Excepţia lipsei de interes si rămânerii fără obiect a cererii în cazul în care nu mai există raporturi de muncă între părţi. Daune morale; faptă ilicită stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărâre judecătorească

 

Cuprins pe materii: Litigii de muncă

Indice alfabetic: Excepţia lipsei de interes şi rămânerii fără obiect a cererii în cazul în care nu mai există raporturi de muncă între părţi. Daune morale; faptă ilicită stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărâre judecătorească

Temei de drept: art. 32 - 33 C.proc.civ., art. 451-454 C.proc.civ., art. 253 alin. (1) din Codul muncii

Potrivit art. 248 alin. 2 C.proc.civ., în cazul în care s-au invocat mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care

acestea le produc. Interesul, aşa cum prevede art. 32 C.proc.civ., este o condiţie de formulare şi susţinere a acţiunii civile. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii. Pe de altă parte, obiectul unei cereri reprezintă pretenţia concretă dedusă judecăţii. Drept condiţii de validitate, obiectul trebuie să fie licit, posibil şi determinat sau determinabil. In cauză, întrucât pe parcursul procesului reclamantul şi-a pierdut calitatea de salariat
(
ca urmare a încetării de drept a contractului său de muncă
)
, demersul procesual, iniţial justificat, a rămas fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar soluţia ce se impunea era aceea a respingerii acţiunii ca lipsită de interes, constatându-se că reclamantul nu mai are un interes actual să solicite ,,obligarea angajatorului să ia măsurile pentru respectarea demnităţii în muncă prin încetarea hărţuirii morale şi a comportamentului discriminatoriu, pentru ca să îşi poată desfăşura activitatea didactică în condiţii legale ”.

In ceea ce priveşte daunele morale, solicitate pentru „ executarea cu întârziere sau defectuoasă a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti", prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul având ca obiect contestaţia la executare instanţele au reţinut cu putere de lucru judecat că modul în care angajatorul a dispus reintegrarea reclamantului nu echivalează cu o reintegrare efectivă, iar puterea de lucru judecat, ca mijloc probatoriu, presupune că hotărârile beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazise de o altă hotărâre (obligativitate). In Cauza Stefănescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea deciziei pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. Prin urmare, prin executarea atât cu întârziere, cât şi necorespunzătoare a dispoziţiei de reintegrare, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat prin simpla constatare a încălcării drepturilor sale, consacrate şi de art. 6 alin. 1 din Convenţie, fiind justificată acordarea de daune morale.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.

291/02.05.2018

Prin sentinţa civilă nr. 1176/12.06.2017, Tribunalul Iaşi a dispus:

A respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul X. în contradictoriu cu pârâta Universitatea.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.000 lei, reprezentând daune

morale.

A respins, ca rămasă fără obiect, cererea privind obligarea angajatorului să ia masuri pentru respectarea demnităţii în muncă.

A respins cererea privind obligarea pârâtei sa asigure publicarea într-un ziar local şi unul de circulaţie centrală a hotărârii.

A luat act că reclamantul va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel,
instanţa de fond a reţinut următoarele
:

Potrivit disp. art. 35 din Codul de procedura civilă, cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul X. a solicitat să se dispună obligarea angajatorului Universitatea să ia măsurile pentru respectarea demnităţii în muncă prin încetarea hărţuirii morale şi a comportamentului discriminatoriu, pentru ca să îşi poată desfăşura activitatea didactică în condiţii legale.

Prin urmare, prin cererea formulată, reclamantul nu a solicitat ca instanţa să constate o stare de fapt, tribunalul concluzionând că excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată.

Pe
fondul cauzei,
instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 2225/2014 a Tribunalului Iaşi, pronunţată în dosarul nr. XX94/99/2013, a fost admisă în parte contestaţia formulată de contestatorul X., a fost anulată decizia nr. 6561/03.04.2013 emisă de intimata Universitatea, dispunându-se înlocuirea sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă încheiat de părţi cu sancţiunea reducerii salariului de bază cu 10% pe trei luni şi reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior desfacerii contractului de muncă.

S-a reţinut în hotărârea judecătorească menţionată că „sancţiunea finală trebuie să reflecte proporţia faptelor reţinute de instanţă a fi săvârşite în fapt, iar aceasta se poate realiza numai prin diminuarea sancţiunii aplicate de intimată, impunându-se înlocuirea acesteia cu o altă sancţiune, anume aceea a reducerii salariului de bază cu 10% pe trei luni. Exercitarea de către instanţa de judecată a controlului jurisdicţional asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei de sancţionare include şi dreptul organului jurisdicţional de a pronunţa o soluţie proprie, aspect asupra căruia instanţa supremă s-a pronunţat prin Decizia în interesul legii nr. 11/10.06.2013.

În cadrul acestui control, instanţa a reţinut din probatoriul administrat că abaterea săvârşită nu a fost cea reţinută prin decizia contestată, de natură să atragă aplicarea sancţiunii celei mai drastice, în condiţiile în care activitatea nesusţinută putea fi refăcută, potrivit practicilor angajatorului, contestatorul exprimându-şi disponibilitatea în acest sens chiar cu ocazia cercetării disciplinare prin adresa scrisă înaintată Comisiei. A mai reţinut instanţa că nu s-au produs consecinţe ca urmare a faptei săvârşite câtă vreme cursurile puteau fi refăcute până la finalizarea semestrului, lucru care, după cum au afirmat martorii audiaţi în cauză, se petrecea de fiecare dată atunci când nu putea fi susţinut cursul la ora programată.”

Prin sentinţa civilă nr. 7769/22.06.2016 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. XX87/245/2015, a fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatoarea Universitatea în contradictoriu cu intimatul X. şi s-a dispus anularea în parte a actelor de executare silită din cadrul dosarului de executare nr. 139/2015 al Executorului judecătoresc, respectiv cu privire la recuperarea sumei de 5500 lei reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 2225/2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi (3500 lei) şi sentinţa civilă nr. 99/2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi (2000 lei).

S-au reţinut în considerentele sentinţei civile nr. 7769/22.06.2016 a Judecătoriei Iaşi următoarele: „Contestatoarea a precizat că nu s-a putut realiza înscrierea intimatului la poziţia I motivat de faptul că statul de funcţii era deja întocmit, iar potrivit art. 286 din Legea nr. 1/2011, statele de funcţii nu se pot modifica în timpul anului universitar.

Această apărare a contestatoarei este însă nefondată. Potrivit art. 136 alin. din Legea nr. 1/2011, „Anul universitar începe, de regulă, în prima zi lucrătoare a lunii octombrie, include două semestre şi se finalizează la 30 septembrie din anul calendaristic următor. Un semestru are, de regulă, o durată de 14 săptămâni de activităţi didactice urmate, de regulă, de minimum 3 săptămâni de examene. Structura anului universitar se aprobă de către senatul universitar. În atribuirea creditelor de studii transferabile dintr-un semestru se are în vedere o perioadă de minimum 17 săptămâni”. Conform art. 286 din acelaşi act normativ „(1) Statele de funcţii ale personalului didactic şi de cercetare se întocmesc anual, prin stabilirea de norme universitare, cu cel puţin 15 zile înainte de începerea fiecărui an universitar şi nu se pot modifica în timpul anului universitar”. Într-adevăr, statele de funcţii nu se pot modifica în timpul anului universitar, însă în luna iulie 2014 când s-a comunicat sentinţa civilă nr. 2225/2014 şi s-a realizat înscrierea intimatului pe statul de funcţii, anul universitar 2014/2015 nu era început, acesta începând, potrivit art. 136 menţionat mai sus, abia în prima zi lucrătoare a lunii octombrie 2014. De asemenea, tot potrivit art. 286 din Legea 1/2011, statele de funcţii trebuie concepute cu cel puţin 15 zile înainte de începerea anului universitar, astfel că statul de funcţii pentru anul universitar 2014/2015 putea fi modificat inclusiv în luna septembrie, deci cu atât mai mult în luna iulie 2014 când intimatul a fost înscris abia pe poziţia 6.

Stabilind că statul de funcţii putea fi modificat fără încălcarea dispoziţiilor legale de către contestatoare în luna iulie 2014, când aceasta avea obligaţia de a reintegra intimatul de postul deţinut anterior concedierii, instanţa constată că înscrierea intimatului pe poziţia 6 din statul de funcţii pentru anul universitar 2014/2015, în loc de poziţia 1 deţinută anterior concedierii, nu echivalează cu o reintegrare efectivă în sensul dispus de sentinţa civilă nr. 2225/2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, înregistrarea în Revisal nefiind suficientă, reţinând prin urmare caracterul neîntemeiat al contestaţiei la executare cu privire la acest aspect.”

Sentinţa civilă nr. 7769/22.06.2016 a Judecătoriei Iaşi a fost păstrată prin decizia civilă nr. 252/23.02.2017, respingându-se apelul declarat de contestatoarea Universitatea. În această decizie a Tribunalului Iaşi se reţine că: „apelanta-intimată invocă argumente de ordin formal, cu privire la imposibilitatea de a modifica statele de funţii, menţionarea la poz. 6 din statul de funcţii a fost determinată de reorganizarea disciplinelor din cadrul departamentului şi că nu are importanţă materia, disciplina la care se predă, angajatorul fiind UMF Iaşi, iar componenta ştiinţifică este aceeaşi, includerea în norma sa a orelor de predare şi către studenţii BFKT nesemnificând că i s-a schimbat locul de muncă, angajatorul fiind acelaşi. Importanţa acestui aspectului referitor la poziţia în statul de funcţii este dată de art. 283 alin. 3 din Legea 1/2011 a educaţiei naţionale care prevede că „În statul de funcţii sunt înscrise, în ordine ierarhică, posturile didactice şi de cercetare ocupate sau vacante, specificându-se funcţiile didactice şi de cercetare corespunzătoare şi numărul săptămânal de ore convenţionale repartizate pe activităţi de predare, seminare, lucrări practice sau de laborator, îndrumare de proiecte, îndrumare a studenţilor şi a studenţilor-doctoranzi, practică de specialitate, de cercetare şi activităţi echivalente acestora, la disciplinele din planul de învăţământ.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de apel constată că nu se poate reţine nici un aspect care să exonereze apelanta-intimată de a efectua demersurile pentru respectarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, deoarece s-ar goli de conţinut efectele sentinţei judecătoreşti, deoarece aşa cum apelanta a avut autoritatea necesară să desfiinţeze postul, tot astfel are şi autoritatea să dispună reintegrarea pe postul respectiv, cu toate elementele referitoare la funcţia, locul şi norma de muncă, pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti.”

În consecinţă, prin hotărârile judecătoreşti citate, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că modul în care angajatorul Universitatea a dispus reintegrarea reclamantului nu echivalează cu o reintegrare efectivă, în sensul dispus de sentinţa civilă nr. 2225/2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

Nu se face dovada ca prin înscrierea intimatului pe poziţia 6 din statul de funcţii pentru anul universitar 2014/2015, în loc de poziţia 1 deţinută anterior concedierii sau prin constituirea normei didactice din activităţi în cadrul Facultăţii de Bioinginerie Medicală, angajatorul ar fi urmărit în mod deliberat izolarea reclamantului de comunitatea academică în scopul decredibilizării sale publice.

Hărţuirea la locul de muncă poate îmbrăca mai multe forme, precum agresivitatea verbală, fizică, dar şi izolarea socială. Concret, hărţuirea poate fi atât directă (prin agresiuni verbale şi fizice), cât şi indirect (prin acţiuni mai subtile, precum discreditarea activităţii salariatului, izolarea socială a acestuia), având ca unic scop victimizarea, umilirea, subminarea sau ameninţarea persoanei hărţuite.

În speţă, nu s-a făcut dovada că prin acţiunile sale, angajatorul a urmărit umilirea, subminarea sau ameninţarea, discreditarea activităţii salariatului sau izolarea socială a acestuia.

Pârâta Universitatea a dispus sancţionarea salariatului cu diferite sancţiuni disciplinare prevăzute de Codul muncii, iar unele dintre acestea au fost menţinute în urma judecării contestaţiilor formulate, în celelalte nefiind reţinuta exercitarea cu rea-credinţă a puterii de decizie a angajatorului.

De asemenea, nu se face dovada că angajatorul a instigat studenţii să depună plângeri împotriva reclamantului pentru pretinse absenţe de la orele de curs, a instigat studenţii în a nu se prezenta la orele de curs sau că a procedat la introducerea în programa universitară a unor cursuri noi, cu scop hărţuitor şi pentru expunerea salariatului la o presiune psihică.

Reclamantul a susţinut că angajatorul a adus la cunoştinţa publică măsura concedierii înainte de a i se comunica decizia de concediere, fără a face dovada că a aflat din ziarele locale de măsura dispusă de angajator şi că a fost pus într-o situaţie umilitoare, ce i-a provocat o suferinţă nejustificată. Reclamantul nu face dovada că angajatorul, în mod discriminatoriu, ar fi refuzat să aducă la cunoştinţă publică obţinerea calităţii de profesor Bologna, în condiţiile în care obţinerea acestei distincţii de către alte cadre didactice a fost făcută publică pe site-ul universităţii.

Nu se pot reţine ca întemeiate susţinerile reclamantului referitoare la faptul că ar fi fost obligat la muncă forţată, în condiţiile în care nu i s-a impus efectuarea unei munci sub ameninţare, nefiind obligat să presteze alte activităţi decât cele didactice.

În raport de dispoziţiile art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, pentru constatarea unei ipostaze discriminatorii ca tratament diferenţiat, injust, este necesar să se facă raportarea la persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile şi care beneficiază de un tratament diferenţiat.

În cauză, nu s-a făcut dovada că reclamantului i s-a impus absolvirea Facultăţii de Medicină pentru a putea sa predea anumite discipline. Mai mult, în întâmpinare, pârâta arată că, pentru a susţine activitate didactică în cadrul disciplinei Ştiinţele Comportamentului, nu sunt obligatorii studiile medicale, aceasta fiind o disciplină fără corespondent în reţeaua sanitară.

Potrivit disp. art. 253 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

În Cauza Ştefănescu împotriva României, Curtea apreciază că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea deciziei pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării.

Prin urmare, prin executarea cu întârziere sau defectuoasă a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti, creditorii suferă un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat prin simpla constatare a încălcării Convenţiei, fiind necesară acordarea unor sume cu titlu de daune morale.

În considerarea celor expuse, instanţa de fond a reţinut că este întemeiată cererea reclamantului privind obligarea angajatorului la plata daunelor morale în sumă de 2000 lei.

La data de 02.07.2016 a fost emisă decizia de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului X., decizie înregistrată la nr. 16876/2.07.2016, potrivit căreia contractul încetează de drept la data de 11.08.2016 prin pensionare pentru limită de vârstă.

În acest context, al încetării calităţii de salariat la Universitatea, rămâne fără obiect cererea privind obligarea angajatorului să ia măsurile pentru respectarea demnităţii în muncă, pentru ca să îşi poată desfăşura activitatea didactică în condiţii legale, întrucât reclamantul nu mai prestează muncă în baza unui contract de muncă.

Având în vedere că nu s-a dovedit că angajatorul ar fi adus la cunoştinţă publică măsura concedierii sau alte aspecte privind activitatea reclamantului la Universitatea de Medicina şi Farmacie „Gr. T. Popa” Iaşi, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată cererea privind obligarea pârâtei să asigure publicarea într-un ziar local şi unul de circulaţie centrală a hotărârii.

S-a luat act de precizările privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Prin sentinţa civilă nr. 2272/11.12.2017, Tribunalul Iaşi a admis cererea privind completarea sentinţei civile nr. 1176/12.06.2017 a Tribunalului Iaşi, formulată de pârâta Universitatea şi, în consecinţă:

A dispus completarea sentinţei civile nr. 1176/12.06.2017 a Tribunalului Iaşi cu următoarele:

A respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă.

A respins cererea pârâtei Universitatea privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că:

Potrivit disp. art. 444 C.proc.civ. „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”.

În speţă, tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes şi asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care cererea de completare formulată de pârâta Universitatea este întemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, tribunalul a reţinut că interesul reprezintă una din condiţiile pentru exercitarea dreptului la acţiune, reclamantul fiind ţinut a justifica folosul practic pe care îl urmăreşte prin promovarea acţiunii. Acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Existenţa interesului se apreciază la momentul formulării cererii sau al invocării apărării. În cazul în care, ulterior acestui moment, interesul nu se mai menţine poate să atragă, eventual, rămânerea fără obiect a cererii sau a apărării. Literatura juridică (Boroi Gabriel coordonator - Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole) reţine că excepţia poartă denumirea de excepţie a lipsei de interes, iar nu a rămânerii fără interes, întrucât îndeplinirea cerinţelor legale pentru această condiţie de exerciţiu a acţiunii civile se va aprecia la momentul introducerii cererii, iar nu ulterior, pe parcursul litigiului.

La data formulării prezentei acţiuni, reclamantul X. era salariatul pârâtei, justificându-şi interesul în formularea primului capăt de cerere. Ulterior, la data de 11.08.2016, a încetat de drept contractul individual de muncă al reclamantului.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei de interes este neîntemeiată.

Potrivit disp. art. 453 C.proc.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

În decizia nr. 463/2016, Curtea Constituţională a reţinut că art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă determină debitorul obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) şi creditorul obligaţiei având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câştigă), înlocuind formularea codului anterior din 1865 de „parte căzută în pretenţii”. Această diferenţă terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală şi despăgubirea integrală a părţii câştigătoare. Buna- credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Aşa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului.

În speţă, pârâta Universitatea nu a câştigat procesul şi nici nu a făcut dovada cuantumului cheltuielilor de judecată efectuate în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului exclusiv pentru capetele de cerere ce au fost respinse. Conform literaturii juridice, unele cheltuieli de judecată (onorariul de avocat) au un caracter indivizibil.

În considerarea celor expuse, având în vedere că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 453 alin. 1 C.proc.civ., tribunalul a reţinut că este neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1176/12.06.2017 a Tribunalului Iaşi au declarat apel principal pârâta Universitatea şi apel incident reclamantul X., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin apelul principal, pârâta Universitatea solicită admiterea excepţiei lipsei de interes, respingerea în tot a capătului de cerere privind acordarea de daune morale şi admiterea cererii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei în faţa primei instanţe.

În privinţa excepţiei lipsei de interes, apelanta susţine că, la data de 11.08.2016, reclamantul a întrunit condiţiile pentru pensionarea la limita de vârsta, împlinind 65 de ani, intervenind încetarea de drept a contractului său de muncă, conform art. 56 al. 1 lit. c şi art. 289 al. 1 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, fiind emisă Decizia nr. 16876/02.07.2016.

Prima instanţă, deşi reţine această situaţie, nu procedează decât la respingerea cererii reclamantului ca fiind rămasă fără obiect, întrucât acesta nu mai prestează muncă în baza unui contract individual de muncă.

Susţine apelanta că, deşi cele două excepţii au fost invocate prin raportare la aceeaşi situaţie de fapt - încetarea contractului individual de muncă al reclamantului - efectele acestei împrejurări din perspectiva celor două excepţii sunt diferite.

Astfel, acţiunea rămâne fără obiect atunci când ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de către pârât de bunăvoie sau a devenit imposibil de executat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantului în susţinerea acţiunii, aceasta este în legătură directă cu persoana acestuia, legea prevăzând faptul că interesul trebuie să fie personal, născut şi actual. Având în vedere că primul capăt de cerere priveşte desfăşurarea activităţii reclamantului în calitate de salariat, prin încetarea raporturilor de muncă dintre părţi, reclamantul nu mai deţine calitatea în baza căruia se legitima (contract de muncă - salariat), încetând astfel caracterul personal al interesului.

Invocând dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C.proc.civ., apelanta susţine că interesul trebuie să fie legitim, născut şi actual, personal şi determinat, iar existenţa interesului se impune a se menţine pe tot parcursul judecăţii, atât la momentul formulării cererii, cât şi pe parcursul judecăţii, fiind imperios necesar pentru exercitarea şi susţinerea acţiunii civile.

Or, în speţă, cererea reclamantului necesita existenţa unui contract de muncă în vigoare, împrejurare care este de natură a atrage lipsirea interesului reclamantului de atributul său „personal" şi „actual", neexistând aşadar folosul practic al susţinerii unei acţiuni fără finalitate juridică, sens în care s-a pronunţat în mod unanim atât doctrina, cât şi practica judiciară.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, apelanta concluzionează că, deşi prin parcurgerea punctuală a tuturor susţinerilor reclamantului, instanţa a constatat că angajatorul nu se face vinovat de niciuna dintre faptele prejudiciabile indicate, fiind inexistente atingerile invocate de acesta cu privire la demnitatea, onoarea sau reputaţia profesională, hărţuirea morală sau comportamentul discriminatoriu, aflându-se fie în situaţia inexistenţei unor fapte sau omisiuni invocate de reclamant, fie strict în sfera unor interpretări personale a unor măsuri legale şi legitime adoptate, persoana aflată în culpă fiind chiar reclamantul; aşadar, fiind vorba de o formă a răspunderii civile delictuale, în lipsa constatării faptei ilicite şi a urmării prejudiciabile, admiterea cererii privind atragerea răspunderii pentru daune morale apare ca nelegală şi neîntemeiată.

În plus, susţine apelanta, deşi nu a fost investită cu acordarea de daune morale pentru „executarea cu întârziere sau defectuoasă a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti", prima instanţă a constatat ca fiind întemeiat acest motiv şi pe acest considerent a reţinut ca întemeiată cererea reclamantului privind obligarea angajatorului la plata daunelor morale în sumă de 2.000 lei.

Aşadar, consideră că tribunalul a pronunţat o hotărâre de admitere în parte a acţiunii pentru aspecte străine de obiectul cauzei, raportat la alte motive decât cele invocate de reclamant, cu încălcarea cadrului procesual şi a principiului contradictorialităţii.

Mai mult, susţine apelanta, chiar şi în această situaţie, tribunalul era obligat să indice care din cele două hotărâri judecătoreşti reţinute i-au creat convingerea înregistrării unui prejudiciu şi, de asemenea, în ce anume a constat acest prejudiciu şi cum a fost cuantificată reparaţia cuvenită.

Consideră că în mod greşit prima instanţă, fără să fi fost investită în acest sens de către reclamant, analizează executarea hotărârii de reintegrare şi reţine că există putere de lucru judecat în ceea ce priveşte modul în care angajatorul a dispus reintegrarea reclamantului, respectiv că nu echivalează cu o reintegrare efectivă în sensul dispus de sentinţa civila 2225/2014.

Dimpotrivă, susţine apelanta, a invocat în cauză puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. 5218/99/2016, iar în motivarea instanţei nu se regăseşte nicio înlăturare a apărărilor sale, conform cărora în materia reintegrării reclamantului, după pronunţarea sentinţei nr. 2225/23 iunie 2014 a Tribunalului Iaşi, a intervenit reintegrarea de jure.

Precizează că poziţia de pe statul de funcţii nu dă naştere unor relaţii de subordonare în funcţie de numărul poziţiei între cei care deţin aceleaşi funcţii (respectiv conferenţiari), ci, având în vedere că prin reorganizare au fost incluse la disciplina la care predase anterior reclamantul mai multe direcţii de studiu, precum şi faptul că statul de funcţii în urma reorganizării era deja întocmit la data pronunţării hotărârii de reintegrare, legea stabilind expres şi limitativ interdicţii de modificare, angajatorul a constatat că nu poate proceda decât la introducerea reclamantului pe poziţia 6, singura disponibilă. Subliniază că acesta a fost introdus pe statul de funcţii pe aceeaşi funcţie de conferenţiar şi cu salariul corespunzător, aspecte neafectate de numărul poziţiei, apreciind că astfel a realizat reintegrarea, inclusiv potrivit concepţiei CEDO, pct. 37 din Hotărârea din 11.10.2007, care prevedea că acordarea salariatului a unui post echivalent acoperă măsurile dispuse de reintegrare şi de reparaţie.

Aşadar, în privinţa acestor aspecte, apelanta concluzionează că a respectat legea şi hotărârile instanţelor, considerând însă că aceste aspecte sunt strict formale, administrative, fără a afecta onoarea sau demnitatea, salariul sau funcţia reclamantului, relaţia acestuia cu studenţii sau cu celelalte cadre didactice.

Astfel, nici din perspectiva întârzierii executării şi nici din cea a unei executări pretins defectuoase - chestiuni cu care oricum nu a fost investită - instanţa nu poate identifica existenţa unor atingeri concrete aduse reclamantului (descrierea prejudiciului), din această perspectivă soluţia pronunţată fiind nemotivată şi lipsită de fundament

Temeiul juridic invocat de instanţă este art. 253 Codul muncii, care transpune în norma specială principiile răspunderii civile delictuale, instanţei revenindu-i sarcina de analiza, întrunirea cele 4 condiţii ale răspunderii: fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

În speţă, chiar prin raportare la executarea cu întârziere sau defectuoasă a unei hotărâri judecătoreşti, nu se poate reţine înregistrarea vreunei încălcări a unor drepturi patrimoniale, lipsind din sentinţa atacată menţiunile obligatorii referitoare la identificarea şi probarea ultimelor trei elemente enumerate, precum şi la ce s-a raportat instanţa atunci când a cuantificat daunele acordate, respectiv suma de 2.000 de lei.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate prin întâmpinare şi la dezbaterile pe fondul cauzei, dovedite cu factura seria RR nr. 36/18.04.2017 şi extrasul de cont emis de BRD pentru ziua de 24.04.2017, se solicită a se constata că instanţa a omis să se pronunţe în privinţa acestei cereri accesorii cu care a fost investită în mod expres.

În principal, având în vedere că în rejudecare solicită modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiilor invocate şi a respingerii acţiunii promovate de reclamant în integralitatea ei, apelanta susţine obligarea reclamantului la plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei în primă instanţă.

În subsidiar, având în vedere că acţiunea reclamantului a fost admisă în proporţie minoră, solicită acordarea parţială cheltuielilor de judecată la fond, proporţional cu întinderea culpei procesuale a reclamantului.

Totodată, având în vedere că reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor pe cale separată, compensarea garantată de lege devine imposibilă.

În consecinţă, se solicită admiterea apelului formulat şi modificarea în parte a sentinţei, respectiv respingerea integrală a acţiunii şi obligarea reclamantului - intimat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea cauzei în primă instanţă şi în apel.

În drept, au fost invocate disp. art. 466 şi urm. C.proc.civ..

În susţinerea apelului s-a solicitat proba cu înscrisuri.

Intimatul X. a formulat
întâmpinare,
prin care solicită respingerea apelului principal, susţinând că, în condiţiile în care s-a statuat că reintegrarea este formală şi defectuoasă, salariatul resimţind frustrarea nerespectării dreptului său, cu efecte în planul demnităţii şi onoarei profesionale, în mod corect instanţa a primit aceste apărări, susţinute probator, cu putere de lucru judecat, prin sentinţele ce au analizat complet şi sub toate aspectele chestiunea litigioasă a executării sentinţei de reintegrare.

Mai susţine intimatul că nu poate fi recunoscută puterea de lucru judecat a unui considerent strecurat în conţinutul deciziei 236/12.04.2017 a CA Iaşi (considerent pe care chiar instanţa recunoaşte că este străin de obiectul judecăţii), ignorând sentinţa nr. 7769/22.06.2016 a Judecătoriei Iaşi şi decizia nr. 2225/23.02.2017 a Tribunalului Iaşi, care decid că reintegrarea pe postul deţinut anterior implică toate elementele referitoare la funcţie, locul de muncă şi norma didactică, pe care angajatorul nu a asigurat-o.

Faptul că prin Hotărârea Senatului nr. 8 din 12.04.2017 se decide, prin vot, punerea în executare a sentinţei nr. 7769/22.06.2016 a Judecătoriei Iaşi, definitiva prin decizia nr. 2225/23.02.2017 a Tribunalului Iaşi, consideră intimatul că este recunoaşterea deplină a neexecutării legale, o recunoaştere a caracterului defectuos al pretinsei reintegrări, aspecte ce conduc la respingerea ca nefondat a apelului.

Odată cu întâmpinarea la apelul principal, reclamantul X. a formulat apel incident în privinţa sentinţei 1176/12.06.2017, criticând cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă.

Consideră apelantul că daunele morale nu sunt pe măsura încălcării cu premeditare şi brutalitate a drepturilor sale rezultate din sentinţa de reintegrare, solicitând majorarea cuantumului acestora.

Susţine că angajatorul a refuzat să-i recunoască statutul profesional, acţionând discriminatoriu, în raport cu alte cadre didactice, stăruinţa sa în a obţine recunoaşterea poziţiei ierarhice şi dreptul la constituirea normei conform cu fişa postului anterioară concedierii nefiind concretizată până la încetarea contractului, urmare a comportamentului hărţuitor al angajatorului, care a declarat punerea în executare a sentinţei de reintegrare la aproape un an de la încetarea contractului de muncă, sfidând legea şi zădărnicind astfel scopul hotărârii judecătoreşti.

Aşadar, se susţine, angajatorul nu a urmărit decât împiedicarea sa de a reveni la poziţia academică deţinută anterior, fie înscriindu-l la poziţia 6 din statul de funcţii în loc de poziţia 1, fie constituindu-i o normă didactică diferită de cea existentă la concediere, încărcându-i norma cu activităţi de seminarii, deşi este cadru didactic de predare, fie alocându-i activităţi didactice la alte facultăţi, fără acordul său, contrar Regulamentului.

Toate aceste aspecte rezultă din dosarul XX87/245/2015 a cărui ataşare s-a încuviinţat de prima instanţă.

Astfel, cu ocazia întâlnirii din 23.06.2015, a reiterat faptul că nu s-a realizat reintegrarea sa efectivă, măsură ce ar fi trebuit să se reflecte prin înscrierea sa în statul de funcţii şi de personal didactic la poziţia I şi prin constituirea normei didactice corespunzătoare funcţiei, specializării şi calităţii de titular de disciplină, pe baza acordului comun.

Deşi calendarul de întocmire a statelor de funcţii a început încă din 29.04.2015, prin lansarea ofertei de cursuri opţionale, apelantul-reclamant susţine că nu i s-a solicitat şi lui să formuleze propuneri de cursuri opţionale, în mod discriminator, ci doar altor cadre didactice titulare de disciplină, deşi s-a pretins că a fost reintegrat.

Simularea Statului de funcţii ce i-a fost comunicată ulterior datei de 23.06.2015 nu reflectă repunerea în situaţia anterioară şi nici nu respectă dispoziţiile art. 19 al. 1 lit. b din Regulamentul de Studii universitare, conform cu care în statul de funcţii se înscriu în ordine ierarhică posturile didactice, ocupate şi vacante, cu următoarele specificaţii: funcţia didactică, titlul ştiinţific, vechimea în învăţământ, calitatea de titular, disciplina de predare, cu precizarea numărului de ore fizice şi convenţionale repartizate pe facultăţi şi specializări. Conform cu menţiunile obligatorii din Statul de funcţii constituirea normei se face prin respectarea conţinutului fişei postului didactic ce indică poziţia în statul de funcţii, facultatea şi specializarea cadrului didactic.

Analiza simulării Statului de funcţii 2015-2016 relevă că nu a fost repus în situaţia anterioară concedierii, prin înscrierea în statul de funcţii la poziţia I, conform fişei postului didactic în acord cu sentinţa de reintegrare, deşi înscrierea la poziţia I era criteriul legal pe baza căruia trebuia asigurată încărcarea normei didactice, respectiv în ordine ierarhică şi de natură să-i confere dreptul de a susţine activităţi de predare (cursuri) la facultate, la disciplina al cărui titular era, conform funcţiei didactice de conferenţiar cu vechime de 40 ani, angajatorul refuzând cu ştiinţă îndeplinirea acestor obligaţii, cunoscând iminenta sa ajungere la pensie.

În ce priveşte constituirea normei didactice, susţine apelantul-reclamant, se poate constata că nu s-au respectat cumulativ calitatea sa de cadru de predare, specializările înscrise în fişa postului şi calitatea de titular de disciplină, fiindu-i alocate doar o parte din cursurile de Psihologie medicală, fiindu-i încărcată norma cu activităţi de seminar şi lucrări de laborator, urmare a introducerii cursului de Psihologie Medicală, al cărui unic titular era, în norma altor cadre didactice (care nu au specializarea aferentă şi nu sunt titularele acestei discipline).

Consideră apelantul că modul discreţionar în care a acţionat angajatorul denotă un comportament discriminatoriu, înjositor, care a obstaculat preluarea efectivă a funcţiei de el.

Încă o dovadă a practicilor abuzive ale angajatorului este includerea în norma sa a unui seminar la disciplina Nutriţie şi dietetică, curs susţinut de lector, încălcându-se astfel regulile ierarhice prin obligarea unui conferenţiar să susţină seminariile la un curs predat de un lector.

Apreciază apelantul că nesocotirea ierarhiei universitare denota un comportament hărţuitor, de natură să-i lezeze demnitatea profesională şi imaginea publică, aspect neanalizat de instanţa de fond. Faptul că prin totalizarea orelor de activitate didactice un lector (cu vechime didactică de 13 ani) are 6 cursuri şi 18 LP, în timp ce el (conferenţiar cu vechime didactică de 40 ani) are o normă de 8 cursuri şi 20 LP denotă caracterul total necorespunzător al încărcării normei, fiind răsturnată logica profesional - ierarhică, cu consecinţa încălcării statutului său profesional.

Se solicită analizarea şi a Statului de funcţii final, în care norma didactică stabilită de universitate prin pretinsa reintegrare cumulează 1600 ore convenţionale, cu 400 ore convenţionale mai multe în raport 1200 ore convenţionale, ce constituiau norma sa didactică la data concedierii, precum şi a cererilor prezentate în dosar XX87/99/2015, nr. 2155/15.06.2015, cererea din 2.07.2015, nr. 2730/14.07.2015, adresa de răspuns a universităţii la cererea 2730/14.07. 2015, procesul verbal al întâlniri din 23.06.2015, prima variantă a statului de funcţii, în care se poate observa modul discreţionar al constituirii normei, încălcându-se ierarhia profesională, aspecte ce denotă premeditarea angajatorului, care porneşte de la modificarea structurii disciplinelor departamentului încă din timpul litigiului, ca apoi să tergiverseze reîncadrarea şi să invoce imposibilitatea punerii în executare a sentinţei, urmare a încetării contractului de muncă prin pensionare.

Prin urmare, susţine apelantul-reclamant, nu a beneficiat de reintegrare, a fost umilit, discriminat şi obstaculat în preluarea funcţiei didactice, i-au fost încălcate atât dreptul la muncă în raport cu pregătirea profesională atestată de diplomele de absolvire cu licenţă a Facultăţilor de Medicină şi Psihologie, de titlul de doctor în ştiinţe, de titlul de profesor Bologna şi notorietatea de scriitor şi psihoterapeut, cât şi demnitatea profesională, după 40 ani de carieră didactică, pentru curajul de a fi demascat corupţia celor care au instrumentat aceste malversaţiuni, foştii rectori.

Consideră apelantul că toate aceste acţiuni se impuneau a fi sancţionate prin recunoaşterea altui nivel financiar al despăgubirilor morale alocate, astfel încât solicită admiterea apelului.

În susţinerea apelului a depus practică judiciară, respectiv decizia 543/2016 a CA Iaşi (dosar 7948/99/2014) şi a solicitat ataşarea dosarului nr. XX87/245/2015 al Judecătoriei Iaşi.

Intimata Universitatea a formulat
întâmpinare la apelul incident,
solicitând respingerea acestuia, reluând motivele expuse în apelul principal.

Împotriva sentinţei civile nr. 2272/11.12.2017 a Tribunalului Iaşi a declarat apel pârâta Universitatea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul respingerii excepţiei lipsei de interes şi a cererii de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Susţine apelanta că, în fapt, la termenul din 20.03.2017 a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în susţinerea prezentei acţiuni şi excepţia lipsei de obiect, părţile punând concluzii în faţa instanţei cu privire la aceste excepţii la termenul din 15.05.2017, instanţa urmând a se pronunţa prin hotărâre cu privire la aceste excepţii.

Deşi cele două excepţii au fost invocate prin raportare la aceeaşi situaţie de fapt - încetarea contractului individual de muncă al reclamantului - efectele acestei împrejurări în privinţa lor sunt diferite.

Astfel, se susţine, acţiunea rămâne fără obiect atunci când ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de către pârât de bunăvoie sau a devenit imposibil de executat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, aceasta este în legătură directă cu persoana reclamantului, legea prevăzând faptul că interesul trebuie să fie personal, născut şi actual.

Întrucât primul capăt de cerere reclamantul priveşte desfăşurarea activităţii acestuia în calitate de salariat, prin încetarea raporturilor de muncă dintre părţi, reclamantul nu mai deţine calitatea de salariat, deci şi interesul personal.

Consideră că în mod greşit prima instanţă a apreciat că este suficient ca interesul să fi existat la momentul formulării cererii sau apărării, înlăturând ipoteza avută în vedere şi de legiuitor, dar şi de doctrină, ca interesul să subziste pe tot parcursul litigiului. Nu este acceptabilă din punct de vedere legal nici confundarea sau suprapunerea noţiunilor de obiect şi interes pe parcursul judecăţii, aceste elemente fiind definite distinct în Codul de procedură civilă, fiind prezentate ca şi condiţii cumulative, nu substitutive, în derularea unui demers judiciar. Or, în cazul reclamantului, pretenţia a existat, fiind menţinută pe tot parcursul litigiului, dar ea nu a mai fost dublată şi susţinută de natura actuală a interesului, lipsind efectul concret al hotărârii, determinat de imposibilitatea aplicării finalităţii hotărârii, pentru că, de vreme ce reclamantul nu mai avea calitatea de salariat la data pronunţării hotărârii, angajatorul nu mai are obligaţia şi nici vreun alt temei pentru a lua măsurile asigurării unui climat nediscriminatoriu şi asigurării măsurilor pentru respectarea demnităţii la locul de muncă.

În speţă, deşi a reţinut incidenţa „încetării calităţii de salariat a reclamantului", aşadar efectul în privinţa persoanei reclamantului, instanţa nu a dus până la capăt raţionamentul juridic şi nu a mai aplicat şi consecinţa acestei constatări de fapt în planul soluţiei excepţiei corelative invocate, respectiv nu a admis şi excepţia lipsei de interes.

Invocând şi prevederile art. 131 alin. (2)-(4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, concluzionând că, deşi s-a reţinut corect situaţia de fapt - situaţia premiză, nu s-a făcut şi aplicarea normei juridice incidente - consecinţa juridică, apelanta solicită admiterea excepţiei lipsei de interes a reclamantului în susţinerea primului capăt de cerere.

În privinţa cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare şi reiterată la momentul dezbaterilor pe fondul cauzei, dovedită cu factura seria RR nr. 36/18.04.2017 şi extrasul de cont emis de BRD pentru ziua de 24.04.2017, apelanta consideră că a fost respinsă în mod greşit de prima instanţă.

Or, litigiul a fost admis într-o proporţie minoritară faţă de ansamblul cererii introductive, motiv pentru care tribunalul trebuia să facă aplicarea art. 453 al. 2 C.proc.civ..

Aşadar, chiar dacă s-a respins ca rămas fără obiect capătul 1 de cerere, instanţa a analizat totuşi şi temeinicia situaţiilor premisă care se solicitau a înceta şi a constatat lipsa culpei subscrisei. Capătul 3 de cerere a fost, de asemenea, respins ca neîntemeiat.

În ce priveşte împrejurarea admiterii parţiale a capătului 2 din acţiunea reclamantului, consideră că se poate reţine mai curând că procesul a fost câştigat de către pârâtă, şi nu de către reclamant, fiind acordate daune morale în sumă de doar 2000 lei, faţă de 100.000 lei, cât s-a solicitat.

Pe de altă parte, tocmai această ipoteză a fost avută în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 453 alin. 2 C.proc.civ., judecătorului revenindu-i misiunea a stabili doar măsura, proporţia, corespunzător, evident, cu procentul de admitere/respingere al cererilor, putându-se apela la compensarea totală.

Instanţa de fond nu doar că înlătură ipoteza legală din art. 453 al. 2 C.proc.civ., dar adaugă în mod nelegal şi neîntemeiat condiţia ca avocatul să facă dovada unui onorariu defalcat pe capete de cerere, în condiţiile în care nici Statutul profesiei de avocat şi nici Legea nr. 51/1995 nu stabilesc o asemenea manieră de stabilire a onorariilor.

În speţă, susţine apelanta, contractul de asistenţă juridică prevedea achitarea unui onorariu fix, dovedit cu factura şi extrasul de cont menţionate.

Raportat la cuantumul onorariului de avocat, doctrina apreciază că munca prestată este criteriul fundamental în raport cu care instanţa poate statua asupra posibilităţilor de reducere a acestuia. Consideră apelanta că, prin prisma diligenţelor depuse în cauză (studierea dosarului şi întregii documentaţii, redactare, asigurarea reprezentării juridice, redactarea de motive, stabilirea unei strategii de apărare, finalizată cu soluţie favorabilă), onorariul stabilit în temeiul contractului de asistenţă juridică respectă criteriile de proporţionalitate, fiind în acord cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocat.

În consecinţă, se solicită admiterea apelului şi acordarea cheltuielilor de judecată, cu precizarea că solicitarea principală este aceea de acordare a cheltuielilor de judecată ca urmare a respingerii integrale a acţiunii reclamantului, urmare a admiterii apelului promovat în privinţa sentinţei civile nr. 1176/12.06.2017.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 446, 461 al. 1 şi 2, 470 şi urm. C.proc.civ..

Intimatul X. a formulat
întâmpinare
la apelul declarat împotriva sentinţei de completare, solicitând respingerea acestuia.

Susţine că, menţinându-se într-o atitudine sfidătoare de ignorare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva sa, prin care se confirma executarea formală şi defectuoasă a sentinţei de reintegrare, apelanta susţine fără temei că nu justifică un interes legitim în cauză; în fapt, câtă vreme solicită şi dovedeşte practicile abuzive ale angajatorului, care i-a încălcat dreptul de a muncii conform pregătirii, i-a impus activităţi fără acordul său, i-a nesocotit poziţia ierarhică, refuzând recunoaşterea statutului profesional ulterior anulării deciziei de concediere, executând formal şi defectuos sentinţa de reintegrare, intimatul consideră că se legitimează ca titularul unui interes legitim de a pretinde şi obţine o reparaţie morală.

În aceste condiţii, solicită respingerea apelului.

În contradovadă a solicitat proba cu înscrisuri ataşate dosarului.

Intimatul-apelant X. a formulat şi
răspuns la întâmpinarea

depusă de universitate, prin care reiterează susţinerile din apelul incident.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri şi ataşarea dosarului nr. XX87/245/2015 al Judecătoriei Iaşi, pentru a fi avut în vedere la pronunţarea hotărârii.

Analizând atele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că doar apelurile declarate de pârâta Universitatea sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte apelul principal declarat de pârâta Universitatea şi apelul incident declarat de reclamantul X. împotriva sentinţei civile nr. 1176/12.06.2017 a Tribunalului Iaşi, Curtea de Apel constată următoarele:

Astfel, prin notele de şedinţă depuse după repunerea pe rol a cauzei la prima instanţă (fila 11 vol. II dos. fond), pârâta-apelantă Universitatea a invocat două excepţii procesuale în ceea ce priveşte primul capăt de cerere al acţiunii (,,să
se dispună obligarea angajatorului Universitatea să ia măsurile pentru respectarea demnităţii în muncă prin încetarea hărţuirii morale si a comportamentului discriminatoriu, pentru ca să îsi poată desfăşura activitatea didactică în condiţii legale”):
lipsa de interes şi rămânerea fără obiect a cererii.

Potrivit art. 248 alin. 2 C.proc.civ., în cazul în care s-au invocat mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.

În speţă, ambele excepţii sunt excepţii de fond, absolute şi peremptorii.

Interesul,
aşa cum prevede art. 32 C.proc.civ., este o
condiţie de formulare si susţinere a acţiunii civile.
Potrivit art. 33 C.proc.civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii cererii.

Nu este suficient ca interesul să existe la momentul sesizării instanţei cu cererea introductivă, ci trebuie ca acesta să subziste pe toată durata judecării cauzei, întrucât, aşa cum dispune art. 32 alin. 1 C.proc.civ., condiţiile de exercitare a acţiunii civile trebuie să existe atât pentru formularea cererii, cât şi pentru susţinerea acesteia, iar interesul trebuie să fie unul actual la momentul pronunţării soluţiei de către instanţa investită cu soluţionarea cererii.

Pe de altă parte,
obiectul

unei cereri reprezintă
pretenţia concretă dedusă judecăţii.
Drept condiţii de validitate, obiectul trebuie să fie licit, posibil şi determinat sau determinabil.

Soluţia de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de pârât (pârâţi) de bună voie, înainte de finalizarea procesului, sau când nu mai există, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, a fost consacrată de practica judiciară anterioară noului Cod de procedură civilă, dar neconsacrată legislativ, însă - pentru identitate de raţiune - îşi menţine aplicabilitatea şi se
justifică şi sub imperiul noului Cod de procedură civilă, fiind dedusă pe cale de interpretare din art. 194 lit. c) C.proc.civ. (corespondent al art. 112 pct. 3 din vechiul C. proc. civ.), aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o decizie de speţă (Decizia nr. 2749/21.10.2016 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal).

Într-adevăr, în ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a excepţiilor, s-a considerat că între excepţia procesuală a lipsei de interes şi cea a lipsei obiectului, ca element al acţiunii civile înseşi, prevalează excepţia lipsei obiectului, acţiunea urmând a fi anulată, prin raportare la dispoziţiile art. 196 alin. (1) C.proc.civ..

Dar, în speţă, nu se punea problema lipsei obiectului primului capăt al cererii de chemare în judecată ori a rămânerii fără obiect a acesteia, în sensul că pretenţia dedusă judecăţii a fost deja executată de pârâtă de bună voie, înainte de finalizarea procesului, sau nu mai există, ca urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, ci se punea în discuţie însăşi cerinţa interesului de a fi actual, cerinţă care trebuie să existe nu numai la momentul introducerii acţiunii, ci pe tot parcursul procesului.

În cauză, întrucât pe parcursul procesului reclamantul şi-a pierdut calitatea de salariat (ca urmare a încetării de drept a contractului său de muncă, conform art. 56 alin. 1 lit. c şi art. 289 alin. 1 din Legea nr. 1/2011, fiind emisă Decizia nr. 16876/02.07.2016, decizie păstrată de instanţe în urma controlului judecătoresc), demersul procesual, iniţial justificat, a rămas fără o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar
soluţia ce trebuia adoptată de prima instanţă era aceea a respingerii acţiunii ca lipsită de interes,
constatându-se că
reclamantul nu mai are un interes actual
să solicite „obligarea angajatorului Universitatea să ia măsurile pentru respectarea demnităţii în muncă prin încetarea hărţuirii morale şi a comportamentului discriminatoriu, pentru ca să îşi poată desfăşura activitatea didactică în condiţii legale”.

Respingerea cererii ca rămasă fără obiect sau ca lipsită de interes prezintă relevanţă şi din perspectiva suportării cheltuielilor de judecată. Astfel, de principiu, dacă cererea este respinsă ca lipsită de interes, reclamantul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea adversă, în timp ce, dacă cererea rămâne fără obiect în cursul judecăţii, pârâtul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, cu respectarea prevederilor art. 454 C.proc.civ..

În consecinţă, Curtea constată că apelul declarat de pârâta Universitatea împotriva sentinţei civile nr. 1176/12.06.2017 a Tribunalului Iaşi este fondat sub aspectul celor ce preced, impunându-se, în baza art. 480 alin. 2 C.proc.civ., admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii, ca lipsită de interes, a cererii privind obligarea angajatorului să ia măsuri pentru respectarea demnităţii în muncă.

În ceea ce priveşte
daunele morale,
Curtea de Apel constată că sunt nefondate criticile aduse sentinţei primei instanţe de către ambele părţi.

Astfel, în mod greşit susţine apelanta-pârâtă că prima instanţă nu a fost investită cu o cerere de acordare de daune morale pentru „executarea cu întârziere sau defectuoasă a dispoziţiilor unei hotărâri judecătoreşti", pronunţându-se extra petita.

Dimpotrivă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul şi-a motivat în principal cererea de acordare a daunelor morale pe ,,sentimentul de nedreptate si ignorare cauzate de comportamentul arogant al angajatorului, în condiţiile în care acest comportament se manifesta chiar si după pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti formal executata”. Motivarea amplă a reclamantului a fost, de altfel, reluată în sentinţa instanţei de fond, iar din conţinutul ei rezultă cu claritate că acesta şi-a întemeiat cererea pe modul de punere în executare a sentinţei nr. 2225/23.06.2014 a Tribunalului Iaşi, rămasă definitivă, prin care s-a dispus anularea concedierii sale şi reintegrarea pe postul deţinut anterior, tocmai modul de punere în executare a sentinţei de reintegrare făcând obiectul unei contestaţii la executare în dosarul nr. XX87/245/2015, de care sa prevalat reclamantul. De asemenea, s-a mai susţinut că „exercitarea stresului psihic nu s-a produs doar cu ocazia punerii in executare a sentinţei de reintegrare, ci si prin alte acţiuni”, invocate şi motivate de reclamant prin acţiunea introductivă.

Însă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, singura faptă ilicită a angajatorului, care justifică atragerea răspunderii patrimoniale a acestuia, este reintegrarea neconformă a reclamantului, deci executarea defectuoasă a sentinţei civile nr. 2225/23.06.2014 a Tribunalului Iaşi, definitivă.

Or, prin sentinţa civilă nr. 7769/22.06.2016 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. XX87/245/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 252/23.02.2017 a Tribunalului Iaşi, s-a reţinut cu putere de lucru judecat, aşa cum a constatat şi prima instanţă, că „Stabilind că statul de funcţii putea fi modificat fără încălcarea dispoziţiilor legale de către contestatoare în luna iulie 2014, când aceasta avea obligaţia de a reintegra intimatul de postul deţinut anterior concedierii, instanţa constată că înscrierea intimatului pe poziţia 6 din statul de funcţii pentru anul universitar 2014/2015, în loc de poziţia 1 deţinută anterior concedierii,
nu echivalează cu o reintegrare efectivă în sensul dispus de sentinţa civilă nr. 2225/2014

pronunţată de Tribunalul Iaşi, înregistrarea în Revisal nefiind suficientă, reţinând prin urmare caracterul neîntemeiat al contestaţiei la executare (n.n. formulată de universitate) cu privire la acest aspect.”

Şi în decizia nr. 252/23.02.2017 a Tribunalului Iaşi, prin care s-a respins apelul declarat de universitate împotriva sentinţei civile nr. 7769/22.06.2016 a Judecătoriei Iaşi, s-a reţinut că: „apelanta-intimată invocă argumente de ordin formal, cu privire la imposibilitatea de a modifica statele de funcţii, menţionarea la poz. 6 din statul de funcţii a fost determinată de reorganizarea disciplinelor din cadrul departamentului şi că nu are importanţă materia, disciplina la care se predă, angajatorul fiind universitatea, iar componenta ştiinţifică este aceeaşi, includerea în norma sa a orelor de predare şi către studenţii BFKT nesemnificând că i s-a schimbat locul de muncă, angajatorul fiind acelaşi. Importanţa acestui aspectului referitor la poziţia în statul de funcţii este dată de art. 283 alin. 3 din Legea 1/2011 a educaţiei naţionale care prevede că în statul de funcţii sunt înscrise, în ordine ierarhică, posturile didactice şi de cercetare ocupate sau vacante, specificându-se funcţiile didactice şi de cercetare corespunzătoare şi numărul săptămânal de ore convenţionale repartizate pe activităţi de predare, seminare, lucrări practice sau de laborator, îndrumare de proiecte, îndrumare a studenţilor şi a studenţilor-doctoranzi, practică de specialitate, de cercetare şi activităţi echivalente acestora, la disciplinele din planul de învăţământ.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de apel constată că nu se poate reţine nici un aspect care să exonereze apelanta-intimată de a efectua demersurile pentru respectarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, deoarece s-ar goli de conţinut efectele sentinţei judecătoreşti, deoarece aşa cum apelanta a avut autoritatea necesară să desfiinţeze postul, tot astfel are şi autoritatea să dispună reintegrarea pe postul respectiv, cu toate elementele referitoare la funcţia, locul şi norma de muncă, pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti.”

Puterea de lucru judecat, ca mijloc probatoriu, presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitate).

Statuările instanţelor, anterior citate, fac parte din categoria considerentelor decizorii şi sunt obligatorii în prezenta cauză, neputând fi contrazise de cele reţinute prin sentinţa civilă nr. 2052/12.12.2016 a Tribunalului Iaşi şi decizia nr. 236/12.04.2017 a Curţii de Apel Iaşi, care au avut ca obiect decizia de încetare de drept a contractului individual de muncă al reclamantului, şi în care s-a motivat că ,,legea nu condiţionează încetarea de drept a contractului de desfăşurarea
de facto

a raporturilor de muncă”.

Prin prisma celor expuse, Curtea constată că în mod corect a concluzionat instanţa de fond că hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul având ca obiect contestaţia la executare au reţinut cu putere de lucru judecat că modul în care angajatorul Universitatea a dispus reintegrarea reclamantului nu echivalează cu o reintegrare efectivă, în sensul dispus de sentinţa civilă nr. 2225/2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

Însă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, singura faptă ilicită a angajatorului, care justifică atragerea răspunderii patrimoniale a acestuia, este neexecutarea conformă a sentinţei civile nr. 2225/23.06.2014 a Tribunalului Iaşi, definitivă, în sensul reintegrării efective a reclamantului la poz. 1 din statul de funcţii, şi nu la poz. 6.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, în Cauza Ştefănescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea deciziei pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării.

Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea, în acord şi cu jurisprudenţa CEDO.

Referitor la prejudiciul moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească şi în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.

Prin urmare, prin executarea atât cu întârziere, cât şi necorespunzătoare a dispoziţiei de reintegrare cuprinsă în sentinţa civilă nr. 2225/23.06.2014 a Tribunalului Iaşi, definitivă, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat prin simpla constatare a încălcării drepturilor sale, consacrate şi de art. 6 alin. 1 din Convenţie, însă suma de
2.000 lei la plata căreia a obligat prima instanţă pe pârâtă, păstrează principiile proporţionalităţii, echităţii si rezonabilităţii, conform celor anterior arătate.

Cu privire la celelalte fapte ilicite invocate, contrar celor susţinute de apelantul- reclamant, acestea nu au fost dovedite, neexistând probe referitoare la hărţuirea acestuia la locul de muncă, obligarea la muncă forţată, discreditarea activităţii sale sau izolarea socială, la impunerea absolvirii Facultăţii de Medicină pentru a putea preda anumite discipline, refuzul aducerii la cunoştinţă publică a obţinerii calităţii de profesor Bologna ori a celorlalte aspecte de fapt invocate, pentru a se putea concluziona că relaţia angajator - salariat s-a caracterizat printr-o conduită abuzivă, şicanatorie a pârâtului faţă de reclamant, având ca scop marginalizarea acestuia profesională şi morală, care să justifice repararea integrală a prejudiciului pretins.

În consecinţă, Curtea de Apel constată că sunt nefondate atât susţinerile apelantei-pârâte privind nejustificarea şi greşita acordare a daunelor morale, cât şi apelul incident declarat de reclamant prin care se critică cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă.

Ca atare, apelul incident declarat de reclamantul X. împotriva sentinţei civile nr. 1176/12.06.2017 a Tribunalului Iaşi va fi respins, în baza disp. art. 480 alin. 1 C.proc.civ..

Vor fi păstrate dispoziţiile sentinţei care nu contravin prezentei decizii.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta Universitatea împotriva sentinţei civile nr. 2272/11.12.2017 a Tribunalului Iaşi (de completare), Curtea de Apel constată că este fondat, de asemenea, în limitele ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la motivul referitor la nepronunţarea primei instanţe asupra excepţiei lipsei de interes (mijloc de apărare) invocată de pârâtă, Curtea de Apel constată că nu poate face obiectul completării hotărârii.

Potrivit art. 444 C.proc.civ., completarea hotărârii poate fi dispusă atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, neputând fi extinsă şi în cazul nepronunţării asupra unui mijloc de apărare, cum este o excepţie de fond.

Aşa cum s-a şi procedat în speţă, omisiunea pronunţării primei instanţe asupra excepţiei lipsei de interes poate fi invocată pe calea apelului, astfel încât, urmare a admiterii apelului principal conform celor anterior arătate, va fi înlăturată din sentinţa civilă nr. 2272/11.12.2017 a Tribunalului Iaşi dispoziţia de respingere a excepţiei lipsei de interes invocată de pârâtă.

În ceea ce priveşte criticile pârâtei referitoare la respingerea cererii sale privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că sunt fondate.

Într-adevăr, potrivit disp. art. 453 alin. 1 şi 2 C.proc.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată; când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată; dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Însă, deşi a redat corect statuările Curţii Constituţionale din decizia nr. 463/2016, conform cărora textul art. 453 alin. 1 C.proc.civ. induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului, în mod greşit prima instanţă a concluzionat că în speţă, pârâta Universitatea nu a câştigat procesul şi nici nu a făcut dovada cuantumului cheltuielilor de judecată efectuate în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului exclusiv pentru capetele de cerere ce au fost respinse.

În cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 451 alin. 2 C.proc.civ., cererea reclamantului fiind admisă numai în parte. Aşadar, potrivit textului legal „judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată”.

Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul X. a solicitat următoarele: să se dispună obligarea angajatorului să ia măsurile pentru respectarea demnităţii în muncă prin încetarea hărţuirii morale şi a comportamentului discriminatoriu, pentru ca sa îşi poată desfăşura activitatea didactică în condiţii legale; obligarea angajatorului la plata de daune morale în cuantum de 100.000 lei pentru prejudiciile morale suportate urmare a acţiunilor ce au avut drept consecinţă decredibilizarea publică, nesocotirea demnităţii, onoarei şi a reputaţiei profesionale a reclamantului; obligarea angajatorului ca pe cheltuiala proprie să asigure publicarea într-un ziar local şi unul de circulaţie centrală a hotărârii ce se va pronunţa, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1176/12.06.2017, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea reclamantului, în sensul că: a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.000 lei, reprezentând daune morale (faţă de 100.000 lei, cât s-a solicitat); a respins, ca rămasă fără obiect, cererea privind obligarea angajatorului să ia masuri pentru respectarea demnităţii în muncă; a respins cererea privind obligarea pârâtei să asigure publicarea într-un ziar local şi unul de circulaţie centrală a hotărârii.

Ca atare, în situaţia concretă a cauzei de faţă, partea care a câştigat procesul este pârâta, reclamantului fiindu-i admis, în parte, doar un capăt de cerere din cele 3 cu care a investit instanţa.

Întrucât reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată, se impunea ca instanţa de fond să facă aplicarea art. 451 alin. 2 C.proc.civ. şi să acorde pârâtei cheltuielile de judecată proporţional cu pretenţiile admise.

În ceea ce priveşte onorariul de 7000 lei, conform împuternicirii avocaţiale, facturii şi extrasului de cont depuse la filele 10, 70-72 vol. II dosar fond, acesta este un onorariu fix, fiind achitat pentru „redactare, semnare, asistare, reprezentare” a clientului universităţii în dosarul nr. XZ4/99/2015 al Tribunalului Iaşi.

Instanţa de fond nu doar că omite prevederile art. 453 al. 2 C.proc.civ., dar adaugă în mod nelegal şi neîntemeiat condiţia ca avocatul să facă dovada unui onorariu defalcat pe capete de cerere, în condiţiile în care nici Statutul profesiei de avocat şi nici Legea nr. 51/1995 nu prevăd o asemenea modalitate de stabilire a onorariilor.

Aşadar, Curtea de Apel constată că se impune admiterea apelului declarat de pârâta Universitatea împotriva sentinţei civile nr. 2272/11.12.2017 a Tribunalului Iaşi şi schimbarea în parte a acesteia, conform art. 480 alin. 2 C.proc.civ., în sensul obligării reclamantului X. să plătească pârâtei suma de 4000 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, raportat la criteriile prevăzute de art. 453 alin. 2 C.proc.civ. şi la pretenţiile admise la fond, în acord şi cu activitatea depusă în apărarea părţii care a ,,câştigat procesul”.

Vor fi păstrate, de asemenea, dispoziţiile sentinţei de completare care nu contravin prezentei decizii.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de părţi în apel, instanţa de control judiciar urmează să dispună compensarea acestora, conform art. 482 cu referire la art. 453 alin. 2 teza finală C.proc.civ., constatând că nici una dintre părţi nu a câştigat în mod efectiv procesul, apelul declarat de pârâta Universitatea împotriva sentinţei civile nr. 1176/12.06.2017 a Tribunalului Iaşi fiind admis doar formal, prin „schimbarea” excepţiei rămânerii fără obiect a primului capăt de cerere cu aceea a lipsei de interes.