Actiune in restituire imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. Lipsa raspunsului la notificare.

 

Admisibilitatea cererii. Modalitate de despagubire a reclamantului pentru imobilul notificat si imposibil de restituit in natura.

 

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate fostilor proprietari si aplicarea ei cu prioritate in raport de actiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezinta prin ea insasi o problema din perspectiva  Conventiei, daca „in circumstantele concrete ale spetei, procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, apare drept o cale de drept efectiva, revenindu-i instantei de judecata obligatia de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat impotriva Romaniei, hotararea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 si 34) publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 141/6 martie 2009).

Ori, in speta, comportamentul organelor administrative implicate in desfasurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu si-au indeplinit obligatia de a pronunta o decizie in termenul legal de 60 de zile, au pus sub semnul indoielii eficienta mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situatie in care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanta pentru a analiza si cenzura comportamentul autoritatilor statului si pentru a se sanctiona lentoarea de care acestea au dat dovada in solutionarea pretentiilor reclamantei.

 

Prin cererea inregistrata initial sub nr. 5694/118/2007 pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta F.(B.) I., prin mandatar I.M., a chemat in judecata pe pe parata SC M. SRL pentru ca prin hotarare judecatoreasca sa fie obligata sa ii lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in mun. Constanta, str. S. nr.9 - fost M. nr.11, compus din teren in suprafata de 1167,15 mp, precum si constructia edificata pe acesta.

In motivare, a aratat ca autorul F.A. a dobandit dreptul de proprietate asupra imobilului mentionat, compus din teren si cladire-doua pravalii la parter si un apartament la etaj-prin actul de partaj voluntar nr.64621/24.10.1932 transcris la Grefa Tribunalului Constanta sub nr.5535/25.11.1932. Imobilul a fost nationalizat abuziv prin Decretul nr.92/1950, figurand la poz.2690 – F.M. si A.

A sustinut reclamanta ca, desi a formulat notificare in procedura Legii nr.10/2001, nici pana in prezent nu a primit un raspuns, imobilul sau fiind instrainat in mod fraudulos de catre municipiul Constanta catre un tert.

Prin metoda compararii titlurilor, urmeaza a se constata ca titlul sau este preferabil, provenind de la
verus dominus,
este mai vechi si este primul transcris. Titlul paratei provine de la un
non dominus,
fiind incalcat principiul general de drept
nemo dat quod non habet.

In drept, a invocat disp. art.480-487 Cod civil si jurisprudenta CEDO relevanta in materie (respectiv Cauzele Strain, Porteanu, Barbu, Padurar vs. Romania).

Parata S.C. M. S.R.L. a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii in revendicare de drept comun in raport de procedura speciala prevazuta de Legea nr.10/2001, exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei motivat de faptul ca actiunea a fost introdusa numai de unul dintre coindivizari si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive dedusa din lipsa de identitate a imobilului teren si constructie revendicat cu cel detinut de societate.

Pe fond, a solicitat respingerea actiunii ca nefondata, sustinand ca este tert achizitor de buna credinta, cu titlu particular si oneros, de la un proprietar aparent care face acte de instrainare. Cunoscuta ca jurisprudenta proprietarului aparent, a principiilor ocrotirii bunei-credinte, a echitatii si utilitatii sociale si a validitatii aparentei in drept, ca exceptie de la principiul
restitutio in integrum
si consacrata si prin disp. art.45 din Legea nr.10/2001, situatia faptica incadrata juridic duce la respingerea actiunii in revendicare.

I.
Analizand legalitatea hotararii Tribunalului Constanta in raport de
criticile formulate de paratul Statul Roman, Curtea retine urmatoarele:

Criticile paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice reprezentat de Directia Generala a Finantelor Publice Constanta ce vizeaza modalitatea de solutionare a exceptiei de inadmisibilitate a actiunii reclamantei se retin a fi nefondate, instanta de fond stabilind in mod judicios ca exceptia este nefondata, considerentele retinute in motivarea solutiei primei instante comportand precizari ce se vor suplini de instanta de apel.

Reclamanta F.(B.)I. a deschis procedura administrativa reglementata de Legea nr. 10/2001 prin notificarea nr. 298/14.02.2002, inregistrata la B.E.J. D.V., cu privire la imobilele situate in Constanta, bulevardul T. nr. 12 si M. nr. 11, si adresata unitatii detinatoare, Municipiul Constanta, cererea acesteia nefiind analizata de persoana juridica notificata, pana in prezent.

Constatand refuzul nejustificat al unitatii administrativ teritoriale Municipiul Constanta, de a solutiona in termenul legal notificarea sa, reclamanta s-a adresat instantei de judecata la data de 15.6.2007 ca aceasta sa se pronunte cu privire la temeinicia pretentiilor sale, restituirea in natura a imobilului din Constanta, strada Sulmona nr. 9, compus din 1.167,15 mp, instrainat de Municipiul Constanta paratei S.C. M. S.R.L. prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 2153/23.12.2004 de Biroul Notarului Public ca urmare a constatarii caracterului abuziv al preluarii terenului impreuna cu constructiile (in prezent demolate) conform Decretului nr. 92/1950.

Actiunea initiala promovata de reclamanta in contradictoriu cu paratii S.C. M. S.R.L. a fost modificata la data de 15.01.2009, dupa desfiintarea sentintei si trimiterea cauzei spre rejudecare prin extinderea cadrului procesual si atragerea in proces a paratului Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, reclamanta solicitand ca in ipoteza in care imobilul nu mai poate fi restituit in natura intrucat bunul a fost instrainat, paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice Constanta sa fie obligat sa acorda reclamantei despagubiri la valoare de circulatie a imobilului imposibil de restituit in natura.

De regula, Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie se aplica tuturor situatiilor in care se constata o preluare abuziva a imobilului daca preluarea s-a facut in perioada de referinta a legii, respectiv 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.

Aplicarea prioritara a acestei legi, in baza principiului „
specialia generalibus derogant
” nu exclude insa, in toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in restituirea imobilului, pentru ca, asa cum s-a statuat in mod obligatoriu prin Decizia civila nr. 33/9 iunie 2008 pronuntata de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in concursul dintre Legea nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, ce are ca izvor Codul civil, instanta este datoare sa verifice daca, in situatia particulara supusa analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine in conflict cu dispozitiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana  a Drepturilor Omului situatia care impune, conform art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei prioritatea normei din Conventie.

Prin Decizia nr. 33/2008 Inalta Curte de Casatie a retinut in mod explicit ca existenta Legii nr. 10/2001 nu exclude in toate situatiile posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, atata timp cat nu se aduce atingere securitatii circuitului civil si drepturilor dobandite de tertii de buna-credinta, caci este posibil ca reclamantul intr-o „atare actiune sa se poata prevala de un bun” in sensul art. 1 din Protocolul  (1) la C.E.D.O. si trebuie sa i se asigure accesul la instanta.

Potrivit jurisprudentei C.E.D.O., notiunea de „bun” in sensul art. 1 din Protocolul (1) la Conventie poate desemna atat „bunuri actuale” cat si valori patrimoniale, inclusiv in anumite situatii bine definite,
creante
al caror titular demonstreaza ca au un temei suficient in legislatia nationala si in temeiul carora reclamantul poate pretinde  ca are cel putin o „speranta legitima” de a redobandi efectiv dreptul de proprietate (cauza Viasu contra Romaniei, hotararea din 9 decembrie 2008).

Curtea Europeana a afirmat ca atunci cand un stat contractant, dupa ratificarea Conventiei, inclusiv a Protocolului nr. 1 adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate in temeiul unui regim anterior, o asemenea legislatie poate fi considerata ca generand un nou drept de proprietate protejat prin art. 1din Protocolul 1 la C.E.D.O., in cazul persoanelor care indeplinesc conditiile de restituire (Cauza Broniowski impotriva Slovaciei (GC) nr. 31443/1993, pct. 125, CEDO -2004-V; cauza Viasu impotriva Romaniei, cererea nr. 7595/2001, hotararea din 9.12.2008).

Transformarea intr-o „valoare patrimoniala” in sensul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie a ”interesului patrimonial” ce rezulta din simpla constatare a
nelegalitatii
nationalizarii, se subordoneaza indeplinirii de catre partea interesata a cerintelor legale din cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si epuizarii cailor de recurs prevazute de aceste legi (Cauza pilot Atanasiu si Altii impotriva Romaniei, cererile nr. 30767/2005 si nr. 33800/2006, decizia din 12 octombrie 2010, par. 142).

Ori in speta se constata ca reclamanta dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a conformat dispozitiilor acestei legi speciale de reparare a prejudiciilor cauzate proprietarilor de regimul comunist, prin preluarea abuziva a bunurilor lor in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 si au formulat o notificare cu privire la imobilul situat in Constanta, strada T. nr. 12 si M. nr. 11,  notificare nesolutionata pana in prezent, la mai bine de 10 ani de la declansarea procedurii administrative. In aceasta situatie se constata ca in mod intemeiat reclamanta s-a adresat instantei judecatoresti pentru realizarea dreptului sau si pentru sanctionarea lentorii autoritatilor administrative in procedura speciala a legii nr. 10/2001, solutie in acord si cu decizia nr. XX/19.03.2007 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii, conform careia se confera instantei o jurisdictie deplina de a supune controlului inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii si de a solutiona  in mod direct pretentiile reclamantului a carui notificare nu a fost solutionata in termenul legal de 60 de zile.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca reglementarea unei proceduri speciale de reparare a prejudiciilor cauzate fostilor proprietari si aplicarea ei cu prioritate in raport de actiunea de drept comun pentru restituirea acestor imobile nu reprezinta prin ea insasi o problema din perspectiva  Conventiei, daca „in circumstantele concrete ale spetei, procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001, apare drept o cale de drept efectiva, revenindu-i instantei de judecata obligatia de a certifica acest aspect (Cauza Faimblat impotriva Romaniei, hotararea din 13 ianuarie 2009, pct. 33 si 34) publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 141/6 martie 2009).

Ori, in speta, comportamentul organelor administrative implicate in desfasurarea procedurii Legii nr. 10/2001, care nu si-au indeplinit obligatia de a pronunta o decizie in termenul legal de 60 de zile,  au pus sub semnul indoielii eficienta mecanismului administrativ reglementat de Legea nr. 10/2001, situatie in care nu se poate interzice accesul reclamantei la instanta pentru a analiza si cenzura comportamentul autoritatilor statului si pentru a se sanctiona lentoarea de care acestea au dat dovada in solutionarea pretentiilor reclamantei.

Pentru considerentele expuse, constatandu-se ca prima instanta a respins in mod judicios exceptia inadmisibilitatii actiunii reclamantei in restituirea imobilului notificat, va respinge criticile apelantilor parati ca nefondate.

Apelul formulat de apelantul parat Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice se va retine ca este nefondat prin prisma negarii calitatii sale procesuale pasive in prezentul litigiu, dar este intemeiat sub aspectul incidentei normei speciale in legatura cu procedura de acordare a despagubirilor cuvenite reclamantei.

In apelul formulat paratul porneste simplist de la cerinta compararii titlurilor persoanelor care pretind acelasi drept real asupra unui bun, ignorandu-se insa ca raportul litigios a fost creat prin preluarea abuziva a bunului de catre stat. Se ignora de asemenea, faptul ca intr-o asemenea speta nu se ridica doar problema titlului celuii mai bine caracterizat, ci a atenuarii consecintelor juridice ale actului nelegal al statului si a respectarii jurisprudentei CEDO privitoare la existenta unei reparatii echitabile, in conditiile respectarii principiului securitatii raporturilor juridice.

In aceste conditii, cum instanta de fond a constatat ca (prin Decretul nr. 92/1960) autorul reclamantei a pierdut in mod nelegal si fara o justa despagubire dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au facut obiectul notificarii si ulterior al actiunii in restituire, aspect necontestat de apelant, se ridica problema prevalentei dreptului subiectiv afirmat, dar si a existentei sperantei legitime a acesteia de redobandire a bunului in materialitatea lui sau a unei despagubiri echitabile.

Se retine ca Statul Roman nu se poate prevala pentru a-si nega lipsa calitatii procesuale pasive intr-un astfel de litigiu, pe imprejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau in patrimoniul unitatii administrativ-teritoriale bunurile preluate fara titlu valabil de la adevaratii proprietari in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, si ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vanzarea lor. (In fine, tot Statul prin autoritatea legiuitoare executiva a transat si chestiunea terenurilor aferente activelor aflate in patrimoniul societatii comerciale in temeiul Legii nr. 15/1990, si vanzarea lor in cadrul procedurii de privatizare a acestor societati comerciale conform O.G. nr. 88/1997 si H.G. nr. 577/2002 (in speta se retine ca restaurantul „P” a constituit un activ al S.C. E. S.A., societate comerciala constituita conform Legii nr. 15/1990 prin transformarea unei intreprinderi de stat in societate comerciala si a fost instrainat in procesul de privatizare al acestei societati comerciale catre S.C. M. S.R.L. Constanta).

Terenul aferent acestui activ, in  suprafata de 1.167 mp din strada S. nr. 9, notificat de reclamanta, transferat de stat din patrimoniul sau in patrimoniul unitatii administrativ teritoriale in temeiul Legii nr. 18/1991, transfer confirmat prin Legea nr. 2131998, a fost instrainat de unitatea administrativ teritoriala proprietarului activului conform legislatiei in vigoare la data vanzarii.

Rezulta din cele ce preced ca Statul Roman – prin acte normative adoptate a dispus de aceste bunuri in intregul lor, atat cu privire la constructii (care au fost demolate) cat si cu privire la terenul aferent acestora astfel incat rezulta cu evidenta ca Statul Roman este singurul raspunzator pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin preluarea abuziva a bunului si apoi transmiterea lui, prin act normativ catre Municipiul Constanta si ulterior catre proprietarul activului (Restaurant „P”) – S.C. M. S.R.L.

Evidentierea in patrimoniul Municipiului Constanta a terenului aferent constructiilor preluate de la reclamant si ulterior demolate nu poate angaja raspunderea unitatii administrativ  teritoriale fata de reclamanta cat timp s-a dovedit ca aceasta a dispus de teren numai in modalitatea impusa de actele normative invocate, iar statul are la dispozitie, in masura imbogatirii patrimoniului unitatii administrativ teritoriala a
actio de im rem verso,
cerere ce nu a fost formulata insa in prezentul litigiu.

Se retine prin urmare ca, in conditiile in care statul – privit insa ca un „intreg”, un ansamblu organic articulat al autoritatilor publice „ nu si-a indeplinit obligatia pozitiva de a reactiona in timp util si cu coerenta in ceea ce priveste problema de interes general pe care o constituie vanzarea imobilelor intrate in posesia sa in virtutea decretelor de nationalizare”. (Cauza Paduraru contra Romaniei, cauza Suciu Werle contra Romania) acesta este raspunzator de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit urmare a preluarii abuzive a imobilelor preluate de la autorul reclamantei, si demolate), respectiv instrainate unor terti.

Pentru considerentele expuse se va respinge ca nefondata critica apelantului parat ce vizeaza gresita solutionare a exceptiei lipsei calitatii sale procesuale pasive.

In ceea ce priveste critica referitoare la obligarea Statului Roman la plata valorii de circulatie a imobilului revendicat si incidenta in speta a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea constata ca aceasta critica este fondata si urmeaza a fi admisa pentru urmatoarele considerente:

Este real ca reclamanta a investit instanta de judecata cu o actiune in restituirea in natura a terenului in suprafata de 1.167 mp situat in Constanta, strada S. nr. 9, actiune intemeiata pe dispozitiile art. 480 si 481  Cod civil.

In acelasi timp instanta constata ca reclamanta a urmat si procedura Legii nr. 10/2001, in vederea restituirii aceluiasi imobil, iar in contextul in care nu au primit nici un raspuns intr-un interval de 5 ani de la data notificarii, s-au adresat instantei de judecata, pentru realizarea dreptului sau si sanctionarea Statului, care prin autoritatile sale publice, nu a reactionat in timp util pentru repararea prejudiciului reclamantei, cauza prin privarea autorului sau de proprietate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Finalitatea urmarita de reclamanta in ambele proceduri a fost aceea de a redobandi bunurile preluate de la autorii sai, in principal in natura, iar in subsidiar, in masura in care restituirea in natura nu mai este posibila, prin echivalent.

In speta, in mod judicios, Tribunalul Constanta a retinut ca restituirea in natura a imobilului notificat nu mai este posibila, insa solutia de obligare a statului la plata contravalorii imobilului se retine ca este contrara prin dispozitiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Trimiterea la procedura legilor speciale de reparatie pentru obtinerea echivalentului valoric al bunurilor reclamantei este in concordanta cu practica C.E.D.O. care, in cauza Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe (nr. 15573/2004 si nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008) a statuat ca „nu se poate reprosa instantei internationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate”.

Pentru plata despagubirilor banesti stabilita in cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare si acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente. S-a incercat prin acest cadru normativ crearea unui cadrul unic – legal si institutional – in care sa se solutioneze toate situatiile in care imobilele confiscate de stat nu mai puteau fi restituite in natura si s-a stabilit o procedura administrativa de despagubire comuna tuturor bunurilor imobile revendicate.

Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii                  nr. 247/2005 este ca
pentru toate imobilele preluate de statul comunist
– terenuri (in intravilan sau extravilan) ori constructii –, indiferent daca epoca preluarii s-a indicat expres (ex.: 6.03.1945–22.12.1989 in Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” – Legea nr. 18/1991), fara distinctie daca s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comerciala, partid politic, persoana juridica fara scop lucrativ – Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizatii ale comunitatilor nationale – O.U.G. nr. 94/2000 si respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22.12.1989 care nu se pot restitui in natura legea prevede o singura alternativa: despagubiri in temeiul legii speciale.

Dupa cum a afirmat C.E.D.O. in numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu s.a. contra Romaniei, par. 169–177), in situatia unor modificari fundamentale ale sistemului unei tari, precum cele pe care le reprezinta tranzitia de la un regim totalitar la o forma democratica de guvernare si reforma structurii politice, juridice si economice a statului, adoptarea unor legi economice si sociale pe scara larga in materie de restituire de proprietati,
nu poate asigura o dreptate completa in fata varietatii de situatii in care se afla numeroasele persoane in cauza
.

Curtea Europeana a recunoscut ca statul are dreptul de a expropria bunuri – inclusiv orice drepturi la despagubire consfintite de lege – si de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despagubirilor prin mijloace legislative, amintind ca ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despagubirii acordate pentru o privare de proprietate operata de stat sa fie „in mod rezonabil in raport” cu valoarea bunului si ca doar o lipsa totala de despagubire este considerata ca incompatibila cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, cum
art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza un drept la o compensatie integrala in orice circumstante
, o compensatie partiala justificata de obiective legitime „de utilitate publica”, precum cele care urmaresc masuri de reforma economica sau de dreptate sociala putand milita pentru o rambursare mai mica decat valoarea de piata integrala.

Or, aplicarea acestor principii la situatia concreta a reclamantei impune concluzia ca acordarea de despagubiri in temeiul legii speciale in locul despagubirilor banesti nu constituie o noua nedreptate disproportionata, in conditiile in care este justificata de reforma radicala a sistemului politic si economic din Romania si de situatia finantelor tarii.

Mai mult, in cauza citata (par. 223–224), curtea a observat ca, in fata multitudinii procedurilor de restituire, autoritatile romane au reactionat prin adoptarea
Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedura administrativa de despagubire comuna tuturor bunurilor imobile revendicate
; aceasta unificare, care merge in directia buna prin faptul ca implementeaza proceduri simplificate, ar fi eficienta daca autoritatile competente, si in special Comisia Centrala, ar fi dotate cu mijloace umane si materiale corespunzatoare nivelului sarcinilor ce trebuie indeplinite.

De aceea, retinand ca insasi Curtea Europeana a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generala tuturor imobilelor revendicate, se considera ca acordarea despagubirilor in temeiul Legii nr. 247/2005 este o masura corespunzatoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a apartinut autorilor reclamantei.

Solutia este conforma si cu jurisprudenta recenta a Inaltei Curti de Casatie si Justitie (decizia civila nr. 6008/11.11.2010 pronuntata in dosarul nr. 13966/3/2008), care a statuat ca in conditiile de modificare a jurisprudentei C.E.D.O. in materia respectarii dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. – prin Cauza Pilot Atanasiu contra Romaniei, „proprietarul care nu detine <un bun actual> nu poate obtine mai mult decat despagubirile prevazute de legea speciala”.

 

II. In ceea ce priveste apelul reclamantei, Curtea constata
intemeiate criticile ce vizeaza gresita stabilire a intinderii terenului pentru care reclamanta e indreptatita la despagubiri.

Apelul este o cale de atac devolutiva ce duce la rejudecarea pricinii in fond. Problemele de fapt si de drept dezbatute in fata primei instante sunt repuse in discutia instantei de apel, care va statua atat in fapt cat si in drept. Efectul devolutiv al apelului consta in posibilitatea pe care o au partile de a supune judecatii in apel, litigiul dintre ele in ansamblul sau, cu toate problemele de fapt si de drept ce au fost ridicate in prima instanta.

Efectul devolutiv nu vizeaza, cu necesitate, toate problemele de fapt si de drept care s-au pus inaintea primei instante, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de catre apelant. Asadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin vointa apelantului care poate relua pretentiile sale din prima instanta in totalitate sau numai partial. In stabilirea intinderii devolutiunii, trebuie ca  instanta de apel sa se raporteze nu numai la cererea de apel, ci si la intampinarea paratului.

Se contata in raport de criticile apelantei reclamante ca apelul promovat de aceasta a implicat numai o devolutiune partiala a procesului derulat in fata instantei de fond, reclamanta neintelegand sa supuna controlului judiciar toate problemele de drept dezbatute in fata primei instante, ci numai problema ce viza intinderea terenului notificat de reclamanta – 1.167 mp situat in prezent in Constanta, strada Sulmona nr. 9.

Prin actiunea dedusa judecatii si inregistrata initial sub nr. 5694/118/2007 reclamanta a solicitat obligarea paratei S.C. M. S.R.L. sa ii restituie in natura imobilul situat in Constanta, strada S. nr. 9, compus din 1167,15 mp si constructia edificata pe acest teren apreciind ca titlul pe care il opune parata este mai bine caracterizat.

Reclamanta s-a legitimat ca proprietara a imobilului revendicat in temeiul actului de partaj voluntar nr. 64621/24.10.1932, act prin care autorilor sai – A.F., N/N/Colonel C.P. – C. si A.E.L., le-au revenit in proprietate in indiviziune mai multe imobile, intre care imobilul situat in Constanta, strada M. nr. 11 si din strada T. nr. 12 (in prezent la aceeasi adresa – S. nr. 9), imobile ce au facut si obiectul notificarii nr. 298/14.02.2002 inregistrata la B.E.J. D.V. si inaintata unitatii detinatoare - Municipiul Constanta.

Dupa preluarea acestor imobile, prin Decretul de nationalizare nr. 92/1950, constructiile existente pe cele doua loturi de teren au fost demolate, terenul a devenit un lot unitar pe care s-a realizat Restaurantul si Terasa „P”, bunul fiind inregistrat la o singura adresa, respectiv in Constanta, strada S. nr. 9, si a fost instrainat in procesul de privatizare a S.C. E. S.A. Constanta catre parata S.C. M. S.R.L., conform contractului de vanzare-cumparare nr. 1382/31.08.1999 (constructia) si respectiv nr. 2153/2004 (terenul).

Din foile de date pentru cartea funciara rezulta ca imobilul din Constanta, strada M. nr. 11 (cu deschidere si pe strada T.) a constituit careul 135, lotul 16 format din 320 mp teren, locuinta si pravalii - cartea funciara nr. 282/1940 iar in ceea ce priveste imobilul din Constanta, strada C. colt cu T. nr. 14, careul 135 lotul nr. 1, acesta se compunea din casa si 823 mp teren.

 Din expertiza efectuata in dosar si din adresele nr. 28778/03.05.2006 si nr. 40275/14.04.2008 ale Municipiului Constanta ambele imobile figureaza in prezent la o singura adresa – Constanta, strada S. nr. 9, adresa indicata de reclamanta in actiunea de chemare in judecata

Mai mult se retine ca la termenul de judecata din 30.11.2010 in fata Tribunalului Constanta, prin notele depuse la dosar, reclamanta a precizat ca imobilul revendicat in prezenta cauza se compune din 3 loturi identificate astfel: lotul din strada C. nr. 14 - 823 mp, conform Cartii funciare nr. 281/27.09.1940, lotul din strada M. nr. 11, in suprafata de 320 mp conform cartii funciare nr. 282/18.11.1940 si lotul din strada T. nr. 12, fara carte funciara, in suprafata de 120 mp, toate aceste terenuri fiind mentionate in actul de partaj voluntar nr. 5535/25.11.1932 si au facut obiectul notificarii nr. 298/14.02.2002 formulata conform Legii nr. 10/2001, si nesolutionata de unitatea notificata.

Conform dispozitiilor art. 22 al. (8) din Legea nr. 10/2001 notificarea constituie actul de declansare a procedurii administrative si in aceasta calitate cuprinde obligatoriu denumirea si adresa persoanei notificate, elemente de identificare a imobilului notificat, precum si valoarea estimativa a acestuia.

In ipoteza in care se solicita restituirea mai multor imobile persoana indreptatita va formula cate o notificare pentru fiecare imobil in parte.

In literatura juridica si jurisprudenta s-a statuat ca daca totusi notificare se refera la mai multe imobile, ea trebuie considerata legala, sub rezerva identificarii fiecarui imobil vizat in parte, prin indicarea elementelor esentiale ale bunurilor, respectiv compunerea acestuia, suprafata terenurilor/si sau a cladirilor, adresa la care acestea au figurat la momentul preluarii si respectiv adresa la care acestea figureaza in prezent.

Din analiza notificarii nr. 298/14.02.2002 rezulta ca reclamanta I.F.B. a notificat in temeiul Legii nr. 10/2001 mai multe imobile din Constanta, imobilul teren si constructie situat in Constanta, strada T. nr. 12 si strada M.

In actiunea promovata in instanta (dupa scurgerea unui termen de 5 ani de la data notificarii, si fara emiterea vreunui raspuns) reclamanta F.B.I. a solicitat instantei restituirea imobilului din Constanta, strada S. nr. 9, in suprafata de 1167,15 mp si constructia edificata pe acesta, imobil notificat conform Legii nr. 10/2001. Se retine ca daca in notificarea nr. 298/2002 reclamanta a indicat adresele la care figurau cele doua loturi de teren la momentul aplicarii Decretului nr. 92/1950, in actiunea formulata la data de 15.06.2007, reclamanta a identificat imobilul a carei restituire a solicitat-o prin raportare la adresa sa actuala – strada S. nr. 9, fost M. nr. 11, compus din 1.167, 15 mp si constructie, bun ce a facut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. 2153/2004 intre unitatea notificata  Municipiul Constanta si parata S.C. M. S.R.L.

In raport de aceste considerente Curtea constata ca in mod gresit prima instanta s-a raportat numai la suprafata de teren de 320 mp situata in prezent in strada S. nr. 9, in realitate a fost investita cu cererea de restituire a intregului teren de 1.167, 15 mp, situat in Constanta, strada Sulmona nr. 9, teren preluat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii reclamantei si care a figurat la data preluarii la adresele din Constanta, bulevardul T. nr. 12 si M. nr. 11, aspect retinut de altfel si in cadrul expertizei M.V.

Constatand ca intregul teren din strada S. nr. 9 este afectat de constructia Terasei si Restaurantului „P” si de trotuarul de acces spre acest imobil, Curtea retine ca nu este posibila restituirea in natura nici a diferentei de teren de  823 mp situata in strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), motiv pentru care stabileste ca reclamanta este indreptatita la masuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 si pentru diferenta de teren de 823 mp.

Pentru considerentele expuse, in baza art. 296 Cod procedura civila se va admite cererea de aderare la apelul paratului Statul Roman si se va schimba in parte hotararea apelata, in sensul ca obliga paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice sa acorda reclamantei masuri reparatorii, in conditiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 si pentru diferenta de teren de 823 mp situata in prezent in Constanta, strada S. nr. 9 (fost T. nr. 12), care nu mai poate fi restituita in natura. Mentine restul dispozitiilor sentintei.

Decizia civila nr. 374/C/21.09.2011

Dosar nr. 7290/118/2008

Judecator redactor Mihaela Popoaca