Conditia existentei cazului temeinic justificat.
19 martie 2020Conditia recunoasterii ca vechime in munca a perioadei de concediu pentru cresterea copilului de pana la 2 ani sau a copilului cu handicap de pana la 3 ani
19 martie 2020
Conditia raspunderii statului pentru pagubele cauzate persoanei care a fost condamnata definitiv, daca in urma rejudecarii cauzei s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare.
Are dreptul la despagubiri persoana care in cursul procesului penal a fost lipsita de libertate sau i s-a restrans aceasta in mod nelegal.
Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita prin ordonanta procurorului de revocare a masurii privative, prin ordonanta de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a procesului penal, prin hotararea instantei de revocare a masurii privative sau restrictive a libertatii.
In cazul in care instanta pronunta o hotarare definitiva de achitare pentru a se aprecia asupra conditiilor raspunderii statului fata de persoana in cauza nu se impune a se face mentiunea in mod expres a caracterului nelegal al masurilor de privare sau restrangere a libertatii in cursul procesului penal, simpla solutie a achitarii fiind suficienta pentru a se presupune nelegalitatea masurii.
(Decizia civila nr.327/23.02.2015)
Constata ca, prin cererea inregistrata sub nr.3796/90/2013, reclamantul M.I. a chemat in judecata pe paratul Statul Roman, prin M.F.P., solicitand obligarea acestuia la plata sumei de 10.000.000 euro cu titlu de daune morale si la plata sumei de 30.000.000 euro cu titlu de daune materiale.
In motivarea cererii, reclamantul a sustinut ca, la data de 19.06.2003 prin ordonanta nr.40/P/2003 a Parchetului National Anticoruptie, s-a dispus arestarea preventiva pe o perioada de 30 de zile, potrivit mandatului de arestare preventiva, respectiv 19 iunie - 18 iulie 2003, fara a exista probe certe sau indicii temeinice, avand la baza doar presupunerea ca reclamantul ar fi savarsit, in complicitate cu alte persoane, infractiuni de inselaciune, fals intelectual, uz de fals si asociere in vederea comiterii de infractiuni.
Desi atat initial cat si pe parcurs, organele de cercetare penala nu au dovedit faptele anchetate, prin probe, pe care sa intemeieze privarea de libertate, au solicitat prelungirea si mentinerea starii de arest, astfel ca, la data de 2.12.2003, s-a verificat masura arestarii preventive la primirea dosarului, in baza art.300 Cod procedura penala si masura preventiva a fost din nou prelungita de catre Tribunalul Gorj.
Reclamantul a precizat ca organele de ancheta, prin solicitarile de prelungire a starii de arest nu au prezentat fapte concrete in ceea ce priveste riscurile antrenate in caz de punere in libertate a sa si nici nu au tinut cont de masurile alternative, precum si faptul ca au ales sa se sprijine in principal pe gravitatea faptelor comise si sa nu analizeze individual situatia sa personala, autoritatile nu au oferit motive "relevante si suficiente" pentru a justifica necesitatea de a mentine in arest preventiv in perioada in discutie (CEDH, Hotararea din 1 iulie 2008 in cauza Calmanovici vs.Romaniei, Cererea nr.42.250/02).
Aceleasi motive pe care organele de ancheta isi intemeiau propunerile de prelungire ale starii de arest, din 30 in 30 de zile, au stat si la baza rechizitoriului, care este greu inteligibil si cuprinde amanunte inutile si nesemnificative.
La data de 6 decembrie 2004, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis cererea de stramutare a judecarii cauzei si a dispus stramutarea dosarului nr.2900/2003 al Tribunalului Gorj, la Tribunalul Sibiu.
La scurt timp, dupa trimiterea in judecata, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis recursul reclamantului, in ceea ce privea propunerea D.N.A. de prelungire a arestului preventiv, a revocat masura arestarii preventive, la data de 10.01.2005 dupa mai bine de 20 de luni, de privare abuziva de libertate si a inlocuit-o cu masura obligarii de a nu parasi localitatea, prevazuta de art.136 alin.1 lit.b) Cod procedura penala, cumulandu-se astfel 572 zile de incarcerare.
Prin sentinta penala nr.160 din 27 iulie 2007, Tribunalul Sibiu, in baza art.11 pct.2 lit.a) Cod procedura penala raportat la art.10 lit.a) si d) Cod procedura penala, a dispus achitarea reclamantului, cu privire la toate faptele pentru care a fost arestat, cercetat si trimis in judecata in stare de arest preventiv.
Desi D.N.A. a formulat recurs impotriva acestei sentinte penale, solutia de achitare a reclamantului s-a dispus si prin decizia penala nr.13/A/2010 a Curtii de Apel Alba-Iulia, la 12 februarie 2010, aceasta ramanand definitiva prin decizia nr.3875/2 noiembrie 2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, constatandu-se astfel ca, in cauza au fost aplicabile prevederile art.11 pct.2 lit.a) Cod procedura penala raportat la art.10 lit.d) Cod procedura penala.
Reclamantul a sustinut ca probele administrate in dosarul penal dovedesc ca, in cauza, prin eroarea judiciara intervenita, i-au fost lezate drepturi fundamentale, ca a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umana, iar dreptul sau la repararea prejudiciului produs de aceasta, este incontestabil, atat din perspectiva art.504 si urm. Cod procedura penala, cat si din perspectiva art.5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Avand in vedere data emiterii mandatului de arestare din 19.06.2003 si prelungirile din 30 in 30 de zile, pana la 10.01.2005 - data la care Curtea de Apel Alba Iulia a dispus revocarea acestei masuri si punerea sa in libertate, rezulta un cumul de 572 zile petrecute in mod nelegal, in arestul preventiv din cadrul mai multor penitenciare din tara, respectiv intre 19.06.2003-6.12.2003 a fost incarcerat la sediul Politiei Capitalei, in cadrul Serviciului Independent de Retinere si Arestare Preventiva, Rahova, Bucuresti, 6.12.2003-27.12.2004 la Penitenciarul Tg.Jiu, 27.12.2004-10.01.2005 la Penitenciarul Aiud.
Cu privire la motivele care au stat la baza privarii sale de libertate, reclamantul a precizat ca nevoia de mentinere a ordinii publice, de care se prevalau reprezentantii Ministerului Public, nu poate reprezenta un motiv ce poate justifica prelungirea privarii de libertate. Totodata, nu poate fi considerat pertinenta si suficienta prelungirea, decat daca este sustinuta de fapte care sa arate ca eliberarea sa ar fi afectat in mod real ordinea publica, ori in cauza, asa cum au constatat atat instanta de fond cat si cele de control, aceste norme au fost incalcate. In plus, detentia nu este legitima decat daca ordinea publica este intr-adevar amenintata (Letellier vs.Frantei, 26 iunie 1991, §51, seria A nr.207).
Reclamantul a expus in continuare aspecte din practica Curtii Europene a Drepturilor Omului pe care le-a considerat relevante, respectiv patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventiva a unei persoane suspectate ca ar fi savarsit o infractiune: pericolul ca acuzatul sa fuga (Stdgmuller vs. Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, §15); riscul ca acesta, odata pus in libertate, sa impiedice administrarea justitiei {Wemhoff vs Germaniei, 27 iunie 1968, §14, seria A nr.7), sa savarseasca noi infractiuni (Matzenetter vs.Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr.10, §9) sau sa tulbure ordinea publica (Letellier vs. Frantei si Hendriks vs.Tarilor de Jos [dec], nr.43701/04, 5 iulie 2007). De asemenea, aceasta a hotarat ca instantele care se pronunta cu privire la posibilitatea mentinerii reclamantului in arest preventiv trebuie sa examineze toate elementele relevante concrete, care sunt in masura sa confirme existenta necesitatii acestei masuri (Mansur vs.Turciei, 8 iunie 1995, §55-56, seria A nr.319-B), ori, in cazul sau, daca se proceda intocmai recomandarilor CEDO, cu siguranta nu s-ar fi ajuns la o detentie de 572 zile.
Totusi, aceasta ia act de faptul ca un astfel de pericol scade in mod necesar in timp si ca, prin urmare, autoritatile judiciare trebuie sa prezinte motive si mai specifice care sa justifice persistenta motivelor detentiei (LA. vs.Frantei, §§ 104-105). In consecinta, continuarea detentiei nu se justifica intr-o anumita speta decat daca indicii concrete demonstreaza o cerinta veritabila de interes public care prevaleaza, in ciuda prezumtiei de nevinovatie, asupra regulii respectarii libertatii individuale (Smirnova vs Rusiei, nr.46133/99 si 48183/99, §61, CEDO 2003-1X, extrase).
De asemenea, Curtea a statuat ca art.5 §5 din Conventie este respectat atunci cand se pot solicita reparatii pentru o privare de libertate care a avut loc in conditii contrare art.5 alin.1-4 (a se vedea, Wassink vs.Tarilor de Jos, 27 septembrie 1990, §28, seria A nr.185-A). Art.5 enunta, in speta, o veritabila norma substantiala (Neumeister vs Austriei [art.50], 7 mai 1974, §30, seria A nr.17). Prin urmare, dreptul la reparatii enuntat la art.5 presupune ca o incalcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilita de o autoritate nationala sau de institutiile Conventiei (A/C vs.Italiei [GC], nr.24952/94, §49, CEDO 2002-X) tinand seama de concluziile sale din perspectiva art.5 §3 (supra, §49 si 50).
Desi dispozitiile art.505 Cod procedura penala stabilesc criteriile in functie de care se determina acordarea despagubirilor pentru prejudiciul suferit, acestea nu stabilesc si criterii de cuantificare a despagubirilor, insa cu privire la acest aspect, reclamantul a apreciat ca cel mai important, element de cuantificare a prejudiciului moral, il reprezinta tocmai perioada arestarii preventive de 572 zile precum si repercusiunile acesteia pana la sfarsitul anului 2011, cand a ramas definitiva decizia pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, de achitare a reclamantului, suferintele provocate de pe urma faptului ca a fost arestat o lunga perioada de timp, fiind resimtite si in prezent.
Aceste vatamari au cunoscut intensitati diferite, ca de pilda, in prima parte a detentiei, cand din cauza conditiilor inumane din spatiile de incarcerare a suferit chiar traume fizice (tensiuni intraoculare care in scurt timp au dus la slabirea vederii), ori dupa trecerea unei anumite perioade, cand din cauza prelungirilor repetate a masurilor preventive ajunsese sa aiba decompensari ale valorilor aparate de stat prin autoritatile sale, la acestea adaugandu-se suferintele prin care treceau cei din familia sa, motivate de faptul ca era incarcerat.
In acest sens, reclamantul a mentionat ca in timpul arestului, din cauza conditiilor inumane si a zilelor multe de incarcerare i s-au declansat o serie de afectiuni patologice, cardiace si cerebrale, fiind internat chiar de 3 ori la Spitalul Penitenciar Jilava si ulterior chiar la Spitalul Clinic de Urgenta Militar Bucuresti, unde am urmat o serie de examinari si tratamente pentru bolile dobandite in timpul si din cauza incarcerarii. Din inscrisurile medicale anexate prezentei cereri, inainte de arestarea preventiva, din punct de vedere medical, reclamantul era clinic sanatos si apt pentru efectuarea multor activitati, care i-au fost restranse ulterior, prin dobandirea respectivelor boli patologice.
Totodata, se impune a se avea in vedere chiar si perioada de dupa inlocuirea masurii arestarii preventive cu cea a obligarii de a nu parasi localitatea, intrucat la scurt timp dupa ce a fost pus in libertate, mai precis in aprilie 2005, mama reclamantului, Marin Marioara a decedat, iar instantele de judecata nu i-au permis sa paraseasca localitatea de domiciliu si sa asiste la inmormantarea acesteia, acelasi lucru repetandu-se si cateva luni mai tarziu, cand si tatal sau, Marin Dumitru a decedat.
Referitor la dispozitiile art.504 alin.1 si 2 si ale art.505 alin.1 si 4 din Codul de procedura penala, Curtea Constitutionala a constatat ca acestea sunt constitutionale.
Potrivit art.52 alin.3 din Constitutie, statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar raspunderea acestuia este stabilita "in conditiile legii".
Totodata, conform practicii constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, atunci cand drepturile fundamentale ale unei persoane au fost incalcate prin orice masuri ce s-au dovedit a fi neintemeiate, persoana are dreptul la repararea integrala a prejudiciului cauzat, atat a prejudiciului material, cat si a prejudiciului moral.
Totodata, in cauza sunt aplicabile si prevederile art.505 alin.3 Cod procedura penala "persoanelor indreptatite la repararea pagubei, care inainte de privarea de libertate erau incadrate in munca, li se calculeaza, la vechimea in munca stabilita potrivit legii, si timpul cat au fost private de libertate "si pe langa prejudiciul moral, in acest fel i s-a cauzat, un insemnat prejudiciu material, intrucat la momentul la care a fost arestat preventiv ocupa functia de director general in cadrul S.C. Rarora S.R.L. Berbesti, era administrator al S.C. Ralbob S.R.L. si S.C. Bobstef S.R.L. Rm.Valcea.
Reclamantul a mai solicitat obligarea paratului la plata daunelor materiale reprezentand salariu neincasat ca urmare a arestarii sale plus dobanda legala, actualizat cu indicele de inflatie, precum si dividendele ce mi s-ar fi cuvenit din profitul nerealizat al societatii. Datorita faptului ca a fost arestat nelegal pentru o perioada foarte mare societatile al caror director ori administrator a fost reclamantul au inregistrat pierderi, au intrat in insolventa si apoi in faliment, patrimoniul acestora fiind devalizat.
Apartenenta la mediul de afaceri si pozitia in societate implica o suferinta psihica sporita de constatarea ca pozitia sociala si credibilitatea personala sunt lezate prin perioada de arestare nepermis de lunga precum si prin derularea urmaririi penale si a judecarii cauzei intr-un numar de 9 ani.
Prin intampinare, paratul a solicitat respingerea actiunii ca fiind neintemeiata, intrucat in cauza nu sunt incidente dispozitiile art.504-506 Cod procedura penala, reclamantul nefiind privat in mod nelegal, masura arestarii preventive fiind confirmata atat de catre procuror, cat si de catre instanta de judecata.
Reclamantul a formulat recursuri impotriva incheierilor prin care era prelungita arestarea sa preventiva pentru a solicita punerea sa in libertate, acesta exercitandu-si dreptul la recurs.
Continuarea detentiei a fost justificata existand indicii concrete care au demonstrat incidenta cerintei veritabile de interes public care a prevalat in ciuda prezumtiei de nevinovatie asupra regulii respectarii libertatii individuale (Smirnova vs.Rusiei nr.46133/99,48183/99,861, CEDO -200: extrase).
Jurisprudenta CEDO a statuat ca prin ,,pericol concret pentru ordine publica este inteles ca o reactie colectiva fata de infractiunea savarsita ca prin rezonanta ei afecteaza echilibrul social firesc, creeaza o stare indignare si dezaprobare, de temere si insecuritate sociala, stimuleaza temerea ca justitia nu actioneaza suficient de ferm impotriva unor manifest infractionale de accentuat pericol social si poate incuraja alte persoane comita fapte asemanatoare."
S-a avut in vedere complexitatea cauzei, faptele penale retinut sarcina sa, respectiv pentru inselaciune, fals intelectual, asocierea pe savarsirea de infractiuni, consecintele deosebit de grave in raport de paguba materiala, audierea a 26 martori efectuarea expertizei contabile, starea de insolventa a societatii administrate de catre reclamant.
Paratul a mentionat considerentele retinute in practica Curtii Europene a Drepturilor Omului cu privire la diligenta manifestata de catre autoritati, la faptul ca ancheta a fost de o complexitate considerabila, natura infractiunilor, numarul persoanelor acuzate, pe complexitatea activitatii de strangere a probelor si masurile speciale impuse de criminalitatea organizata.
Suspiciunile care planau asupra reclamantului atingeau nivelul de plauzibilitate cerut. Astfel, aceste suspiciuni se intemeiau pe o serie de documente care puteau crea impresia ca reclamantul ar fi putut comite infractiunile imputate.
Reclamantul nu a probat ca ar fi existat impotriva sa o campanie mediatica de o asemenea virulenta incat sa influenteze sau sa fie susceptibila sa influenteze formarea opiniei judecatorilor si rezultatul deliberarilor."
Statul raspunde pentru organele sale coercitive care au aplicat gresit legea insa in speta nu se regaseste aceasta situatie, intrucat au fost respectate dispozitiile art.146-155 Cod procedura penala.
S-a mai sustinut ca nu sunt intemeiate nici criticile cu privire la intrarea firmei in insolventa datorita arestarii reclamantului, procedura insolventei nefiind finalizata, fiind litigii in curs pe rolul instantelor de judecata, respectiv cererea privind antrenarea raspunderii personale a fostilor administratori, dosar nr.1687/90/2005 privind constatarea nulitatii absolute a unor contracte, dosar nr.1694/90/2005 privind actiunea formulata de lichidator privind anularea unor transferuri cu caracter patrimonial.
In cadrul dosarului de insolventa sunt inscrisi in tabelul definitiv al creantelor si alti creditori, pasivul societatii administrata de reclamant depasind cu mult activul societatii, nefiind recuperate creantele nici in prezent.
S-a mai aratat ca nu sunt intemeiate nici criticile cu privire la nerecuperarea creantelor intrucat Directia Generala a Finantelor Publice a Judetului Valcea a infiintat poprire si a promovat actiune pentru mentinerea popririi, cerere ce a facut obiectul dosarului nr.460/90/2005 (dosar nr.888/CV/2005) finalizat de catre Tribunalul Valcea
Prin raspunsul la intampinare, reclamantul a sustinut ca apararile formulate de parat sunt neintemeiate, intrucat legea fundamentala a statului roman, Constitutia Romaniei, reglementeaza in art.52 alin.3 teza I, ca statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
In al doilea rand, Codul de procedura penala, prevede in mod imperativ ca se impune repararea pagubei materiale sau a daunei morale in cazul condamnarii pe nedrept sau al privarii ori restrangerii pe libertate in mod nelegal, iar Conventia Europeana a Drepturilor Omului statueaza in art.5 alin.5 ca „orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor legale are dreptul la reparatii”.
Prevederile art.504 Cod procedura penala care materializeaza principiul constitutional enuntat mai sus, permite repararea prejudiciilor cauzate prin privarea de libertate din cursul procesului penal finalizat prin solutie de achitare a inculpatului.
Confirmarea data de un procuror sau o instanta de judecata investita sa judece prelungirea arestarii preventive nu ofera caracterul de legitimitate impus de lege unei astfel de masuri privative de libertate. Tocmai de aceea, atunci cand vine vorba de o achitare in adevaratul sens al cuvantului, trebuie sa avem in vedere ca instanta care da o astfel de solutie a judecat si analizat intregul material probator, atat cel administrat de organele de cercetare penala cat si cel administrat in mod nemijlocit in fata sa, astfel ca aceasta instanta ramane cea mai in masura sa dea o solutie echitabila in conformitate cu respectarea principiilor de drept si sa se pronunte cu privire la caracterul de nelegalitate al masurii privative de libertate.
Pericolul social pentru ordinea publica, de care se prevalau organele de ancheta la luarea si mentinerea masurii arestarii preventive, cat si paratul, in cauza de fata trebuia constatat in concret si dovedit prin probe, neputand fi prezumat pornind de la gravitatea abstracta a faptei, reflectata in limitele de pedeapsa prevazute de lege.
Reclamantul a mai precizat ca sunt indeplinite conditiile art.504, Cod procedura penala, astfel cum a aratat si in actiunea formulata: (a) impotriva persoanei trimise in judecata sa se fi luat o masura de privare ori restrangere a libertatii: (b) ulterior, persoana respectiva, prin hotarare definitiva a instantei judecatoresti, sa fi fost achitata, fara a se face distinctie intre motivele achitarii, stabilindu-se, astfel, caracterul nelegal al masurii privative sau restrictive de libertate".
Nelegalitatea masurii privative de libertate rezida si in aceea ca la sfarsitul cercetarii judecatoresti, prin solutia de achitare se recunoaste ca inculpatul care a fost privat de libertate pe parcursul procesului penal nu este vinovat de faptele pentru care i-a fost restransa libertatea, in acest fel, restrangerea pe care a suferit-o a fost nemeritata.
Prin incheierea din 21 noiembrie 2013, instanta a respins exceptia prescriptiei dreptului material la actiune invocata de catre reprezentantul Parchetului, retinand ca in cauza prescriptia a inceput sa curga sub imperiul noului Cod civil fata de data ramanerii definitive a hotararii penale de achitare. Potrivit art.2512, art.2513 din noul Cod civil, exceptia prescriptiei este o exceptie relativa ce poate fi invocata numai de catre parat, iar reprezentantul parchetului este un participant la procesul civil ce poate invoca numai exceptii absolute.
Tribunalul Valcea, Sectia I-a civila, prin sentinta civila nr.977/3 septembrie 2014, a respins actiunea, retinand urmatoarele:
Prin rechizitoriul nr.40/P/2003 al Directiei Nationale Anticoruptie –Sectia de combatere a infractiunilor conexe infractiunilor de coruptie, s-a dispus trimiterea in judecata a mai multor inculpati intre care si reclamantul din prezenta cauza, sub aspectul savarsirii infractiunilor prevazute de art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.1-5 Cod penal cu aplicarea art.146 Cod penal, art.26 Cod penal raportat la art.289-291 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal combinat cu art.17 lit.c) din Legea nr.78/2000 modificata prin Legea nr.161/2002, art.10 lit.c) din Legea nr.78/2000 modificata, art.323 alin.2 Cod penal rap. la art.17 lit.b) si art.18 pct.1 din Legea nr.78/2000, toate cu aplicarea art.33 Cod penal.
Prin sentinta penala nr.160 din 27 iulie 2007 pronuntata de Tribunalul Sibiu in dosarul nr.15/85/2004, reclamantul a fost achitat pentru infractiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa in judecata, temeiurile achitarii constand in art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a), b), d) din Codul de procedura civila.
Prin decizia penala nr.13 din 12 februarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a desfiintat sentinta penala sub aspectul incadrarii juridice a infractiunilor de fals intelectual si uz de fals, in privinta reclamantului schimband numai temeiul achitarii.
Prin decizia penala nr.3875/2 noiembrie 2011, Inalta Curte de Casatie si Justitie a casat in parte decizia instantei de apel in privinta unora dintre inculpati, iar in privinta reclamantului din prezenta cauza a respins recursurile declarate de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie - Directia Nationala Anticoruptie - Serviciul teritorial Alba Iulia.
In cursul urmaririi penale si al judecatii din dosarul nr.15/85/2004 impotriva reclamantului a fost dispusa masura arestarii preventive incepand cu data de 19 iunie 2003 (potrivit ordonantei de la fila 721 din dosar) pana la data de 10 ianuarie 2005 cand prin decizia nr.9/2005 a Curtii de Apel Alba Iulia a fost dispusa punerea in libertate a reclamantului si stabilirea in sarcina acestuia a obligatiei de a nu parasi localitatea.
Potrivit lucrarilor din dosarul nr.15/85/2004 si din cele atasate (precum incheierile din 2 decembrie 2003, 9 decembrie 2003, 23 decembrie 2003, 27 ianuarie 2004, 12 februarie 2004, 25 martie 2004, 8 aprilie 2004, 22 aprilie 2004, 22 aprilie 2004, 13 mai 2004, 27 mai 2004) reclamantul a formulat cereri de revocare – inlocuire a masurii preventive si a exercitat caile de atac prevazute de lege impotriva incheierilor pronuntate cu privire la aceste cereri si la mentinerea masurii. Pana la momentul inlocuirii masurii arestului preventiv, toate cererile au fost respinse de catre instanta de judecata, retinandu-se in esenta ca nu exista temeiuri care sa justifice revocarea sau inlocuirea masurii.
Din actele medicale depuse pe parcursul judecatii (precum cele de la filele 612-672 din dosar), reclamantul, contemporan sau ulterior masurilor cu caracter procesual penal dispuse impotriva sa, a suferit mai multe afectiuni endocrinologice, cardiologice, psihiatrice.
Martorul B.I., audiat la cererea reclamantului, a declarat ca din informatiile primite de la sotia acestuia sau percepute in mod direct, reclamantul a fost arestat preventiv, iar in cursul acestei masuri s-a imbolnavit si a avut de suferit pe plan material, astfel cum s-a intamplat si cu familia acestuia. De asemenea, in perioada in care avea interdictia de a nu parasi localitatea nu i s-a permis deplasarea in alta localitate pentru a participa la inmormantarea mamei sale, iar afacerile pe care le derula inainte de arest au avut grav de suferit (filele 800-801 dosar).
Martora G.I., audiata la cererea reclamantului, a declarat ca dupa arestarea acestuia atat reclamantul, cat si sotia acestuia s-au imbolnavit, iar familia lor a pierdut toate bunurile materiale de valoare pe care le detinea. Din informatiile furnizate martorei de reclamant si sotia acestuia, reclamantul a fost presat de organele de ancheta, iar conditiile din locurile in care a fost detinut erau foarte grele (fila 806 dosar).
Tribunalul a mai retinut de asemenea ca din hotararile judecatoresti si informatiile din aplicatia ECRIS depuse in cursul judecatii, rezulta ca din dosarul penal nr.40/P/2003 in care se dispusese masura arestului preventiv au fost disjunse mai multe dosare penale in care reclamantul a suferit si condamnari definitive la pedepse privative de libertate, astfel cum s-a intamplat prin decizia penala nr.5 din 29 ianuarie 2014 pronuntata de Curtea de Apel Alba Iulia in dosarul nr.4219/85/2008. In prezent, reclamantul executa aceasta pedeapsa, iar din dezbaterile din sedinta publica din 3 septembrie 2014 a rezultat ca pana in prezent reclamantul nu a solicitat instantei sa analizeze posibilitatea deducerii perioadei arestului preventiv din pedeapsa definitiv aplicata.
Cu privire la temeiul de drept aplicabil pretentiei reclamantului, tribunalul a constatat ca atat de la momentul ramanerii definitive a hotararii de achitare a reclamantului in procesul penal in care fusese arestat preventiv, cat si pe parcursul judecatii, a intrat in vigoare noul Cod de procedura civila aprobat prin Legea nr.135/2010, potrivit Legii nr.255/2013, care contine dispozitii partial diferite cu privire la institutia juridica a repararii pagubei cauzate prin erori judiciare savarsite in procesele penale.
Se ridica astfel problema aplicarii in timp a celor doua categorii de norme, iar cu privire la aceasta tribunalul a apreciat ca spetei de fata ii raman aplicabile prevederile inscrise in vechiul Cod de procedura civila, intrucat in privinta raspunderii statului pentru erorile mentionate, textele din acest cod contin dispozitii de drept material care nu sunt supuse principiului aplicarii imediate.
Potrivit art.504 din vechiul Cod de procedura civila, enuntat in totalitate in cererea de chemare in judecata, „persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal.
Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art.10 alin.1 lit.j).
Are drept la repararea pagubei suferite si persoana care a fost privata de libertate dupa ce a intervenit prescriptia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
In raport de situatia de fapt expusa mai sus, tribunalul a apreciat ca reclamantul nu se afla in nici una din situatiile expuse in textul enuntat mai sus. Astfel, in mod vadit reclamantul nu se afla in situatia vizata de alin.1 ori alin.4 al art.504, intrucat nu a fost condamnat definitiv, iar ulterior, in urma rejudecarii cauzei sa se fi pronuntat o hotarare definitiva de achitare si nici nu a fost privat de libertate dupa ce a intervenit prescriptia amnistia ori dezincriminarea faptei.
Cu privire la acest din urma aliniat, instanta a constatat ca una din infractiunile pentru care reclamantul a fost trimis in judecata in dosarul nr.15/85/2004 a fost dezincriminata prin Legea nr.69/2007, astfel cum s-a retinut prin sentinta penala nr.160/2007, deci ulterior masurii arestului preventiv care incetase la data de 10 ianuarie 2005.
Imprejurarea ca impotriva reclamantului s-au luat masuri procesuale preventive de privare de libertate, respectiv arestul preventiv, obligatia de a nu parasi localitatea si obligatia de a nu parasi tara, in cursul procesului penal finalizat cu o hotarare definitiva de achitare impune necesitatea analizarii conditiilor prevazute de art.504 alin.2 si 3 din vechiul Cod de procedura civila, texte care vor trebuie aplicate deodata, intrucat prin alin.3 se reglementeaza situatiile in care caracterul nelegal al restrangerii de libertate poate fi constatat.
Potrivit textului citat mai sus, un asemenea caracter trebuie stabilit prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art.10 alin.1 lit.j).
Instanta civila, investita cu o actiune in repararea pagubei cauzata prin erori judiciare in procesele penale nu poate analiza prin hotararea pe care o pronunta, caracterul nelegal al masurii restrictive daca prin hotarari penale s-a stabilit legalitatea masurii, intrucat ar incalca puterea de lucru judecat a hotararii penale reglementata de art.22 din vechiul Cod penal sub imperiul caruia au fost pronuntate hotararile de achitare.
Cercetand hotararile judecatoresti pronuntate in dosarul penal nr.15/85/2004 s-a constatat ca nici una dintre instante nu s-a pronuntat asupra caracterului nelegal al masurii arestului preventiv. Dimpotriva, prin decizia penala nr.9 din 10 ianuarie 2005 a Curtii de Apel Alba Iulia, s-a retinut ca scopul preventiv instituit de art.136 din Codul de procedura penala a fost realizat, asigurandu-se buna desfasurare a procesului penal, ca probele noi administrate in cursul cercetarii judecatoresti contravin aceluiasi gen de probe din faza urmarii penale si ca nu se mai justifica mentinerea in arest a reclamantului atata vreme cat se asigura garantii suficiente impuse de Curte (respectiv obligatia de a nu parasi localitatea) pentru prezentarea sa la proces. De asemenea, in hotararile anterioare pronuntate in dosarul penal mentionat prin care s-a mentinut masura arestului sau au fost respinse cererile de revocare – inlocuire s-a retinut caracterul legal al acestei masuri.
In consecinta, in lipsa constatarii caracterului nelegal al masurii arestului preventiv in formele prevazute de lege si constatand ca in principiu temeiurile unei astfel de masuri sunt diferite de cele ale unei judecati in fond cu privire la acuzatii (in sensul ca prin hotarare de fond instanta stabileste intrunirea elementelor constitutive ale infractiunii, pe cand pentru dispunerea masurii arestului preventiv sunt suficiente numai indicii temeinice ca s-ar fi savarsit o infractiune), tribunalul a apreciat ca nu sunt indeplinite cerintele repararii pagubei pretinse de reclamant.
Din perspectiva actiunii supusa jurisdictiei instantei civile, instanta a apreciat ca prevederile art.5 din Conventia europeana a drepturilor omului ratificata de Romania prin Legea nr.30/1994 nu contin dispozitii mai favorabile pentru reclamant.
Astfel in ocrotirea dreptului fundamental la libertate, Conventia enumera in art.5 cazurile in care lipsirea de libertate este considerata legitima, relevand astfel caracterul exceptional al acesteia, respectiv: „a) daca este detinut legal pe baza condamnarii pronuntate de catre un tribunal competent; b) daca a facut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotarare pronuntata, conform legii, de catre un tribunal ori in vederea garantarii executarii unei obligatii prevazute de lege; c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia; d) daca este vorba de detentia legala a unui minor, hotarata pentru educatia sa sub supraveghere sau despre detentia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autoritatii competente; e) daca este vorba despre detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) daca este vorba despre arestarea sau detentia legala a unei persoane pentru a o impiedica sa patrunda in mod ilegal pe teritoriu sau impotriva careia se afla in curs o procedura de expulzare ori de extradare.”
Or, masura dispusa impotriva reclamantului a fost luata in baza unei hotarari a unei instante si permisa de legislatia interna in situatia in care exista suficiente temeiuri pentru a banui ca persoana a savarsit o infractiune si este in masura sa influenteze ancheta. De altfel, masura arestului preventiv al reclamantului a fost dispusa in intregime dupa momentul aplicarii Conventiei, iar aplicarea art.5 alin.1 din aceasta trebuie raportata la caracterul legal ori nelegal al masurii pe care instanta civila l-ar fi putu analiza numai in lipsa oricarei analize a instantei penale.
Imprejurarea ca reclamantul a fost arestat preventiv si ulterior achitat nu reprezinta in mod automat un argument pentru caracterul nelegal al masurii, astfel cum s-a statuat si in practica Curtii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Labita vs.Italia).
In consecinta, tribunalul a respins actiunea ca neintemeiata.
Impotriva acestei hotarari a formulat apel in termen legal reclamantul, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie astfel:
- in mod gresit instanta de fond a respins actiunea, motivand ca nu poate analiza caracterul nelegal al masurii restrictive de libertate daca prin hotarari penale s-a stabilit legalitatea masurii, intrucat s-ar incalca puterea de lucru judecat a hotararii penale, reglementata de dispozitiile art.22 din vehicul Cod penal, sub imperiul caruia au fost pronuntate hotararile de achitare.
Aceasta statuare a instantei este gresita, deoarece norma din art.22 invocata se refera la cu totul alte aspecte, decat cele pentru care a fost investita instanta de fond, respectiv priveste situatia in care hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile, care judeca actiunea civila, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia.
In materie penala, autoritatea de lucru judecat vizeaza hotararile judecatoresti definitive pronuntate in cauze in care sesizarea instantei se face prin rechizitoriu, ori prin plangerea persoanei interesate
Incheierile pronuntate in materia masurilor preventive se bucura de o autoritate de lucru judecat, limitata in timp, astfel ca hotararea penala la care face referire instanta de fond nu dobandeste autoritate de lucru judecat fata de fondul cauzei;
- instanta de fond a retinut in mod gresit situatia de fapt si a interpretat in mod gresit legea, dar si probele administrate in cauza.
Argumentul in raport de care a fost respinsa actiunea, respectiv acela ca prin hotararile penale, instantele – Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia si Inalta Curte de Casatie si Justitie - nu s-au pronuntat in mod expres cu privire la arestarea nelegala a apelantului, este contrar normelor legale. Apelantul a investit instanta cu cerere de obligare a paratului la plata despagubirilor, intrucat a fost arestat nelegal pentru o perioada de 572 zile, nelegalitate ce rezulta tocmai din solutia de achitare pronuntata de instantele evocate.
Atat vechiul, cat si noul Cod de procedura penala prevad in mod imperativ repararea pagubei materiale sau a daunei morale in caz de eroare judiciara si de privare nelegala de libertate, aceasta privare nelegala impunandu-se a fi stabilita prin hotararea definitiva a instantei de judecata, investita cu judecarea cauzei, astfel ca solutia de achitare pronuntata de Tribunalul Sibiu si mentinuta de ambele instante superioare, Curtea de Apel Alba Iulia si Inalta Curte de Casatie si Justitie, indeplineste aceasta cerinta, respectiv hotararea este definitiva.
Nelegalitatea arestarii preventive rezulta tocmai din solutia de achitare, fara a avea importanta temeiul achitarii.
Confirmarea data de procuror sau de instanta de judecata investita sa judece luarea, prelungirea si mentinerea arestarii preventive, nu ofera caracterul de legitimitate impus de lege unei astfel de masuri privative de libertate, acestea fiind preventive.
Instanta de fond a interpretat gresit legea atunci cand a invocat cauza Labita c.Italiei pe care a retinut-o si ca argument al solutiei, desi respectiva cauza se refera la art.3 din CEDO, referitor la interzicerea torturii si nicidecum la art.5 paragraful 5 din Conventie, privitor la dreptul la libertate si siguranta, temei care priveste in mod direct actiunea formulata.
Instanta a incalcat art.5 alin.5 din CEDO, potrivit cu care orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor legale, are dreptul la reparatii.
In masura in care normele nationale permit obtinerea unei reparatii pentru detinere ilegala, chiar daca ea face distinctie intre suma ce poate fi acordata dupa achitarea de fond si suma ce se acorda in caz de constatare a nelegalitatii detinerii preventive, cerintele art.5 paragraful 5 sunt indeplinite, conform CEDH 18 decembrie 2002, CEDH 3 iunie 2003 si dispozitivul Curtii pct.3-7 si 11 lit.a).
Prin concluziile scrise, paratul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, sustinand ca reclamantul nu se afla in niciuna dintre situatiile prevazute de art.504 raportat la dispozitiile art.10 lit.j) Cod procedura penala, nefiind indeplinite cerintele art.504-506 Cod procedura penala, respectiv art.538-541 din noul Cod de procedura penala, intrucat nu este vorba despre o eroare judiciara, reclamantul nefiind privat in mod nelegal, ci masura arestarii preventive a fost confirmata si mentinuta de catre instantele de judecata.
S-a aratat ca in conformitate cu practica I.C.C.J. in aplicarea prevederilor art.504 alin.3 Cod procedura penala, in mod gresit instanta a realizat ea insasi evaluarea caracterului nelegal al masurii preventive, cu incalcarea puterii de lucru judecat, a dezlegarilor date de instantele penale care s-au pronuntat asupra legalitatii si temeinicie masurilor procesuale restrictive de libertate dispuse.
Prin decizia nr. 327/23.02.2015, Curtea de Apel Pitesti a admis apelul formulat de reclamantul M.I., aflat in stare de detentie la Penitenciarul Colibasi, judetul Arges, fiul lui D. si M., nascut la data de 26.06.1955, impotriva sentintei civile nr.977/3 septembrie 2014, pronuntata de Tribunalul Valcea, Sectia civila, in dosarul nr.3796/90/2013, intimat fiind paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice; a anulat sentinta si a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Valcea.
Pentru a hotari astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele:
In cauza, reclamantul a fost arestat preventiv la data de 19.06.2003, masura prelungindu-se din 30 in 30 de zile, pana la data de 10.01.2005, data la care Curtea de Apel Alba Iulia a dispus revocarea acestei masuri.
Prin sentinta penala nr.160/27 iulie 2007, pronuntata de Tribunalul Sibiu, Sectia penala, reclamantul a fost achitat in baza art.11 pct.2 lit.a) raportat la art.10 lit.a), c) si d) Cod procedura penala, pentru faptele retinute in sarcina acestuia.
Prin decizia penala nr.13/A/12.02.2010, Curtea de Apel Alba Iulia, Sectia penala, a admis apelurile formulate de DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia si de partea civila BCR S.A. impotriva sentintei penale nr.160/27.07.2007, si in ceea ce priveste pe reclamant a dispus, achitarea acestuia in baza art.11 pct.2 lit.a) raportat la art.10 lit.d) Cod procedura penala, aceasta solutie fiind pastrata, in ceea ce-l priveste pe reclamant prin decizia nr.3875/2.11.2011, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia penala prin respingerea recursurilor declarate de Parchetul de pe langa I.C.C.J. - DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia.
Instanta de fond a respins actiunea pentru considerentul ca prin hotararea penala de achitare a reclamantului nu s-a constatat caracterul nelegal al masurii arestului preventiv, ea insasi neputand analiza acest caracter prin hotararea pe care a pronuntat-o, intrucat ar incalca puterea de lucru judecat a hotararii penale reglementata de dispozitiile art.22 din vehicul Cod penal, sub imperiul caruia au fost pronuntate hotararile de achitare.
Aceasta solutie a instantei de fond este nelegala.
Potrivit dispozitiilor art.504 alin.2 Cod procedura penala, are dreptul la repararea pagubei si persoana care in cursul procesului penal a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal.
In alin.3 se prevede ca privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal, trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta de art.10 alin.1 lit.j).
Din momentul in care Romania a devenit parte contractanta a Conventiei pentru Apararea Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, textele de lege ce vizeaza drepturi si garantii care fac obiectul de reglementare al acestei Conventii se interpreteaza in conformitate cu dispozitiile acesteia, potrivit principiului preeminentei dreptului international, consacrat de dispozitiile art.11 si art.20 din Constitutia Romaniei.
Or, dreptul la libertate si siguranta este garantat de art.5 din Conventie, care in Paragraful 1 lit.c) prevede ca nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia cazului in care a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente, atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune, sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia.
Dreptul la despagubiri in situatia lipsirii nelegale de libertate este garantat de asemenea art.5 Paragraful 5 din Conventie care conditioneaza acordarea de despagubiri doar de existenta unei arestari nelegale, fara a fi necesara o hotarare judecatoreasca anterioara prin care sa se constate nelegalitatea retinerii sau arestarii.
Instanta de fond a apreciat ca masura arestarii preventive luata de organul competent nu a fost revocata, desi a facut obiectul unor contestatii, astfel ca in lipsa constatarii caracterului nelegal al masurii arestului preventiv in formele prevazute de lege, nu sunt indeplinite cerintele repararii pagubei pretinse se reclamant.
Legiuitorul, prin norma cuprinsa in art.504 alin.3 Cod procedura penala nu a avut in vedere confirmarea data de instanta de judecata investita sa judece luarea, prelungirea sau mentinerea arestarii preventive.
Este gresita statuarea instantei de fond in sensul ca art.504 alin.3 Cod procedura penala conditioneaza dreptul la despagubire de constatarea nelegalitatii masurii arestarii preventive in hotararea definitiva de achitare.
Din normele procedurale evocate, rezulta ca legiuitorul face distinctie intre cele doua ipoteze, care dau dreptul la reparatie si anume condamnarea definitiva, urmata de achitare in rejudecare si, privarea de libertate, respectiv restrangerea de libertate in mod nelegal.
Pentru cea de-a doua ipoteza, legiuitorul a prevazut cerinte speciale in sensul ca restrangerea de libertate in mod nelegal sa fie stabilita dupa caz fie prin ordonanta procurorului, fie prin hotararea definitiva de achitare, respectiv incetare a procesului penal in ipoteza prevazuta in art.10 alin.1 lit.j).
In speta, recurentul-reclamant a fost achitat in baza art.10 lit.d), retinandu-se ca fapta sa nu intruneste elementele constitutive ale infractiunilor pentru care a fost trimis in judecata.
Analizarea de catre instanta civila a legalitatii masurii de arestare preventiva aplicata reclamantului excede cadrului instituit prin dispozitiile alin.3 al art.504 Cod procedura penala, aceasta atributie revenind doar procurorului sau instantei penale; in speta instanta penala a pronuntat o hotarare de achitare ale carei efecte se extind si asupra masurilor preventive dispuse anterior, in sensul ca acestea nu pot fi altfel calificate decat nelegale.
Pentru plata despagubirilor, legiuitorul nu a prevazut in mod expres constatarea caracterului nelegal al masurii privative de libertate, ci a apreciat ca simpla solutie de achitare este suficienta pentru a se angaja raspunderea civila a statului.
Instanta de fond a interpretat dispozitia art.504 alin.3 Cod procedura penala, contrar vointei legiuitorului, atunci cand a retinut ca se impune constatarea caracterului nelegal al masurii privative de libertate, aprecierea fiind de natura sa conduca la neevocarea fondului cauzei.
In alta ordine de idei, chiar daca s-ar analiza masura luand in considerare jurisprudenta CEDO, s-ar ajunge la concluzia nelegalitatii acesteia.
Astfel, in jurisprudenta CEDO s-a apreciat ca autoritatea care a luat o masura preventiva trebuie sa arate motivele concrete care au justificat-o, nefiind suficienta doar redarea generica a textelor de lege din Codul de procedura penala.
Pe de alta parte, CEDO a considerat intotdeauna ca privarea de libertate este o masura atat de grava, incat ea nu se justifica decat atunci cand alte masuri, mai putin severe, au aparut ca insuficiente pentru apararea intereselor personale ori publice, care au impus detentia persoanei in cauza.
In acelasi timp, pentru situatiile in care aplicarea masurii detentiei apare ca indeplinirea unei obligatii prevazute de legea nationala, jurisdictia europeana a decis in sensul ca principiul proportionalitatii impune respectarea unui just echilibru intre necesitatea respectarii acestei obligatii intr-o societate democratica si importanta deosebita a dreptului la libertatea persoanei (CEDH, 25 septembrie 2003, Vasileva v.Danemark). Spre a verifica daca acest echilibru a fost respectat, Curtea a luat intotdeauna in considerare factorul timp (CEDH, Mc.Veigh et autres c/Royaume-Uni). Altfel spus, in aplicarea acestei dispozitii a Conventiei, principiul proportionalitatii este respectat numai atunci cand detentia pe care el o permite nu este prelungita in timp in mod nerezonabil de catre autoritatile nationale, caz in care ea ar devenit arbitrara.
De altfel, nelegalitatea privarii de libertate este de necontestat, ea rezultand din considerentele hotararilor penale pronuntate de Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia si Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin care s-a dispus achitarea reclamantului in temeiul dispozitiilor art.10 lit.d) Cod procedura penala, astfel ca in mod nejustificat instanta de fond a retinut ca nefiind incidente dispozitiile art.504 alin.3 Cod procedura penala si implicit neindreptatirea reclamantului de a i se acorda daune materiale si morale.
In raport de cele retinute a fost admis apelul, in temeiul art.480 alin.3 Cod procedura civila, anulata sentinta cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeasi instanta, potrivit cererii apelantei, prilej cu care instanta de fond va tine cont de dezlegarea data in apel, in sensul ca masura achitarii este suficienta pentru a se aprecia asupra raspunderii civile a statului.