Regimul raspunderii penale a minorului. Individualizare. Alegerea masurii educative. Efectuarea referatului de evaluare. Criterii.
18 martie 2020DECIZIA DE INSTITUIRE A MASURILOR ASIGURATORII REPREZINTA UN ACT DE EXECTUARE SI NU UN ACT ADMINISTRATIV FISCAL IN SENSUL ART. 2 ALIN.1 LIT. C DIN LEGEA NR. 554/2004
18 martie 2020
Art. 494 Cod Civil. Accesiunea imobiliara
,,Accesiunea imobiliara, prin prisma art. 494 Cod civil, nu poate interveni in cazul constructiilor provizorii care nu au caracter durabil si, prin definitie, nu ar trebui sa fie incorporate in teren.”
Curtea de Apel Ploiesti, Sectia I civila
Decizia nr. 700 din 3 noiembrie 2015.
Prin Decizia sus mentionata, Curtea de Apel Ploiesti, Sectia I Civila, a admis recursul declarat de parate impotriva deciziei civile nr. 1075 pronuntata la 16 martie 2015 de Tribunalul Prahova si, pe cale de consecinta a modificat in tot decizia tribunalului si pe fond a mentinut sentinta Judecatoriei Ploiesti.
Pentru a se pronunta aceasta decizie, au fost retinute urmatoarele considerente:
Obiectul prezentei actiuni
il reprezinta cererea depusa la data de 07.06.2011, prin care SC S SRL a solicitat instantei
obligarea recurentelor, in solidar, la plata sumei de bani reprezentand pretul materialelor si al muncii pentru realizarea constructiei
, care reprezenta punctul de lucru, constructie aflata pe terenul inchiriat societatii parate.
De asemenea la prezentul dosar a fost conexata si
cererea recurentelor de obligare a SC S SRL la ridicarea constructiei sus aratate, cerere ce a fost insa anulata ca netimbrata
de catre Judecatoria Ploiesti prin sentinta civila nr. 10016/09.07.2014, hotarare care a dobandit putere de lucru judecat, nefiind atacata
sub acest aspect
de catre parti.
Temeiul de drept al actiunii reclamantei SC S SRL au fost dispozitiile art. 494 si 998 din vechiul Cod civil, aplicabil in speta, avand in vedere faptul ca cererea a fost depusa anterior intrarii in vigoare a noului cod civil, adoptat prin Legea Nr. 287 din 17 iulie 2009, in vigoare de la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011 .
Aplicabilitatea vechiului cod civil este ceruta si de dispozitiile exprese ale
art. 3
din Legea nr. 71/2011, potrivit caruia,
actele si faptele juridice incheiate ori, dupa caz, savarsite sau produse inainte de intrarea in vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decat cele prevazute de legea in vigoare la data incheierii sau, dupa caz, a savarsirii ori producerii lor
.
Potrivit
art. 494 Cod civil
, daca
plantatiile, constructiile si lucrarile au fost facute de catre o a treia persoana cu materialele ei, proprietarul pamantului are dreptul de a le tine pentru dansul, sau de a indatora pe acea persoana sa le ridice.
Daca proprietarul pamantului cere ridicarea plantatiilor si a constructiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a facut; el poate chiar, dupa imprejurari, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vatamarile ce a putut suferi proprietarul locului.
Daca proprietarul voieste a pastra pentru dansul acele plantatii si cladiri, el este dator a plati valoarea materialelor si pretul muncii, fara ca sa se ia in consideratie sporirea valorii fondului, ocazionata prin facerea unor asemenea plantatii si constructii. Cu toate acestea
, daca plantatiile, cladirile si operele au fost facute de catre o a treia persoana de buna-credinta, proprietarul pamantului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantatii, cladiri si lucrari, dar va avea dreptul sau de a inapoia
valoarea materialelor si pretul muncii
, sau de a plati o suma de bani egala cu aceea a cresterii valorii fondului
.
Prin prisma temeiului de drept invocat, instanta de apel, pronuntand solutia de admitere a apelului declarat de SC S SRL impotriva sentintei civile nr. 10016/09.07.2014 a Judecatoriei Ploiesti, si de obligare a paratelor, in solidar, la plata catre apelanta a sumei de 50.974 RON, conform raportului de expertiza tehnica judiciara efectuata de catre exp. S G, a considerat ca paratele au devenit - in temeiul accesiunii imobiliare artificiale - proprietare ale constructiei a carei contravaloare au fost obligate sa o plateasca.
Prin definitie,
accesiunea
este acel mod de dobandire a dreptului de proprietate constand in
incorporarea materiala
a unui lucru mai putin important intr-un lucru mai important, in temeiul caruia, daca cele doua lucruri au apartinut unor proprietari diferiti, proprietarul lucrului mai important va dobandi dreptul de proprietate si asupra lucrului care este mai putin important.
Accesiunea imobiliara artificiala
reprezinta o varianta de accesiune in cazul careia proprietarul terenului dobandeste si dreptul de proprietate asupra constructiilor care s-ar edifica pe terenul sau.
Ceea ce este de esenta accesiunii imobiliare artificiale este
caracterul
durabil
al constructiei
edificate pe teren si
incorporarea efectiva
a acesteia in imobilul teren, utilitatea practica a acestor prevederi fiind tocmai posibilitatea de a evita o cheltuiala mai mare de ridicare a unei constructii edificata pe terenul altui proprietar si de aducere a acestuia la starea initiala.
In sprijinul afirmatiei de mai sus este chiar titlul Capitolului II din Codul Civil, intitulat „
Despre dreptul de accesiune asupra celor unite si incorporate cu lucrul
”, din cadrul caruia face parte art. 494, dar si dispozitiile art.
488, textul cu caracter general al materiei, potrivit caruia,
tot ce
se uneste si se incorporeaza
cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului
, cu distinctiile facute de articolele urmatoare.
In speta de fata, atat din certificatul de urbanism pentru „constructie metalica provizorie pentru prestari servicii” din data de 24.04.2001 cat si din cuprinsul autorizatiei nr. 631/27.08.2001 si procesului-verbal de receptie nr. 2 din data de 25.07.2002, rezulta faptul ca reclamanta
SC S SRL este proprietara unei constructii provizorii
, edificata pe terenul paratelor.
Dreptul sau de proprietate asupra acestei constructii provizorii nu poate fi tagaduit, el fiind dovedit atat cu autorizatia de construire si procesul verbal de receptie cat si cu documentele contabile ale societatii si evidentele fiscale ale Primariei P, Serviciul Public Finante Locale, aflate la dosarul cauzei, filele 52-54, din care rezulta ca aceasta constructie s-a aflat in patrimoniul persoanei juridice reclamante.
Potrivit Anexei nr. 2 din Legea 50/1991, privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, prin definitie,
constructiile cu caracter provizoriu
sunt constructiile autorizate ca atare, indiferent de natura materialelor utilizate, care, prin specificul functiunii adapostite ori datorita cerintelor urbanistice impuse de autoritatea publica, au o
durata de existenta limitata
, precizata si prin autorizatia de construire si se realizeaza din materiale si alcatuiri care
permit demontarea rapida in vederea aducerii terenului la starea initiala
(confectii metalice, piese de cherestea, materiale plastice ori altele asemenea) si sunt de dimensiuni reduse.
Ca atare,
accesiunea imobiliara, prin prisma art. 494 cod civil, nu poate interveni in cazul constructiilor provizorii care nu au caracter durabil si, prin definitie, nu ar trebui sa fie incorporate in teren.
De altfel, pentru a clarifica situatia si a acestor constructii, legiuitorul a simtit nevoia a introduce in Noul Cod Civil, adoptat prin Legea Nr. 287 din 17 iulie 2009 reglementari specifice lucrarilor provizorii prin art. 588 care prevede ca in cazul acestora, in absenta unei intelegeri contrare, autorul lucrarii provizorii
va fi obligat sa o desfiinteze, cu respectarea dispozitiilor legale in materie, si, daca este de rea-credinta, sa plateasca despagubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinta
.
Reclamanta nu a pretins nicio clipa ca, in realitate nu ar fi respectat prevederile autorizatiei de construire si ar fi edificat o constructie definitiva si nu provizorie, lucru care, de altfel nu ar fi ajutat-o in conditiile in care , potrivit principiului
nemo auditur propriam turpitudinem allegans,
nimeni nu-si poate invoca propria culpa
.
Pe de alta parte, Tribunalul, nu a observat ca
reclamanta , fiind proprietara a constructiei
, putea oricand
sa o revendice pe calea unei actiuni in justitie
, lucru care nu s-a intamplat, iar pe de alta parte, pana la acest moment nu exista un act juridic, in speta o hotarare judecatoreasca definitiva care sa constate prin dispozitivul sau dreptul de proprietate al recurentelor asupra constructiei in temeiul accesiunii imobiliare.
Este adevarat ca, potrivit Actului de adjudecare emis la data de 17.04.2014 (fila 101 dosar) intocmit in dosarul de executare silita nr. 151/2013/g al Biroului Executorului Judecatoresc MD, a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra constructiei de la parata S.C.S S.R.L. la recurentele parate, dar acest drept de proprietate nu este pe deplin consolidat cata vreme pe rolul Judecatoriei Ploiesti se afla in curs de solutionare cauza ce formeaza obiectul dosarului nr. 9853/281/2014, avand ca obiect contestatie la executare, fiind contestata tocmai modalitatea prin care s-a adjudecat imobilul.
Pe de alta parte, nu era relevant faptul ca, intre timp paratele ar fi devenit proprietarele constructiei, cata vreme temeiul dobandirii dreptului de proprietate nu a fost accesiunea, in intelesul art. 645 cod civil vechi, ci, ca urmare a procedurii de executare silita a creantei lor constand in chiria restanta la care SC S SRL a fost obligata prin sentinta civila nr. 8810/14.05.2013 pronuntata in dosarul nr. 5355/281/2011 al Judecatoriei Ploiesti.
Ca atare, sunt fondate sustinerile recurentelor in sensul ca atata vreme cat nu exista o astfel de hotarare sau cata vreme nici una dintre partile din proces nu investise instanta cu un capat de cerere privind „constatarea calitatii de proprietare a recurentelor asupra constructiei - in temeiul accesiunii imobiliare artificiale -,, instanta nu se putea pronunta numai asupra cererii accesorii fata de constatarea calitatii de proprietar, respectiv obligarea recurentelor la contravaloarea constructiei catre intimat.
Instanta de apel a considerat in mod gresit ca recurentele, in calitate de coproprietare ale terenului au invocat accesiunea, aplicandu-le dispozitiile art.494 alin.3 partea finala (fila 14 decizie alin.3 ) aratand ca „invocand accesiunea, proprietarul terenului este indatorat in temeiul principiului imbogatirii fara justa cauza, sa-l despagubeasca pe constructor„.
Raportat la aceste sustineri ale Tribunalului, urmeaza a se analiza si modul in care instantele anterioare au interpretat dispozitiile art. 998-999 cod civil, temei juridic invocat pe langa art. 494 cod civil, in cererea dedusa judecatii.
Or, pentru aplicarea dispozitiilor art. 998 c civ, trebuie sa se faca dovada unei pretinse fapte ilicite, constand in retinerea fara drept a constructiei provizorii apartinand reclamantei de catre parate.
Asa cum s-a aratat anterior, intre parti au existat relatii contractuale, respectiv contractul de inchiriere aut. sub nr. 360/19.03.2001, modificat prin Actul aditional aut. sub nr.1497/17.04.2006, la data transmiterii notificarii de reziliere inregistrata la Biroul Executorului Judecatoresc PA sub nr. 68/17.03.2011, fila 7 dosar fond, existand o datorie a societatii comerciale catre parate de 8.500 lei, reprezentand contravaloarea chiriei aferente perioadei 19.10.2009 - 19.03.2011, fapt constatat in mod irevocabil prin sentinta civila nr. 8810/14.05.2013 a Judecatoriei Ploiesti.
Notificarea formulata de recurente anterior promovarii de catre acestea a actiunii de obligare la plata chiriei restante, notificare prin care acestea puneau in vedere intimatei sa nu demoleze constructia, nu are semnificatia juridica a invocarii de catre recurente a accesiunii imobiliare artificiale, respectiv a dreptului de proprietate a acestora asupra constructiei, ci recurentele si-au exercitat practic dreptul lor de retentie asupra acestei constructii.
Ca atare,
solicitarea adresata reclamantei de a nu demola constructia
, care nu poate echivala cu preluarea proprietatii asupra ei prin accesiune, astfel cum s-a aratat mai sus,
nu poate constitui un fapt ilicit cauzator de prejudicii
,
pentru a fi intrunite conditiile raspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 cod civil, ci era manifestarea unui drept legal.
Astfel, dreptul de retentie a fost recunoscut ca fiind dreptul creditorului de a refuza sa restituie un bun al debitorului aflat in detentia sa, pana ce debitorul nu-i plateste tot ceea ce ii datoreaza in legatura cu acel bun, acest drept beneficiind si de o reglementare generala in cuprinsul art. 2495-2499 cod civil.
Or, in intelesul legii civile, nu poate constitui un fapt ilicit invocarea si exercitarea unui drept legal, astfel incat nu se poate aprecia ca reclamantele pot fi obligate la plata contravalorii constructiei in litigiu in temeiul dispozitiilor art. 998-999 cod civil, asa cum a invocat reclamanta.
De altfel, prin chiar motivele de apel acest lucru a fost recunoscut de catre reclamanta care a declarat ca,
daca instanta de fond ar fi analizat cu mai mare atentie dispozitiile art. 494 alin 3 C.civ, la care a facut trimitere expresa in notele scrise, ar fi putut ajunge la concluzia ca nu fapta ilicita este izvorul actiunii apelantei, ci obligatiile nascute din dreptul acesteia de proprietate
.
Fata de considerentele mai sus aratate, s-a constatat ca decizia tribunalului a fost data cu aplicarea gresita a dispozitiilor legale, respectiv a disp. art. 494 si 998-999 cod civil, astfel incat, fiind incidente disp. art. 304 pct. 9 c.pr.civ., va fi admis recursul declarat in cauza si, pe cale de consecinta, va fi modificata in tot decizia tribunalului si pe fond va fi mentinuta sentinta Judecatoriei Ploiesti prin care a fost respinsa actiunea reclamantei ca neintemeiata.
(Judecator Mioara Iolanda Grecu)