Divort, Exercitarea autoritatii parintesti, Norme de competenta internationala distincte

Instantele romane au obligatia sa constate ca atunci cand este incident dreptul Uniunii Europene, acesta fiind totodata prioritar in aplicare fata de dreptul intern, trebuie sa renunte la regulile interne, care ar intra in potentiala contradictie cu dreptul european.

Prin urmare, de vreme ce Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 permite judecarea in mod separat a cererii de divort, de cererile prin care se urmareste stabilirea raspunderii parintesti, atata timp cat sunt prevazute norme diferite de stabilire a competentei pe cele doua tipuri de cerere, o aplicare stricta, rigida a regulilor de drept intern poate conduce la o nerespectare a scopului de reglementare a dreptului Uniunii Europene.

Prin cererea adresata Judecatoriei O. si inregistrata la data de 19.12.2012, reclamantul M. a chemat in judecata pe parata E., pentru ca prin sentinta ce se va pronunta sa se dispuna desfacerea casatoriei incheiata intre parti din vina exclusiva a paratei, exercitarea autoritatii parintesti asupra minorilor sa fie efectuata de ambele parti, precum si stabilirea domiciliului minorilor la domiciliul sau, indicand domiciliul actual al partilor in mun. O., jud. M., Romania.

In motivarea actiunii a aratat ca s-a casatorit cu parata in anul 2003 in Italia, casatorie din care au rezultat minorii L., nascut la 31.07.2003 si A., in varsta de 4 ani.

A mai aratat ca la inceputul casatoriei s-au inteles bine, existand afectiune reciproca, comunicare, aspecte pe care le-a avut in vedere la incheierea casatoriei si pe care a incercat sa le mentina si pe parcursul acesteia.

Precizeaza ca problema de care s-a lovit in timpul casatoriei, a fost aceea ca sotia sa il neglija, considerand mai importanti prietenii, chefurile cu acestia, iesitul in oras la baruri, etc.

Datorita neacceptarii dialogului, a intervenit lipsa comunicarii dintre ei, iar odata cu trecerea timpului, aceasta prapastie s-a adancit, ajungand sa se comporte ca doua persoane straine.

Mai mult, arata ca relatiile extraconjugale ale sotiei sunt de notorietate.

Prin serviciul registratura, la 19.02.2013, parata a depus note prin care a aratat ca nu solicita continuarea divortului in Romania, intrucat procedura de separare a fost incheiata in Italia.

Prin sentinta civila nr. 2/09.01.2014, Judecatoria O. a admis exceptia necompetentei instantelor romane, invocata de instanta din oficiu. A respins actiunea formulata de reclamant, ca nefiind de competenta instantelor romane.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta de fond a retinut urmatoarele:

Reclamantul M. s-a casatorit cu parata E., la data de 20.12.2003, casatorie ce a fost inregistrata sub nr. 00003/2003 in Registrul de stare civila de pe langa Primaria S., Italia, act ce a fost transcris, fiind eliberat certificatul de casatorie nr. 3 din 15.01.2013 de Serviciul de stare civila din cadrul Consiliului Local al mun. O.

Din relatiile de casatorie ale reclamantului cu parata au rezultat minorii L., nascut la 31.07.2003 si A., nascut la 16.09.2008, ambii in localitatea C. din Italia.

Din cuprinsul memoriului depus la dosarul cauzei la data de 19.02.2013 reiese ca parata locuieste in permanenta, de la incheierea casatoriei, in Italia, unde este rezidenta, impreuna cu cei doi minori, fiul sau L., suferind de o maladie rara

Prin acest inscris, parata isi manifesta dezacordul cu privire la continuarea judecarii procesului ce face obiectul cauzei pendinte, deoarece procedura de separare a sotilor a fost demarata in 26.08.2012 in Italia, atasand mai multe inscrisuri in legatura cu aspectele sesizate.

In ceea ce priveste exceptia necompetentei instantelor din Romania de a solutiona cauza, instanta apreciaza ca legea aplicabila se stabileste potrivit Conventiei adoptata la Haga la 19.10.1996, ratificata prin Legea nr. 361/2007 si dispozitiile Regulamentului CE 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti.

La solutionarea cererii de stabilire a domiciliului copiilor minori si a exercitarii autoritatii parintesti, judecatorul trebuie sa tina seama de interesele minorilor, autoritatile avand obligatia de a depune eforturi rezonabile pentru ca atunci cand interesele parintilor sunt in conflict, iar copiii nu sunt suficient de maturi pentru a-si exprima ei insisi in mod clar preferintele, interesele superioare ale acestora sa fie promovate (Cauza Ignaccolo-Zenide c. Romaniei).

In concluzie, interesul superior al minorilor presupune, avand in vedere criteriile aratate mai sus, ca acesta sa locuiasca si sa fie in aproprierea persoanelor de care sunt legati afectiv, astfel incat dezvoltarea lor fizica, morala si sociala sa nu fie afectata de diferiti factori cum ar fi cel schimbarea brusca a mediului in care a locuit si a trait pana in acest moment.

Potrivit art. 3 alin. 1 lit. b din Regulamentul CE 2201/2003 sunt competente sa hotarasca in problemele privind divortul instantele judecatoresti din statul membru de cetatenie a celor doi soti, articolul 6 stabilind caracterul exclusiv al competentelor prevazute de aceste norme mai sus enuntate.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Regulamentul CE 2201/2003, instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente in materia raspunderii parintesti privind un copil care are resedinta obisnuinta in acest stat membru la momentul la care instanta este sesizata.

Notiunea de resedinta obisnuita, fiind interpretata de Curtea de Justitie a Comunitatii Europene, ca fiind locul care exprima o anumita integrare a copilului intr-un mediu social si familial, criteriile ce trebuie luate in considerare fiind in special durata, regularitatea, conditiile si motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru si ale mutarii familiei in acest stat, cetatenia copilului, locul si conditiile de scolarizare.

Fata de faptul ca, cei doi minori locuiesc de la nastere, din anul 2003 si respectiv anul 2008, pe teritoriul Italiei, unde se afla si parintii lor, instanta constata ca acestia au resedinta obisnuita in acest stat membru al Uniunii Europene.

Conform art. 12 alin. 3 din regulament, „Instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, in materie de raspundere parinteasca in alte proceduri decat cele mentionate la alineatul 1 atunci cand

1. copilul are o legatura stransa cu acest stat membru, in special datorita faptului ca unul dintre titularii raspunderii parintesti isi are resedinta obisnuita aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru, si
2.  competenta instantelor a fost acceptata in mod expres sau in orice alt mod neechivoc de catre toate partile la procedura la data sesizarii instantei, iar competenta este in interesul superior al copilului. „

Este adevarat ca dispozitiile art. 12 alin. 3 din regulament prevede un caz de prorogare a competente, insa, fata de faptul ca, competenta statului cu care minorii au o stransa legatura, respectiv Romania, nu a fost acceptata de parata, apreciind ca, competenta instantelor romane nu este in interesul minorilor care locuiesc in chip statornic in Italia, avand in vedere in principal interesul acestora si tinand cont de dispozitiile art. 17 din regulament, instanta se declara necompetenta, motiv pentru care va admite exceptia invocata si va respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor romane.

Chiar daca reclamantul a depus un extras al unui inscris, intocmit de Tribunalul din C., Italia, din care reiese ca, ambele tribunale de resedinta sunt competente, iar conflictul dintre parti privind separarea acestora ar trebui sa se rezolve in favoarea celui sesizat initial, instanta apreciaza ca aceste dispozitii care nu sunt motivate in drept, nu sunt obligatorii si ca stabilirea competentei nu poate fi facuta decat conform normelor legale prevazute de Regulamentul CE 2201/2003, asa cum a si procedat in speta pendinte.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel apelantul reclamant M.

In motivare a sustinut ca, in mod nelegal, instanta de fond romana s-a considerat necompetenta in solutionarea prezentului litigiu, referindu-se la dispozitiile din Regulamentul CE 2201/2003, aplicabile raspunderii parintesti, de vreme ce in sedinta publica din 09.01.2014, respectiv la ultimul termen de judecata, reclamantul apelant a solicitat instantei sa ia act de renuntarea la petitul privind exercitarea autoritatii parintesti si stabilirea locuintei minorilor la reclamant, instanta urmand sa se pronunte doar cu privire la desfacerea casatoriei.

Ori, chiar daca instanta de judecata considera ca din oficiu ar trebui sa rezolve si problema minorilor, aceasta trebuia sa se considere competenta in temeiul prorogarii de competenta, potrivit dispozitiilor art. 12 alin2 lit. a, respectiv art. 2 alin 3 lit. b.

Totodata, instanta a ignorat incheierea de sedinta din 12.07.2013, pronuntata de Tribunalul din C., care a stabilit in mod indubitabil si anterior Judecatoriei O. ca, desi ambele tribunale sunt competente cu solutionarea cauzei, conflictul trebuie sa se rezolve in favoarea instantei intai sesizate, care este Judecatoria O. Ori, cu ocazia judecatii la Tribunalul din C., E. (in calitate de reclamanta in acel dosar), prin reprezentantul sau, avocat, a declarat ca adera si renunta la recursul pentru separare depus in fata acestui tribunal.

Verificand legalitatea si temeinicia sentintei atacate, tribunalul a constatat apelul nefondat.

Astfel, potrivit dispozitiilor art. 3 alin 1 din Regulamentul CE 2201/2003 sunt deopotriva legal sesizate cu solutionarea unei actiunii de divort instantele judecatoresti din statul membru pe teritoriul caruia se afla resedinta obisnuita a sotilor, precum si instantele judecatoresti din statul de cetatenie al celor doi soti.

Nu exista o ierarhie in stabilirea competentelor prevazute de textul de mai sus, alegerea unei sau alteia din instantele deopotriva competente ramanand la latitudinea reclamantului.

Odata insa sesizata, una din instantele de mai sus, aceasta aplica cauzei deduse judecatii, lex fori - legea procedurala a statului instantei sesizate.

Ori, sub acest aspect, urmeaza a se constata ca la data sesizarii instantei romane cu prezenta actiune de divort, erau in vigoare dispozitiile vechiului cod de procedura civila, care in art. 607 reglementeaza competenta in materia divortului, ca fiind cea a instantei in circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. Doar daca sotii nu au avut domiciliul comun sau daca nici unul dintre soti nu mai locuieste in circumscriptia instantei in care se afla ultimul domiciliu comun, este competenta instanta de la domiciliul paratului, sau cand acesta nu are domiciliul in tara, competenta revine instantei de la domiciliul reclamantului.

Ori, in speta, din actele dosarului rezulta ca partile s-au casatorit la 20.12.2003, casatoria fiind inregistrata in Registrul de Stare Civila de pe langa Primaria S., Italia, tot pe teritoriul italian, unde acestia au si ultimul domiciliu comun, precum si resedinta actuala.

In aceste imprejurari, instanta competenta in solutionarea prezentei actiunii de divort este instanta italiana, asa cum corect a stabilit si instanta de fond.

Mai mult decat atat, instanta de fond a facut o corecta aplicare a dispozitiilor art. 8 alin. 1 din Regulamentul CE 2201/2003, cu privire la competenta in materia raspunderii parintesti, apreciind ca, de asemenea, aceasta competenta revine instantei din statul membru in care minorii la care urmeaza a se stabili raspunderea parinteasca isi au resedinta obisnuita - in speta Statul Italian.

Aplicabilitatea dispozitiilor art. 8 alin. 1, cu privire la raspunderea parinteasca se verifica indiferent daca reclamantul cere sau renunta ulterior la exercitarea autoritatii parintesti si a locuintei minorului, de vreme ce, potrivit art. 613 alin4 Cod procedura civila, instanta urmeaza sa se pronunte din oficiu si asupra acestor aspecte.

Este adevarat ca art. 12 alin. 1 din regulament prevede prorogarea competentei, de solutionare a cauzelor privind raspunderea parinteasca, in sensul ca, „ instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta in temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divort, de separare de drept sau de anulare a casatoriei sunt competente in orice chestiune privind raspunderea parinteasca in legatura cu aceasta cerere atunci cand (a) cel putin unul dintre soti exercita raspunderea parinteasca fata de copil si (b) competenta instantelor a fost acceptata expres sau in orice alt mod neechivoc de catre soti si de catre titularii raspunderii parintelui, la data sesizarii instantei judecatoresti, iar aceasta este in interesul superior al copilului”.

In speta de fata, s-a constatat insa ca intimata a contestat competenta instantei romane in solutionarea prezentei cauze, asa incat si sub acest aspect, instanta competenta in solutionarea cauzei ramane instanta italiana.

Nu poate fi retinut motivul de apel referitor la incheierea instantelor din Italia, in sensul ca, instanta romana este competenta, intrucat a fost cea dintai sesizata de vreme ce, stabilirea competentei se face in raport de dispozitiile legale internationale, asa cum s-a aratat mai sus.

Asa fiind, sentinta atacata este temeinica si legala, apelul fiind respins ca nefondat.

Impotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M., criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

Considera decizia nelegala si intr-un fel contradictorie, instanta de apel confundand elemente esentiale, cum ar fi resedinta si domiciliul ca aspecte care definesc competenta instantelor conform art. 607 Cod de procedura civila, care reglementeaza competenta teritoriala in materia divortului.

A criticat hotararea pronuntata de catre instanta de fond, argumentand in fata instantei de apel ca, in opinia sa si in conformitate cu dispozitiile art. 12, alin. 2, lit. A din regulamentul 2201/2003 al CE., competenta de a solutiona prezenta cauza sunt, intr-adevar atat instanta italiana cat si instanta din Romania.

A invederat de asemenea ca, si in situatia in care, in conformitate cu art. 2 alin. 3, lit. B, competenta trebuie acceptata in mod expres, suntem in prezenta unei competente alternative.

A invederat instanta de apel si faptul ca, fiind competente sa solutioneze cauza atat tribunalul din C., Italia, cat si Judecatoria O., este normal ca Judecatoria O. sa se pronunte pe fondul problemei aduse in fata sa pentru solutionare, cu atat mai mult cu cat, in incheierea de sedinta din data de 12.07.2013, pronuntata de tribunalul din C., s-a apreciat ca, desi ambele tribunale sunt competente cu solutionarea cauzei conflictului, conflictul trebuie sa se rezolve in favoarea celui sesizat initial.

Aminteste faptul ca, in legatura cu acest aspect, parata E., prin reprezentant conventional, a aderat la aceasta idee (desi anterior trimisese un memoriu la instanta de fond prin care preciza ca nu este de acord cu solutionarea divergentelor in Romania), situatie in care nu mai putem spune ca exista o opozitie din partea paratei, asa cum se retine in hotararea Tribunalului cu privire la solutionarea acestei cauze de catre Judecatoria O.

Cu alte cuvinte, deci, atat instanta italiana, cat si parata, conform incheierii din 12.07.2013, pronuntata de Tribunalul din C., au fost de acord cu competenta de solutionare a conflictului survenit intre parti in favoarea Judecatoriei O., numai ca, in mod eronat, Judecatoria O., si, ulterior, Tribunalul, apreciaza ca sunt competente sa solutioneze aceasta cauza, instantele italiene.

Considera ca este un conflict negativ de competenta care poate fi evitat in conditiile in care se analizeaza cu atentie inclusiv faptul ca parata este de acord cu solutionarea acestei cauze in Romania, pentru a evita punerea partilor pe drumuri si tergiversarea solutionarii cauzei pentru o perioada indelungata de timp.

Motivarea instantei de apel potrivit careia intimata a contestat competenta instantei din Romania nu mai poate fi retinuta, atata timp cat, ulterior acestei contestari, in 12.07.2013, intimata este de acord ca desfacerea casatoriei partilor sa fie solutionata la Judecatoria O, aspect mentionat in incheierea de sedinta din 12.07.2013 a Tribunalului C.

Avand in vedere cele sustinute, a solicitat admiterea recursului.

Intimata-parata nu a formulat intampinare. A depus note scrise prin care solicita admiterea recursului si trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de divort la Judecatoria O.

Examinand decizia prin prisma criticilor aduse si a dispozitiilor legale incidente, Curtea constata urmatoarele:

Instantele de fond au efectuat o gresita interpretare a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, in vigoare in toate statele membre ale Uniunii Europene, cu exceptia Danemarcei.

Astfel, criteriile de competenta enumerate la art. 3 din Regulament sunt alternative, ceea ce inseamna ca nici unul dintre ele nu prevaleaza asupra celuilalt.

Prin hotararea CJCE in cauza C-168/08, Laszlo Hadadi/Csilla Marta Mesko, hotararea din 10 iulie 2009, Curtea constata ca: „... in cazul in care sotii detin amandoi aceeasi dubla cetatenie, regulamentul se opune inlaturarii competentei instantelor din unul dintre statele membre in cauza, pentru motivul ca reclamantul nu are alte elemente de legatura cu acest stat.

Prin urmare, Curtea arata ca instantele statelor membre a caror cetatenie o detin cei doi soti sunt competente in temeiul regulamentului, acestia din urma avand posibilitatea de a sesiza, la alegerea lor, instantele unuia sau ale altuia dintre aceste state.”

Este evident deci in raport de considerentele mai sus expuse ca reclamantului ii revine dreptul de a alege intre doua sau mai multe instante deopotriva competente, iar in cazul de fata, reclamantul a optat pentru a introduce actiunea la instanta romana.

Daca ambele parti introduc in mod concomitent actiunea, dar la instante diferite, trebuie a se stabili care este prima instanta sesizata; ori, instanta italiana a stabilit deja ca instanta romana este prima sesizata si a declinat competenta in favoarea acesteia.

In aceste conditii, in conformitate cu principiul increderii reciproce intre instantele de judecata din statele membre ale Uniunii Europene, consacrat in preambulul Regulamentului - „Recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti pronuntate intr-un stat membru ar trebui sa se bazeze pe principiul increderii reciproce, iar motivele de refuz al recunoasterii ar trebui reduse la minimul necesar” -, instanta romana trebuie a respecta solutia instantei italiene, chiar daca ar fi fost aparent gresita; evident, nu este cazul de o astfel de eroare si nu este nici rolul instantei romane de a critica in mod cu totul nepermis solutia unei instante dintr-un stat membru UE.

Pe de alta parte, capatul principal de cerere este cel prin care se solicita desfacerea casatoriei, iar in raport de aceasta cerere trebuie stabilita in primul rand competenta instantei romane, urmand a se aprecia ulterior pe competenta asupra judecarii cererii de stabilire a raspunderii parintesti.

Instanta de apel a gresit cand a stabilit competenta exclusiv pe baza unor norme interne, considerand ca fiind o norma de procedura, trebuie sa fie rezolvata pe baza legii forului.

Ori, fiind edictate norme de competenta de drept comunitar, instantele romane trebuie sa se raporteze in primul rand la acestea, dupa care in completare sa constate daca este cazul, de aplicare a legii forului.

Avand in vedere toate argumentele mai sus expuse, se poate concluziona ca apartine competenta de judecare a cererii de divort instantei romane, si anume Judecatoriei O., retinandu-se si ca nu s-a invocat in termenul prevazut de lege exceptia necompetentei teritoriale a acestei instante.

Nu in ultimul rand, trebuie apreciat ca in cazul mentinerii unei solutii de declinare a competentei, coroborata cu o solutie similara din partea instantei italiene, s-ar fi ajuns la o situatie de nerespectare a dreptului de acces la instanta, ceea ce ar fi reprezentat o incalcare a prevederilor art. 6 din CEDO.

De altfel, parata-intimata s-a declarat de acord cu judecarea cererii de divort in Romania, la Judecatoria O., ceea ce inseamna ca a inteles sa evite pericolul ca divortul sa nu poata fi pronuntat, cu toate ca este in principiu dorit de ambele parti sa nu se ajunga in impasul de a nu fi judecat nici in tara de cetatenie, nici in tara de resedinta, iar o alta instanta dintr-un alt stat membru nu se prefigura pe regulile de competenta din Regulament.

In ceea ce priveste cererile prin care se solicita exercitarea autoritatii parintesti asupra celor doi copii minori si de stabilire a domiciliului acestora, solutia instantelor de fond prin care au constatat ca nu se poate renunta la aceste cereri potrivit dispozitiilor art. 396 si 400 din Codul civil este de principiu corecta.

Eronata este insa argumentarea potrivit careia dat fiind interesul superior al minorilor, care locuiesc in chip statornic in Italia, avand deci o stransa legatura cu acest stat membru , stabilirea necompetentei instantei romane de a judeca o cerere de stabilire a raspunderii parintesti ar atrage o eventuala imposibilitate de judecare a cererii de divort in Romania.

Este evident ca potrivit art. 8 din Regulament, „Instantele judecatoresti dintr-un stat membru sunt competente in materia raspunderii parintesti privind un copil care are resedinta obisnuita in acest stat membru la momentul la care instanta este sesizata.”

Totodata, nu suntem in cazul unei prorogari de competenta astfel cum impun disp. Art. 12 din Regulament: “Instantele judecatoresti din statul membru care exercita competenta in temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divort, de separare de corp sau de anulare a casatoriei sunt competente in orice chestiune privind raspunderea parinteasca in legatura cu aceasta cerere atunci cand

1. cel putin unul dintre soti exercita raspunderea parinteasca fata de copil si
2. competenta instantelor a fost acceptata expres sau in orice alt mod neechivoc de catre soti si de catre titularii raspunderii parintesti, la data sesizarii instantei judecatoresti, iar aceasta este in interesul superior al copilului.”

Intrucat competenta instantelor a fost acceptata in mod expres de catre soti doar cu privire la divort, nu cu privire la celelalte cereri, instanta romana nu poate constata ca si-a prorogat competenta si pe cererea privind raspunderea parinteasca, cu atat mai mult cu cat nu este in acord cu interesul superior al minorilor judecarea unei astfel de cereri intr-o tara in care minorii nu au domiciliul statornic, si in conditiile in care unul dintre copii este intr-o stare fizica , care nu permite deplasarea sa intr-o alta tara in vederea ascultarii.

Instantele romane trebuie sa constate ca atunci cand este incident dreptul Uniunii Europene, acesta fiind totodata prioritar in aplicare fata de dreptul intern, trebuie sa renunte la regulile interne, care ar intra in potentiala contradictie cu dreptul european.

Prin urmare, de vreme ce Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 permite judecarea in mod separat a cererii de divort de cererile prin care se urmareste stabilirea raspunderii parintesti, atata timp cat sunt prevazute norme diferite de stabilire a competentei pe cele doua tipuri de cerere, iar o aplicare stricta, rigida a regulilor de drept intern poate conduce la o nerespectare a scopului de reglementare a dreptului Uniunii Europene, se impune ca potrivit dispozitiilor art. 312 Cod procedura civila, recursul sa fie admis.

Va fi modificata decizia in sensul ca va admite apelul.

Va anula in parte sentinta cu privire la modul de solutionare al cererii de divort si va trimite spre rejudecare aceasta cerere la instanta de fond, Judecatoria O.

Va mentine dispozitiile sentintei cu privire la celelalte cereri prin care se urmareste stabilirea raspunderii parintesti.
(Decizia nr. 1775 din 12.12.2014 - Curtea de Apel Craiova, Sectia I Civila - rezumat judecator Stelian Aurelian Cadea).