CAUZA TOMA IMPOTRIVA ROMANIEI

(Cererea nr. 42716/02)

Hotararea din 24 februarie 2009

Hotararea devine definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.

In cauza Toma impotriva Romaniei,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din: Josep Casadevall,
presedinte
, Corneliu Birsan, Bostjan M. Supancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power,
judecatori,
si Santiago Quesada,

grefier de sectie,

dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la 27 ianuarie 2009,

pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla cererea nr. 42716/02 indreptata impotriva Romaniei prin care un resortisant al acestui stat, domnul Marius Ionel Toma („reclamantul”), a sesizat Curtea la 11 noiembrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale („conventia”).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenta juridica, este reprezentat de Elena Popescu, avocata in Constanta. Guvernul roman („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
   
   
   <sup>[23]
   
   
   
   
   
   
   
   [24]</sup>
   
   

1. 
   Audierea reclamantului din 10 septembrie 2002
   

1. Versiunea reclamantului

5. La ora 1 dimineata, in noaptea de 9 spre 10 septembrie 2002, reclamantul si un alt individ, numit A.M., au fost prinsi in flagrant de catre agentii Brigazii Antidrog, printre care se numara si un agent sub acoperire, cu 800 g de canabis asupra lor, canabis destinat, conform autoritatilor, vanzarii. Operatiunea in cauza a avut loc in orasul Constanta, in parcarea unei unitati militare, in apropierea sediului Brigazii de Combatere a Crimei Organizate. Conform reclamantului, canabisul a fost gasit asupra lui C.S., un colaborator civil, agent de politie sub acoperire, care ii insotea intr-un taxi la momentul flagrantului. In procesul-verbal de constatare intocmit la fata locului, agentii de politie au prezentat circumstantele flagrantului si raspunsurile reclamantului la intrebarile adresate cu privire la provenienta canabisului.
6. Conform reclamantului, care face trimitere la declaratia soferului de taxi, D.G., si la imaginile din 10 septembrie 2002 care il prezinta cu urme de violenta (a se vedea infra, pct. 11 si 19), acesta si A.M. au fost incercuiti si loviti de mai multi agenti inarmati ai Brigazii Antidrog, imediat ce au coborat din taxi.
7. In dimineata zilei de 10 septembrie 2002, fara a fi asistat de un avocat, reclamantul a fost obligat de catre agentii de politie sa dea o prima declaratie prin care recunostea ca respectiva cantitate de canabis confiscata ii apartinea. In fata refuzului acestuia, agentii de politie l-au lovit si au asmutit doi caini politisti pentru a-l face sa scrie declaratia care le convenea, procurorul responsabil de ancheta fiind el insusi prezent la anumite scene de violenta. Sub amenintarile agentilor de politie si a cainilor lor, reclamantul a scris declaratia dictata de primii. Cu fata tumefiata si nasul si gura pline de sange, persoanei in cauza nu i s-a permis sa mearga sa se spele; un agent de politie l-a sters in bataie de joc cu un prosop murdar care fusese folosit pentru a sterge sangele de pe podea.
   
   
   <sup>[25]
   
   
   
   
   
   
   
   [26]
   
   
   
   
   
   
   
   [27]
   
   
   
   
   
   
   
   [28]
   
   
   
   
   
   
   
   [29]
   
   
   
   
   
   
   
   [30]</sup>
   
   
   al persoanei in cauza (internare psihiatrica, tulburari de comportament) si semnatura medicului M.G. Reiese din dosar ca medicul din urma profesa la penitenciarul Poarta Alba, unde a fost adus reclamantul la 26 septembrie 2002. Un alt document furnizat de Guvern vizeaza examinarea reclamantului la 11 septembrie 2002, de catre un medic radiolog.

10. De asemenea, conform unei scrisori din 7 martie 2006 din partea Parchetului de pe langa Tribunalul Constanta, nu reiese din dosarul reclamantului ca acesta a solicitat un examen medico-legal sau ca a depus vreo plangere penala impotriva agentilor de politie.

2. 
   Difuzarea imaginilor si publicarea unei fotografii care il prezinta pe reclamant la sediul politiei
   

11. La 10 septembrie 2002, jurnalistii de la postul local de televiziune „TV Neptun” si de la cotidianul
    Telegraf
    l-au filmat pe reclamant si l-au fotografiat intr-un birou la sediul Politiei Constanta. O imagine in care era prezentata fata persoanei in cauza purtand semne vizibile de violenta (echimoze violacee la nivelul fruntii, obrazului drept, nasului si in jurul ochiului drept) a fost publicata la 11 septembrie 2002 pe prima pagina a cotidianului mentionat anterior. Articolul care insotea fotografia il numea pe reclamant „traficant”. La o data neprecizata, canalul citat anterior a difuzat imagini referitoare la arestarea reclamantului, inclusiv o scurta secventa in care acesta era la sediul politiei, prezentand pe fata urme ale violentelor mentionate. Conform reclamantului, jurnalistii in cauza fusesera chemati de politie.

3. 
   Procedura privind arestarea preventiva a reclamantului
   

12. La 10 septembrie 2002, reclamantul a fost adus inaintea procurorului insarcinat cu ancheta care, conform persoanei in cauza, nu l-a ascultat, ci i-a dictat unei secretare declaratia data de acesta din urma sub amenintarea agentilor de politie. Ulterior, procurorul a decis inceperea urmaririi penale impotriva persoanei in cauza si, pe parcursul zilei si in prezenta unui avocat numit din oficiu, l-a interogat din nou pe reclamant, aducandu-i la cunostinta faptele de care era acuzat, incadrarea lor juridica, precum si drepturile sale procedurale, prin care se numara si acela de a fi asistat de un avocat ales. Dupa interogatoriu, procurorul a dispus arestarea preventiva a reclamantului pentru detinere si trafic de droguri, delicte prevazute la art. 2 alin. (1) si art. 4 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului si consumului ilicit de droguri.
13. La 11 septembrie 2002, reclamantul a ales un avocat pentru a-l reprezenta, care l-a inlocuit pe avocatul numit din oficiu, a carui delegatie, din 11 septembrie 2002, preciza ca acesta din urma a asistat persoana in cauza la 10 septembrie 2002.
    
    
    ^[31]
    
    
    un avocat la momentul retinerii sale si in special la prima sa declaratie. Parchetul a considerat ca, in conformitate cu art. 5, 6 alin. (3) si 171 C. proc. pen., inainte de inceperea urmaririi penale, parchetul nu este obligat sa informeze persoana in cauza cu privire la faptele de care este acuzat, incadrarea lor juridica sau drepturile sale la aparare, precum acela de a fi asistat de un avocat.

15. La 23 septembrie 2002, reclamantul a depus la Parchetul de pe langa Tribunalul Constanta o plangere impotriva ordonantei procurorului de arestare preventiva din 10 septembrie 2002, pe care a considerat-o nelegala. Plangerea i-a parvenit procurorului competent la 24 septembrie 2002, care a transmis-o a doua zi tribunalului, unde a fost inregistrata la 26 septembrie 2002. Prin hotararea din 30 septembrie 2002, Tribunalul Constanta a respins actiunea reclamantului ca neintemeiata. Conform instantei, din delegatia din 11 septembrie 2002 reiese ca, dupa inceperea urmaririi penale, reclamantul a fost interogat la 10 septembrie 2002, in prezenta unui avocat numit din oficiu, fiind informat in acelasi timp de acuzatiile impotriva lui si de drepturile sale la aparare. De asemenea, ordonanta in cauza nu era nelegala.
16. In cadrul unei proceduri distincte, prin hotararea din 1 octombrie 2002, Tribunalul Constanta a prelungit cu treizeci de zile arestarea preventiva a reclamantului, de la

10. octombrie la 8 noiembrie 2002.

17. La 2 octombrie 2002, reclamantul a formulat recurs impotriva hotararii din 30 septembrie 2002, invocand nulitatea actelor de urmarire penala, avand in vedere nerespectarea dreptului sau la aparare si violentele la care a fost supus de catre agentii de politie si a depus la dosar o copie a cotidianului care a publicat fotografia sa la

11. septembrie 2002. La 8 octombrie 2002, recursul reclamantului a fost trimis de catre parchet Curtii de Apel Constanta, unde a fost inregistrat a doua zi.

18. In fata curtii de apel, procurorul a considerat ca, in speta, nu exista niciun motiv de nulitate. Dupa amanarea examinarii recursului la 11 octombrie 2002, la cererea mamei reclamantului, pe motiv ca avocatul ales de acesta din urma nu putea fi prezent, prin hotararea din 15 octombrie 2002, pronuntata in sedinta publica, curtea de apel a respins recursul ca nefondat.

4. 
   Procedura de fond impotriva reclamantului si reiterarea de catre acesta a acuzatiilor referitoare la violentele suferite
   

19. Dupa trimiterea in judecata a reclamantului si a lui A.M., in sedinta din 9 decembrie 2002, D.G., soferul de taxi prezent la momentul flagrantului, a fost audiat de Tribunalul Constanta, in prezenta procurorului. D.G. si-a mentinut declaratia data in fata organelor de urmarire penala si a precizat ca persoana in cauza si A.M. au fost incercuiti si loviti cu pumnii si picioarele de cinci sau sase agenti ai Brigazii Antidrog, purtand cagule si inarmati, imediat ce primii au coborat din taxi si au incercat sa fuga in parcarea unitatii militare. D.G. a adaugat ca reclamantul si A.M. au fost loviti chiar dupa ce au fost intinsi pe burta si incatusati. D.G. a concluzionat ca, dupa ce a dat prima declaratie la fata locului, acesta i-a vazut pe reclamant si pe A.M., intr-o incapere a unitatii militare, batuti si intinsi pe burta. In aceeasi sedinta de judecata, instanta a respins cererea reclamantului privind audierea lui C.S. - colaboratorul infiltrat - si depunerea la dosar a procesului-verbal de perchezitie a domiciliului acestuia din urma, considerand ca aceste probe nu erau relevante.
20. Cu ocazia dezbaterilor din 17 martie 2003 in fata tribunalului privind fondul acuzatiilor aduse impotriva reclamantului, avocatul acestuia a sustinut, printre altele, faptul ca declaratiile persoanei in cauza au fost obtinute prin folosirea fortei, ca procurorul l-a avertizat pe acesta din urma ca trebuia sa isi mentina declaratiile si ca accesul sau la sediul politiei unde era retinut clientul sau a fost impiedicat atata timp cat au fost vizibile urmele de violenta pe care acesta din urma le prezenta. De asemenea, avocatul a sustinut ca agentii de politie l-au incitat pe reclamant sa comita faptele de care era acuzat. Procurorul insarcinat cu ancheta a raspuns ca nu existau probe cu privire la sustinerile persoanei in cauza conform carora acesta a fost supus la acte de violenta cauzatoare de suferinte fizice si psihice in cursul anchetei.
21. Prin hotararea din 24 martie 2003, Tribunalul Constanta l-a condamnat pe reclamant la trei ani de inchisoare pentru detinere ilegala de droguri in vederea comercializarii.
22. In cadrul apelului formulat impotriva hotararii citate anterior si in cadrul dezbaterilor din 9 mai 2003, reclamantul a invocat, printre alte motive de apel, faptul ca declaratiile sale si procesul-verbal de constatare a infractiunii din 10 septembrie 2002 erau lovite de nulitate absoluta, deoarece au fost semnate dupa ce acesta a fost supus unor acte de violenta, in cursul flagrantului si la sediul politiei. Acesta a facut trimitere la fotografia publicata in cotidianul
    Telegraf
    si la declaratia lui D.G. In observatiile sale, procurorul a considerat ca, in speta, nu exista niciun motiv de nulitate absoluta.
23. Prin hotararea din 9 mai 2003, fara a insista asupra motivului nulitatii mentionate, Curtea de Apel Constanta a admis partial apelul persoanei in cauza: considerand ca pedeapsa aplicata era prea dura tinand seama de fapte, aceasta a redus-o la un an si sase luni de inchisoare.
24. Prin scrisoarea trimisa Curtii la 13 decembrie 2004, reclamantul a precizat ca nu a introdus recurs impotriva hotararii mentionate anterior pe motiv ca acesta isi executase deja mare parte a pedepsei sale si ca dupa cateva luni urma oricum sa fie pus in libertate.

II. Dreptul
si
practica interne relevante

1. 
   Codul penal
   

25. Dispozitiile art. 266 si 271
    
    ¹
    
    C. pen. privind infractiunile de „cercetare abuziva din partea organelor de ancheta” si, respectiv, de „tortura” sunt citate in cauza
    Velcea impotriva Romaniei
    [(dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005]. De asemenea, art. 206 C. pen., care sanctiona calomnia, prevede ca afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda.

2. 
   Codul de procedura penala
   

26. Dispozitiile Codului de procedura penala in materie de plangere prealabila si caile de atac impotriva deciziilor parchetului sunt descrise in hotararea
    Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 1)
    (nr. 49234/99, pct. 43-45, 26 aprilie 2007). De asemenea, art. 140
    
    ¹
    
    C. proc. pen. de reglementare a procedurii de plangere impotriva ordonantei procurorului de arestare preventiva era formulat dupa cum urmeaza, la momentul desfasurarii faptelor, inainte de a fi modificat de Legea nr. 281, publicata la 1 iulie 2003:

Art. 140

¹

(Plangerea impotriva masurilor preventive luate de procuror)

„(1). impotriva ordonantei de arestare preventiva [...] se poate face plangere la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond.

(2). Plangerea, impreuna cu dosarul cauzei, va fi trimisa instantei prevazute in alin. 1, in termen de 24 de ore, iar invinuitul sau inculpatul arestat va fi adus in fata instantei si va fi asistat de aparator. [...]

4. . Plangerea se va cerceta in camera de consiliu.
5. . Instanta se pronunta in aceeasi zi, prin incheiere, asupra legalitatii masurii, dupa ascultarea invinuitului sau a inculpatului. [...]”

Dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 281/2003 mentionata, art. 140

¹

a pastrat termenul de 24 de ore pentru transferul dosarului la instanta insarcinata cu examinarea plangerii, dar a adaugat ca instanta trebuia sa se pronunte in termen de 48 de ore (in cazul unui invinuit) sau de trei zile (in cazul unui inculpat). Instanta este obligata, precum in dispozitiile anterioare, sa se pronunte „in aceeasi zi”. Conform art. 149 C. proc. pen., arestarea preventiva nu poate depasi treizeci de zile, cu exceptia cazului in care este prelungita de instanta competenta.

27. Art. 221 C. proc. pen. privind modalitatile de sesizare a organelor de cercetare si de urmarire penala este formulat dupa cum urmeaza:

Art. 221 alin. (1) (Sesizarea organelor de urmarire penala)

„Organul de urmarire penala este sesizat prin plangere sau denunt, ori se sesizeaza din oficiu cand afla pe orice alta cale ca s-a savarsit o infractiune.”

in cazul in care organele de urmarire penala se sesizeaza din oficiu, acestea incheie un proces-verbal care constituie inceperea urmaririi penale, proces-verbal care trebuie confirmat de un procuror [art. 228 alin. (3) C. proc. pen.].

in cadrul rechizitorului din 2 aprilie 2002, dupa trimiterea in judecata a unui inculpat pentru furt calificat, procurorul insarcinat cu ancheta de pe langa Judecatoria Iasi a precizat ca a constatat urme evidente de violenta la momentul luarii declaratiei inculpatului si ca a solicitat deschiderea unei anchete in ceea ce priveste infractiunea

prevazuta la art. 266 C. pen., avand in vedere ca persoana in cauza sustinea ca a fost agresata de politisti pentru a marturisi faptele.

28. Dispozitiile Codului de procedura penala privind arestarea preventiva dispusa de procuror, astfel cum erau in vigoare la momentul faptelor, sunt rezumate in cauza
    Nastase-Silivestru impotriva Romaniei
    (nr. 74785/01, pct. 21-22, 4 octombrie 2007).

100. Dispozitiile legale si jurisprudenta referitoare la dreptul de a beneficia de un examen medical in timpul arestarii preventive si recomandarile CPT privind constatarile medicale efectuate cu ocazia retinerii sale

29. Legea nr. 23/1969 privind drepturile persoanelor retinute, astfel cum era in vigoare la momentul faptelor, nu prevedea dreptul de a beneficia, la cerere, de un examen medical, ci se limita la garantarea, in mod general, a dreptului detinutilor la asistenta medical. Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 56 din 25 iunie 2003, care a completat Legea nr. 23/1969 si care li se aplica si persoanelor detinute, prevedea ca un astfel de examen trebuie efectuat la momentul intrarii in penitenciar si apoi periodic si ca medicul avea obligatia de a consemna urmele de violenta si observatiile persoanei in cauza si de a sesiza procurorul in cazul unor indicii de rele tratamente. Ordonanta a fost abrogata si inlocuita de Legea nr. 275, publicata in Monitorul Oficial din 20 iulie 2006, care a reluat dispozitiile citate anterior.
30. Prin hotararea definitiva nr. 840/R din 28 septembrie 2004 (dosarul nr. 1262/P/R/2004), sectia penala a Curtii de Apel Brasov a hotarat, in ceea ce priveste acuzatiile de rele tratamente aplicate de agenti de politie in 2002, ca victima, care sustinea ca le-a solicitat in zadar agentilor de politie sa fie supusa unui examen medical, se afla in detentie in 2002 si, in consecinta, exercitarea anumitor drepturi, printre care si cel de a fi consultat de un medic pentru a obtine un certificat medico-legal, era limitata. In aceste circumstante, curtea de apel a considerat ca absenta unui astfel de certificat, care de altfel nu era singurul mijloc de proba pentru sustinerea acuzatiilor de rele tratamente, nu i se putea reprosa victimei.
31. Recomandarile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii si a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT), facute dupa vizitele efectuate in Romania la 24 ianuarie si 5 februarie 1999, cu privire la constatarile medicale privind ranile observate pe persoanele aflate in stare de detentie, sunt citate in hotararea
    lambor impotriva Romaniei
    (nr. 64536/01, pct. 143, 24 iunie 2008).

4. 
   Dispozitiile Codului civil in ceea ce priveste raspunderea civila delictuala (art. 998 si 999)
   

32. Dispozitiile in cauza sunt descrise in hotararea
    lambor
    (citata anterior, pct. 142). Conform doctrinei si jurisprudentei interne, raspunderea civila delictuala nu poate fi angajata decat daca reclamantul dovedeste cumulat existenta a patru elemente: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate care exista intre aceste doua elemente, precum si culpabilitatea autorului prejudiciului, si anume existenta, in cazul sau, a unei culpe (indiferent ca este sub forma de intentie, imprudenta sau neglijenta) (L. Pop,
    Teoria generala a obligatiilor,
    p. 198 si 226, Ed. Lumina Lex, 1998).

5. 
   Dispozitiile legale privind dreptul la imagine al unei persoane private de libertate
   

33. Art. 30 alin. (6) din Constitutia din 1991, reluat de Constitutia din 2003, prevedea ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia, printre altele, dreptul unei persoane la propria imagine.
34. Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul politistului, intrata in vigoare la 23 august 2002 („Legea nr. 360/2002”), prevedea ca politistul poate prezenta in public informatii si date obtinute in exercitarea atributiilor de serviciu doar daca nu incalca, printre altele, dreptul la imagine. De asemenea, la momentul faptelor, decizia nr. 80/2002 a Consiliului National al Audiovizualului (CNA) privind protectia demnitatii umane si a dreptului la propria imagine, publicata la 21 august 2002 in Monitorul Oficial („decizia nr. 80/2002”), prevedea, la art. 4, ca inregistrarile continand imagini ale unei persoane nu pot fi difuzate decat cu acordul acesteia, cu exceptia situatiilor in care este vorba de demersuri jurnalistice care raspund unui interes public justificat sau cand inregistrarea este incidentala si este realizata in locuri publice. Totusi, dreptul la imagine nu putea impiedica aflarea adevarului in probleme de interes public justificat [art. 3 alin. (2)]. Dispozitiile citate anterior ale acestei decizii au fost reluate si completate in Decizia nr. 248/2004 a CNA, publicata in Monitorul Oficial la 26 iulie 2004, care prevedea, la art. 5, ca este interzisa difuzarea de imagini ale persoanelor retinute pentru cercetari, arestate sau aflate in detentie, fara acordul acestora, cu exceptia cazului in care inregistrarea este incidentala si realizata in locuri publice. Aceste dispozitii sunt reluate in decizia nr. 187/2006 a CNA. Necesitatea unui acord scris din partea persoanei lipsite de libertate a fost adaugata, cu exceptia cazului in care inregistrarea este realizata in locuri publice.

In drept,

I. Cu
privire la pretinsa incalcare a art. 3 din conventie

35. Reclamantul se plange de rele tratamente aplicate de catre agentii de politie la 10 septembrie 2002 si sustine, in esenta, ca autoritatile nu au desfasurat nicio ancheta in aceasta privinta. Acesta invoca art. 3 din conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

36. Guvernul respinge acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

37. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac de catre reclamant, mentionand ca persoana in cauza nu a sesizat parchetul cu o plangere penala, intemeiata pe art. 266 sau 267
    
    ¹
    
    C. pen., impotriva agentilor de politie care l-ar fi batut. Guvernul considera ca, prin intermediul unei plangeri penale, reclamantul a insarcinat organele de urmarire penala cu obligatia de a efectua o ancheta in ceea ce priveste faptele in cauza. O astfel de ancheta ar fi dus fie la trimiterea in judecata a persoanelor raspunzatoare, fie la o rezolutie de neincepere a urmaririi penale din partea parchetului, ce poate fi atacata conform dispozitiilor relevante ale Codului de procedura penala (a se vedea supra, pct. 26). Acesta se bazeaza pe hotararile instantelor interne privind faptele calificate drept ancheta abuziva, hotarari pronuntate in principal in anul 2005.
38. Reclamantul sustine ca a fost respectata conditia stabilita la art. 35 § 1 din conventie.
39. Curtea reaminteste ca regula epuizarii cailor de atac interne enuntata la art. 35 § 1 din conventie urmareste sa acorde statelor contractante posibilitatea remedierii situatiei in ordinea lor juridica interna inainte de a fi obligate sa raspunda de actele lor in fata unui organism international
    (Egmez impotriva Ciprului,
    nr. 30873/96, pct. 64, CEDO 2000- XII). In aceasta privinta, un reclamant trebuie sa foloseasca in mod normal caile de atac interne cu adevarat eficiente si suficiente. In cazul in care o cale de atac a fost utilizata, folosirea unei cai al carei scop este practic acelasi nu este solicitata
    [Gunes impotriva Turciei
    (dec.), nr. 28490/95, 9 octombrie 2001].
40. Curtea admite, in conformitate cu sustinerile Guvernului, ca introducerea unei plangeri penale reprezinta modalitatea obisnuita prin care un individ care se considera victima unor violente poate sesiza parchetul cu privire la faptele in cauza si ca, in speta, reclamantul nu a dovedit folosirea acestei cai de atac pentru a aduce respectivele fapte in atentia organelor competente. Cu toate acestea, Curtea constata ca depunerea unei plangeri penale nu reprezinta singura modalitate de sesizare a parchetului, art. 221 alin. (1) C. proc. pen. prevazand si ca organele de urmarire penala „se sesizeaza din oficiu cand afla pe orice alta cale ca s-a savarsit o infractiune”. De asemenea, Codul de procedura penala prevede procedura care trebuie urmata intr-un astfel de caz, procedura care pare sa fie folosita de parchet, inclusiv - de exemplu - atunci cand invinuitul pretinde in mod credibil ca a fost victima unor violente din partea agentilor de politie (a se vedea supra, pct. 27).
41. In speta, Curtea constata ca, in mai multe randuri, pe parcursul derularii procedurii penale initiate impotriva sa, in prezenta judecatorilor si a reprezentantilor Parchetului, reclamantul si avocatul sau au introdus plangeri detaliate privind pretinsele rele tratamente suferite si au precizat ca doreau sa dovedeasca aceste alegatii prin intermediul fotografiei persoanei in cauza publicate in cotidianul
    Telegraf
    si prin declaratia soferului de taxi, D.G., prezentate la dosar (a se vedea supra, pct. 17, 19-20 si 22). Or, in timp ce au fost informate nu doar cu privire la faptele pretinse, ci si la mijloacele de proba care le sustin, autoritatile - si in special procurorii responsabili de urmarirea penala impotriva reclamantului - nu au dispus deschiderea investigatiilor in ceea ce priveste aceste fapte. In plus, la dezbaterile din 17 martie 2003, procurorul insarcinat cu ancheta a raspuns ca nu existau probe cu privire la alegatiile persoanei in cauza conform carora acesta a fost supus la acte de violenta fizica si psihica in cursul anchetei (a se vedea supra, pct. 20
    in fine).
42. De asemenea, Curtea reaminteste ca a evidentiat deja ca, la momentul desfasurarii faptelor, inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 281 din 26 iunie 2003, un reclamant putea contesta o ordonanta de neincepere a urmaririi penale a parchetului doar in fata parchetelor superioare ierarhic (a se vedea, printre altele,
    Mogos impotriva Romaniei,
    nr. 20420/02, pct. 86-87, 13 octombrie 2005). Prin urmare, aceasta considera ca nu i se poate reprosa reclamantului faptul ca a sesizat Curtea cu capatul de cerere referitor la violentele suferite, prin constatarea lipsei oricarei reactii din partea diferitelor parchete insarcinate cu cauza sa fata de sustinerile sale si dovezile in sprijinul acestora.
43. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca reclamantul a atras in mod corespunzator atentia organelor competente cu privire la violentele pe care pretinde ca le-a suferit - in mod credibil avand in vedere dovezile prezentate -, dand astfel autoritatilor posibilitatea, conform dreptului intern, de a initia o ancheta inainte de sesizarea Curtii cu privire la faptele in cauza. In consecinta, avand in vedere circumstantele deosebite ale spetei, reclamantul nu era obligat sa mai foloseasca calea de atac sugerata de Guvern pentru a obtine acelasi rezultat, si anume initierea unei anchete penale (a se vedea,
    mutatis mutandis, Gunes,
    citata anterior,
    Egmez,
    citata anterior, pct. 66 si
    Kaja impotriva Greciei,
    nr. 32927/03, pct. 40
    in fine,
    27 iulie 2006).

Rezulta ca nu poate fi retinuta exceptia preliminara a Guvernului.

44. De asemenea, Curtea constata ca acest capat de cerere, in cele doua parti ale sale, nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

1. Cu privire la acuzatia de rele tratamente

45. Facand trimitere la jurisprudenta Curtii privind art. 3 din conventie, Guvernul sustine ca, daca statul parat este cel care trebuie sa formuleze o explicatie plauzibila pentru ranile constatate la un individ care prezenta o stare buna a sanatatii la momentul arestarii sale preventive, reclamantul trebuie, in primul rand, sa faca dovada existentei ranilor pretinse. Acesta sustine ca reclamantul se bazeaza doar pe propriile afirmatii, avand in vedere ca nu a prezentat niciun certificat medical in sprijinul acuzatiilor sale. Intr-adevar, conform Guvernului, fisa medicala intocmita la penitenciarul Poarta Alba la 11 septembrie 2002 evidentiaza ca reclamantul era „clinic sanatos”; astfel, din documentul mentionat anterior, inclusiv din concluziile sale, rezulta ca persoana in cauza a fost examinata de un medic la momentul incarcerarii sale in penitenciarul Poarta Alba si ca nu prezenta urme de violenta.
46. Reclamantul respinge argumentele Guvernului. Acesta sustine faptul ca relele tratamente la care a fost supus sunt dovedite de imaginile care il prezinta, difuzate de posturile de televiziune si publicate in cotidianul
    Telegraf,
    precum si de declaratia martorului D.G., si ca fisa medicala din 11 septembrie 2002 nu a fost intocmita de catre un medic independent, ci din cadrul Ministerului de Interne.
47. Curtea reaminteste ca, atunci cand o persoana este privata de libertate, folosirea fortei fizice in acest scop atunci cand nu este strict necesara avand in vedere comportamentul acesteia, aduce atingere demnitatii umane si reprezinta, in principiu, o incalcare a dreptului garantat de art. 3 (
    Assenov s.a. impotriva Bulgariei,
    hotararea din 28 octombrie 1998,
    Culegere de hotarari si decizii
    1998-VIII, p. 3288, pct. 94).
48. De asemenea, aceasta reaminteste ca acuzatia de rele tratamente trebuie sustinuta in fata Curtii prin elemente de proba corespunzatoare
    (Berktay impotriva Turciei,
    nr. 22493/93, pct. 165, 1 martie 2001). Pentru stabilirea faptelor pretinse, Curtea se foloseste de criteriul probei „dincolo de orice indoiala rezonabila” (
    Farbtuhs impotriva Letoniei,
    nr. 4672/02, pct. 54, 2 decembrie 2004). O „indoiala rezonabila” reprezinta o indoiala ale carei motive pot fi gasite in faptele prezentate. Proba relelor tratamente dincolo de o asemenea indoiala poate fi rezultatul unui ansamblu de indicii sau prezumtii irefutabile, suficient de grave, precise si concordante
    (Chamad’ev s.a. impotriva Georgiei si Rusiei,
    nr. 36378/02, pct. 338, CEDO 2005-..., si
    Danelia impotriva Georgiei,
    nr. 8622/01, pct. 41, 17 octombrie 2006). Avand in vedere situatia de vulnerabilitate in care se afla persoanele retinute, Curtea considera ca, in cazul in care un individ prezinta, la momentul incredintarii autoritatilor, o sanatate buna si se constata ca este ranit la momentul eliberarii sale, statul trebuie sa ofere o explicatie plauzibila pentru sursa ranilor (a se vedea, printre altele,
    VasilPetrov impotriva Bulgariei,
    nr. 57883/00, pct. 66, 31 iulie 2008). De asemenea, Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta, conform careia aceasta apreciaza faptele, in lumina tuturor elementelor de care dispune
    (Bati s.a. impotriva Turciei,
    nr. 33097/96 si 57834/00, pct. 113, 3 iunie 2004).
49. In speta, Curtea constata ca exista divergente intre parti cu privire la fapte si la mijloacele de proba relevante. Reclamantul afirma ca a fost batut de agentii de politie la momentul audierii sale si la inceputul anchetei initiate impotriva sa, la 10 septembrie 2002, si se bazeaza in acest sens pe imaginile filmate de jurnalisti in ziua respectiva si pe declaratia martorului D.G., prezent la fata locului la momentul arestarii sale. Din contra, Guvernul sustine ca reclamantul nu a adus nicio proba privind relele tratamente pretinse si face trimitere la mentiunile din fisa medicala din 11 septembrie 2002 de la penitenciarul Poarta Alba.
50. Curtea constata ca examinarea fisei medicale in cauza, care trebuia sa prezinte starea reclamantului la momentul retinerii sale, evidentiaza mai multe contradictii si nereguli. In aceasta privinta, contrar argumentelor Guvernului, ea constata ca aceasta fisa prezinta, ca antet, data de 11 septembrie 2002, dar ca concluziile, din josul paginii, cu privire la starea de sanatate a reclamantului cu ocazia examenului medical sunt redactate de medicul M.C., care profesa la penitenciarul Poarta Alba unde persoana in cauza a fost adusa, conform documentelor furnizate de Guvern, abia la 26 septembrie 2002. Bineinteles, scurta mentiune „clinic sanatos”, adaugata pe aceeasi pagina de medicul I.M.C., putea fi datata 11 septembrie 2002, dar aceasta contrazice partial afirmatia Guvernului, conform careia fisa a fost redactata la penitenciarul Poarta Alba.
51. Totusi, admitand ca mentiunea citata anterior a fost inscrisa la 11 septembrie 2002, in urma unui prim examen medical al reclamantului la o zi dupa pretinsele violente, Curtea considera ca, in ceea ce priveste circumstantele spetei, simpla mentiune „clinic sanatos” nu poate, singura, fi suficienta pentru a elimina acuzatiile persoanei in cauza ca nesustinute. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca un examen medical efectuat cu ocazia retinerii persoanei trebuie sa mentioneze orice semn vizibil de rani si toate leziunile corporale observate, precum si explicatiile furnizate de pacient cu privire la modul in care au survenit si avizul medicului cu privire la compatibilitatea leziunilor cu aceste explicatii (
    lambor
    , citata anterior, pct. 173 si 177, si
    Akkot impotriva Turciei,
    nr. 22947/93 si 22948/93, pct. 118, CEDO 2000-X). De asemenea, avand in vedere ca dispozitiile interne in domeniu nu prevedeau asemenea cerinte la momentul faptelor, si tinand seama de imaginile care il prezentau pe reclamant la 10 septembrie 2002 cu mai multe urme de violenta pe fata, Curtea considera ca scurta mentiune a medicului I.M.C., care viza in special starea clinica a persoanei in cauza, trebuie luata atent in considerare in masura in care trebuie interpretata ca sesizand absenta unor semne vizibile de violenta (a se vedea supra, pct. 9 si 29-31).
52. Pe de alta parte, Curtea constata ca Guvernul nu a furnizat niciun comentariu cu privire la declaratia martorului D.G. sau cu privire la imaginile care il prezentau pe reclamant, la sediul politiei, prezentand urme vizibile de violenta pe fata (a se vedea supra, pct. 11), dintre care una a fost publicata de cotidianul
    Telegraf la
    11 septembrie 2002. Curtea constata ca D.G. a confirmat in fata judecatorului si procurorului ca a asistat la interpelarea reclamantului, precizand ca acesta a fost lovit cu pumnii si picioarele de mai multi agenti de politie inarmati, inainte, dar si dupa ce a fost incatusat si intins pe burta (a se vedea supra, pct. 19). Prin urmare, Curtea considera ca acuzatiile reclamantului cu privire la violentele suferite cu ocazia interpelarii sale sunt sustinute de o serie de indicii suficient de grave, precise si concordante [a
    contrario, Ksenzov impotriva Rusiei
    (dec.), nr. 75386/01, 7 ianuarie 2005, si
    Jeong impotriva Republicii Cehe
    (dec.), nr. 34140/03, 13 februarie 2007]. In ceea ce priveste restul, Curtea constata ca nimeni nu pretinde ca semnele de violenta prezentate de reclamant pot fi anterioare arestarii sale.
53. Avand in vedere toate elementele supuse aprecierii sale si tinand seama de absenta oricarei explicatii din partea guvernului parat, Curtea considera ca este stabilit in speta ca urmele de violenta evidentiate de imaginile filmate la 10 septembrie 2002 au fost cauzate de un tratament pentru care Guvernul este raspunzator si care poate fi considerat tratament inuman in sensul art. 3 din conventie.
54. Prin urmare, din punct de vedere material, a fost incalcat art. 3 din conventie.

2. Cu privire la obligatia autoritatilor de a desfasura o ancheta efectiva

55. Guvernul isi reitereaza argumentele prezentate in cadrul exceptiei de neepuizare a cailor de atac interne pentru a justifica absenta anchetei autoritatilor in ceea ce priveste acuzatiile reclamantului.
56. Reclamantul respinge sustinerile Guvernului.
57. Curtea reaminteste ca, in cazul in care un individ afirma in mod credibil ca a fost victima, in mainile politiei sau ale altor servicii comparabile ale statului, a unor grave tratamente ilicite si contrare art. 3, aceasta dispozitie, combinata cu datoria generala impusa statului de art. 1 din conventie de a „recunoaste oricarei persoane care intra sub incidenta jurisdictiei [sale], drepturile si libertatile definite (...) [in] Conventie”, necesita, implicit, existenta unei anchete oficiale efective. Aceasta ancheta trebuie sa poata conduce la identificarea si pedepsirea celor responsabili. In caz contrar, in ciuda importantei sale fundamentale, interdictia legala generala a torturii si pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este ineficienta in practica si este posibil, in anumite cazuri, ca agenti ai statului, beneficiind de o cvasi-imunitate, sa incalce drepturile celor supusi controlului lor (a se vedea, printre altele,
    Assenov s.a.,
    citata anterior, pct. 102, si
    Karaduman s.a. impotriva Turciei,
    nr. 8810/03, pct. 73, 17 iunie 2008).
58. In speta, Curtea reaminteste ca a constatat ca reclamantul a atras atentia autoritatilor competente in ceea ce priveste acuzatiile credibile referitoare la violentele pe care pretinde ca le-a suferit din partea agentilor de politie la 10 septembrie 2002, precum si cu privire la probele pe care se baza, care le acordau posibilitatea, conform dreptului intern, de a initia o ancheta in acest sens (a se vedea supra, pct. 40-43). In ceea ce priveste examinarea medicala a persoanei in cauza, Curtea a evidentiat si lacune importante in scurtele mentiuni din fisa medicala a reclamantului, luand astfel act de insuficienta dispozitiilor interne care reglementau domeniul la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 29 si 50-51).
59. Prin urmare, chiar daca au fost alertate de reclamant cu acuzatiile in cauza si de probele invocate in sprijinul acestora, autoritatile nu au initiat nicio ancheta in vederea investigarii plangerii credibile a persoanei in cauza (a se vedea,
    mutatis mutandis, Danelia,
    citata anterior, pct. 64, si
    Egmez,
    citata anterior, pct. 100).
60. Avand in vedere aceasta absenta a oricarei investigatii, Curtea concluzioneaza ca a fost incalcat art. 3 din conventie, din punct de vedere procedural.

II. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART.
5
§
3
DIN CONVENTIE

61. Reclamantul pretinde ca nu a fost adus de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit sa exercite atributii judiciare, dupa arestarea sa, in dimineata de 10 septembrie 2002. Acesta invoca art. 5 § 3 din conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare [...]”.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

62. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

63. Guvernul admite ca procurorul nu este un magistrat imputernicit sa exercite atributii judiciare, in sensul jurisprudentei Curtii privind art. 5 § 3 din conventie, si ca, la momentul faptelor, dreptul intern nu prevedea efectuarea unui control automat al detentiei „indata” dupa arestare. Acesta subliniaza ca, de la intrarea in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 109/2003 („O.U.G nr. 109/2003”) privind modificarea Codului de procedura penala, procurorul ii mai poate doar propune judecatorului competent arestarea preventiva a unei persoane.
64. Reclamantul invoca faptul ca a fost adus inaintea unui judecator pentru examinarea legalitatii detentiei sale abia la 30 septembrie 2002, adica la 20 de zile de la arestarea sa.
65. Curtea ia act de faptul ca Guvernul recunoaste ca cerintele de la art. 5 § 3 din conventie privind controlul automat al detentiei de catre un magistrat imputernicit prin lege sa exercite atributii judiciare nu au fost respectate in speta, avand in vedere dreptul intern relevant la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 28).
66. Curtea reaminteste ca a stabilit deja incalcarea art. 5 § 3 din conventie in mai multe cauze similare, in care reclamantii nu au fost adusi „de indata” in fata unui magistrat imputernicit prin lege sa exercite atributii judiciare pentru controlul jurisdictional al arestarii sau retinerii acestora [a se vedea, printre altele,
    Pantea impotriva Romaniei,
    nr. 33343/96, pct. 236, 239 si 240, CEDO 2003-VI (fragmente), si
    Nastase-Silivestru,
    citata anterior, pct. 29-33]. Avand in vedere elementele de la dosar, aceasta nu identifica niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferita in speta, reclamantul fiind adus inaintea Judecatoriei Constanta abia la 20 de zile de la arestare (a se vedea supra, pct. 15).
67. Prin urmare, a fost incalcat art. 5 § 3 din conventie.

3. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART.
   5
   §
   4
   DIN CONVENTIE

68. Reclamantul pretinde ca instantele care au pronuntat hotarari la 30 septembrie si 15 octombrie 2002 nu s-au pronuntat intr-un interval scurt cu privire la plangerea sa impotriva ordonantei procurorului de retinere din 10 septembrie 2002. Acesta adauga ca, in temeiul art. 140
    
    ¹
    
    C. proc. pen., prima instanta trebuia sa se pronunte cu privire la plangerea sa in termen de 24 de ore. Acesta invoca art. 5 § 4 din conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere sare dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa se pronunte intr- un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este ilegala.”

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

69. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

70. Guvernul respinge argumentul reclamantului. Facand trimitere la cauza
    Delbec impotriva Frantei
    (nr. 43125/98, 18 iunie 2002), acesta sustine ca, pentru perioada care trebuie luata in considerare, trebuie sa retinem ca plangerea reclamantului impotriva ordonantei procurorului de retinere, trimisa de persoana in cauza parchetului la 23 septembrie 2002, a fost primita de judecatorie la 26 septembrie 2002. Aceasta s-a pronuntat la 30 septembrie 2002. De asemenea, recursul introdus la 2 octombrie 2002 de reclamant impotriva acestei hotarari a fost respins prin hotararea din 15 octombrie 2002, examinarea sa fiind intre timp amanata de tribunal la cererea reclamantului.
71. In esenta, reclamantul isi reitereaza argumentele.

2. Motivarea Curtii

1. 
   Perioada care trebuie luata in considerare
   

72. Curtea reitereaza faptul ca garantia care prevede dreptul unei persoane lipsite de libertate de a obtine intr-un termen scurt o hotarare judecatoreasca cu privire la regularitatea retinerii sale vizeaza atat procedura de apel, cat si cea de prima instanta, pentru statele care au un sistem cu grad dublu de jurisdictie
    (Singh impotriva Republicii Cehe,
    nr. 60538/00, pct. 74, 25 ianuarie 2005). „Termenul” in cauza, care trebuie examinat tinand seama de desfasurarea generala a procedurii si de masura in care intarzierile pot fi imputate conduitei reclamantului sau a consilierilor sai, incepe cu prezentarea unei actiuni (sau a unei cereri de prelungire) in fata instantei si se incheie in ziua in care se pronunta hotararea in sedinta publica sau, daca o asemenea lectura nu este prevazuta, in ziua comunicarii deciziei catre reclamant sau avocatul sau (a se vedea,
    mutatis mutandis, Rappaciuolo impotriva Italiei,
    nr. 76024/01, pct. 34, 19 mai 2005).
73. In speta, Curtea constata ca termenul care trebuie luat in considerare este de douazeci si doua de zile pentru doua grade de jurisdictie, dar ca perioada cuprinsa intre 11 si 15 octombrie 2002 nu le poate fi imputata autoritatilor, amanarea examinarii actiunii realizandu-se la cererea reclamantului.

2. 
   Respectarea cerintei de „termen scurt”
   

74. Curtea reaminteste ca respectarea dreptului oricarei persoane, conform art. 5 § 4 din conventie, de a obtine intr-un termen scurt o hotarare din partea unei instante cu privire la legalitatea detentiei sale trebuie considerata in cadrul circumstantelor fiecarei cauze
    (R.M.D. impotriva Elvetiei,
    hotararea din 26 septembrie 1997,
    Rec.
    1997-VI, pct. 42). In special, trebuie sa tinem seama de desfasurarea generala a procedurii si de masura in care intarzierile sunt imputabile conduitei reclamantului sau a avocatilor sai. Totusi, in principiu, avand in vedere ca este in joc libertatea unei persoane, statul trebuie sa faca astfel incat procedura sa se desfasoare intr-un interval minim de timp
    (Mayzit impotriva Rusiei,
    nr. 63378/00, pct. 49, 20 ianuarie 2005).
75. De asemenea, Curtea reitereaza faptul ca scopul conventiei este de a proteja drepturile nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective
    (Airey impotriva Irlandei,
    9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32). In cadrul analizei respectarii cerintei de „interval minim de timp” in cadrul analizei legalitatii ordonantei procurorului de arestare a reclamantului, Curtea considera ca trebuie sa tina seama si de diferitele dispozitii si termene de procedura prevazute de dreptul intern (a se vedea,
    mutatis mutandis, Koendjbiharie impotriva Tarilor de Jos,
    hotararea din 25 octombrie 1990, pct. 27, Seria A nr. 185-B). Astfel, Curtea nu poate ignora faptul ca ordonanta in cauza era valabila doar pentru treizeci de zile de arest preventiv si ca, in general, Codul de procedura penala solicita termene scurte pentru a garanta celeritatea deosebita a analizei legalitatii retinerii (precum termenul de 24 de ore pentru transferul plangerii si al dosarului de la parchet la instanta; a se vedea supra, pct. 26).
76. Chiar daca termenul de douazeci si doua de zile, dintre care patru i se imputa reclamantului, nu pare excesiv in sine, Curtea considera ca acesta trebuie examinat in cadrul termenelor prevazute de Codul de procedura penala si a circumstantelor spetei. Aceasta constata ca a fost nevoie de trei zile pentru ca plangerea reclamantului din 23 septembrie 2002, depusa la parchetul competent, sa fie inregistrata la grefa tribunalului care trebuia sa se pronunte cu privire la aceasta si sapte zile pentru a fi examinata de acesta din urma. S-au scurs alte sapte zile inainte ca curtea de apel sa inregistreze, la 9 octombrie 2002, actiunea introdusa de reclamant impotriva hotararii din 30 septembrie 2002 a tribunalului, parchetul transferandu-i cererea de recurs abia la sase zile de la primirea acesteia.
77. Avand in vedere lipsa oricarei justificari pentru termenele mentionate anterior si faptul ca era vorba de examinarea legalitatii ordonantei de arestare emisa de procuror, Curtea considera ca - in circumstantele spetei - procedura in cauza s-a desfasurat intr-un „termen scurt”, astfel cum cere art. 5 § 4 in sensul jurisprudentei Curtii.

Prin urmare, din acest punct de vedere, a fost incalcat articolul mentionat.

4. Cu PRIVIRE LA PRETINSA INCALCARE A ART. 8 DIN CONVENTIE

78. Reclamantul se plange, in esenta, de atingerea adusa vietii sale private ca urmare a faptului ca, la 10 septembrie 2002, agentii de politie au chemat jurnalistii, care l-au filmat si fotografiat, in starea in care se gasea, astfel incat imaginile care il prezentau cu urme de violenta pe fata au fost difuzate in media, una dintre acestea fiind publicata special pe prima pagina a cotidianului
    Telegraf,
    la 11 septembrie 2002. In esenta, acesta invoca art. 8 din conventie, formulat dupa cum urmeaza:

„1. Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de familie, a domiciliului sau si a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autoritati publice in exercitarea acestui drept decat in masura in care acest amestec este prevazut de lege si daca constituie o masura care, intr-o societate democratica, este necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirii faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertatilor altora.”

79. Guvernul respinge acest argument.

1. 
   Cu privire la admisibilitate
   

80. Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne de catre reclamant. Pe de o parte, acesta sustine ca reclamantul putea depune o plangere penala pentru calomnie (art. 206 C. pen.) impotriva persoanei raspunzatoare sau, in cazul in care nu o cunostea, putea sesiza in primul rand organele de urmarire penala cu o plangere prealabila in acest sens. De asemenea, reclamantul avea la dispozitia sa actiunea in raspundere civila delictuala (art. 998-999 C. civ.), in cazul in care acesta ar fi considerat ca era vorba de un delict civil si ca acesta i-a cauzat un prejudiciu. Or, reclamantul, conform concluziei Guvernului, nu s-a indreptat in cauza impotriva mass-mediei, prin intermediul procedurii penale si civile mentionate, pentru a incerca sa remedieze situatia denuntata.
81. Reclamantul respinge sustinerile Guvernului fara a furniza observatii specifice.
82. Curtea reaminteste ca, prin invocarea neepuizarii cailor de atac interne, Guvernul trebuia sa convinga Curtea ca o actiune efectiva era disponibila atat in teorie, cat si in practica la momentul faptelor, cu alte cuvinte ca era accesibila si ii putea oferi reclamantului rezolvarea cererilor sale si ca prezenta perspective rezonabile de reusita [K
    impotriva Regatului Unit
    (GC), nr. 24888/94, pct. 57, CEDO 1999-IX].
83. In primul rand, Curtea constata ca plangerea reclamantului ii vizeaza pe agentii de politie care i-au invitat pe jurnalisti sa filmeze in sediul politiei unde acesta era retinut, ceea ce a avut ca rezultat difuzarea imaginilor video si a unei fotografii cu acesta catre public. Curtea evidentiaza ca procedurile pe care Guvernul ii reproseaza reclamantului ca nu le-a initiat, in special, impotriva mass-media, nu puteau reprezenta un remediu pentru plangere, astfel cum a fost formulata de persoana in cauza.
84. Presupunand ca exceptia Guvernului trebuie citita ca privind si caracterul efectiv al procedurilor citate anterior referitoare la agentii de politie, Curtea constata ca Guvernul nu a precizat in niciun fel modul in care faptele pe care reclamantul le imputa autoritatilor pot fi incluse in infractiunea de calomnie, care vizeaza „afirmarea sau imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinante privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune [...] ori dispretului public”, nici nu a furnizat exemple de jurisprudenta interna in sprijinul sustinerilor sale. O concluzie similara se impune in ceea ce priveste actiunea bazata pe art. 998 si 999 C. civ.: Guvernul nu a prezentat nicio hotarare definitiva privind dreptul la imagine in general si nici macar nu a oferit argumente sau exemple de jurisprudenta care permit presupunerea ca, avand in vedere conditiile impuse la articolele citate anterior, reclamantul avea perspective rezonabile de reusita in speta intr-o astfel de actiune initiata nu impotriva jurnalistilor, ci impotriva agentilor de politie (a se vedea supra, pct. 32). De asemenea, Curtea observa ca a constatat deja intr-o alta cauza, in raport cu fapte similare examinate din perspectiva art. 6 § 2 din conventie, ca Guvernul nu a demonstrat existenta in practica a unei cai de atac efective intr-o asemenea situatie
    Notar impotriva Romaniei
    (dec.), nr. 42860/98, pct. 171, 13 noiembrie 2003].
85. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca Guvernul nu a demonstrat caracterul efectiv in speta al cailor de atac invocate. Prin urmare, exceptia Guvernului, cu cele doua parti ale sale, nu poate fi retinuta.
86. De asemenea, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 § 3 din conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

2. 
   Cu privire la fond
   

87. Guvernul nu a prezentat observatii pe fond in ceea ce priveste acest capat de cerere nici in termenul stabilit cu ocazia comunicarii cererii, nici in urma scrisorii grefei din 27 iulie 2006 prin care era invitat sa prezinte eventuale observatii suplimentare.
88. Reclamantul sustine ca drepturile sale, garantate de art. 8 din conventie, nu au fost respectate deoarece autoritatile l-au „expus” in fata mass-media, in momentul in care era privat de libertate.
89. In ceea ce priveste imaginile care il prezentau pe reclamant in arest, difuzate de mass-media, conform jurisprudentei sale, Curtea este obligata sa verifice daca statul parat si-a respectat obligatia de neingerinta in dreptul la respectarea vietii private a reclamantului. Aceasta este obligata sa verifice daca a existat in speta o incalcare a dreptului mentionat si, in cazul unui raspuns afirmativ, daca aceasta incalcare a indeplinit cele trei conditii stabilite la art. 8 § 2: sa fie „prevazuta de lege”, sa vizeze unul sau mai multe dintre scopurile legitime in temeiul paragrafului 2 din dispozitia mentionata si sa fie „necesara, intr-o societate democratica”, pentru a le atinge
    (Sciacca impotriva Italiei,
    nr. 50774/99, pct. 28, CEDO 2005-....).
90. Curtea reaminteste ca notiunea de viata privata include elemente care fac trimitere la dreptul la imagine al unei persoane si ca publicarea unei fotografii tine de viata privata (
    Von
    Hannover impotriva Germaniei,
    nr. 59320/00, pct. 59, 50-53, CEDO 2004-VI). In cauza citata, aceasta a precizat si principiile generale care reglementeaza rapoartele dintre protectia vietii private si libertatea de exprimare
    (Von Hannover,
    citata anterior, pct. 56-60). De asemenea, intr-o cauza in care reclamanta nu era o persoana care actiona intr-un context public, ci - precum in speta - o persoana urmarita penal, Curtea a considerat ca faptul ca persoana in cauza facea obiectul urmaririi penale nu putea restrange domeniul de protectie mai larg de care aceasta beneficiaza ca „persoana obisnuita”. Avand in vedere ca autoritatile au oferit presei o fotografie a reclamantei, luata din dosarul sau penal, ingerinta in cauza - care rezulta din distribuirea si publicarea acestei fotografii, si care nu era prevazuta de vreo „lege” - a condus Curtea la concluzia incalcarii art. 8 din conventie
    (Sciacca,
    citata anterior, pct. 29
    in fine
    si 30). In sfarsit, intr-o cauza privind publicarea, fara acordul reclamantului, a unei fotografii facute de un jurnalist si care prezenta persoana in cauza la comisariatul de politie unde fusese adusa pentru o declaratie, Curtea a stabilit existenta unei ingerinte contrare art. 8 din conventie, publicarea in cauza neputand fi considerata ca generand o dezbatere oarecare de interes general pentru societate, indiferent de gradul de interes al acesteia fata de faptele care stau la originea art. de presa
    (Gourguenidze impotriva Georgiei,
    nr. 71678/01, pct. 55-63, 17 octombrie 2006).
91. Curtea considera ca speta prezinta asemanari cu aceste doua cauze mentionate. In acest temei, Curtea constata ca imaginile si fotografia care il prezentau pe reclamant au fost inregistrate de jurnalisti la sediul Politiei Constanta la 10 septembrie 2002, la cateva ore dupa ce persoana in cauza a fost prinsa, noaptea, in flagrant delict intr-o parcare de la periferia orasului. Curtea ia act de faptul ca afirmatia reclamantului, conform careia jurnalistii au fost chemati la sediul politiei de catre agentii de politie, nu a fost dezmintita de catre Guvern si este confirmata de elementele de la dosar, tinand seama de circumstantele arestarii persoanei in cauza. Prin urmare, Curtea considera ca, in speta, comportamentul agentilor de politie care i-au chemat pe jurnalisti si i-au autorizat, fara acordul reclamantului, sa inregistreze la sediul politiei - pentru a le difuza in presa - imagini ale acestuia din urma, chiar la momentul inceperii urmaririi penale impotriva sa, reprezinta o ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea vietii sale private.
92. Curtea observa ca Guvernul nu a oferit nicio indicatie cu privire la justificarea unei astfel de ingerinte. Presupunand chiar ca art. 45 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 si ca art. 4 din Decizia nr. 80/2002 a CNA (a se vedea supra, pct. 34) pot fi considerate ca au oferit o baza legala pentru ingerinta in cauza, Curtea nu identifica care „scop legitim”, astfel cum este cerut de art. 8 § 2, era vizat de aceasta din urma. In acest scop, ea evidentiaza ca, la momentul faptelor, reclamantul nu era fugar, ci era retinut la sediul politiei si ca procesul penal public initiat impotriva sa nici nu incepuse macar. Prin urmare, nu trebuie considerat ca difuzarea imaginilor in cauza, care de fapt nu aveau o valoare informativa ca atare, viza respectarea intereselor justitiei, de exemplu pentru a asigura prezentarea sa la proces, sau prevenirea infractiunilor penale, actul de acuzare nefiind inca intocmit la momentul faptelor. Prin urmare, in lumina circumstantelor cauzei, Curtea considera ca ingerinta respectiva in dreptul reclamantului la respectarea vietii sale private nu urmarea vreunul din scopurile legitime prevazute la art. 8 § 2 din conventie.
93. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca a fost incalcat art. 8 din conventie.

5. Cu
   privire la celelalte pretinse incalcari

94.  Citand art. 5 § 2 din conventie, reclamantul se plange de faptul ca nu a fost informat, in cel mai scurt timp, de motivele arestarii sale si de acuzatiile aduse impotriva sa. In temeiul art. 6 § 1 si 3 a), b) si c) din conventie, reclamantul se plange de inechitatea procedurii penale impotriva sa. In special, acesta sustine ca nu a fost asistat de un avocat cu ocazia primei declaratii date la 10 septembrie 2002, ca nu a fost informat de la inceput de procuror cu privire la dreptul sau de a beneficia de un avocat la alegere si ca cererea sa de administrare a probelor a fost respinsa de Tribunalul Constanta, la 9 decembrie 2002.
95. Tinand seama de toate elementele de care dispune si in masura in care este competenta pentru a i se aduce la cunostinta sustinerile formulate, Curtea nu a constatat nicio incalcare aparenta a drepturilor si libertatilor garantate prin articolele conventiei.

Reiese ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 § 3 si 4 din conventie.

6. Cu
   privire la aplicarea art. 41 din conventie

96. Art. 41 din conventie prevede:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

1. 
   Prejudiciu
   

97. Facand trimitere la cererea sa din formularul de cerere, reclamantul solicita 200 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a incalcarii art. 3, 5, 6 si 8 din conventie.
98. Guvernul considera ca persoana in cauza nu a dovedit legatura de cauzalitate intre prejudiciul invocat si pretinsele incalcari ale conventiei si ca, in orice caz, suma solicitata este excesiva avand in vedere jurisprudenta Curtii in domeniu.
99. Curtea reaminteste ca a stabilit incalcarea art. 3 (din punct de vedere material si procedural), art. 5 si art. 8 din conventie si considera ca reclamantul a suferit, ca urmare a violentelor in cauza, un prejudiciu moral care trebuie reparat. In aceste imprejurari, tinand seama de circumstantele cauzei si pronuntandu-se in echitate, astfel cum prevede art. 41 din conventie, Curtea considera ca trebuie sa ii acorde reclamantei 8 000 EUR cu titlu de prejudiciul moral.
    

2. 
   Cheltuieli de procedura
   

100. Reclamantul nu a prezentat o cerere de rambursare a cheltuielilor de procedura efectuate in cadrul procedurilor in fata instantelor nationale sau in fata Curtii.

3. 
   Dobanzi moratorii
   

101. Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea

1. Declara, in unanimitate, cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere privind art. 3, 5 § 3 si 4, si 8 din conventie si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 3 din conventie, din punct de vedere material;
3. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 3 din conventie, din punct de vedere procedural;
4. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 5 § 3 din conventie;
5. Hotaraste, cu sase voturi la unu, ca a fost incalcat art. 5 § 4 din conventie;
6. Hotaraste, in unanimitate, ca a fost incalcat art. 8 din conventie;
7. Hotaraste, in unanimitate,

1. ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, in conformitate cu art. 44 § 2 din conventie, suma de 8 000 EUR (opt mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertita in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii, plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
2. ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;

8 Respinge, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris, la 24 februarie 2009, in temeiul art. 77 § 2 si 3 din regulament.

Josep Casadevall

Presedinte

In conformitate cu art. 45 § 2 din conventie si 74 § 2 din regulament, se anexeaza la prezenta hotarare rezumatul opiniei partial concordante a judecatorului Zupancic si al opiniei partial separate a judecatorului Myjer.

Opinia concordanta a judecatorului Zupancic

Doresc sa adaug votului meu favorabil constatarii incalcarii art. 5 § 4, in speta, cateva cuvinte in sprijinul rationamentului Curtii.

Astfel cum a precizat Curtea adesea, respectarea dreptului oricarei persoane, conform art. 5 § 4 din conventie, de a obtine intr-un termen scurt o hotarare din partea unei instante cu privire la legalitatea retinerii sale trebuie considerata in lumina circumstantelor fiecarei cauze (a se vedea, printre altele,
R.M.D. impotriva Elvetiei,
26 septembrie 1997, pct. 42,
Rec.
1997-VI). Or, desfasurarea procedurii de control jurisdictional a retinerii intr-un „interval minim de timp” era cu atat mai importanta in prezenta cauza cu cat era vorba de prima procedura in care un „magistrat imputernicit sa exercite atributii judiciare” examina legalitatea retinerii reclamantului de catre un procuror (a se vedea supra, pct. 66). De asemenea, examinand conformitatea duratei unei asemenea proceduri cu art. 5 § 4, Curtea a considerat deja ca, ca pentru obligatia care rezulta de la art. 5 § 1, autoritatile trebuie, in acest scop „sa respecte normele de fond ca procedura a legislatiei nationale” (a se vedea,
mutatis mutandis, Koendjbiharie impotriva Tarilor de Jos,
25 octombrie 1990, pct. 27, seria A nr. 185-B, si
Vrencev impotriva Serbiei,
nr. 2361/05, pct. 83,23 septembrie 2008). In speta, examinarea duratei procedurii in cauza trebuie deci sa tina seama si de faptul ca, chiar la momentul faptelor, art. 140

¹

C. proc. pen. prevedea anumite termene pentru a asigura celeritatea unei asemenea examinari (a se vedea termenul de douazeci si patru de ore pentru transmiterea plangerii reclamantului si a dosarului in cauza de catre parchet instantei). Reamintind ca scopul conventiei este de a proteja drepturile nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective, consider ca nu trebuie sa insistam asupra desfasurarii faptelor relevante si asupra termenelor de inregistrare si examinare de catre instante a actiunii reclamantului, prezentate in hotararea anexata (a se vedea supra, pct. 76).

Prin urmare, impartasesc opinia majoritatii, conform careia, chiar daca termenul in cauza nu pare excesiv in sine, acesta duce, in circumstantele spetei, la incalcarea art. 5 § 4 din conventie.

Opinia partial separata a judecatorului Myjer

(T

raducere)

Am votat impotriva constatarii incalcarii art. 5 § 4.

Sunt pe deplin constient de faptul ca, in conformitate cu jurisprudenta Curtii referitoare la art. 5 § 1 si 4, pentru a respecta cerintele conventiei, este necesar ca un control pertinent sa respecte normele de fond ca procedura a legislatiei nationale si sa se exercite mai mult in conformitate cu scopul art. 5: de a proteja individul impotriva arbitrariului, in special impotriva termenului in care s-a pronuntat (
Koendjbiharie impotriva Tarilor de Jos,
25 octombrie 1990, pct. 27, seria A nr. 185-B).

Ma intreb totusi daca este, sau ar trebui sa fie, obligatia Curtii sa decida ca un stat contractant a incalcat dreptul consacrat de art. 5 § 4 intr-o situatie in care, in termeni obiectivi, decizia interna - chiar daca nu a fost pronuntata exact in termenul prevazut de normele procedurale ale statului - a fost luata foarte prompt. In acest caz, Curtea actioneaza mai mult ca o instanta de al patrulea grad de jurisdictie care controleaza minutios aplicarea tuturor normelor procedurale interne decat ca o instanta internationala a drepturilor omului care verifica daca sunt indeplinite la nivel national cerintele minime europene. In aceste conditii, un stat contractant poate chiar sa considere oportuna utilizarea unui singur termen general in legislatia sa, precum „prompt” sau „fara intarzieri nejustificate”, in loc sa precizeze termene stricte.

Subliniind ca examinarea termenului in cauza depinde de circumstantele fiecarei spete, observ cu titlu de comparatie ca, in alte cauze in care Curtea a stabilit nerespectarea cerintei unui „termen scurt”, in sensul art. 5 § 4, termenele in cauza erau, respectiv, de saptesprezece si de douazeci si sapte de zile pentru un grad unic de jurisdictie (
Kadem impotriva Maltei,
nr. 55263/00, pct. 43-45, 9 ianuarie 2003, si
Rehbock impotriva Sloveniei,
nr. 29462/95, pct. 84-88, CEDO 2000-XII) sau, pentru doua grade de jurisdictie, de treizeci si doua de zile, patruzeci si trei de zile si doua luni si douazeci si patru de zile
(G.B. impotriva Elvetiei,
nr. 27426/95, pct. 34-39, 30 noiembrie 2000,
Jablonski impotriva Poloniei,
nr. 33492/96, pct. 91-94, 21 decembrie 2000, si
Sulaoja impotriva Estoniei,
nr. 55939/00, pct. 74, 15 februarie 2005).

Avand in vedere elementele de la dosar, nu pot considera ca termenul imputabil organelor in speta este excesiv. Astfel, remarc faptul ca Judecatoria Constanta s-a pronuntat la 30 septembrie 2002, la sapte zile de la depunerea plangerii reclamantului impotriva ordonantei de retinere emise de procuror, si la patru zile de la primirea efectiva a acestei plangeri.

De asemenea, fiind vorba de pretinsa nerespectare de judecatorie a termenului prevazut la art. 140

¹

C. proc. pen., constat ca reclamantul nu a oferit elemente - precum exemple din jurisprudenta - pentru a-si sustine argumentul conform caruia termenul „in aceeasi zi” trebuia calculat de la data la care parchetul a transferat dosarul la instanta (a se vedea pct. 26 din hotarare). In sfarsit, nicio incalcare a cerintei de „termen scurt” nu poate fi retinuta in ceea ce priveste procedura cailor de atac, care s-a finalizat prin hotararea din 15 octombrie 2002 (a se vedea,
mutatis mutandis, Lapusan impotriva Romaniei,
nr. 29723/03, pct. 44-45, 3 iunie 2008, si
Starokadomski impotriva Rusiei,
nr. 42239/02, pct. 80, 31 iulie 2008).