Actiune in revendicare imobiliara intemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001.

 

Neindeplinirea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. Inadmisibilitate. Notiunea de ”bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

 

Decizia nr.33/2008 pronuntata in Sectiile Unite transeaza situatiile in care, dupa intrarea in vigoare a normei noi, actiunea in revendicare fondata pe dispozitiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers in fata instantelor nationale pentru aceste imobile,  asigurandu-se, in contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, premisele unei jurisprudente unitare in acest sens.

C.E.D.O. a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta in legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii in revendicare formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru contra Romaniei, 2005).

Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, in egala masura, ca simpla pretentie vizand restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizand protejarea drepturilor „concrete si efective” (cauza Paduraru contra Romaniei, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra Romaniei).

Dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decat daca se incalca partii un drept recunoscut anterior intrarii in vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret si efectiv”, iar in cauza, faptul ca bunul se afla in posesia unor entitati publice nu are nicio relevanta cata vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii in revendicare.

Pentru valorificarea pretentiilor in legatura cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie sa respecte legislatia nationala edictata in legatura cu dreptul respectiv, atat din perspectiva dreptului substantial, cat si a cailor procedurale prevazute de lege pentru obtinerea recunoasterii celor sustinute.

 

Cod civil, art. 480

Decizia ICCJ 33/2008

Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana

a Drepturilor Omului, art. 1

 

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr.23148/212/2010, reclamantii
B.I., A.M.
(fosta
B.M), P.C
(fosta  
B.C.) si B.V. au chemat in judecata  pe paratii Municipiul Constanta prin Primar,

Consiliul Local Constanta
si
Statul Roman p
rin
Ministerul Finantelor
Publice,

pentru ca instanta, prin hotararea ce o va pronunta, sa dispuna, in principal, obligarea paratilor sa le lase in deplina proprietate si posesie terenul situat in Constanta, str. I.U. nr.65, judet Constanta avand o suprafata de 700 mp, si, in subsidiar, obligarea paratilor sa le lase in deplina proprietate si posesie o suprafata de teren de
700
mp, pe raza localitatii Constanta, in compensarea proprietatii de
700
mp, situata in localitatea Constanta, str. I.U. nr. 65, jud. Constanta.

Analizand legalitatea hotararii Tribunalului Constanta in raport de criticile recurentului reclamant, Curtea constata ca recursul este nefondat pentru urmatoarele considerente:

Este indubitabil ca reclamantul B.L. se afla in situatia de a solicita direct in instanta, prin formularea unei actiuni in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil restituirea imobilului situat in Constanta, strada I.U. nr. 65, compus din teren in suprafata de 700 m.p.

Actiunea reclamantului B.L. intemeiata pe dispozitiile art. 480 Cod civil, art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 8 din Constitutia Romaniei si art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la data de 22 octombrie 2008.

Fara a nega incadrarea situatiei de fapt deduse judecatii in dispozitiile Legii nr. 10/2001, reclamantul B.L. a pretins ca trebuie acordata prioritate dispozitiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului, sustinandu-se ca solutia mentionata este cuprinsa si in dezlegarea data recursului in interesul legii pronuntata cu privire la aceasta chestiune prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Instantele de fond si de apel au dezlegat in mod judicios problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie in cazul imobilelor preluate abuziv de catre stat in perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 si Codul civil, ca lege generala, invocat de reclamant ca temei al cererii lui de restituire a imobilului din Municipiul  Constanta, strada I.U. nr.65.

In doctrina juridica romaneasca este unanim admis faptul ca, pentru a se stabili care sunt normele operante in speta, trebuie facuta mai intai trimiterea la principiul care guverneaza concursul dintre legea generala si cea speciala. Astfel,
generalia specialibus derogant
este pe deplin incident in cazul concursului dintre norme care au acelasi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 Cod civil (norma generala in materie de revendicare) si a celor din Legea nr. 10/2001 (norma speciala in materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat in perioada enuntata).

Aceasta chestiune a fost transata si prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite (pct. I), statuandu-se ca aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut si in alte sisteme juridice si invocat de insasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in jurisprudenta – exclude ca, dupa intrarea in vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, sa mai poata fi fundamentat vreun demers in instanta pentru imobilele preluate de statul roman cu sau fara titlu in perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituita prin art. 480 Cod civil.

Ca lege speciala, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicarii imediate a normei noi, tuturor situatiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost initiata–anterior intrarii legii speciale in vigoare–procedura de drept comun si continuata ulterior acestui moment.

Decizia Sectiilor Unite a remarcat faptul ca in acest domeniu exista o juxtapunere in planul campului de reglementare al actelor normative si ca din acest punct de vedere, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de optiune intre calea prevazuta de acest act normativ (cu parasirea dreptului comun in materia revendicarii) sau continuarea actiunii in revendicare initiate anterior intrarii in vigoare a legii speciale – art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Inalta Curte de Casatie si Justitie a aratat, totodata, ca aceasta solutie vine in continuarea fireasca a jurisprudentei instantei supreme, care a decis asupra situatiilor de posibil conflict in timp al aplicarii legilor – in acest sens pronuntandu-se si decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidenta art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

In cauza, actiunea in revendicare avand ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamantului B.L. si – si care cade sub incidenta dispozitiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicata – a fost promovata in anul 2008, deci, ulterior intrarii in vigoare a prevederilor legii speciale (14.02.2001).

Imprejurarea invocata de reclamant, legata de existenta unor mecanisme procedurale diferite in cazul reglementat de art.480 Cod civil si cel al art. 21 si urmatoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda si care vizeaza – in cazul revendicarii – compararea titlurilor exhibate de parti si a originii acestora, nu poate fi retinuta in masura in care principiul
generalia specialibus derogant
este completat in plan procesual de cel exprimat de adagiul
alea una acta via
, partea fiind obligata sa aleaga un singur demers in justitie pentru obtinerea satisfactiei dreptului pretins.

Desi este real ca art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 (actiunea in revendicare fiind de principiu admisibila ca mijloc procesual pus la indemana celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici sustine ca se incalca accesul la justitie in situatia in care judecatorul constata incidenta unei norme speciale la momentul intentarii procesului si care inlatura aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante pana la data aparitiei noii reglementari.

Referindu-se la prioritatea Conventiei, reclamantul invoca dispozitiile art. 6 paragraful 1, intrucat prin respingerea actiunii ca inadmisibila s-ar nega dreptul de acces la instanta, dar si art.1 din Protocolul 1 al Conventiei.

Articolul 6 din Conventie garanteaza fiecarei persoane „dreptul la un tribunal”, adica dreptul ca o instanta judiciara sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Frantei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Insa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite si ca statele dispun in aceasta materie de o anumita marja de apreciere.

In acelasi timp, instanta de contencios european a statuat ca aceasta problema trebuie examinata intr-un context mai larg, si anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natura sa altereze dreptul la un tribunal chiar in substanta sa.

Legiuitorul roman a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una dintre aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementeaza, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina, dupa cum au posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronuntata in recurs in interesul legii de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectii Unite), astfel ca este pe deplin asigurat accesul la justitie.

Existenta Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu incalca art. 6 din Conventie in situatia in care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectiva.

Ori, asa cum s-a aratat, reclamantul putea obtine masuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea si restituirea in natura, ca masura prevalenta a legii speciale, in conditiile in care era posibila), daca formulau notificare in termen legal, cel prevazut de art. 22, fiind in masura sa dovedeasca atat dreptul de proprietate, dar si preluarea abuziva de catre stat.

In speta se retine ca reclamantul nu a uzat de dispozitiile Legii nr. 10/2001, neintelegand sa formuleze notificare in termenul prevazut de aceasta lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv pana la data de 14.02.2002), aspect confirmat de reclamant in fata instantei de fond.

Exercitarea unui drept de catre titularul sau nu poate avea loc decat intr-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigente, intre care si stabilirea unor termene, dupa a caror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibila. Solutia decurge din dispozitiile art. 126 alin. (2) din Constitutia Romaniei, potrivit carora „Competenta si procedura de judecata sunt stabilite prin lege”. Instanta constitutionala a retinut in jurisprudenta sa ca pentru situatii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedura, precum si modalitati de exercitare a drepturilor procesuale, astfel incat liberul acces la justitie sa nu fie afectat (Decizia Curtii Constitutionale nr. 755/31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).

A considera ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 orice actiune in revendicare este admisibila, pentru ca in caz contrar s-ar incalca principiul liberului acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutia Romaniei si art. 6 din C.E.D.O., echivaleaza cu o eronata interpretare a principiilor de drept, dar si a  jurisprudentei instantei supreme si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementarii unor limitari implicit admise in exercitiul dreptului de acces la o instanta. Astfel, intr-o cauza intentata impotriva Cehiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca nu se poate reprosa instantei nationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 si 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea data in temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedura civila prin decizia nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite exprima in realitate opinia ca intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei actiuni in revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, in situatia in care se releva existenta unui „bun” in sensul Conventiei, ,,recunoscut anterior si supus protectiei art. 1 din Protocolul I al Conventiei”.

Din acest punct de vedere, sunt eronate si lipsite de fundament juridic sustinerile reclamantului conform carora persoana care invoca deposedarea abuziva de catre stat si care nu a urmat in termen legal, procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea actiunii in revendicare intemeiata pe dreptul comun chiar dupa intrarea in vigoare a noii legi, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice, nefiind permisa incalcarea prin simpla vointa a petitionarului a principiilor de drept enuntate.

Astfel fiind, nicio persoana nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate intr-o actiune promovata ulterior datei de 14.02.2001 si fondata pe dreptul comun (art. 480 Cod civil), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv in perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, daca nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” in sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenta unei sperante legitime in legatura cu acesta.

Notiunea de „bun” nu are acceptiunea inteleasa de reclamantul B.L., anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantilor anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotarare judecatoreasca de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalitatii de preluare abuziva a imobilului, recunoasterea dreptului la plata unor despagubiri, neexecutate, etc. In acest sens, C.E.D.O. a retinut in Cauza pilot Atanasiu s.a. contra Romaniei, Hotararea din 12 octombrie 2010 „existenta unui „bun actual” in patrimoniul unei persoane fiinteaza manifest fara nicio indoiala, daca printr-o hotarare definitiva si executorie, jurisdictiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca, in dispozitivul hotararii au decis in mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). In consecinta, Curtea apreciaza ca, transformarea intr-o „valoare patrimoniala” in sensul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii, „se subordoneaza indeplinirii de catre partea interesata, a cerintelor legale din cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si

epuizarii cailor de recurs prevazute de aceste legi” (paragraful 142).

Ori, pornind de la aceste premise de abordare, se va retine ca instanta de fond  a dat o corecta dezlegare in drept spetei, apreciind ca reclamantul – care nu s-a prevalat de un bun in contextul aratat nu se incadreaza intr-o situatie care permitea admiterea actiunii in revendicare, fondata pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului sau.

In egala masura, reclamantul B.L. nu avea „o speranta legitima” in legatura cu recunoasterea dreptului sau, cata vreme decizia nr.33/2008 pronuntata in Sectiile Unite transeaza situatiile in care, dupa intrarea in vigoare a normei noi, actiunea in revendicare fondata pe dispozitiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers in fata instantelor nationale pentru aceste imobile,  asigurandu-se, in contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, premisele unei jurisprudente unitare in acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta in legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii in revendicare formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru contra Romaniei, 2005).

Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, in egala masura, ca simpla pretentie vizand restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizand protejarea drepturilor „concrete si efective” (cauza Paduraru contra Romaniei, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra Romaniei).

Conchizand, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decat daca se incalca partii un drept recunoscut anterior intrarii in vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret si efectiv”, iar in cauza, faptul ca bunul se afla in posesia unor entitati publice nu are nicio relevanta cata vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii in revendicare.

Pentru valorificarea pretentiilor in legatura cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie sa respecte legislatia nationala edictata in legatura cu dreptul respectiv, atat din perspectiva dreptului substantial, cat si a cailor procedurale prevazute de lege pentru obtinerea recunoasterii celor sustinute.

Statul roman si-a propus sa acorde masuri reparatorii pentru imobilele preluate in regimul trecut, in conditiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamantul B.L. nu a inteles a uza in termen legal, respectiv nu au intreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar pana in anul 2010, aflandu-se intr-o stare de totala pasivitate.

In raport cu modalitatea de solutionare a exceptiei inadmisibilitatii actiunii in revendicare promovata de reclamant, constatand ca instantele de fond si de apel au solutionat in mod judicios aceasta exceptie, Curtea constata ca recursul reclamantului este nefondat, iar analizarea celorlalte motive de recurs ce vizeaza fondul dreptului reclamantului si care implica realizarea unei comparatii intre titlurile partilor din conflict sunt invocate omissio media, ele nefacand obiectul dezbaterilor in apel.

Pentru considerentele expuse, in baza art.312 Cod proc.civila se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

In baza art.274 Cod proc.civila obliga recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecata catre intimatii paratii Municipiul Constanta si Consiliul Local Constanta.

 

Decizia civila nr. 623/C/10.11.2011

Dosar nr. 23148/212/2008

Judecator redactor Mihaela Popoaca