fiind singurii reprezentanti legitimi ai comunitatii in ansamblu. Desigur, Curtea Suprema a Bulgariei a hotarat ca Consiliul de Mini stri era obligat sa examineze cererea de inregistrare depusa de primul reclamant, insa Guvernul a refuzat sa se conformeze dispozitiei respective. Curtea a concluzionat ca ingerinta in litigiu nu a fost „prevazuta de lege", aceasta fiind arbitrara si bazata pe dispozitii legale care acordau puterii executive o marja de apreciere nelimitata
[Hassan si Tchaouch impotriva Bulgariei
(MC)];
faptul ca autoritatile nationale au organizat o conferinta pentru unificarea musulmanilor bulgari pentru a pune capat scindarii sus-mentionate si au intervenit foarte activ in pregatirea si desfa surarea conferintei, in special in ceea ce prive ste selectarea participantilor. In aceasta cauza, reclamantul era Inaltul Consiliu Spiritual al comunitatii musulmane, care reprezenta tabara adversa celei a domnilor Hassan si Tchaouch, si refuza sa recunoasca legitimitatea conferintei in litigiu. In speta, autoritatile bulgare au exercitat presiune asupra comunitatii musulmane scindate pentru a o constrange sa accepte o singura conducere, in loc sa ia act de e secul eforturilor de reunificare si, dupa caz, sa continue sa actioneze ca mediatori pentru ambele parti intr-un spirit de dialog. Curtea a concluzionat ca ingerinta in litigiu a fost „prevazuta de lege" si a urmarit un scop legitim, dar a fost disproportionata fata de acest scop
(Inaltul Consiliu Spiritual al comunitatii musulmane impotriva Bulgariei)
;
ingerinta statului intr-un conflict care a scindat Biserica Ortodoxa Bulgara, conflict la aparitia caruia a contribuit guvernul insu si in mod direct in 1992, cand a declarat nevalida alegerea Patriarhului Maxim ca sef al bisericii si a numit in locul sau o conducere temporara (cunoscuta sub denumirea de „Sinodul alternativ"). Avand in vedere circumstantele speciale ale cauzei, Curtea a respins argumentul guvernului potrivit caruia membrii „Sinodului alternativ" si adeptii acestora ar fi fost liberi sa infiinteze si sa inregistreze propria biserica alaturi de biserica condusa de Patriarhul Maxim; litigiul nu avea ca obiect refuzul de a recunoa ste o organizatie religioasa, ci interventia statului in treburile interne ale unei comunitati scindate intre doua conduceri, fiecare dintre acestea considerand-o pe cealalta necanonica pe baza unor argumente care, la prima vedere, nu erau nici inventate, nici nerezonabile. Prin faptul ca a ajutat una dintre partile la conflict sa obtina competenta exclusiva de reprezentare si control asupra afacerilor intregii comunitati ortodoxe, cu excluderea partii adverse, faptul ca a acordat sprijinul organelor de ordine publica pentru expulzarea adeptilor bisericii reclamante din laca surile de cult ocupate de ace stia, statul bulgar nu si-a indeplinit obligatia de neutralitate
[Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (Mitropolitul Inokent) si altii

impotriva Bulgariei;
a se vedea de asemenea Sotirov si altii impotriva Bulgariei (dec.)].

Pe de alta parte, Curtea a concluzionat ca nu a existat nicio aparenta incalcare a art. 9 (interpretat singur sau coroborat cu art. 14 din Conventie) in cazul presupusei neexecutari a unei hotarari cu autoritate de lucru judecat, prin care se garanta parohiei catolice elene acces la cimitirul pe care il folosea in comun cu parohia ortodoxa, si asta in contextul schimbarii religiei efectuate de fostul preot ortodox si o parte din enoria si, care s-au convertit la religia bisericii greco-catolice. Curtea a constatat ca autoritatile au luat masuri adecvate si rezonabile pentru atenuarea conflictului (inclusiv alocarea de fonduri pentru construirea unei noi biserici greco-catolice si infiintarea unui cimitir nou); cu privire la hotararea in litigiu, parohia reclamanta insa si nu a actionat in mod diligent pentru a asigura executarea ei corespunzatoare
[Parohia Greco-Catolica Pesceana si altii impotriva Romaniei
(dec.), pct. 43].
Trebuie sa se faca diferenta intre imixtiunea statului intr-un conflict inter- sau intra-confesional si simplul fapt ca autoritatile nationale
trag consecintele laice inevitabile
ale unui litigiu religios deja existent la aparitia caruia nu au contribuit ele insele si la care nu au participat
[Griechische

Kirchengemeinde Munchen und Bayern e.V. impotriva Germaniei
(dec.); Serbisch-griechisch-

orientalische Kirchengemeinde zum Heiligen Sava in Wien impotriva Austriei,
decizia Comisiei]. De exemplu, Curtea a declarat inadmisibil ca vadit nefondat capatul de cerere formulat de o comunitate greco-ortodoxa, care s-a plans de obligatia de a inapoia statului o biserica pusa la dispozitia sa in urma cu peste 150 de ani. In speta, in 1828, regele Ludovic I de Bavaria a pus acea cladire la dispozitia „cultului grec, dar in proprietatea statului". Cu toate acestea, in anii 1970, comunitatea a rupt relatiile cu mitropolia locala a Patriarhiei Constantinopolului, careia ii apartinuse anterior, si a trecut sub jurisdictia „adevaratilor cre stini ortodoc si". In urma unei serii de actiuni introduse de statul Bavaria, instantele germane au hotarat ca punerea la dispozitie facuta in 1828 ar trebui sa fie considerata revocata si ca biserica ar trebui sa revina statului pentru ca acesta sa o transfere mitropoliei. Intr- adevar, potrivit instantelor, folosirea cladirii in litigiu de catre reclamanta devenise contrara intentiilor donatorului initial (regele Ludovic I), care dorise sa acorde aceasta biserica unui grup cu adevarat reprezentativ al comunitatii greco-ortodoxe locale si in comuniune cu Biserica Greco-Ortodoxa si Patriarhia Constantinopolului; insa comunitatea reclamanta incetase sa indeplineasca aceste conditii. Avand in vedere motivele retinute de instantele interne, Curtea nu a constatat nicio ingerinta, din partea autoritatilor nationale, intr-un conflict intra-bisericesc si nicio atingere adusa principiului neutralitatii statului
[Griechische Kirchengemeinde Munchen und Bayern e.V. impotriva Germaniei

(dec.)].
Tot
dreptul de folosire a unui lacas de cult
a fost in litigiu in cauza Mirolubovs si altii impotriva

Letoniei,
in care reclamantii, adepti ai Vechii Biserici Ruse din Letonia, au pierdut posibilitatea de folosire a laca sului lor in favoarea unui grup opus, intrucat Directia Afaceri Religioase decisese ca respectivii i si schimbasera
de facto
convingerea si nu mai puteau sa reprezinte in mod legitim comunitatea religioasa respectiva. Constatand incalcarea art. 9 din Conventie, Curtea a avut grija sa faca diferenta intre aceasta cauza si decizia Griechische Kirchengemeinde Munchen und Bayern e.V.

impotriva Germaniei;
in special, acesta a subliniat ca autoritatile letone au comis o adevarata ingerinta in conflictul religios, in loc sa se limiteze la formularea consecintelor juridice in plan laic
(Mirojubovs si

altii impotriva Letoniei,
pct. 94).

Conflicte intre organizatiile religioase si membrii acestora (credincio si si clerici)

Statele nu sunt obligate sa impuna comunitatilor religioase aflate sub jurisdictia lor sa asigure libertatea de religie si de exprimare a credincio silor si clericilor lor
(X. impotriva Danemarcei,
decizia Comisiei). Intr-adevar, trasatura comuna a multor religii este aceea ca i si stabilesc
regulile doctrinale
de comportament fata de care adeptii lor trebuie sa se conformeze in viata lor privata
(Martorii lui

lehova din Moscova si altii impotriva Rusiei,
pct. 118). Prin urmare, art. 9 din Conventie nu garanteaza un drept de dizidenta in cadrul unui organism religios. Respectarea autonomiei comunitatilor religioase recunoscute de stat implica, in special, acceptarea de catre stat a dreptului comunitatilor respective de a reactiona, in conformitate cu propriile reguli si interese, la orice mi scari divergente care ar putea aparea in interiorul lor si care ar putea prezenta un pericol pentru coeziunea, imaginea sau unitatea lor. Prin urmare, nu este de competenta autoritatilor nationale sa fie arbitru intre organizatiile religioase si diferitele entitati dizidente care exista sau pot aparea in sfera lor
[Sindicatul

„Pastorul cel Bun" impotriva Romaniei
(MC), pct. 165; Fernandez Martinez impotriva Spaniei (MC), pct. 128]. In mod similar, art. 9 nu garanteaza credincio silor dreptul de a alege liderii spirituali ai comunitatii lor sau de a se opune alegerii ori numirii personalului clerical in cadrul acesteia
[Kohn impotriva

Germaniei
(dec.); Sotirov si altii impotriva Bulgariei (dec.)]. Intr-adevar, in caz de dezacord in materie de doctrina sau organizatie intre o comunitate religioasa si un membru al acesteia, libertatea de religie a acestuia din urma se exercita prin libertatea de a parasi comunitatea in discutie
(X. impotriva

Danemarcei,
decizia Comisiei; Mirolubovs si altii impotriva Letoniei, pct. 80).
Cu toate acestea, din art. 9 § 1 nu se poate deduce vreun „drept" de a obliga Biserica la „anularea" botezului sau confirmarii care s-a realizat in copilarie (X. impotriva Islandei, decizia Comisiei).
Organele Conventiei au declarat inadmisibile cererile privind urmatoarele situatii:

decizia Ministerului Cultelor din Danemarca de a initia proceduri disciplinare impotriva unui pastor al Bisericii Nationale (Luterane) din Danemarca pentru ca a supus botezul copiilor unei conditii suplimentare care nu era impusa de Biserica (X. impotriva Danemarcei, decizia Comisiei);
hotararea colegiului clerical din cadrul Bisericii Nationale (Luterane) Suedeze din acea vreme, confirmata de guvern, de a-l declara pe reclamant nepotrivit pentru postul de pastor deoarece, nefiind de acord ca femeile sa devina preoti, nu s-a declarat pregatit sa coopereze cu o femeie-preot
(Karlsson impotriva Suediei,
decizia Comisiei);
obiectia reclamantului, preot in cadrul Bisericii Anglicane, fata de decizia Sinodului general al acestei biserici de a include femei in personalul clerical
(Williamson impotriva Regatului Unit,

decizia Comisiei);
decizia comitetului pentru casatorii din cadrul mi scarii penticostale de a revoca dreptul reclamantilor de a oficia casatorii recunoscute de stat, pe motiv ca respectivii nu mai faceau parte din acea mi scare
(Spetz si altii impotriva Suediei,
decizia Comisiei);
plangerea unui fost membru al consiliului de administratie al comunitatii evreie sti din Hanovra, cu privire la executarea, de catre instantele germane, a deciziei Curtii de Arbitraj de pe langa Consistoriul central al evreilor din Germania, in care se declara ca acesta si-a pierdut functia si se dispunea expulzarea sa din laca surile comunitatii respective; in speta, nu a existat nicio ingerinta din partea statului, intrucat acesta din urma s-a limitat la executarea deciziei contestate, fara a verifica temeinicia acesteia, dar respectand autonomia interna a comunitatii evreie sti
[Kohn impotriva Germaniei
(dec.)].

Conflicte intre organizatiile religioase si salariatii acestora

Datorita autonomiei lor, comunitatile religioase pot avea nevoie de un anumit grad de loialitate din partea persoanelor care lucreaza pentru ele sau le reprezinta. Intr-adevar, trasatura comuna a multor religii este aceea ca i si stabilesc regulile doctrinale de comportament fata de care adeptii lor trebuie sa se conformeze in viata lor privata
(Martorii lui lehova din Moscova si altii impotriva Rusiei,

pct. 118). La aprecierea proportionalitatii unei masuri restrictive adoptate de statul sau de organizatia religioasa in discutie, trebuie sa se tina seama de natura functiei detinute de aceste persoane. In special,
misiunea specifica
atribuita persoanei in discutie in cadrul unei organizatii religioase este un aspect care trebuie luat in considerare pentru a stabili daca persoana respectiva trebuie sa se supuna unei obligatii de
loialitate sporita
[Fernandez Martinez impotriva Spaniei
(MC), pct. 131]. Astfel, este necesar sa se acorde o pondere deosebita apropierii dintre activitatea acestei persoane si misiunea de proclamare a organizatiei religioase in discutie
(Schuth impotriva Germaniei,
pct. 69).
In ceea ce prive ste in special
profesorii de religie,
nu este nerezonabil, pentru o biserica sau o comunitate religioasa, sa le solicite acestora o anumita loialitate fata de aceasta, in masura in care ace stia pot fi considerati reprezentanti ai acestora. Existenta unei divergente intre ideile care trebuie predate si convingerile personale ale unui profesor poate ridica o problema de credibilitate atunci cand profesorul respectiv militeaza in mod activ si public impotriva ideilor in discutie. Intr-adevar, este rezonabil sa se accepte ca, pentru a fi credibila, predarea religiei trebuie realizata de o persoana al carei mod de viata si ale carei declaratii publice nu sunt in contradictie flagranta cu religia in discutie, mai ales ca aceasta urmare ste sa reglementeze viata privata si convingerile personale ale adeptilor sai
[Fernandez Martinez impotriva Spaniei
(MC), pct. 137-138].
Pe de alta parte, nu este suficient pentru o comunitate religioasa sa invoce o atingere reala sau potentiala adusa autonomiei sale pentru a justifica orice ingerinta in exercitarea drepturilor concurente ale angajatilor sai, protejate si ele de Conventie ( si in special art. 8, 9, 10 si 11). De asemenea, este necesar ca respectiva comunitate religioasa sa demonstreze, prin prisma circumstantelor cauzei, ca riscul invocat este probabil si ridicat, ca ingerinta in litigiu nu depa se ste ceea ce este necesar pentru evitarea acestui risc si nici nu serve ste unui scop strain in vederea exercitarii autonomiei comunitatii religioase. In plus, aceasta nu trebuie sa aduca atingere esentei dreptului in discutie. Prin urmare, atunci cand Curtea este sesizata in privinta unui conflict intre dreptul la autonomie al unei comunitati religioase si un drept concurent al unei alte persoane protejate tot de Conventie, instantele nationale sunt cele care trebuie sa efectueze o examinare detaliata a circumstantelor cauzei si sa puna intr-un echilibru just interesele divergente implicate. Statul trebuie sa garanteze aceste doua drepturi si, in cazul in care protectia unuia dintre ele implica o atingere adusa altuia, sa aleaga mijloacele adecvate pentru a face ca atingerea sa fie proportionala cu scopul urmarit. In acest context, statul dispune de o larga marja de apreciere
[Fernandez Martinez impotriva Spaniei

(MC), pct. 123 si 132].
Pentru a ajunge la un echilibru just, ambele drepturi trebuie considerate ca meritand sa fie considerate de valoare egala: solutia unei cereri nu poate, in principiu, sa varieze in functie de faptul ca a fost introdusa la Curte in temeiul art. 9, de organizatia religioasa care se considera victima unei atingeri aduse dreptului sau la autonomie, sau in temeiul altui articol care garanteaza celeilalte parti la litigiu un drept concurent
[Sindicatul„Pastorul cel Bun" impotriva Romaniei
(MC), pct. 160].
In temeiul Conventiei, un angajator a carui etica are la baza o religie sau o convingere filozofica poate impune angajatilor sai obligatii de loialitate specifice. Cu toate acestea, o decizie de concediere intemeiata pe nerespectarea unei astfel de obligatii nu poate fi supusa, in numele dreptului de autonomie al angajatorului, unei proceduri restranse de control judecatoresc, efectuate de instanta competenta a statului, fara a se tine seama de natura functiei persoanei in cauza si fara a se pune in balanta efectiv interesele aflate in joc prin prisma principiului proportionalitatii
(Schuth impotriva

Germaniei,
pct. 69).
In plus, in cadrul punerii in balanta a intereselor opuse, sus-mentionate, prezinta o importanta deosebita faptul ca un angajat concediat de un angajator bisericesc are posibilitati limitate de a gasi un nou loc de munca. Acest lucru este cu atat mai adevarat atunci cand angajatorul ocupa o pozitie predominanta intr-un anumit sector de activitate si beneficiaza de anumite derogari de la legislatia generala, sau in cazul in care formarea angajatului concediat este atat de specifica incat este dificil, daca nu imposibil, sa gaseasca un post nou in afara bisericii angajatoare
[Fernandez Martinez impotriva

Spaniei
(MC), pct. 144; Schuth impotriva Germaniei, pct. 73].
Astfel, Curtea a constatat o incalcare a obligatiilor pozitive ce ii reveneau statului parat in temeiul
art. 8
din Conventie (dreptul la respectarea vietii private) in cazul organistului si dirijorului corului unei biserici catolice germane care a fost concediat (cu preaviz) pe motiv ca, intrucat si-a parasit sotia si avea o relatie extraconjugala cu o alta femeie (de la care a stepta un copil), si-a incalcat obligatia de loialitate fata de Biserica Catolica, in opinia careia o astfel de situatie constituie adulter si o incalcare a caracterului indisolubil al casatoriei. Intrucat instantele de munca germane nu i-au dat ca stig de cauza reclamantului, Curtea nu a atacat decizia pe fond a acestora, dar a criticat modul in care acestea au ajuns la o concluzie. In speta, instantele nu au explicat suficient de ce interesele bisericii angajatoare aveau o pondere mai mare decat drepturile reclamantului si de ce nu au pus in balanta drepturile reclamantului si cele ale angajatorului intr-un mod compatibil cu Conventia. In special, nu au fost puse in balanta interesele bisericii cu dreptul reclamantului la respectarea vietii private si de familie, ci numai cu interesul sau de a fi pastrat pe locul de munca; nu s-a examinat in mod corespunzator problema gradului de apropiere a activitatii reclamantului fata de misiunea de marturisire a credintei bisericii, nici posibilitatea ca acesta sa gaseasca un alt loc de munca corespunzator calificarii sale; instantele interne nu au abordat in mod adecvat faptul ca reclamantul nu combatuse pozitiile Bisericii Catolice, ci, mai degraba, nu a reu sit sa le respecte in practica. In plus, Curtea a considerat ca acceptarea de catre reclamant a obligatiei de loialitate fata de Biserica catolica, facuta de catre reclamant in momentul semnarii contractului sau de munca, nu putea fi interpretata ca un angajament personal neechivoc de a trai in abstinenta in caz de despartire sau divort
(Schuth impotriva Germaniei)
.
Pe de alta parte, Curtea a concluzionat ca nu s-a incalcat art. 8 in urmatoarele cazuri:

concedierea (fara preaviz) a directorului pentru Europa din cadrul Departamentului de Relatii Publice al Bisericii lui Isus Hristos a Sfintilor din Zilele din Urma („Biserica Mormona") din Germania, dupa ce acesta i-a dezvaluit superiorului sau ierarhic faptul ca are o relatie extraconjugala. Spre deosebire de cauza Schuth impotriva Germaniei, Curtea a acceptat rationamentul instantelor pentru litigii de munca; acestea din urma au demonstrat in mod suficient ca obligatiile de loialitate impuse reclamantului erau acceptabile in sensul in care acestea erau menite sa mentina credibilitatea Bisericii Mormone, avand in vedere gravitatea adulterului in opinia acesteia, precum si pozitia importanta si publica ocupata de reclamant in cadrul acesteia. De asemenea, instantele germane au prezentat suficiente motive pentru care angajatorul nu era obligat sa aplice pentru prima data o sanctiune mai u soara, de exemplu un avertisment
(Obst impotriva Germaniei)
;
nereinnoirea contractului de munca al reclamantului, un preot catolic redus la statutul de mirean, care era casatorit ca urmare a dispensei de la obligatia de celibat acordata de Sfantul Scaun si care anterior fusese angajat ca profesor de religie si etica catolica in cadrul unui liceu public; aceasta decizie s-a bazat pe o nota a episcopiei locale, din care reie sea ca publicitatea facuta de presa cu privire la situatia sa familiala si afilierea sa la „Mi scarea pro-celibat optional" a preotilor cauzase „scandal", in sensul dreptului canonic. Curtea a recunoscut, pe de o parte, ca o masura mai putin restrictiva nu ar fi avut, cu siguranta, aceea si eficacitate in ceea ce prive ste mentinerea credibilitatii Bisericii Catolice si, pe de alta parte, consecintele pentru reclamant ale nereinnoirii contractului nu pareau excesive in circumstantele cauzei, in special avand in vedere faptul ca el insu si s-a pus, in cuno stinta de cauza, intr-o situatie contrara in totalitate preceptelor Bisericii
[Fernandez Martinez impotriva Spaniei
(MC)].

In ceea ce prive ste drepturile concurente ale unui angajat garantate de
art. 9
din Conventie, Curtea a constatat neincalcarea obligatiilor pozitive ce decurg din acest articol in cazul unei educatoare angajate la o gradinita administrata de Biserica Protestanta din Germania, concediata fara preaviz pe motiv ca era, in acela si timp, membra activa a unei comunitati denumite „Biserica Universala/Fraternitatea Umanitatii", ale carei invataminte erau considerate de Biserica Protestanta ca fiind complet incompatibile cu ale sale. In speta, instantele interne au efectuat o examinare aprofundata a circumstantelor cauzei, ajungand la un echilibru fundamentat intre interesele divergente aflate in joc, si nu era deloc nerezonabila ideea ca interesul reclamantei de a fi mentinuta pe postul respectiv trebuia sa cedeze in fata celui al Bisericii Protestante – de a ramane credibila in opinia populatiei si a parintilor copiilor care frecventau gradinita, precum si de a evita orice risc de influentare a copiilor de catre o educatoare care era membra unei confesiuni in contradictie cu preceptele bisericii respective
(Siebenhaar impotriva Germaniei)
.
In ceea ce prive ste
libertatea de exprimare
a persoanelor angajate de organizatii religioase, protejata de
art. 10
din Conventie, Comisia a declarat inadmisibila cererea unui medic salariat al unui spital catolic din Germania, care fusese concediat pentru ca a semnat o scrisoare deschisa care a fost publicata in presa si in care a exprimat o opinie despre avort contrara pozitiei Bisericii Catolice. De si a considerat ca reclamantul nu renuntase la libertatea de exprimare pentru simplul fapt ca a acceptat un loc de munca intr-un spital catolic, Comisia a observat ca acesta a acceptat in mod liber o obligatie de loialitate fata de biserica, ceea ce limitase, intr-o anumita masura, libertatea sa de exprimare. Pentru a proteja aceasta libertate, reclamantul avea la dispozitia sa instante nationale, in a caror jurisprudenta s-a afirmat ca dreptul bisericilor de a- si impune propriile opinii asupra angajatilor nu era nelimitat si ca cerintele excesive nu erau acceptabile. Cu toate acestea, nu era nerezonabil sa se considere ca postul de medic dintr-un spital catolic era legat de exercitarea uneia dintre misiunile principale ale bisericii si ca obligatia de a se abtine sa faca declaratii despre avort contrare pozitiei bisericii nu era excesiva, avand in vedere importanta capitala pe care aceasta o acorda acestei probleme
(Rommelfanger impotriva Germaniei,
decizia Comisiei).
Pe de alta parte, Curtea a constatat o incalcare a art. 10 in cazul nereinnoirii contractului de munca al unui profesor de filozofia dreptului la
Universita Cattolica delSacro Cuore
din Milano, intrucat Congregatia pentru educatie catolica a Sfantului Scaun i-a refuzat aprobarea pe motiv ca unele dintre pozitiile sale „se opun in mod clar doctrinei catolice", dar nu a precizat continutul acestor pozitii. Curtea a recunoscut ca nu era de competenta autoritatilor statului sa examineze fondul deciziei adoptate in cadrul Congregatiei. Insa reclamantul nu avea cuno stinta de presupusele opinii heterodoxe care ii erau imputate, iar instantele interne si-au limitat examinarea legalitatii deciziei atacate doar la faptul ca Consiliul Facultatii de Drept constatase existenta refuzarii aprobarii. Comunicarea acestor elemente nu ar fi implicat in niciun fel o hotarare a autoritatilor judiciare cu privire la compatibilitatea pozitiilor reclamantului cu doctrina catolica; in schimb, i-ar fi permis acestuia sa stie si, prin urmare, sa poata contesta conform principiului contradictorialitatii presupusa incompatibilitate dintre opiniile mentionate si activitatea sa didactica la „Universita Cattolica". Importanta acordata interesului acesteia din urma de a oferi o educatie inspirata de doctrina catolica nu putea merge atat de departe incat sa aduca atingere inse si esentei garantiilor procedurale de care reclamantul trebuia sa beneficieze in temeiul art. 10 din Conventie
(Lombardi Vallauri impotriva Italiei)
.
In ceea ce prive ste posibila
libertate sindicala
a clericilor si altor membri ai personalului religios, Curtea trebuie, mai intai, sa stabileasca daca respectivii i si indeplinesc misiunea in contextul unei „relatii de munca" sub incidenta
art. 11
din Conventie. Daca da, instantele nationale trebuie sa se asigure ca, in cadrul organizatiilor religioase, atat libertatea de asociere (garantata de art. 11 din Conventie), cat si autonomia cultelor religioase (garantata de art. 9) pot fi exercitate in conformitate cu legislatia in vigoare, inclusiv Conventia. In ceea ce prive ste ingerintele in exercitarea dreptului la libertate de asociere, din art. 9 din Conventie decurge dreptul cultelor de a avea o opinie proprie asupra activitatilor colective ale membrilor lor care ar putea ameninta autonomia lor si ca aceasta opinie trebuie, in principiu, sa fie respectata de autoritatile nationale. Cu toate acestea, nu este suficient ca o organizatie religioasa sa afirme existenta unei atingeri reale sau potentiale in autonomia sa pentru a pune in conformitate cu cerintele prevazute la art. 11 din Conventie orice ingerinta in exercitarea dreptului la libertatea sindicala al membrilor sai. De asemenea, aceasta trebuie sa demonstreze, avand in vedere circumstantele cauzei, ca riscul invocat este real si grav, ca ingerinta in litigiu in exercitarea libertatii de asociere nu depa se ste ceea ce este necesar pentru a-l inlatura si nu are alt scop fara legatura cu exercitarea autonomiei organizatiei religioase
[Sindicatul „Pastorul cel

Bun" impotriva Romaniei
(MC), pct. 159].
In conformitate cu aceste principii, Curtea a constatat ca art. 11 din Conventie nu a fost incalcat in cazul respingerii de catre autoritatile romane a cererii de recunoa stere si inregistrare a unui sindicat constituit de un grup de salariati clericali si neclericali ai Bisericii Ortodoxe Romane fara acordul si binecuvantarea chiriarhului lor. Respingerea cererii s-a bazat pe Statutul canonic al Bisericii, care a fost aprobat prin hotarare de guvern si face parte din legislatia nationala. Avand in vedere toate informatiile pe care le detine, Curtea a hotarat ca, fara a aduce atingere aspectelor specifice ale situatiei lor si a misiunii lor spirituale, membrii clerici ai Bisericii Ortodoxe Romane i si desfa soara misiunea in cadrul unui „raport de munca"; prin urmare, ace stia puteau, in principiu, sa se prevaleze de libertatea sindicala in sensul art. 11, cu atat mai mult cu cat instantele romane recunoscusera deja in mod expres dreptul personalului clerical si neclerical al Bisericii Ortodoxe de a se organiza in sindicate. In schimb, Curtea a hotarat ca ingerinta in litigiu putea fi considerata proportionala cu scopurile legitime urmarite si, prin urmare, conforma cu cerintele prevazute la art. 11 § 2 din Conventie. Respingand cererea de inregistrare a sindicatului reclamant, statul s-a abtinut pur si simplu sa se amestece in organizarea si functionarea autonoma a Bisericii Ortodoxe Romane, respectandu- si astfel obligatia de neutralitate. Intr-adevar, cererea de inregistrare a sindicatului nu indeplinea cerintele Statutului Bisericii deoarece membrii acestuia nu au respectat procedura speciala prevazuta pentru infiintarea unei astfel de asociatii. In plus, nimic nu ii impiedica pe membrii sindicatului reclamant sa beneficieze de dreptul lor garantat prin art. 11 din Conventie infiintand o asociatie ale carei obiective ar fi compatibile cu Statutul Bisericii si care nu ar pune la indoiala structura ierarhica traditionala a Bisericii si modul in care sunt luate deciziile in cadrul acesteia
[Sindicatul „Pastorul cel

Bun" impotriva Romaniei
(MC)].
In ceea ce prive ste
dreptul de acces la instante,
garantat prin
art. 6 § 1
din Conventie, Curtea a declarat inadmisibila o cerere formulata de doi fo sti preoti ai Bisericii Husite Cehoslovace, care au fost concediati prin decizia Consiliului parohial si care au introdus in fata instantelor mai multe actiuni in constatarea ilegalitatii deciziei sus-mentionate si platirea arieratelor la salarii. Au avut ca stig de cauza la al doilea punct, dar nu la primul punct, intrucat instantele cehe s-au declarat necompetente sa revizuiasca fondul unei decizii care este exclusiv de competenta bisericii, avand in vedere autonomia acesteia. Curtea a concluzionat ca actiunile introduse de reclamanti nu aveau ca obiect un „drept" care ar putea fi invocat, in mod justificat, ca fiind recunoscut in dreptul intern, si ca acest capat de cerere era, prin urmare, incompatibil
ratione materiae
[Dudova si Duda impotriva Republicii Cehe
(dec.)].

Obligatii pozitive

1. Protectia impotriva atacurilor fizice, verbale sau simbolice din partea tertilor

Persoanele care aleg sa i si exercite libertatea de a- si manifesta religia nu se pot a stepta in mod rezonabil ca aceasta sa fie protejata impotriva oricarei critici. Dimpotriva, membrii unei comunitati religioase trebuie sa tolereze si sa accepte respingerea convingerilor lor religioase de catre alte persoane si chiar si raspandirea, de catre alte persoane, a unor doctrine ostile credintei lor
(Dubowska

si Skup impotriva Poloniei,
decizia Comisiei). Cu toate acestea, raspunderea statului poate fi angajata in cazul in care convingerile religioase fac obiectul unei forme de opozitie sau de negare la un asemenea nivel incat descurajeaza pe adeptii acestora sa i si exercite libertatea de a le avea sau de a le exprima. In astfel de cazuri, statului i se poate cere sa garanteze celor care sustin aceste credinte exercitarea in mod pa snic a dreptului garantat de art. 9
(Church of Scientology si altii impotriva Suediei,

decizia Comisiei; Begheluri impotriva Georgiei, pct. 160). Intr-adevar, un stat poate avea anumite obligatii pozitive inerente respectarii efective a drepturilor garantate de art. 9 din Conventie, care pot include adoptarea unor masuri pentru a asigura respectarea libertatii de religie chiar si in relatiile dintre persoane; astfel de masuri pot, in anumite circumstante, sa constituie o cale legala de a evita ca o persoana sa fie perturbata de la exercitarea cultului sau ca urmare a activitatilor altora
(Dubowska si

Skup impotriva Poloniei,
decizia Comisiei).
In cazul in care un grup de persoane organizeaza o manifestatie publica pentru a- si arata opozitia fata de convingerile sau practicile unei comunitati religioase, intra in conflict doua drepturi fundamentale: dreptul manifestantilor la libertatea de exprimare si de intrunire pa snica (art. 10 si art. 11 din Conventie) si dreptul comunitatii religioase de a- si manifesta pa snic credinta, fara nicio ingerinta externa nejustificata. Toate aceste drepturi sunt protejate in mod egal de Conventie; niciunul dintre acestea nu este absolut, iar exercitarea lor poate fi supusa limitarilor prevazute la alin. 2 de la articolele sus-mentionate. Conventia nu stabile ste
a priori
nicio ierarhie a acestor drepturi: in principiu, acestea merita sa fie respectate in mod egal. Prin urmare, trebuie sa se stabileasca un echilibru intre ele, astfel incat sa se respecte importanta lor intr-o societate bazata pe pluralism, toleranta si deschidere a spiritului. Astfel, statul trebuie sa respecte trei principii, si anume:

pe cat posibil intr-un mod rezonabil, statul trebuie sa se asigure ca cele doua drepturi concurente sunt protejate; aceasta obligatie le revine autoritatilor nationale chiar si atunci cand actele care ar putea impiedica exercitarea libera a unui drept provin de la persoane fizice;
in acest scop, statul trebuie sa se asigure ca exista un cadru legal corespunzator – in special pentru a proteja aceste drepturi de atacuri din partea tertilor – si sa ia masuri eficace pentru a asigura respectarea lor in practica;
in exercitarea competentei sale de control la nivel european, Curtea este cea care trebuie sa verifice, avand in vedere cauza in ansamblu, daca autoritatile nationale au realizat un echilibru just intre diferitele drepturi concurente consacrate in Conventie. In acest sens, Curtea nu trebuie sa profite de avantajul care ii este conferit prin posibilitatea de a examina cauza dupa trecerea timpului,
a posteriori.
De asemenea, nu are sarcina de a se substitui instantelor nationale, care sunt mai in masura decat o instanta internationala sa decida unde se situeaza echilibrul just si care sunt cele mai bune mijloace pentru a-l atinge. Acest lucru este valabil in special atunci cand politia este cea care trebuie, pe moment, sa gaseasca echilibrul just; avand in vedere dificultatile cu care se confrunta politia in societatile contemporane, obligatiile pozitive care le revin politiei sau altor autoritati nu trebuie interpretate ca impunand o povara insuportabila sau excesiva
(Karaahmed impotriva Bulgariei,
pct. 91-96).

Conform acestei logici, Curtea a constatat o incalcare a:

art. 9, interpretat singur si coroborat cu art. 14 din Conventie (interzicerea discriminarii), in cazul unei agresiuni fizice in timpul unei adunari pa snice a Martorilor lui lehova, agresiunea fiind infaptuita de un grup de persoane conduse de un preot ortodox caterisit si constand in lovirea cu violenta si umilirea reclamantilor; cartile lor religioase au fost arse in fata lor. Politia a refuzat sa intervina prompt la fata locului pentru a-i proteja pe reclamanti; ulterior, ace stia s-au confruntat cu indiferenta totala a autoritatilor competente, care, din ostilitate fata de religia Martorii lui lehova, au refuzat sa aplice legea si sa dea curs plangerilor acestora
(Membrii Congregatiei Martorilor lui lehova din Gldani si altii impotriva Georgiei;
a se vedea de asemenea Begheluri impotriva Georgiei si Tsartsidze si altii impotriva Georgiei, in care era vorba si de acte de intimidare chiar din partea politiei);
art. 9, interpretat singur (dar nu si a art. 14), in cazul unei manifestatii care a devenit violenta – dar legale, deoarece fusese in prealabil declarata in conformitate cu legea -, organizata de membrii unui partid politic impotriva unei sedinte de rugaciune de vineri, care a avut loc in interiorul si exteriorul moscheii din Sofia, capitala Bulgariei (strigate si gesturi amenintatoare; aruncare de oua; plasarea de portavoce pe acoperi sul cladirii pentru a acoperi sunetul rugaciunii; tentativa de a incendia covoarele de rugaciune; lovituri primite de membrii congregatiei din partea manifestantilor care au intrat in moschee etc.). In speta, autoritatile bulgare nu au facut tot ce se putea a stepta din partea lor pentru a garanta ambelor parti libera exercitare a drepturilor lor respective. Astfel, cunoscand pozitia foarte negativa a partidului respectiv fata de islam si turci, autoritatile ar fi putut reduce la minim riscul de violenta alocand manifestantilor un spatiu la o distanta rezonabila fata de moschee, lucru pe care nu l-au facut. In plus, numarul agentilor de politie la fata locului a fost in mod clar insuficient pentru a controla situatia, iar atitudinea lor nu a fost suficient de activa pentru ai proteja pe membrii congregatiei. In fine, ancheta declan sata de autoritati in urma faptelor nu a corespuns cerintelor de eficacitate
(Karaahmed impotriva Bulgariei)
.

Pe de alta parte, art. 9 (ca si art. 10 sau 11) nu poate fi interpretat ca autorizand o persoana fizica in dezacord cu o organizatie religioasa sa intrerupa in orice moment o ceremonie ori sa deranjeze ordinea publica in timpul acesteia. De exemplu, Curtea a declarat vadit nefondat capatul de cerere formulat de o credincioasa de religie ortodoxa din Romania, care milita impotriva unor presupuse abuzuri din partea ierarhilor bisericii sale; aceasta a fost condamnata la amenda contraventionala pentru tulburarea ordinii in timpul unei slujbe oficiate de Patriarhul ortodox al Romaniei, cand a strigat (sau a zis cu voce tare) ca acesta „nu este vrednic sa fie pomenit". Avand in vedere faptul ca scopul amenzii aplicate nu era acela de a sanctiona exprimarea unei opinii, ci tulburarea ordinii publice, Curtea a considerat ca autoritatile au reactionat in limita marjei de apreciere care le era recunoscuta in materie
[Bulgaru impotriva Romaniei
(dec.)].
In ceea ce prive ste
reprezentarea provocatoare a obiectelor de venerare religioasa,
Curtea a hotarat ca, in anumite cazuri, aceasta poate incalca drepturile credincio silor in temeiul art. 9
(Otto-

Preminger-Institut impotriva Austriei,
pct. 47). Totu si, pana in prezent, aproape intotdeauna a examinat aceasta situatie ipotetica in contextul art. 10 din Conventie (libertatea de exprimare), pronuntandu-se asupra capetelor de cerere formulate de persoane sanctionate pentru nerespectarea sentimentelor credincio silor
(ibidem; Wingrove impotriva Regatului Unit; i.A. impotriva Turciei;

Giniewski impotriva Frantei; Klein impotriva Slovaciei; X. Ltd. si Y. impotriva Regatului Unit,
decizia Comisiei).
Pe de alta parte, pana in prezent, organele Conventiei au respins intotdeauna capetele de cerere formulate in temeiul art. 9 de persoane care s-au plans de ultraj contra sentimentelor lor religioase. In special, dreptul de a nu suferi nicio ingerinta in exercitarea drepturilor garantate de art. 9 nu implica in mod necesar si in orice caz dreptul de a introduce o actiune in justitie, de orice fel, impotriva acelora care, prin intermediul unei lucrari sau publicatii, afecteaza sensibilitatea religioasa a unei persoane sau a unui grup de persoane
(Dubowska siSkup impotriva Poloniei,
decizia Comisiei). Organele Conventiei au respins acest tip de capete de cerere in urmatoarele situatii:

respingerea, pe motivul lipsei calitatii procesuale, a unei actiuni in despagubire introduse de Biserica Scientologica si avand ca obiect afirmatiile ostile la adresa scientologiei, facute de un profesor de teologie in timpul unei conferinte si publicate intr-un ziar local; intr-adevar, nu sa stabilit ca acele afirmatii i-au impiedicat pe reclamanti sa i si exercite drepturile in temeiul art. 9
(Church of Scientology si altii impotriva Suediei,
decizia Comisiei);
refuzul autoritatilor britanice de a pune in mi scare o actiune penala impotriva lui Salman Rushdie si a unei edituri pentru scrierea si, respectiv, publicarea romanului „Versetele satanice", considerat o blasfemie din punct de vedere islamic
(Choudhury impotriva

Regatului Unit,
decizia Comisiei);
decizia Parchetului polonez de incetare a urmaririi penale pentru ultraj public contra sentimentelor religioase, indreptata impotriva redactorului- sef al unei reviste saptamanale pentru publicarea, pe coperta, a unei imagini a Fecioarei cu Pruncul apartinandu-i lui Cz sstochowa – o icoana foarte venerata in toata Polonia -, imagine in care cele doua fete erau inlocuite cu ma sti de gaze. Parchetul a concluzionat ca imaginea a fost utilizata pentru a ilustra informatii despre poluarea aerului din Polonia si nu a urmarit, cu intentie, sa aduca atingere sentimentelor religioase. Comisia a constatat ca reclamantii aveau la dispozitie o cale de atac impotriva ultrajului contra sentimentelor lor religioase, pe care au folosit-o si care a fost respinsa de Parchet in urma unei aprecieri detaliate a circumstantelor cauzei in ansamblu si a intereselor aflate in joc. In aceste conditii, reclamantii nu au fost descurajati sa i si exercite drepturile in temeiul art. 9, simplul fapt ca autoritatile au ajuns in cele din urma la concluzia ca nu a existat nicio infractiune neconstituind, in sine, o lipsa de protectie a drepturilor garantate de acest articol. Din acela si motiv, Comisia a constatat absenta unei discriminari interzise de art. 14
(Dubowska si Skup impotriva Poloniei,
decizia Comisiei;
Kubalska si Kubalska-Holuj impotriva Poloniei,
decizia Comisiei);

■
o cerere indreptata impotriva Danemarcei de un cetatean marocan cu re sedinta in Maroc si doua asociatii marocane cu sediul si activitatea in aceasta tara, care s-au plans cu privire la refuzul autoritatilor daneze de a interzice sau de a sanctiona publicarea unei serii de caricaturi despre Profetul Islamului, Mohammed. Curtea a constatat ca nu exista nicio relatie judiciara, in sensul art. 1 din Conventie, intre reclamanti si Danemarca, chiar si in temeiul unui act extrateritorial
[Ben El Mahi si altii impotriva Danemarcei
(dec.)].

2. Religia la locul de munca, in armata si in instanta

Curtea a considerat legitima obligarea functionarilor publici, in virtutea statutului lor, la rezerva in raport cu art. 10 din Conventie (libertatea de exprimare) sau la discretie in exprimarea publica a convingerilor lor religioase, in raport cu art. 9 din Conventie. Indatoririle deontologice ale unui inalt functionar care reprezinta statul pot afecta viata sa privata atunci cand, datorita comportamentului sau – chiar si in particular -, functionarul poate prejudicia imaginea sau reputatia institutiei pe care o reprezinta. Conventia nu exclude posibilitatea de a impune functionarilor o anumita indatorire de rezerva sau o anumita retinere pentru a garanta neutralitatea serviciului public si pentru a asigura respectarea principiului laicitatii. De asemenea, nu exclude posibilitatea de a sanctiona functionarii ca urmare a apartenentei lor la partide politice sau grupuri cu idei rasiste sau xenofobe ori la secte care stabilesc o legatura de solidaritate rigida si indisolubila intre membrii lor sau care urmaresc o ideologie contrara normelor democratiei
(Sodan impotriva Turciei,
pct. 42 si 52). Cu toate acestea, simpla proximitate sau apartenenta, reala sau presupusa, a unui functionar la o mi scare religioasa nu poate constitui un motiv suficient in sine pentru a lua o masura impotriva sa, cat timp nu s-a demonstrat in mod clar nici ca acesta nu a fost impartial sau a primit instructiuni din partea membrilor acestei mi scari, nici ca mi scarea respectiva constituie un pericol real pentru securitatea nationala
(Sodan impotriva

Turciei,
pct. 54).
Cu privire la dreptul
personalului militar
de a- si manifesta religia in cadrul serviciului lor, Curtea a hotarat ca statele pot adopta pentru armatele lor reglementari disciplinare prin care se interzice un astfel de comportament, in special o atitudine contrara ordinii stabilite pentru indeplinirea cerintelor serviciului militar. Astfel, Curtea a constatat ca nu a existat nicio ingerinta in libertatea de religie a unui judecator militar, colonel in cadrul Fortelor Aeriene Turce, pe motiv ca „comportamentul si faptele sale denotau ca acesta a adoptat opinii fundamentaliste ilegale". Curtea a declarat ca, optand pentru cariera militara, reclamantul a acceptat de bunavoie sistemul de disciplina militara; insa acest sistem implica, prin natura sa, posibilitatea de a impune personalului militar anumite limite asupra drepturilor si libertatilor care nu pot fi impuse civililor. In speta, in limitele aplicate cerintelor vietii militare, reclamantul avusese intotdeauna posibilitatea sa indeplineasca obligatiile rituale impuse de religia sa; cat despre masura in litigiu, aceasta nu se baza pe opiniile si convingerile sale religioase ori pe modul in care i si indeplinea indatoririle religioase, ci pe comportamentul si faptele sale, care aduceau atingere disciplinei militare si principiului laicitatii
[Kalag impotriva Turciei;
a se vedea de asemenea tinar

impotriva Turciei
(dec.); Acarca impotriva Turciei (dec.); Sert impotriva Turciei (dec.)].
In alte cauze, organele Conventiei au precizat in mod expres ca, in contextul special al Turciei, limitarile specifice serviciului militar pot include obligatia personalului militar de a renunta la implicarea intr-o mi scare fundamentalista islamica, al carei scop si plan de actiune il constituie preluarea suprematiei normelor religioase
[Tepeli si altii impotriva Turciei (
dec.); Yana sik impotriva

Turciei,
decizia Comisiei]. In special, nu constituie ingerinta in exercitarea dreptului la libertatea de religie faptul ca o academie militara din Turcia le-a interzis implicarea intr-o mi scare fundamentalista islamica studentilor care au ales cariera militara si care aveau posibilitatea de a- si indeplini obligatiile religioase in limitele impuse de viata militara
(ibidem)
.
In cazul personalului civil, Curtea a constatat o incalcare a art. 8 din Conventie, interpretat prin prisma art. 9, intr-o cauza in care era vizat prefectul adjunct al capitalei Turciei (Ankara), transferat intr-un post echivalent intr-un ora s cu o importanta administrativa mai scazuta, pe motiv ca avea convingeri religioase determinate, ca avea o personalitate „inchisa" si ca sotia sa purta valul islamic, – si asta in pofida faptului ca acesta i si demonstrase impartialitatea in exercitarea atributiilor sale. Iar purtarea valului de catre sotia reclamantului era o chestiune ce tinea de viata privata a reclamantilor si nu era vizata de nicio reglementare
(Sodan impotriva Turciei,
pct. 54).
Curtea a urmat o logica similara in cazul unei
judecatoare
din Rusia, care a fost revocata din functie pe motiv ca nu si-a indeplinit obligatiile inerente puterii judecatore sti si ca a adus atingere autoritatii acesteia din urma. In speta, reclamanta s-a folosit de functia sa de magistrat pentru a promova interesele comunitatii sale religioase si pentru a intimida parti implicate in procesele pe care trebuia sa le judece (de exemplu, s-a rugat in public in timpul sedintelor, a promis anumitor parti sa decida in favoarea lor daca adera la biserica sa si a criticat public moralitatea anumitor parti din punctul de vedere al moralei cre stine). In consecinta, reclamanta a fost revocata nu din cauza apartenentei sale la o comunitate religioasa sau din cauza convingerilor sale religioase, ci din cauza faptelor sale concrete, incompatibile cu functia de judecator si contrare principiului statului de drept. Curtea a decis a sadar ca a existat o ingerinta in exercitarea, de catre reclamanta, a drepturilor prevazute la art. 10 si 9, dar ca ingerinta a fost proportionala cu scopurile legitime urmarite
[Pitkevich impotriva Rusiei

(dec.)].
Intr-o etapa anterioara, Comisia a respins o cerere formulata de un avocat hirotonit preot catolic dar fara sa fi efectuat vreodata sarcini preote sti, care s-a plans (in raport cu art. 9, interpretat singur si coroborat cu art. 14) de respingerea, de catre ministrul Justitiei din Belgia, a candidaturii sale pentru un post de judecator supleant, functia de judecator fiind incompatibila cu statul ecleziastic in temeiul legislatiei belgiene. Comisia a observat, pe de o parte, ca reclamantul nu a fost in niciun fel afectat in exercitarea religiei sale, inclusiv a indatoririlor sale preote sti, iar pe de alta parte, Conventia in sine nu garanteaza dreptul de a candida pentru un post in magistratura
(Demeester impotriva Belgiei,
decizia Comisiei; a se vedea, cu toate acestea, in contextul art. 3 din Protocolul nr. 1, Seyidzade impotriva

Azerbaidjanului)
.
In cadrul
raporturilor de munca din sectorul public,
Curtea a constatat o incalcare a art. 9 din Conventie in cazul concedierii reclamantei, responsabila de piscina unei scoli profesionale publice din Bulgaria, pe motivul apartenentei sale la o comunitate evanghelica protestanta, si asta in contextul general al unei campanii politice si mediatice indreptate impotriva acestei comunitati religioase. De si concedierea in litigiu a fost conforma cu legislatia muncii si s-a bazat in mod oficial pe o modificare a criteriilor de calificare pentru postul sau si pe introducerea unor noi criterii pe care reclamanta nu le indeplinea, analiza situatiei in fapt in ansamblu a determinat Curtea sa concluzioneze ca motivul real al masurii l-au constituit, intr-adevar, apartenenta religioasa si convingerile religioase ale reclamantei. In plus, guvernul nu a prezentat nicio proba a existentei unor acuzatii credibile conform carora reclamanta ar fi facut prozelitism la scoala sau ar fi comis o abatere profesionala
(Ivanova impotriva

Bulgariei)
.
Preceptele ritualice
ale anumitor religii (a nu se confunda cu
preceptele etice
mentionate
supra,
la pct. II.A.2. Obiectia pe motive de con stiinta: dreptul de a nu actiona impotriva con stiintei si convingerilor sale) poate, in unele cazuri, sa intre in conflict cu obligatiile profesionale ale adeptilor acestora, care pretind prin urmare ca angajatorul lor (public sau privat) sa ia masuri specifice pentru a le
armoniza.
Cu toate acestea, Curtea a hotarat ca art. 9 nu garanteaza, in sine, dreptul de a absenta de la locul de munca in zilele de sarbatori religioase specifice
(Kosteski impotriva Fostei Republici

Iugoslave a Macedoniei,
pct. 45).
In cauzele examinate sub acest aspect, Comisia a refuzat intotdeauna sa acorde reclamantilor protectia prevazuta la art. 9 § 1 din Conventie, considerand ca masurile luate impotriva lor nu au fost motivate de convingerile lor religioase, ci justificate de obligatiile contractuale specifice existente intre partile implicate si angajatorii acestora. Comisia a decis astfel in urmatoarele ipoteze:

refuzul autoritatilor scolare britanice de a-i aproba reclamantului, invatator de religie musulmana si salariat al unor scoli publice, absenta de la locul de munca pe durata rugaciunilor de amiaza de vineri de la moschee, constrans sa demisioneze, apoi reincadrat in munca cu fractiune de norma si cu o reducere a salariului. Comisia a refuzat sa analizeze in detaliu daca si in ce masura islamul impunea obligatia de prezenta la rugaciunile colective de vineri; aceasta a remarcat pur si simplu faptul ca reclamantul a acceptat, de bunavoie, obligatiile pedagogice in temeiul contractului sau de munca, el insu si punandu-se in incapacitatea de a munci in sistemul de invatamant public si de a participa la rugaciunile de amiaza de vineri. In plus, in primii 6 ani de activitate salariata, reclamantul nu a absentat in zilele de vineri si nici nu a intrebat angajatorul daca poate sa absenteze pentru a merge la moschee. In plus, avand in vedere nevoile legate de organizarea unui sistem scolar, nu era de competenta Comisiei sa aprecieze, in locul autoritatilor nationale, care ar fi fost cea mai buna politica de urmat in acest domeniu
(X. impotriva Regatului Unit,
decizia Comisiei din 12 martie 1981);
revocarea unui functionar al Cailor Ferate Finlandeze pentru nerespectarea programului de lucru pe motiv ca Biserica Adventista de Ziua a Saptea, al carei membru era, interzicea membrilor sai sa lucreze in zilele de vineri dupa apusul soarelui. Pe de alta parte, Comisia nu a constatat nicio aparenta discriminare religioasa (art. 14 din Conventie) ca urmare a faptului ca legislatia nationala prevedea, in general, ca duminica este ziua de odihna saptamanala
(Konttinen impotriva Finlandei,
decizia Comisiei);
concedierea unei salariate de catre un angajator din sectorul privat (o agentie de voiaj) ca urmare a refuzului acesteia de a lucra duminica
(Stedman impotriva Regatului Unit,
decizia Comisiei).

In mod similar, Curtea a constatat ca nu s-a incalcat art. 9 din Conventie in cazul sanctiunilor disciplinare (sub forma reducerii temporare a salariului) aplicate unui reclamant, salariat al societatii publice de energie electrica care s-a declarat musulman pentru a absenta de la locul de munca de doua ori in cursul aceluia si an, cu ocazia sarbatorilor religioase musulmane. Instantele interne au recunoscut ca legea garanta cetatenilor musulmani dreptul la concediu platit in zilele lor de sarbatoare religioasa; cu toate acestea, in cazul particular al reclamantului, sinceritatea afilierii sale religioase declarate era incerta, intrucat nu avea cuno stinta de principiile fundamentale ale islamului, iar anterior respectase intotdeauna sarbatorile cre stine. Astfel, instantele interne au concluzionat ca reclamantul s-a declarat musulman doar pentru a putea beneficia de zile suplimentare de concediu. Curtea a acceptat ca, in cazul in care legea instituie un privilegiu sau o scutire cu caracter special pentru membrii unei comunitati religioase, nu se incalca art. 9 daca acestora li se impune sarcina de a prezenta macar o justificare minima a situatiei reale a apartenentei la acel cult (urmand aceea si logica ca in cauzele privind obiectia pe motive de con stiinta, in care reclamantul trebuie, in principiu, sa fie in masura sa justifice sinceritatea convingerilor sale). Prin urmare, de si si-a exprimat indoielile cu privire la chestiunea daca in speta era vorba de o „manifestare" a presupusei religii a reclamantului, Curtea a considerat ca ingerinta era „necesara intr-o societate democratica" pentru protectia drepturilor altora, in sensul art. 9 § 2. Aceasta a concluzionat, de asemenea, ca nu a existat nicio discriminare in sensul art. 14
(Kosteski impotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei)
.
Cu privire la libertatea de religie a partilor la un proces:

Comisia a declarat inadmisibila cererea a doi cetateni austrieci de cult mozaic, inculpati intr- un proces civil, care s-au plans de refuzul instantei de a amana audierea programata in timpul Sarbatorii Corturilor
(Sucot,
sarbatoare evreiasca). Examinand cauza in principal in raport cu art. 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), Comisia a constatat lipsa de diligenta din partea reclamantilor, care au informat cu intarziere instanta despre aceasta incompatibilitate. Din acela si motiv, Comisia a respins si capetele de cerere formulate de reclamanti in temeiul art. 9 interpretat singur si coroborat cu art. 14 (interzicerea discriminarii)
(S.H. si H.V. impotriva

Austriei,
decizia Comisiei);
Curtea a constatat neincalcarea art. 9 din Conventie in cazul refuzului autoritatii judecatore sti de a amana o sedinta de judecata la care trebuia sa participe reclamantul, avocat de cult mozaic, in calitate de reprezentant al unuia dintre reclamanti intr-un proces penal; intrucat data sedintei a coincis cu o sarbatoare evreiasca obligatorie, reclamantul nu s-a prezentat, iar sedinta s-a desfa surat in absenta sa. Curtea a considerat ca reclamantul trebuia sa se a stepte la respingerea cererii sale de amanare in conformitate cu prevederile legale in vigoare si ca ar fi putut aranja inlocuirea sa in sedinta respectiva (Francesco Sessa impotriva

Italiei)
.

Libertatea de religie a detinutilor

Autoritatile nationale sunt obligate sa respecte libertatea de religie a detinutilor, abtinandu-se de la orice ingerinta nejustificata in exercitarea drepturilor prevazute la art. 9 din Conventie si luand, dupa caz, masuri pozitive pentru a permite exercitarea libera a acestor drepturi, avand in vedere cerintele specifice din mediul penitenciar. In special, faptul de a fi obligat la rugaciune, la citirea unor carti religioase si la meditatie in prezenta altor detinuti reprezinta un inconvenient aproape inevitabil in penitenciar, ceea ce nu incalca insa si esenta dreptului de a- si manifesta religia
[Kovakovs impotriva

Letoniei
(dec.)]. Cu toate acestea, ca regula generala, art. 9 nu garanteaza unui detinut nici dreptul la prozelitism in unitatea in care este cazat, nici dreptul de a- si manifesta religia in afara unitatii respective
[J.L. impotriva Finlandei
(dec.)].
In mod similar, art. 9 nu garanteaza unui detinut nici dreptul de a fi recunoscut ca „detinut politic" cu statut deosebit fata de cel al altor detinuti, nici dreptul de a se sustrage aplicarii normelor penitenciare generale, ca de exemplu obligatia de a presta munca, de a purta tinuta penitenciara si de a face curatenie in propria camera
(McFeeley si altii impotriva Regatului Unit,
decizia Comisiei; X.

impotriva Regatului Unit,
decizia Comisiei din 6 martie 1982). De asemenea, Comisia a decis ca art. 9 nu impune statului o obligatie generala de a pune la dispozitia detinutilor dotari pe care ace stia din urma le considera necesare pentru exercitarea religiei sau pentru dezvoltarea filozofiei de viata (X.
impotriva Austriei,
decizia Comisiei din 15 februarie 1965).
In principiu, acelea si principii generale se aplica detentiei in penitenciar si detentiei la domiciliu, in cazul in care legislatia statului respectiv prevede o astfel de masura
(Suveges impotriva Ungariei,

pct. 147-157). Acela si lucru este valabil si pentru detentia strainilor in vederea expulzarii
(C.D. si altii

impotriva Greciei,
pct. 78-79).
Curtea a constatat o incalcare a art. 9 din Conventie in urmatoarele cazuri:

imposibilitatea detinutilor de a fi vizitati de un preot sau pastor
[Poltoratski impotriva

Ucrainei,
pct. 163-171; Mozer impotriva Republicii Moldova si Rusiei (MC), pct. 197-199];
refuzul autoritatilor competente de a le permite reclamantilor, aflati in stare de arest preventiv, participarea la sarbatorile religioase desfa surate in capela penitenciarului, cumulat cu ridicarea cartilor si obiectelor religioase, aceste masuri neavand nicio baza in legislatia nationala
(Igors Dmitrijevs impotriva Letoniei; Moroz impotriva Ucrainei,
pct. 104109);
refuzul administratiei penitenciarului de a-i asigura hrana fara carne reclamantului, care era budist, de si un astfel de demers nu ar fi fost o povara excesiva pentru penitenciar
(Jakobski

impotriva Poloniei)
.

Pe de alta parte, organele Conventiei au concluzionat ca nu a existat nicio aparenta incalcare a art. 9 in urmatoarele situatii:

interdictia de a- si lasa barba sa creasca, aplicata unui persoane condamnate budiste (motivata de necesitatea de a nu impiedica identificarea sa) si refuzul de a-i restitui mataniile, ridicate in vederea gestionarii la primirea sa in locul de detinere. Comisia a considerat ca aceste restrangeri erau in conformitate cu art. 9 § 2, in masura in care acestea aveau drept scop protejarea ordinii publice
(X. impotriva Austriei,
decizia Comisiei din 15 februarie 1965);
pretinsa imposibilitate, pentru un britanic detinut in Germania, de a participa la ritualurile Bisericii Anglicane sau de a avea acces la un pastor anglican. Comisia a constatat ca, in realitate, reclamantul a avut acces la cultul protestant si pastori protestanti (X. impotriva

Germaniei,
decizia Comisiei din 16 decembrie 1966);
interdictia trimiterii de articole pentru publicare intr-o revista budista, aplicata unui detinut budist, intrucat reclamantul nu a demonstrat in ce mod practicarea religiei sale necesita sau presupunea publicarea unor astfel de articole (X. impotriva Regatului Unit, decizia Comisiei din 20 decembrie 1974), precum si respingerea cererii unui alt detinut budist de a-i fi aprobata abonarea la o revista catolica, aceasta din urma fiind foarte clar lipsita de orice legatura cu religia sa (X. impotriva Austriei, decizia Comisiei din 15 februarie 1965);
conditiile de detentie ale unui evreu ortodox, caruia i s-a oferit hrana vegetariana cu ser si care a beneficiat de vizite din partea unui evreu laic, cu asistenta preotului capelan al penitenciarului, eforturile autoritatilor pentru a garanta drepturile religioase ale reclamantului fiind aprobate de marele rabin (X. impotriva Regatului Unit, decizia Comisiei din 5 martie 1976);
cazul a patru musulmani aflati intr-un centru de primire in vederea expulzarii lor de pe teritoriul tarii, care s-au plans ca au fost fortati sa manance carne de porc; din dosar reiese ca hrana oferita detinutilor musulmani nu continea carne de porc si ca doi dintre furnizorii care aprovizionau centrul erau ei in si si musulmani si livrau mancaruri fara carne de porc
(C.D.

si altii impotriva Greciei,
pct. 78-79);
interceptarea si ridicarea, de catre administratia penitenciarului, a unei carti filozofice si religioase comandate de un detinut de religie taoista, pe motiv ca respectiva carte continea un capitol, cu ilustratii, despre arte martiale; ingerinta a fost necesara pentru a proteja „drepturile si libertatile altora" (X. impotriva Regatului Unit, decizia Comisiei din 18 mai 1976);
refuzul directorului penitenciarului de a-l inscrie pe reclamant in registrele de evidenta ca adept al religiei
„Wicca".
Comisia a considerat ca, in cazul in care o astfel de mentiune era insotita de anumite privilegii si inlesniri pentru reclamant pentru a- si putea practica religia, era rezonabila solicitarea ca religia declarata sa fie identificabila; insa reclamantul nu a prezentat niciun fapt pentru a putea stabili existenta obiectiva a unei astfel de religii (X.

impotriva Regatului Unit,
decizia Comisiei din 4 octombrie 1977). Intr-un caz similar, Comisia a respins cererea depusa de un detinut care pretindea ca este „adorator al luminii"
(„Lichtanbeter"),
dar nu explica in ce consta practica religiei sale sau in ce mod autoritatile ar fi impiedicat aceasta practica
(X. impotriva Germaniei,
decizia Comisiei din 1 aprilie 1970);

o serie de pedepse disciplinare aplicate reclamantului pentru refuzul de a purta tinuta penitenciara si de a face curatenie in celula. In speta, reclamantul a afirmat ca, in calitate de sikh, nu recunoa ste nicio alta autoritate intre el si Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat a solicitat statutul de „detinut politic" (de unde si refuzul de a purta tinuta penitenciara); in plus, intrucat provenea dintr-o casta inalta, considera „inacceptabil din punct de vedere cultural" sa dea cu matura (de unde refuzul de a face curatenie in celula). Comisia a declarat primul capat de cerere (cu privire la tinuta penitenciara) incompatibil cu Conventia (in parte
ratione materiae
si in parte
ratione personae),
iar celalalt capat de cerere vadit nefondat: chiar si in ipoteza existentei unei ingerinte in exercitarea libertatii de religie a reclamantului, aceasta era necesara pentru protectia sanatatii si justificata in sensul art. 9 § 2 (X. impotriva

Regatului Unit,
decizia Comisiei din 6 martie 1982);
o pedeapsa disciplinara aplicata unui detinut pentru refuzul de a lucra intr-o imprimerie pe motiv ca, fiind adept al veganismului, considera inacceptabil din punct de vedere moral sa lucreze cu produse despre care se presupune ca au fost testate pe animale (in speta, coloranti). Chiar si in ipoteza existentei unei ingerinte in exercitarea drepturilor reclamantului prevazute la art. 9, aceasta era in conformitate cu alin. 2 al aceluia si articol. Pe de o parte, Comisia a admis argumentul guvernului parat, potrivit caruia era necesara mentinerea in penitenciar a unui sistem de prestare a muncii de catre detinuti care sa fie echitabil si liber de favoritism; pe de alta parte, a constatat caracterul moderat al sanctiunii
(W. impotriva

Regatului Unit,
decizia Comisiei);
respingerea cererii reclamantului, considerat periculos si incadrat intr-un regim special de siguranta sporita, pentru a merge la slujba religioasa, de si acesta putea asista din celula la slujba si nu sustinuse niciodata ca i-au fost impiedicate intalnirile cu capelanul penitenciarului
[Indelicato impotriva Italiei
(dec.); a se vedea, de asemenea, Natoli impotriva Italiei, decizia Comisiei];
respingerea cererii reclamantului, care i si executa pedeapsa la domiciliu, pentru ie sire in zilele de duminica in vederea participarii la slujba religioasa, in special pe motiv ca cererea sa a fost exprimata in termeni prea generali si nu a indicat biserica sau locul de rugaciune unde dorea sa mearga
(Suveges impotriva Ungariei,
pct. 153-154);
refuzul administratiei penitenciarului de a-i acorda reclamantului, adept al mi scarii
Hare Krishna,
o sala separata pentru lectura, rugaciune, meditatie si oficierea serviciului religios, precum si ridicarea beti soarelor de tamaie, aceasta din urma fiind motivata de necesitatea de a respecta drepturile codetinutilor
[Kovakovs impotriva Letoniei
(dec.)].

Curtea a respins, de asemenea, plangerile unui reclamant care a fost condamnat pentru mai multe infractiuni foarte grave si a fost internat nevoluntar intr-un spital de psihiatrie. Intrucat reclamantul s-a declarat Martor al lui Iehova, conducerea spitalului i-a oferit posibilitatea de a mentine legatura cu aceasta organizatie religioasa; cu toate acestea, a fost mustrat pentru ca a predicat si a distribuit pliante altor pacienti, precum si salariatilor spitalului. Curtea a constatat ca masura era necesara pentru mentinerea ordinii in cadrul unitatii si pentru protejarea intereselor celorlalti pacienti. In rest, Curtea a concluzionat ca drepturile reclamantului prevazute la art. 9 au fost respectate
[J.L.

impotriva Finlandei
(dec.)].

Ai nevoie de consultanță juridică specializată?

Cu o experiență de peste 15 ani în domeniul juridic, echipa Consultant Avocat Online îți oferă asistență specializată și soluții eficiente, indiferent de complexitatea situației tale. Fie că ai nevoie de consultanță în dreptul muncii, drept commercial, consultanță fiscală sau alte domenii juridice, îți punem la dispoziție expertiza echipei noastre pentru a identifica cea mai bună strategie legală.

Persoane Fizice

„Toți oamenii sunt egali în fața legii, doar un avocat bun poate face diferența.”

Consultă Avocat Online

Persoane Juridice

Soluții juridice eficiente necesare în procesul decizional din cadrul oricărei companii.

Programează consultație

Ne concentrăm pe furnizarea de Servicii și Consultanță Juridică

Avocat drept penal

Avocat drept civil

Avocat dreptul muncii

Dreptul familiei

Contestație amendă

Soluții juridice eficiente necesare în procesul decizional din cadrul oricărei companii.

Avocat insolvență

Consultanță fiscală

Drept comercial

Recuperări creanțe

Proprietate intelectuală

Plângere penală

Ne concentrăm pe furnizarea de Servicii și Consultanță Juridică

Avocat drept penal

Avocat drept civil

Avocat dreptul muncii

Dreptul familiei

Contestație amendă

Soluții juridice eficiente necesare în procesul decizional din cadrul oricărei companii.

Avocat insolvență

Consultanță fiscală

Drept comercial

Recuperări creanțe

Proprietate intelectuală

Plângere penală

Obligatiile statului in calitate de garant al libertatii de religie

Pretinsa lipsa de impartialitate in cazul unui judecator de instructie: art. 6 aplicabil

Obligatii civice normale

Obligatiile statului in calitate de garant al libertatii de religie

Obligatiile statului in calitate de garant al libertatii de religie

1. Forma juridica a organizatiilor religioase in statele contractante

2. Recunoa sterea, inregistrarea si dizolvarea organizatiilor religioase

1. Principiul autonomiei organizatiilor religioase

2. Amestecul statului in conflictele intra- sau interconfesionale

1. Protectia impotriva atacurilor fizice, verbale sau simbolice din partea tertilor

2. Religia la locul de munca, in armata si in instanta

Ai nevoie de consultanță juridică specializată?

Persoane Fizice

Persoane Juridice

Avocat
insolvență

Drept
comercial

Plângere
penală

Avocat
insolvență

Drept
comercial

Plângere
penală