FELICIA MIHAIES IMPOTRIVA ROMANIEI si ADRIAN GAVRIL SENTES IMPOTRIVA ROMANIEI

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita la 6 decembrie 2011 intr-o camera compusa din Josep Casadevall,
presedinte,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi,
judecatori,
si Marialena Tsirli,
grefier adjunct de sectie,

Avand in vedere cererea mentionata anterior, introdusa la 8 iulie 2011,

Avand in vedere decizia Presedintelui camerei de a-l desemna pe Mihai Poalelungi in calitate de judecator
ad hoc
(art. 26 § 4 din conventie si art. 29 § 1 din Regulamentul Curtii, in urma recuzarii lui Corneliu Birsan, judecator ales sa reprezinte Romania (art. 28 din Regulamentul Curtii),

Dupa ce a deliberat in acest sens, pronunta urmatoarea decizie:

In fapt

1. Reclamantii, Felicia Mihaies si Adrian Gavril Sentes, sunt cetateni romani, nascuti in 1965 si, respectiv, 1952 si locuiesc in Chisineu Cris.

A. Circumstantele spetei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanti, pot fi rezumate dupa cum urmeaza.
3. Reclamantii sunt angajati ai primariei Chisineu Cris.
4. Prin decizia din 21 iunie 2010, salariul reclamantilor a fost redus cu 25% pentru o perioada de sase luni, si anume din 3 iulie pana la 31 decembrie 2010, in temeiul Legii nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar.
5. Conform reclamantilor, aceasta masura de reducere a salariilor acestora le-a cauzat un prejudiciu total de 757 RON in ceea ce o priveste pe prima reclamanta si 3346 RON in ceea ce il priveste pe al doilea reclamant.
6. Invocand art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie, reclamantii au contestat aceasta masura in fata instantelor nationale.

Actiunile lor au fost respinse prin hotararile definitive din 12 aprilie 2011 ale Curtii de Apel Timisoara. Curtea de apel a confirmat hotararile pronuntate la 7 si 8 februarie 2011 de catre Tribunalul Arad si a considerat ca este de competenta statului, in cadrul marjei sale de apreciere privind reglementarea politicii sociale, sa stabileasca salariile angajatilor sai. Astfel, reducerea salariilor angajatilor din sectorul public era prevazuta de lege ca o masura cu caracter temporar, pentru o perioada de sase luni,

si urmarea un scop de utilitate publica, si anume mentinerea echilibrului bugetar al statului confruntat cu o situatie de criza economica de amploare mondiala. In plus, instantele au precizat ca aceasta reducere era aplicabila tuturor angajatilor din sectorul public, fara discriminare.

B. Dreptul si practica interne relevante

7. Reducerea cu 25% a salariilor reclamantilor a fost decisa in temeiul art. 1 din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010. Acest articol prevedea, de asemenea, ca, in situatia in care, dupa aplicarea reducerii in cauza, salariul unui angajat din sectorul public avea o valoare mai mica decat valoarea salariului minim garantat, suma care trebuia sa fie acordata era de 600 RON.
8. Articolul 16 din lege prevedea ca prevederile art. 1 se aplica pana la 31 decembrie 2010.
9. Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice prevede o crestere cu 15% a veniturilor in raport cu suma platita pentru luna octombrie 2010 (art. 1).

Capete de cerere

10. Invocand art. 1 din Protocolul nr. 1 la conventie, reclamantii se plang, in ceea ce priveste reducerea salariilor lor, de o ingerinta disproportionata in dreptul lor la respectarea bunurilor.

In drept

11. Curtea constata ca cererile inregistrate cu nr. 44232/11 si 44605/11 sunt similare in ceea ce priveste capetele de cerere invocate si problemele de fond pe care acestea le ridica. In consecinta, considera adecvat sa le conexeze, in temeiul art. 42 § 1 din regulament.
12. Reclamantii pretind incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

13. Curtea aminteste ca, in conventie, nu se confera dreptul de a primi in continuare un salariu intr-un anumit cuantum [a se vedea
    Vilho Eskelinen si altii impotriva Finlandei
    (MC), nr. 63235/00, pct. 94, CEDO 2007-II,

impotriva Islandei,
nr. 60669/00, pct. 39, CEDO 2004-IX]. Nu este suficient ca un reclamant sa se bazeze pe existenta unei „contestatii reale” sau a unei „plangeri credibile”. O creanta poate fi considerata drept o „valoare patrimoniala” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci cand are un temei suficient in dreptul intern, de exemplu in cazul in care este confirmata de o jurisprudenta consacrata a instantelor
Kopecky impotriva Slovaciei
(MC), nr. 44912/98, pct. 45-52, CEDO 2004-IX].

14. De asemenea, Curtea aminteste ca este de competenta statului sa stabileasca in mod discretionar remuneratiile provenite de la bugetul statului pe care vrea sa le plateasca angajatilor sai. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneratii, prin intermediul unor modificari legislative
    (Ketchko impotriva Ucrainei,
    nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005).

Dimpotriva, in cazul in care o dispozitie legislativa prevede plata unei anumite remuneratii si sunt indeplinite conditiile prevazute pentru primirea acesteia, atunci autoritatile nu pot refuza sa se conformeze dispozitiei legislative in cauza in perioada in care aceasta ramane in vigoare. In mod similar, un reclamant poate invoca o ingerinta in dreptul sau la respectarea bunurilor, in ceea ce priveste salariile, in cazul in care o hotarare judecatoreasca definitiva a recunoscut o creanta de acest tip in avantajul sau
(Muresanu impotriva Romaniei,
nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010).

15. Or, situatia este diferita in speta. In temeiul Legii nr. 118/2010, s-a hotarat reducerea cu 25% a salariilor angajatilor din sectorul public, asemenea reclamantilor. De altfel, nicio hotarare judecatoreasca definitiva nu a recunoscut reclamantilor dreptul la plata unui salariu mai mare decat cel stabilit prin Legea nr. 118/2010, pentru perioada iunie - decembrie 2010.

In cadrul considerentelor precedente, reclamantii pot sustine cu greu ca posedau un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

16. Or, chiar in ipoteza in care Curtea concluziona ca reclamantii sunt titularii unui bun care poate fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 si ca masura in litigiu constituie o ingerinta in acest drept a se vedea,
    mutatis mutandis, Hasani impotriva Croatiei,
    20844/09, (dec.) 30 septembrie 2010], cererile acestora ar fi trebuit sa fie declarate inadmisibile pentru urmatoarele motive.
17. Curtea constata, in primul rand, ca ingerinta era prevazuta de lege, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, si ca aceasta urmarea un scop de utilitate publica, si anume mentinerea echilibrului bugetar intre cheltuielile si veniturile publice ale statului care se confrunta cu o situatie de criza economica.

In aceasta privinta, Curtea aminteste ca, datorita unei cunoasteri directe a propriei societati si a necesitatilor acesteia, autoritatile nationale se afla, in principiu, intr-o pozitie mai adecvata decat instanta internationala pentru a stabili ce anume este „de utilitate publica”. In consecinta, in cadrul mecanismului de protectie creat de conventie, este de competenta acestora sa se pronunte primele cu privire la existenta unei probleme de interes general. Prin urmare, beneficiaza, in aceasta privinta, de o anumita marja de apreciere, ca si in alte domenii asupra carora functioneaza garantiile conventiei. In plus, notiunea de „utilitate publica” este o notiune ampla in sine. In special, decizia de a adopta legi care se refera la echilibrul intre cheltuielile si veniturile bugetare ale statului implica, in mod normal, examinarea unor chestiuni politice, economice si sociale. Considerand normal ca legiuitorul sa dispuna de o mare libertate in