Obligatia persoanei inregistrate ca proprietar al unui vehicul de a furniza informatii in vederea identificarii  soferului in cazul unor banuieli privind incalcarea Codului rutier:
neincalcare

In fapt

– In temeiul art. 172 din Legea din 1988 privind circulatia rutiera, proprietarul inregistrat al unui vehicul poate fi obligat sa comunice informatii despre identitatea  soferului vehiculului sau atunci cand acesta este banuit ca a savar sit o incalcare a regulilor circulatiei rutiere la care se aplica aceasta dispozitie. Necomunicarea acestor informatii constituie infractiune, cu exceptia cazului in care detinatorul reu se ste sa demonstreze ca nu cunoa ste identitatea  soferului  si ca nu se poate informa in privinta acestuia prin eforturi rezonabile. In cadrul unor incidente diferite, vehiculele reclamantilor au fost fotografiate de radar cand au depa sit limita de viteza legala. In consecinta, reclamantilor li s-a cerut sa identifice  soferul  si au fost informati ca, daca nu ofera informatiile respective, risca sanctiuni penale. Primul reclamant a recunoscut ca el a fost  soferul  si a fost condamnat pentru depa sirea limitei de viteza legala, dupa ce a incercat, fara succes, sa obtina excluderea marturiei sale din setul de probe. Acesta a fost obligat la plata unei amenzi  si i s-au aplicat puncte de penalizare. Cel deal doilea reclamant a invocat dreptul sau la tacere  si dreptul de a nu se autoincrimina. Acesta a fost condamnat pentru incalcarea art. 172, aplicandu-i-se o amenda  si un numar de puncte de penalizare.

In drept

– Art. 6 § 1: Curtea nu admite argumentul reclamantilor, conform caruia dreptul la tacere  si dreptul de a nu se autoincrimina sunt drepturi absolute. Pentru a stabili daca s-a adus atingere insu si fondului acestor drepturi, Curtea s-a axat pe examinarea naturii coercitiei  si a gradului de coercitie folosit pentru obtinerea probelor, existenta unor garantii corespunzatoare in cadrul procedurii  si modul in care au fost folosite probele obtinute astfel.

1. Natura coercitiei  si gradul de coercitie
   
   – Coercitia a fost directa desigur, insa orice persoana care detine sau conduce un autovehicul  stie ca se supune unei reglementari care se aplica deoarece este recunoscut faptul ca detinerea  si folosirea autovehiculelor implica riscul de a cauza vatamari grave. Persoanele care aleg sa detina  si sa conduca autovehicule pot fi considerate ca au acceptat anumite responsabilitati  si obligatii, in special obligatia, in cazul unor banuieli privind savar sirea unor incalcari ale codului rutier, de a informa autoritatile despre identitatea persoanei care conducea autovehiculul in momentul savar sirii incalcarii. In fine, ancheta pe care politia era autorizata sa o desfa soare avea un caracter limitat. Astfel, art. 172 se aplica numai in cazul in care  soferul autovehiculului este banuit ca a savar sit o infractiune careia i se aplica aceasta dispozitie  si autorizeaza politia sa solicite informatii exclusiv cu privire la identitatea  soferului.
2. Existenta unor garantii
   
   – Detinatorul unui vehicul nu este vinovat de savar sirea unei infractiuni daca reu se ste sa demonstreze ca nu cunoa ste identitatea  soferului  si ca nici nu se poate informa in aceasta privinta prin eforturi rezonabile. Infractiunea nu se bazeaza astfel pe raspunderea obiectiva, iar riscul unor marturisiri putin fiabile este a sadar neglijabil.
3. Modul in care au fost folosite probele obtinute astfel
   
   – De si declaratiile primului reclamant,
   conform carora acesta se afla la volanul autovehiculului sau, au fost admise ca proba dupa ce acesta a incercat sa- si conteste marturisirea, organele de urmarire penala aveau sarcina sa dovedeasca savar sirea infractiunii dincolo de orice indoiala rezonabila, iar reclamantul putea sa dea declaratii  si sa cheme martori daca dorea a sa ceva. Identitatea  soferului este doar unul dintre elementele constitutive ale contraventiei de depa sire a limitei de viteza  si este exclusa pronuntarea unei condamnari in procedura pe fond doar in baza informatiilor obtinute ca urmare a aplicarii art. 172. Referitor la cel de-al doilea reclamant, procedura privind contraventia de depa sire a vitezei legale nu a avut nicio consecinta, reclamantul refuzand sa comunice informatiile solicitate. In consecinta, nu se pune problema folosirii declaratiilor sale in cadrul unei proceduri penale deoarece refuzul reclamantului de a comunica informatiile solicitate nu a fost folosit ca proba, ci a constituit el insu si o infractiune. Avand in vedere toate circumstantele cauzei, in special natura deosebita a reglementarii in litigiu  si caracterul limitat al informatiilor solicitate in avizul de urmarire in temeiul art. 172, nu s-a adus atingere fondului dreptului reclamantilor la tacere  si dreptului acestora de a nu se autoincrimina.

Concluzie:
neincalcare (cincisprezece voturi la doua).