Legea nr. 10/2001. Daune morale pentru solutionarea cu intarziere a notificarii. Admisibilitatea cererii.

 

Reclamantele se plang de durata nerezonabila a procedurii desfasurata in temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declansata in urma cu 10 ani, prin adresarea notificarii lor Municipiului Constanta, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicata.

In acord cu jurisprudenta C.E.D.O., in materie civila „termenul rezonabil” prevazut de art. 6 al. (1) din Conventie incepe sa curga, de principiu, de la data sesizarii instantelor.

Asa cum a retinut constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului, administratia constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrari a justitiei. Pe cale de consecinta daca refuza sau omite sa execute o obligatie legala sau intarzie executarea unei hotarari judecatoresti garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul in fata instantelor judecatoresti pierd orice ratiune de a fi (Cauza Sandor impotriva Romaniei, pag. 24).

Prin urmare, refuzul unitatii notificate – Municipiul Constanta prin Primarul Municipiului Constanta, de a raspunde reclamantelor in termenul legal de 60 de zile de la data inregistrarii notificarii, constituie in mod cert o fapta prejudiciabila pentru reclamante, ce poate fi luata in calcul ca o componenta a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au vazut nevoite sa astepte un timp nerezonabil pentru solutionarea notificarii (10 ani) si in final sa se adreseze instantei pentru obtinerea dreptului lor asupra bunurilor.

 

Art. 26 din Legea nr. 10/2001

Art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului

 

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Constanta, sub nr. 10998/118/2011, reclamantele M.S.M. si A.A.S. au chemat in judecata pe paratii Municipiul Constanta prin Primar, Primarul Municipiului Constanta si Consiliul Local Constanta, solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta sa dispuna restituirea in natura a imobilului situat in Municipiul Constanta, str. MK, compus din teren in suprafata de 344,71 mp si constructia edificata pe teren, formata din parter si etaj; in subsidiar, daca nu este posibila restituirea in natura obligarea la teren echivalent valoric imobilului in litigiu si, in lipsa unor astfel de bunuri in compensare, obligarea la emiterea dispozitiei privind propunerea de despagubiri; - in cazul obligarii paratilor la emiterea dispozitiei privind propunere de acordare de despagubiri, obligarea acestora ca, in termen de 30 de zile de la emiterea dispozitiei, sa inainteze intreaga documentatie prevazuta la art.16 alin.2 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, privitoare la imobil, catre Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor; - obligarea paratilor la plata sumei de 6.000 Euro, in echivalent lei la data platii, pentru privarea indelungata de bun si tergiversarea unui raspuns la notificare in termen legal; - obligarea paratilor la plata cheltuielilor de judecata.

          In motivarea in fapt a cererii, reclamantele au aratat ca imobilul situat in Constanta, strada MK, format din teren in suprafata de 344,71 mp. si constructie (parter si etaj), a apartinut proprietarului N.G. prin cumparare de la familia K., in baza actului de vanzare cumparare autentificat sub nr.1608 din 12.05.1926 de Tribunalul Constanta - Sectia Notariat.

          Imobilul apare nationalizat prin Decretul 92/1950, individualizat in anexa de Bucuresti la decret, pozitia nr.3032, ca fosta proprietate a lui G.A., iar din adresa nr.7307/24.09.1997 a R.A.E.D.P.P. ar rezulta ca in prezent, adresa imobilului ar fi pe strada MK, colt cu strada P. nr.4

          In ceea ce priveste calitatea procesuala activa, au precizat ca proprietarul G.N. a decedat in 1946, la succesiunea acestuia venind sotia supravietuitoare G.A. si cei doi copii, G.E.A. si G.A.. Nationalizarea s-a facut pe numele lui G.A. (care a decedat in 1973), la succesiunea acestuia venind sotia supravietuitoare G.A., in concurs cu fratele si mama defunctului (G.E.A. si G.A.).

           Pe filiera lui G.A. (decedata la 21.05.1980) succesiunea a revenit fiului sau, G.E.A., conform certificatului de mostenitor nr.962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A. (decedat la 24.11.1998), succesiunea  a revenit  reclamantei M.S.M., ca legatara universala, conform certificatului de mostenitor 235/10.03.1989.

           La succesiunea lui G.A., decedata la 08.04.1990, au venit ca mostenitori S.L.V. si S.A.S., conform certificatului de mostenitor nr.369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V. (decedata la 09.08.995) a venit S.A.S. (certificat de mostenitor suplimentar nr.15/20.03.1997).

           Asadar, cele doua reclamante sunt coproprietare in indiviziune, conform celor expuse si au formulat in baza Legii nr.10/2001 notificarea inregistrata sub nr.1255/07.08.2001 la B.E.J. D.V., solicitand Primariei Municipiului Constanta restituirea imobilului.

           De la momentul depunerii notificarii conform Legii nr.10/2001, nu au primit nici o corespondenta din partea Primariei Constanta, desi in anul 2006 Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor, la sesizarea reclamantei M.S.M., a initiat o corespondenta cu Primaria Municipiului Constanta in vederea aflarii stadiului de solutionare a notificarii si urgentarii solutionarii acesteia, asa cum rezulta din adresa nr.696792/07.09.2006 a ANRP.

           Prin adresa nr.2870/21.04.2011 a R.A.E.D.P.P. Constanta se atesta ca imobilul in litigiu ar fi situat  in strada MK nr.11, fiind liber.

Prin sentinta civila nr. 2204/26.04.2012, Tribunalul Constanta a respins exceptia inadmisibilitatii capatului de cerere privind acordarea daunelor morale si a admis exceptia lipsei calitatii procesual pasive a paratului Consiliul Local Constanta si a respins actiunea reclamantelor ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.

A admis in parte actiunea reclamantelor si a obligat paratii Municipiul Constanta si  Primarul Municipiului Constanta sa restituie in natura reclamantelor imobilul situat in Constanta, str. P. nr. 4 (fosta MK nr. 11 colt cu str. P. nr. 4) compus din teren in suprafata totala de 344,7 mp si constructie P+1+M, identificata prin expertiza topografica realizata de inginer M.A.S., mai putin spatiul de la mansarda compus din 2 camere cu suprafata construita de 74,36 mp ce a facut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. 26886/16.09.2006 incheiat in baza Legii nr. 112/1995 intre Consiliul Local Constanta, in calitate de vanzator si V.V. si V.M., in calitate de cumparatori si terenul indiviz de 74,36 mp aferent acestui spatiu.

Au fost obligati paratii sa emita in favoarea reclamantelor dispozitie care sa cuprinda oferta de masuri reparatorii prin echivalent sub forma compensarii cu bunuri imobile echivalente valoric disponibile la data executarii, in patrimoniul municipiului, pentru partea de constructie si terenul aferent ce nu au putut fi restituite in natura, iar in cazul in care compensarea nu este posibila sau nu e acceptata de reclamante sa le propuna acordarea de despagubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

S-a respins ca nefondat capatul de cerere privind daunele morale. In baza art. 274 Cod procedura civila au fost obligati paratii municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta la 4.060 lei cheltuieli de judecata (onorariu expertiza si onorariu avocat) catre reclamante.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut in esenta ca imobilul in litigiu, notificat de reclamante in temeiul Legii nr. 10/2001, a fost proprietatea numitului G.N., decedat in anul 1946, mostenirea acestuia fiind deferita sotiei supravietuitoare G.A. si celor doi copii G.E.A. si G.A.

Nationalizarea imobilului s-a facut in temeiul Decretului nr. 92/1950, in actul de nationalizare fiind mentionat numai G.A., desi la momentul nationalizarii bunul se afla in coproprietatea mostenitorilor legali ai defunctului G.N. S-a concluzionat ca preluarea imobilului a fost abuziva, iar in lipsa unui raspuns la notificarea reclamantelor in termenul legal, in virtutea plenitudinii de competenta a instantei in materia Legii nr. 10/2001, Tribunalul Constanta este competent sa solutioneze notificarea reclamantelor pe fond.

Prima instanta a retinut ca reclamantele si-au justificat calitatea de persoane indreptatite sa beneficieze de masuri reparatorii pentru acest imobil conform Legii nr. 10/2001, in calitate de succesoare ale fostilor proprietari, conform certificatului de mostenitor nr. 235/10.03.1989, testament autentificat sub nr. 15167/24.12.1983 de Notariatul de Stat al Sectorului II Bucuresti, certificat de mostenitor nr. 962/06.08.1980, certificat de mostenitor nr. 882/26.06.1974, certificat de mostenitor nr. 261/19.02.1974 pentru suplimentarea certificatului de mostenitor nr. 425/1967, certificat de mostenitor nr. 369/22.02.1995, certificat de mostenitor suplimentar nr. 15/20.03.1997.

Retinand ca numai un apartament situat la mansarda cladirii a fost vandut fostilor chiriasi conform Legii nr. 112/1995, iar restul imobilului este liber, conform expertizei topografice efectuata in cauza, prima instanta, acordand prevalenta principiului repararii in natura a prejudiciului, a dispus restituirea in natura catre reclamante a imobilului din Constanta, str. P. nr. 4, cu exceptia locuintei vandute si a terenului indiviz aferent acesteia, in suprafata de 74,36 mp.

In ceea ce priveste cererea de acordare a daunelor morale, Tribunalul Constanta a retinut ca, desi de principiu nu se poate retine ca aceasta pretentie este inadmisibila, totusi ea nu poate fi retinuta ca fondata, in conditiile in care in lipsa unui raspuns la notificarea formulata in temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au avut deschisa calea unei actiuni in justitie pentru cenzurarea refuzului nejustificat al paratilor de a raspunde notificarii, dar reclamantii au uzat de aceasta actiune cu intarziere, dupa 10 ani de la data notificarii.

Impotriva acestei sentinte, in termen legal, au declarat apel reclamantele M.S.M. si M.A.S., dar si paratii Primarul Municipiului Constanta si Municipiul Constanta prin Primar.

I.
 Reclamantele au criticat legalitatea hotararii Tribunalului Constanta, conform art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, exclusiv sub aspectul gresitei solutionari a cererii de acordare a daunelor morale pentru solutionarea cu intarziere a notificarii formulata in temeiul Legii nr. 10/2001.

Sustin recurentele reclamante ca desi prima instanta a retinut ca o asemenea cerere nu este inadmisibila, totusi a respins-o ca nefondata, contrar jurisprudentei C.E.D.O. in materie.

Astfel in aplicarea art. 6 din C.E.D.O. instanta de contencios european a statuat ca „termenul rezonabil” poate cuprinde si durata unor proceduri administrative preliminare atunci cand, posibilitatea sesizarii unei jurisdictii este conditionata de normele de drept intern, in mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri.

Daunele pretinse de reclamante deriva din perioada „administrativa” a procedurii Legii nr. 10/2001, iar fapta culpabila, cauzatoare de prejudicii – incalcarea de catre autoritatile administratiei locale a dispozitiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, rezulta cu prisosinta din intregul material probator administrat in cauza, reclamantele asteptand timp de 10 ani raspunsul la notificarea adresata Municipiului Constanta.

II. La randul lor, paratii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta au criticat legalitatea hotararii Tribunalului Constanta conform art. 304 pct. 9 Cod procedura civila sub urmatoarele aspecte:

1.  
Instanta a facut o gresita aplicarea in speta a dispozitiilor art. 274 Cod procedura civila, obligand paratii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta la plata cheltuielilor de judecata, in totalitate, catre reclamante. Cererea reclamantelor a fost admisa numai in parte, situatie in care reclamantele erau indreptatite sa obtina numai o parte a cheltuielilor de judecata.

2.  
Reclamantele nu sunt indreptatite sa solicite restituirea in natura a imobilului nationalizat conform Decretului nr. 92/1950, intrucat nu au facut dovada calitatii lor de mostenitoare ale fostului proprietar, G.A. Nationalizarea bunului s-a facut doar pe numele lui G.A., unul din fii defunctului G.N., primul proprietar al imobilului, situatie in care nu se poate retine ca ceilalti doi coproprietari ai imobilului – G.A. si G.E.A. au fost deposedati abuziv de imobil, cotele lor succesorale ramanand in proprietatea statului.

In concluzie, se pretinde ca reclamantele erau indreptatite, in temeiul Legii nr. 10/2001, sa obtina numai cota parte din imobil preluata de stat in temeiul Decretului nr. 92/1950 de la G.A., singurul proprietar in raport cu care s-a facut dovada preluarii abuzive.

I. Curtea, analizand legalitatea hotararii Tribunalului Constanta in raport cu criticile recurentelor reclamante constata ca recursul

este fondat pentru urmatoarele considerente:

Pornind de la ratiunea adoptarii Legii nr. 10/2001 privind situatia juridica a unor imobil preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimata in caracterul profund reparatoriu este de precizat ca prin acest act normativ legiuitorul a urmarit sa inlature prejudiciile suferite de fostii proprietari pentru abuzurile savarsite de catre stat.

Reglementand modalitatea de exercitare a dreptului la masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit doua etape ale procedurii de restituire si anume; una necontencioasa – declansata prin notificarea adresata unitatii detinatoare, conform art. 25 din Lege si alta contencioasa – declansata prin actiunea in justitie in temeiul art. 26 din aceeasi lege.

Urmand procedura reglementata in mod expres prin legea speciala, reclamantele au notificat, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea detinatoare - Municipiul Constanta, solicitand ca reprezentantul legal al acesteia, - Primarul Municipiului Constanta, prin dispozitie motivata sa restituie in natura imobilul din Constanta, str. P. nr. 4, compus din teren si constructie si in subsidiar, daca restituirea in natura nu mai era posibila sa acorde persoanelor indreptatite masuri reparatorii in echivalent reglementate de lege.

Art. 25 din lege prevede ca „In termen de 60 de zile de la data inregistrarii notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea detinatoare
este obligata
sa se pronunte, prin decizie, sau dupa caz, prin dispozitie motivata, asupra cererii de restituire in natura”.

In speta, se constata ca, desi reclamantele au declansat procedura administrativa cu respectarea dispozitiilor Legii nr.10/2001, unitatea detinatoare notificata – paratul Municipiul Constanta - nu a raspuns acestei notificari intr-un termen rezonabil, fapt ce a determinat reclamantele sa il actioneze in justitie si sa obtina recunoasterea drepturilor lor legale dupa 10 ani de la declansarea procedurii.

In conditiile societatii moderne, infaptuirea justitiei este una dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public infiintat in acest scop. Raspunderea pentru indeplinirea idealului de justitie - justitie realizata in numele legii, eficienta, impartiala si egala pentru toti - revine in primul rand Statului, in calitate de garant al legalitatii activitatii judiciare, pentru organizarea acestei activitati, dar si pentru numirea si indrumarea judecatorilor si procurorilor, cei care prin munca lor realizeaza actul de justitie.

Conform Conventiei Europene a Drepturilor Omului, protectia cetateanului in fata ilegalitatilor, arbitrarului si abuzului autoritatilor este sintetic exprimata in sintagma "dreptul la un proces echitabil", exprimand ansamblul garantiilor procedurale care permit punerea in valoare a drepturilor protejate prin Conventie.

Potrivit art. 6 din C.E.D.O. - orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala care va hotara fie asupra (...) incalcarii dreptului si obligatiilor cu caracter civil", fie asupra "temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptata impotriva sa". incalcarea unuia dintre aceste drepturi de catre autoritatile statale confera titularului acestora un "(...) drept de recurs efectiv in fata instantelor nationale", conform prevederilor art. 13 din Conventie.

Potrivit art. 20 din Constitutia Romaniei, Conventia face parte din dreptul nostru intern, are o aplicabilitate directa si trebuie respectata cu prioritate, in cazul in care impune un standard mai ridicat de protectie a drepturilor omului.

Art. 13 din Conventie da expresia directa a principiului subsidiaritatii, consacrat de art. 1 din Conventie, potrivit caruia protectia drepturilor omului este in primul rand, responsabilitatea sistemului juridic national.

De asemenea, art. 13 impune statelor sa prevada o cale de atac interna pentru a face fata substantei unei "plangeri" discutabile, conform Conventiei, si sa acorde reparatii corespunzatoare, sub forma de compensatii, accelerare si/sau alte forme de despagubiri, pentru orice incalcare constatata.

Tinand cont de Recomandarile Comitetului de Ministri, Rec.6 (2004) privind imbunatatirile cailor de atac interne si Rec. 3 (2010) privind caile de atac eficiente pentru durata excesiva a procedurilor, C.E.D.O. a reamintit ca toate constatarile sale referitoare la incalcari impun o obligatie legala autoritatilor de stat competente sa adopte fara intarziere masuri generale de prevenire a incalcarilor similare si ca necesitatea unor astfel de masuri, inclusiv furnizarea unor cai de atac interne eficiente este cu atat mai urgenta in cazul incalcarilor repetate ce pun in lumina probleme structurale (cauza Kudla contra Poloniei, hot.din 26.10.2000).

Reclamantele se plang de durata nerezonabila a procedurii desfasurata in temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declansata in urma cu 10 ani, prin adresarea notificarii lor Municipiului Constanta, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicata.

In acord cu jurisprudenta C.E.D.O., instanta de recurs retine ca in materie civila „termenul rezonabil” prevazut de art. 6 al. (1) din Conventie incepe sa curga de principiu, de la data sesizarii instantelor.

In cazul in care sesizarea instantelor este impiedicata pana la epuizarea unor proceduri prealabile-cum e cazul in speta, comunicarea notificarii si a solutionarii acesteia printr-o deciziei emisa de unitatea detinatoare - termenul va incepe sa curga de la data declansarii acestor proceduri prealabile sesizarii instantei (Cauza Vallee, hotararea din 26 aprilie 1994, seria A, nr. 289, pag. 17, in jurisprudenta C.E.D.O. – studii si comentarii Institutul National al Magistraturii 2005, pag. 147).

Curtea nu poate impartasi opina instantei de fond care, desi nu exclude culpa autoritatilor administratiei locale, in calitate de persoane juridice implicate in procedura Legii nr. 10/2001 declansata de reclamante, retine ca reclamantele au avut la dispozitie o actiune directa in justitiei pentru solutionarea pe fond a notificarii lor, iar imprejurarea ca reclamantele au promovat aceasta actiune dupa 10 ani le este exclusiv imputabila acestora.

Pasivitatea reclamantelor nu exonereaza de raspundere pe paratii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta, singurele autoritati in sarcina carora legiuitorul a prevazut obligatia de a raspunde notificarii reclamantelor, in temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001. Asa cum a retinut constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului, administratia constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrari a justitiei. Pe cale de consecinta daca refuza sau omite sa execute o obligatie legala sau intarzie executarea unei hotarari judecatoresti garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul in fata instantelor judecatoresti pierd orice ratiune de a fi (Cauza Sandor impotriva Romaniei, pag. 24).

Nu poate fi retinut considerentul instantei de fond conform caruia reclamantele ar fi trebuit sa recurga la actiunea in justitie dupa ce au constatat ca paratii refuza sa le solutioneze notificarea in termenul  defipt de lege, Curtea Europeana statuand ca nu este oportun sa-i ceri unei persoane sa faca demersuri al caror rezultat nu ar fi decat unul repetitiv si anume ca instanta sa dispuna inca o data autoritatilor administrative competente sa isi execute obligatia legala; acest comportament ar fi prea oneros si nu ar corespunde cerintelor art. 35 al. (1) din Conventie (Cauza Sabin Popescu impotriva Romaniei, pag. 59).

De altfel, demersurile in justitie ale reclamantelor in perioada 2001-2007 sunt puse sub semnul incertitudinii, cat timp jurisprudenta in materie, in lipsa unui text legal care sa sanctioneze pasivitatea unitatii notificate – a fost neunitara, unele instante apreciind ca un astfel de demers este prematur, pana la emiterea unei dispozitii/decizii administrative, fapt ce a determinat interventia instantei supreme, care intr-un recurs in interesul legii, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a transat aceasta problema de drept.

Prin decizia mai sus-invocata, Inalta Curte de Casatie si Justitie a stabilit ca, in aplicarea dispozitiilor art. 26 al. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata
, instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond nu numai contestatia
formulata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv,
ci si notificarea persoanei indreptatite in cazul refuzului nejustificat al entitatilor detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate
.

Prin urmare, refuzul unitatii notificate – Municipiul Constanta prin Primarul Municipiului Constanta de a raspunde reclamantelor in termenul legal de 60 de zile de la data inregistrarii notificarii, constituie in mod cert o fapta prejudiciabila pentru reclamante, ce poate fi luata in calcul ca o componenta a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au vazut nevoite sa astepte un timp nerezonabil pentru solutionarea notificarii (10 ani) si in final sa se adreseze instantei pentru obtinerea dreptului lor asupra bunurilor.

In raport de aceste considerente statuand in echitate, si avand in vedere faptul ca prin hotararea judecatoreasca s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului notificat, prin restituirea in natura, in parte a acestuia, reclamantele fiind plasate intr-o situatie echivalenta celei in care s-ar fi aflat daca dispozitiile art. 1 din protocolul  nr. 1 la Conventie nu ar fi fost incalcate, Curtea va admite recursul reclamantelor, dispunand obligarea paratilor la plata sumei de 2.000 Euro, in echivalent in lei la data platii, cu titlu de daune morale. Solutia este in acord cu jurisprudenta acestei instante (decizia civila nr. 292 din 8 decembrie 2008, a Curtii de Apel Constanta, irevocabila prin decizia civila nr. 6421 din 23 septembrie 2011 a Inaltei Curti de Casatiei si Justitie.

II
 
Analizand legalitatea hotararii Tribunalului Constanta in raport de criticile recurentilor parati, Curtea constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

1.
 Critica ce vizeaza gresita obligare a paratilor la plata cheltuielilor de judecata se retine a fi vadit nefondata.

Conform dispozitiilor art. 274 Cod procedura civila, „partea care cade in pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuieli de judecata”. Art. 276 Cod procedura civila prevede ca atunci cand pretentiile fiecarei parti au fost incuviintate numai in parte, instanta va aprecia in ce masura fiecare dintre ele poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata, putand face compensarea lor.

La baza acordarii cheltuielilor de judecata, inclusiv a onorariului de avocat, se afla principiul raspunderii civile delictuale in conformitate cu care reparatiunea trebuie sa fie integrala.

In speta, se constata ca pretentiile reclamantelor in raport cu paratii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta au fost admise integral, situatie in care in conformitate cu art. 274 Cod procedura civila prima instanta, in mod judicios a obligat acesti parati la plata cheltuielilor de judecata efectuate de reclamante in litigiu, reprezentand onorariul de avocat si onorariul de expertiza.

Se constata ca actiunea reclamantelor a fost respinsa pentru lipsa calitatii procesuale pasive numai in raport cu paratul Consiliul Local Constanta, singura parata care nu a cazut in pretentii si care, la cerere, putea sa obtina cheltuieli de judecata dar aceasta nu a facut o asemenea solicitare si nici nu a exercitat calea de atac a recursului in referire la cheltuielile de judecata.

Criticile paratilor referitoare la lipsa calitatii reclamantelor de persoane indreptatite sa beneficieze de masuri reparatorii pentru intregul imobil ce a facut obiectul notificarii, situat in Constanta, str. Plevnei nr. 4, se retin a fi nefondate.

Conform dispozitiilor art. 1 lit. „e” din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de punere in aplicare a Legii nr.10/2001, sarcina probei proprietatii, a detinerii legale a acesteia la momentul deposedarii abuzive si a calitatii de persoana indreptatita la restituire revine persoanei care pretinde dreptul in conformitate cu prevederile art.3 alin.(19), lit.”a” si ale art.23 din lege.

In cazul in care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formala a preluarii de catre stat, iar imobilul se regaseste in patrimoniul statului dupa data invocata ca fiind data preluarii bunului, solutionarea notificarii se va face in functie de acest element – faptul ca imobilul se regaseste in patrimoniul statului constituie o prezumtie relativa de preluare abuziva.

In ceea ce priveste circumscrierea actelor invocate de persoana indreptatita in notiunea de acte doveditoare in sensul Legii nr.10/2001(art.23) retinem ca tocmai din cauza modului abuziv in care statul comunist a trecut in proprietatea sa prin diferite „nelegalitati” in perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 anumite imobile, legiuitorul prin Legea nr.10/2001 si normele metodologice de aplicare a instituit un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru probarea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, largind sfera „actelor doveditoare” ce pot constitui temei pentru recunoasterea dreptului de proprietate, asumand astfel sarcina probei persoanei deposedate in mod abuziv si mostenitorilor acestora.  

Aceasta largire a cadrului probator se intemeiaza pe considerente de echitate, deoarece ar fi profund inechitabil ca in urma unei deposedari brutale de foarte multe ori facuta in fapt, fara un temei legal – cum e si cazul in speta, fostul proprietar sa fie obligat sa exhibe titlul de proprietate, iar statul sau unitatea administrativ-teritoriala sa se bucure de prezumtia de proprietate rezultata din faptul posesiei sau chiar sa isi intemeieze dreptul de proprietate pe existenta unui „titlu” de proprietate.

In acest sens, art. 23.1 din H.G. nr.250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prevad ca prin acte doveditoare se intelege orice acte juridice translative de proprietate, care atesta detinerea proprietatii de catre o persoana fizica sau juridica (act de vanzare-cumparare, tranzactie, donatie,extras de carte funciara); orice acte care atesta de detinerea proprietatii de catre persoana indreptatita sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluarii abuzive (extras de Carte funciara, istoric de rol fiscal, proces-verbal intocmit cu ocazia preluarii), orice act emanand de la o autoritate din perioada respectiva care atesta direct sau indirect faptul ca bunul respectiv apartinea persoanei respective pentru mediul rural-extras de pe registrul agricol.

In speta, se retine, din coroborarea probelor administrate, ca reclamantele au calitatea de persoane indreptatite in temeiul art.4 alin.(2) din Legea nr.10/2001 sa beneficieze de masuri reparatorii reglementate de acest act normativ pentru imobilul situat in Constanta, strada P. nr. 4.

Imobilul din Constanta, str. P. nr. 4 (fosta strada MK nr. 11) format din teren in suprafata de 344,71 mp si constructie a fost dobandita prin actul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1608/12.05.1926 de Tribunalul Constanta Sectia Notariat de numitul N.G. de la vanzatorii N.K., K.K., V.K. si N.M.

Dupa decesul cumparatorului G.N., decedat in anul 1946, mostenirea sa a fost deferita sotiei supravietuitoare G.A. si celor doi fii, G.E.A. si G.A.

Imobilul apare nationalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele unui singur fiu, - G.A. in conditiile in care nu s-a facut dovada renuntarii celorlalte persoane cu vocatie la mostenire la succesiunea autorului comun, iar reclamantele nu si-au contestat reciproc calitatea de mostenitoare ale fostilor coproprietari.

Nu poate fi retinuta sustinerea recurentilor parati conform careia prin Decretul nr. 92/1950 statul a preluat numai cota de proprietate ce a apartinut lui G.A., singurul mostenitor al defunctului G.N. mentionat in lista anexa la actul de nationalizare cat timp, la data aparitiei Legii nr. 10/2001, intregul imobil se afla in patrimoniul statului care a si incheiat acte de administrare si respectiv de dispozitie cu privire la bun, respectiv a inchiriat si a vandut unitatile locative din acest imobil.

Detinerea intregului imobil de catre stat, in conditiile in care numai unul dintre coproprietari a fost mentionat in actul de nationalizare, constituie o prezumtie relativa a preluarii abuzive a imobilului, prezumtie ce nu a fost inlaturata de catre parati.

In ceea ce priveste calitatea reclamantelor de persoane indreptatite la restituirea imobilului, Curtea constata ca Tribunalul Constanta a retinut in mod judicios ca reclamantele sunt succesoarele defunctului G.A., G.A. si G.E.A.

Astfel, la succesiunea defunctului G.A., decedat la data de 16 noiembrie 1973 au venit sotia supravietuitoare G.A., in concurs cu ascendenta privilegiata mama defunctului, G.A.G.A.B. si fratele defunctului G.E.A., conform certificatului de mostenitor nu. 882/26.06.1974 emis de Notariatul de Stat - Sector II Bucuresti.

Pe filiera G.A.G., decedata la 21 mai 1980, mostenirea a revenit fiului sau G.E.A., conform certificatului de mostenitor nr. 962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A., decedat la 24 noiembrie 1998, succesiunea a revenit reclamantei M.S.M., ca legatara universala, conform certificatului de mostenitor nr. 235/10.03.1989.

La succesiunea lui G.A. - sotia supravietuitoare a lui G.A., decedata la 8 aprilie 1991 au venit ca mostenitori S.L.V. si S.A.S., conform certificatului de mostenitor nr. 369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V., decedata la 9 august 1995, a venit reclamantul S.A.S., conform certificatului de mostenitor nr. 15/20.03.1997.

Prin urmare, cele doua reclamante si-au recunoscut reciproc calitatea de succesoare ale fostilor proprietari ai imobilului nationalizat in temeiul Decretului Lege nr. 92/1950, calitate in care au si formulat notificarea nr. 1255 din 7 august 2001 pentru restituirea intregului imobil.

Aplicarea gresita a Decretului de nationalizare nr. 92/1950, in sensul mentionarii in act numai a unuia dintre coproprietarii bunului preluat abuziv de stat, nu poate fi invocata in prezenta cauza pentru inlaturarea de la beneficiul Legii nr. 10/2001a unei parti din imobil, si respectiv a succesorilor coproprietarilor G.A. si G.E.A., stiut fiind faptul ca nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a beneficia de protectia legii.

De altfel, in raport de dispozitiile art. 4 si ale art. 24 din Legea nr. 10/2001 aceste sustineri sunt lipsite si de interes legitim in conditiile in care imobilul a fost preluat de stat, integral in anul 1950, reclamantele nu si-au contestat calitatea de succesoare ale fostilor proprietari, si impreuna au inteles sa formuleze notificarea in temeiul Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 10/2001 instituie prezumtia relativa ca persoana mentionata in actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus masura preluarii abuzive – in speta Decretul Lege nr. 92/1950 se prezuma a fi proprietatea bunului nationalizat.

Astfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede ca, „In absenta unor probe contrare, existenta si dupa caz, intinderea dreptului de proprietate se prezuma a fi cea recunoscuta in actul normativ de autoritate prin care s-a dispus masura preluarii abuzive sau s-a pus in executare masura preluarii abuzive.

(2) In aplicarea prevederilor alin. (1) si in absenta unor probe contrare, persoana individualizata in actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus in executare masura preluarii abuzive este presupusa ca detine imobilul sub nume de proprietar”.

Prin urmare, chiar acceptand la nivel teoretic  sustinerea recurentilor ca unicul proprietar al bunului notificat a fost persoana mentionata in Decretul nr. 92/1950, respectiv G.A.,
intregul imobil
este supus restituirii catre mostenitorii acestuia, reclamantele din cauza, care asa cum am aratat, l-au mostenit pe defunctul G.A., decedat in 1973 pe filiera sotiei supravietuitoare G.A., a mamei defunctului G.A. si respectiv a fratelui defunctului G.A.E. conform certificatului de mostenitor nr. 882/1974.

Pentru considerentele expuse, in baza art. 312 Cod procedura civila se va respinge recursul paratilor ca nefondat.

Decizia civila nr. 532/C/27.06.2012

Dosar nr. 10998/118/2011

Judecator redactor Mihaela Popoaca