Absenta notificarii reglementate de Legea nr. 10/2001. Actiune pentru acordarea de daune echivalente valorii de circulatie a bunului imobil preluat in temeiul Decretului nr. 223/1974, intemeiata pe dispozitiile Legii nr. 10/2001 si adresata direct instantei de judecata. Inadmisibilitate.

 

Conceptia legiuitorului in adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedura prealabila prin care persoana indreptatita sa se adreseze direct unitatii detinatoare, urmand ca decizia sau dispozitia emisa de aceasta sa fie supusa controlului judecatoresc; faza judiciara a acestor proceduri incepe in situatia in care persoana indreptatita este nemultumita de actul prin care se finalizeaza faza administrativa.

Declansarea fazei administrative este marcata de formularea unei notificari adresata unitatii detinatoare, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) ) devenit art. 22 alin. (1) dupa republicarea Legii 10/2001).

Conform dispozitiilor art, 21 alin.(5) din Legea 10/2001 (art. 22 alin. 5 dupa republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an – dupa prelungire) prevazut pentru trimiterea notificarii, atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent”.

Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decadere.

Recunoasterea  sine die a posibilitatii persoanei indreptatite de a declansa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de catre stat ar fi fost de natura sa genereze un climat de insecuritate juridica in domeniul proprietatii imobiliare, admisibil pe termen scurt, in considerarea finalitatii reparatorii urmarite, dar intolerabil intr-un stat de drept, o perioada indelungata sau nelimitata.

 

Legea nr. 10/2001, art. 22 alin. 1 si 5, art. 26

Articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Cauza CEDO Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe

 

Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 13489/118/2010 reclamantul A.F. a solicitat in contradictoriu cu Prefectul Judetului Constanta ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna acordarea de masuri reparatorii in temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, constand in compensarea cu un alt bun sau plata de despagubiri, reprezentand echivalentul  valoric al imobilului preluat in mod abuziv de stat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

In motivarea cererii s-a aratat ca reclamantul a fost nevoit sa plece din tara, insa cu aceasta ocazie, a avut loc si trecerea imobilului pe care il detinea in proprietate, in patrimoniul statului, desi platise un avans de 28.966 lei, in anul 1979.

In drept: s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentinta civila nr. 17768 din 10 octombrie 2011, pronuntata de Judecatoria Constanta, in dosarul civil nr. 13189/212/2010, a fost admisa exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Constanta, cu declinarea competentei de solutionare a cauzei, in favoarea Tribunalului Constanta.

In considerentele hotararii s-a retinut ca  potrivit dispozitiilor art. 24 alin.8 din Legea nr. 10/2001, competenta de solutionare a cauzei revine sectiei civile din cadrul  tribunalului din a carui  circumscriptie  teritoriala se afla sediul unitatii detinatoare.

In dovedirea cererii s-au depus la dosar: titlu de proprietate nr. 13394 din 8 iulie 1980,contract de construire nr. 18 209 din 20 noiembrie 1970, proces verbal de predare preluare receptie a locuintei, acte de stare civila, contract de imprumut din 20.11.1079.

La termenul de judecata din 15 decembrie 2011 a fost incuviintata extinderea cadrului procesual pasiv, in sensul introducerii in cauza a paratului Primarul municipiului Constanta.

Prin incheierea de sedinta din 24 mai 2012, Tribunalul a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Prefectului judetului Constanta, motivat de imprejurarea ca acesta nu are calitate de unitate detinatoare si implicit de subiect pasiv al dreptului dedus spre solutionare.

Prin sentinta civila nr. 3661 din 28 iunie 2012, Tribunalul Constanta a respins ca inadmisibila actiunea reclamantului.

Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut in esenta ca reclamantul A.F. a fost proprietarul imobilului situat in Constanta, Str.  B.P.H. nr. 112 A, bun preluat de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, in temeiul Decretului nr. 223/1974.

S-a mai retinut ca, desi reclamantul si-a intemeiat cererea de acordare a masurilor reparatorii pe dispozitiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu a facut dovada ca a declansat procedura reglementata de legea speciala prin formularea unei notificari cu privire la acest imobil in termenul reglementat de actul normativ.

S-a mai retinut ca art. 22 din lege prevedea in mod expres ca persoana indreptatita va notifica in termen de 6 luni de la data intrarii in vigoare a acesteia, prelungit ulterior pana la 14.02.2002, persoana juridica detinatoare, solicitand restituirea in natura a imobilului. Atat doctrina, cat si jurisprudenta in materia masurilor reparatorii ale bunurilor preluate abuziv de stat, au statuat ca formularea notificarii este chiar o conditie de exercitare a actiunii pe cale judiciara, iar lipsa acesteia conduce la respingerea cererii de chemare in judecata ca inadmisibila.

In jurisprudenta C.E.D.O. s-a statuat constant ca dreptul la actiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitari si cum in speta reclamantul nu a respectat dispozitiile legale ce vizau tocmai conditiile de exercitare a dreptului de a fi despagubit pentru imobilul preluat abuziv, actiunea acestuia este inadmisibila.

S-a mai retinut ca reclamantul nu dispune de un „bun” sau de o speranta legitima cu privire la imobilul in litigiu pentru a solicita direct instantei de judecata protejarea acestui drept.

Impotriva acestei sentinte, in termen legal a declarat recurs reclamantul A.F. care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul aplicarii dispozitiilor Legii nr. 10/2001.

Sustine recurentul ca Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2001 care reglementeaza procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat in perioada regimului comunist, constituie o lege complementara ce nu poate obstructiona accesul la justitie si nici nu poate aduce o atingere dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la imobilul in litigiu. Chiar daca legea speciala reglementeaza doua etape ale procedurii de restituire, nerespectarea etapei administrative nu poate avea drept consecinta sanctionarea reclamantului cu decaderea din dreptul de a solicita masuri reparatorii, aceasta etapa avand un caracter facultativ.

Analizand legalitatea hotararii Tribunalului Constanta in raport de criticile recurentului, Curtea constata urmatoarele:

Criticile recurentului reclamant se retin a fi vadit nefondate, instanta de fond statuand in mod judicios asupra exceptiei inadmisibilitatii cererii de restituire a imobilului situat in Constanta, Str.  B.P.H. nr. 112 A, in conditiile in care reclamantul nu a formulat o notificare cu privire la acest imobil, cu respectarea termenelor reglementate de Legea nr. 10/2001, ci a solicitat direct instantei de judecata restituirea bunului in natura, prin actiunea promovata la data de 30 martie 2010.

Conceptia legiuitorului in adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedura prealabila prin care persoana indreptatita sa se adreseze direct unitatii detinatoare, urmand ca decizia sau dispozitia emisa de aceasta sa fie supusa controlului judecatoresc; faza judiciara a acestor proceduri incepe in situatia in care persoana indreptatita este nemultumita de actul prin care se finalizeaza faza administrativa.

Declansarea fazei administrative este marcata de formularea unei notificari adresata unitatii detinatoare, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) ) devenit art. 22 alin. (1) dupa republicarea Legii 10/2001).

Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 si OUG 145/2001 cu cate 3 luni, astfel incat data finala pentru depunerea notificarilor a fost 14 februarie 2002.

Conform dispozitiilor art, 21 alin.(5) din Legea 10/2001 (art. 22 alin. 5 dupa republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an – dupa prelungire) prevazut pentru trimiterea notificarii, atrage pierderea dreptului de a solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent”.

Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decadere.

Recunoasterea
sine die
a posibilitatii persoanei indreptatite de a declansa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de catre stat ar fi fost de natura sa genereze un climat de insecuritate juridica in domeniul proprietatii imobiliare, admisibil pe termen scurt, in considerarea finalitatii reparatorii urmarite, dar intolerabil intr-un stat de drept, o perioada indelungata sau nelimitata.

Curtea Constitutionala investita cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a acestor dispozitii legale a retinut ca instituirea unui termen de decadere, nu este de natura a impiedica liberul acces la justitie, acesta presupunand accesul la mijloacele procedurale prin care se infaptuieste actul de justitie.

S-a considerat ca legiuitorul are competenta exclusiva de a stabili regulile de desfasurare a procesului in fata instantelor judecatoresti, solutie ce rezulta din dispozitiile constitutionale ale art. 125 alin.(3), potrivit carora „Competenta si procedura de judecata sunt stabilite de lege”. Exercitarea unui drept de catre titularul sau nu poate avea loc decat intr-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigente, intre care si stabilirea unor termene dupa a caror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibila (Decizia nr. 21/27.01.2004 si Decizia nr. 755/31.10.2006 pronuntate de Curtea Constitutionala).

In cauza, se retine ca termenul in interiorul caruia trebuia formulata notificarea stabilit initial la 6 luni si prelungit de doua ori cu cate 3 luni, s-a implinit la data de 14 februarie 2002, iar reclamantul nu a adresat unitatii detinatoare o notificare in interiorul acestui termen.

In cauza se retine ca reclamantul nu a declansat procedura Legii nr. 10/2001 prin notificarea unitatii detinatoare in termenul prescris de lege, acesta formuland pentru prima oara o actiune in justitie pentru restituirea imobilului in anul 2010.

Nu se poate retine existenta unui conflict intre legea nationala, respectiv Legea nr. 10/2001, si dreptul european (art. 1 din Primul Protocol aditional la C.E.D.O. si art. 6 din Conventie), si ca atare, nici incalcarea dispozitiilor din Constitutia Romaniei (art. 11 si 20) ce reglementeaza prioritatea dreptului international si in raport cu dreptul intern.

Art. 6 din C.E.D.O. si art. 21 din Constitutia Romaniei reglementeaza liberul acces la justitie, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut insa, ci unul care comporta anumite limite, limite care trebuie sa respecte criteriile de legitimare si de proportionalitate intre scopul urmarit si mijloacele alese, consacrate de Conventie si jurisprudenta Curtii Europene in numeroase cazuri.

Conform jurisprudentei C.E.D.O., Conventia nu impune statelor contractante nicio obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de a fi ratificat Conventia.

De asemenea, art. 6 din Conventie, ca si art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, nu pot fi interpretate ca restrangand libertatea statelor contractante de a alege conditiile in care ele accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte de ratificarea Conventiei, iar statelor le este recunoscuta o mare marja de apreciere in ceea ce priveste politica economica si sociala (
Cauza Paduraru contra Romania).

Statul Roman si-a propus sa acorde masuri reparatorii pentru imobilele  preluate in perioada regimului comunist, iar una dintre conditiile acordarii unor astfel de masuri a fost aceea ca persoana care se considera indreptatita a le primi sa formuleze notificare in acest scop in termenul de 1 an de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul nu a fost in masura sa prezinte motive pentru care apreciaza ca acest termen nu s-ar incadra in marja de apreciere recunoscuta statului, iar instanta de recurs nu are nici un temei sa considere ca, sub acest aspect, legea interna adoptata in scop reparator sau jurisprudenta creata in baza ei nu se bucura de claritatea sau coerenta rezonabila la care se refera jurisprudenta anterior citata.

         Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementeaza, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa, legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina, dupa cum au posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronuntata in recurs in interesul legii de Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectii Unite), astfel ca este pe deplin asigurat accesul la justitie.

Existenta Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu incalca art. 6 din Conventie in situatia in care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectiva.

Ori, asa cum s-a aratat, reclamantul putea obtine masuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea si restituirea in natura, ca masura prevalenta a legii speciale, in conditiile in care era posibila), daca formula notificare in termen legal, cel prevazut de art. 22, fiind in masura sa dovedeasca atat dreptul de proprietate, dar si preluarea abuziva de catre stat.

In speta se retine ca reclamantul  nu a uzat de dispozitiile Legii nr. 10/2001, neintelegand sa formuleze notificare in termenul prevazut de aceasta lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv pana la data de 14.02.2002).

A considera ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 orice actiune in restituire in natura sau prin echivalent este admisibila, pentru ca in caz contrar s-ar incalca principiul liberului acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutia Romaniei si art. 6 din C.E.D.O., echivaleaza cu o eronata interpretare a principiilor de drept, dar si a  jurisprudentei instantei supreme si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementarii unor limitari implicit admise in exercitiul dreptului de acces la o instanta.

Astfel, intr-o cauza intentata impotriva Cehiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca nu se poate reprosa instantei nationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 si 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea data in temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedura civila prin decizia nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite exprima in realitate opinia ca intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei actiuni in revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale,
in situatia in care se releva existenta unui „bun” in sensul Conventiei, ,,recunoscut anterior si supus protectiei art. 1 din Protocolul I al Conventiei”.

Din acest punct de vedere, sunt eronate si lipsite de fundament juridic sustinerile reclamantului conform carora persoana care invoca deposedarea abuziva de catre stat si care nu a urmat in termen legal, procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea actiunii intemeiata pe dreptul comun chiar dupa intrarea in vigoare a noii legi, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice, nefiind permisa incalcarea prin simpla vointa a petitionarului a principiilor de drept enuntate.

Astfel fiind, nicio persoana nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate intr-o actiune promovata ulterior datei de 14.02.2001 si fondata pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” in sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenta unei sperante legitime in legatura cu acesta.

Notiunea de „bun” nu are acceptiunea inteleasa de reclamant, anume obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotarare judecatoreasca de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalitatii de preluare abuziva a imobilului, recunoasterea dreptului la plata unor despagubiri, neexecutate etc. In acest sens, C.E.D.O. a retinut in Cauza pilot Atanasiu s.a. contra Romaniei, Hotararea din 12 octombrie 2010 „existenta unui „bun actual” in patrimoniul unei persoane fiinteaza manifest fara nicio indoiala, daca printr-o hotarare definitiva si executorie,
jurisdictiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca, in dispozitivul hotararii au decis in mod expres restituirea bunului”
(paragraful 140). In consecinta, Curtea apreciaza ca transformarea intr-o „valoare patrimoniala” in sensul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii,
„se subordoneaza indeplinirii de catre partea interesata, a cerintelor legale din cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si epuizarii cailor de recurs prevazute de aceste legi”
(paragraful 142).

In egala masura, reclamantul nu avea „o speranta legitima” in legatura cu recunoasterea dreptului sau, cata vreme decizia nr. 33/2008 pronuntata in Sectiile Unite transeaza situatiile in care, dupa intrarea in vigoare a normei noi, actiunea in revendicare fondata pe dispozitiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers in fata instantelor nationale pentru aceste imobile,  asigurandu-se, in contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, premisele unei jurisprudente unitare in acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta in legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii in restituirea imobilelor formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru contra Romaniei, 2005).

Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, in egala masura, ca simpla pretentie vizand restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizand protejarea drepturilor „concrete si efective” (cauza Paduraru contra Romaniei, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra Romaniei).

Pentru considerentele expuse se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

In baza art. 274 Cod procedura civila obliga recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecata  catre intimatul Primarul Municipiului Constanta.

Decizia civila nr. 673/C/10.10.2012

Dosar nr. 13189/212/2010

Judecator redactor Mihaela Popoaca

 

 

3.