Trasaturile Esentiale Ale Infractiunii. Noul Cod Penal Si Codul Penal De La 1968
avocatura bucuresti
Imunitatea de jurisdictie. Comparatie Noul Cod penal si Codul penal de la 1968
29 aprilie 2014
avocat specializat
Savarsirea infractiunii comisive prin omisiune. Comparatie Noul Cod penal si Codul penal de la 1968
29 aprilie 2014

Trasaturile Esentiale Ale Infractiunii. Noul Cod penal si Codul penal de la 1968

avocat online bun

avocat online bun

Trasaturile Esentiale Ale Infractiunii. Noul Cod penal si Codul penal de la 1968

Trasaturile Esentiale Ale Infractiunii. Noul Cod penal si Codul penal de la 1968

Infracțiunea. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Comparatie Noul Cod penal si Codul penal de la 1968

Noul Cod penal

Trasaturile Esentiale Ale Infractiunii

(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit‐o.

(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Codul penal de la 1968

Art. 17

Trasaturile Esentiale Ale Infractiunii

(1) Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, savârșită cu vinovație și prevăzută de legea penală.

(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Observatii PICCJ

                        definiția conceptului de infracțiune / trăsăturile esențiale ale infracțiunii, trăsături care sunt parțial diferite de cele stabilite de Codul penal anterior ;

                        Diferențe:

                        se renunță la pericolul social;

                        apare caracterul nejustificat și cel imputabil al faptei;

În concluzie, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt prevederea faptei de legea penală, caracterul nejustificat ( antijuridicitatea ) și caracterul imputabil

Dispariția pericolului social ca trăsătură esențială a infracțiunii; pt. efectele acestei renunțări a se vedea Florin Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului cod penal, Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor cu un pericol social redus, www.just.ro (redat extras în anexă )

instituția similară soluțiilor de neurmărire/netrimitere în judecată întemeiate pe lipsa pericolului social este renunțarea la urmărire penală, expresie a principiului oportunității ( constatarea inexistenței unui interes public în urmărirea unei infracțiuni), prev. de art. 318 cu ref. la art. 7 alin. 2 NCpp; Criteriile de apreciere a interesului public ( conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s‐ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii – art. 318 alin. 1 NCpp ) sunt asemănătoare cu cele prevăzute de art. 181 Cp

instituția similară achitării întemeiate pe lipsa pericolului social este renunțarea la aplicarea pedepsei prev. de art. 80‐82 NCp;

Articolul 15 alin. 2 NCp este identic cu articolul 17 alin. 2 C.p.

Tipicitate. Prin norma de incriminare se stabilește un model abstract al faptei. Pentru a fi relevante penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma de incriminare, adică trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai această corespondență, concordanță între trăsăturile faptei concrete și modelul abstract ( tip ) prevăzut de norma de incriminare. Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală. Noțiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective cât și la elemente subiective din structura normei de incriminare ( F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol.I, C.H.Beck, București, 2008, p. 330 ).

Antijuridicitate. Antijuridicitatea constă în opoziţia dintre faptă şi ordinea juridică. O faptă, pentru a fi infracţiune, trebuie să fie tipică ( trăsăturile sale concrete să corespundă modelului abstract descris de norma de incriminare ) şi, totodată, să nu fie permisă de ordinea juridică, adică să fie antijuridică ( ilicită ). Dacă fapta este doar tipică, însă este permisă de ordinea juridică, ea nu constituie infracţiune, nefiind antijuridică ( de pildă, un omor săvârșit în legitimă apărare este o faptă tipică, dar nu și antijuridică; antijuridicitatea este înlăturată de cauza justificativă a legitimei apărări ). Permisiunea de către ordinea juridică se realizează prin intermediul cauzelor justificative ( numite şi cauze de liceitate ). Prin urmare, antijuridicitatea este înlăturată de cauzele justificative, motiv pentru care este definită şi ca absenţă a cauzelor justificative.

O faptă tipică nu este, cu necesitate, şi antijuridică; tipicitatea este numai un indiciu al antijuridicităţii.

Prevederea faptei în legea penală. Este o expresie a principiului legalității incriminării ( art.7 parag.1 Convenția EDO, art. 23 alin. 12 Constituție, art. 1 alin. 1 NC.p. ). Presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete, şi cele ale modelului legal de incriminare). Prevederea faptei în legea penală realizează modelul legal abstract ( tip ) în raport cu care se verifică tipicitatea ( concordanţa) faptelor concrete. În practică se va proceda la o comparare a faptei concrete cu modelul abstract descris în norma de incriminare; concordanța dintre fapta concretă și fapta abstractă descrisă în norma de incriminare reprezintă caracterul de tipicitate.

Prevederea faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv, cât și pe cele de ordin subiectiv ( forma de vinovăție); această chestiune este precizată expres în Expunerea de motive a Codului penal ( pct. 2.4). Este clarificată astfel ( prin interpretarea autentică, aparținând legiuitorului ) ambiguitatea creată de faptul că vinovăția, fiind prevăzută în definiția infracțiunii, a fost considerată o trăsătură esențială distinctă

Noţiunile de infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală nu sunt identice. O faptă prevăzută de legea penală nu este infracţiune decât dacă prezintă şi celelalte trăsături esenţiale ale infracţiunii: săvârşirea cu vinovăţie, caracterul nejustificat ( antijuridic ) şi imputabil. Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, care este şi nejustificată duce la aplicarea unor sancţiuni de drept penal ( măsuri de siguranţă, art. 107 alin. 2 NC.p. ), chiar dacă nu îndeplineşte şi celelalte trăsături ale infracţiunii.

Vinovăţia nu este o trăsătură esenţială a infracţiunii distinctă, ci un element care ține de prevederea faptei în legea penală,. Vinovăția presupune atribuirea actului de conduită conştiinţei şi voinţei autorului acestui act. Reprezintă aspectul subiectiv al conceptului de infracţiune. Vinovăţia cunoaşte forme şi modalităţi diferite ( a se vedea art. 16 NCp pentru definiţiile formelor şi modalităţilor vinovăţiei ). Concepţia psihologică asupra vinovăţiei consideră că aceasta reprezintă legătura psihică dintre autor şi conduita care determină urmarea, rezultatul, în timp ce concepţia normativă vede în vinovăţie contradicţia dintre

comportarea agentului şi cerinţele normei de incriminare. În măsura în care caracterizează vinovăția, formele și modalitățile sale (a se vedea art. 16 NCp) ca voință a acțiunii și, uneori, și ca voință a rezultatului aflat în reprezentarea făptuitorului, se poate afirma că actualul Cod penal reflectă teoria psihologică a voinței. Pe de altă parte, în măsura în care vinovăția implică nu doar o legătură psihică între autor și conduita care determină urmarea, ci presupune și raportarea acestei legături la norma de incriminare ( vinovăția trebuie verificată în funcție de cerințele normei de incriminare), este prezentă și teoria normativă a voinței.

Vinovăţia nu se confundă cu imputabilitatea, aceasta din urmă reprezentând capacitatea de a înţelege şi a voi în momentul săvârşirii faptei. Vinovăţia sau culpabilitatea şi imputabilitatea sunt, ambele, elemente subiective, consecinţa lor fiind responsabilitatea.

Existenţa vinovăţiei se verifică după ce, în prealabil, s‐a verificat existenţa trăsăturilor esenţiale obiective, respectiv prevederea faptei de legea penală ( tipicitatea ) şi antijuridicitatea, precum şi a stării de imputabilitate.

Caracterul nejustificat. Reprezintă antijuridicitatea faptei, caracterul său ilicit, nepermis de ordinea juridică. Va exista caracter nejustificat oridecâteori fapta este tipică şi nu există cauze justificative. Prevăzând distinct caracterul nejustificat, art. 15 NCp dă expresie concepţiei tripartite asupra trăsăturilor sau elementelor esenţiale ale infracţiuni. Din perspectiva concepţiei tripartite, existenţa unei cauze justificative va înlătura antijuridicitatea, fapta continuând să fie tipică, în vreme ce din perspectiva concepţiei bipartite, cauza justificativă ar fi înlăturat însăşi fapta tipică .

Caracterul imputabil. Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existenţa unor condiţii intelectuale şi spirituale în care agentul este conştient de ceea ce face ( T.Pop în Codul Penal Carol al II‐lea adnotat, vol.I, op.cit , p.302 ) sau imputabilitate există atunci când agentul are capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică şi socială (caracterul delictuos/antisocial ) a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl reţin de la acela şi de a se determina conform acestei aprecieri; în doctrina națională, în loc de imputabilitate, se întrebuinţează mai mult termenul de responsabilitate ( T.Pop, Drept penal comparat, Partea generală, vol.II, op.cit., p.318, 321 ).

Legea română nu cunoaşte o definiţie a imputabilităţii, aşa cum există, de pildă, în Codul penal italian, art. 85 – Capacitatea de a înţelege şi de a voi. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă, în momentul comiterii acelei fapte, nu era responsabil. Este responsabil acela care are capacitatea de a înţelege şi de a voi . În absența unei definiții legale, condițiile existenței imputabilității pot fi deduse, pe baza raționamentului per a contrario, din lista cauzelor care exclud imputabilitatea și care sunt prevăzute expres ( a se vedea Titlul II, Capitolul III, articolele 23‐31 NCp: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit ); absența acestor cauze echivalează cu existența imputabilității sau imputabilitate există oridecâte ori făptuitorul a putut să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale și a putut să le controleze.

Imputabilitatea trebuie să existe pe parcursul luării hotărârii și al punerii ei în practică. Imputabilitatea nu este necesară și în momentul producerii rezultatului. Imputabilitatea trebue să existe în tot timpul în care agentul poate influența procesul cauzal, deci pînă în momentul în care mai poate modifica cursul dat al procesului cauzal; influența pe care o poate exercita agentul asupra procesului cauzal inițiat, poate consista în aceea, că îl oprește, îi dă altă direcțiune sau împiedecă producerea rezultatului.( T.Pop, Drept penal comparat, op.cit., p. 325 urm.).

De la regula enunțată mai sus fac excepție acele situații denumite actio libera in causa și în care imputabilitatea sau responsabilitatea nu se mai analizează în raport de momentul acțiunii.

Doctrina ( Traian Pop ) considera că există actio libera in causa în două cazuri: 1. Când rezoluția se ia în stare de imputabilitate, iar acțiunea sau omisiunea se săvârșește în stare de neimputabilitate; 2. Când cineva poate prevede că în stare de neimputabilitate se dedă la acțiuni sau omisiuni sancționate penal și nu ia precauțiunile menționate, anume cu scopul ca să le comită. (Drept penal comparat, Partea generală, vol.II,op.cit., p. 328, 329 ). Aceste două situații sunt recunoscute și de doctrina actuală, adăugându‐li‐se o a treia situație, controversată: făptuitorul își provoacă starea de iresponsabilitate fără a prevedea, deși putea și trebuia să prevadă că într‐o asemenea stare va comite o infracțiune (F. Streteanu, Tratat de drept penal, vol.I, op. cit. p.563).

Inexistența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii. Consecințe.

Infracțiunea va exista numai dacă există trăsăturile sale esențiale; absența oricăreia dintre acestea determină absența infracțiunii . În aceste ipoteze acțiunea penală nu poate fi exercitată, iar dacă a fost exercitată nu mai poate continua, impunându‐se soluțiile de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală ori achitare, întemeiate pe dispozițiile art. 10 alin. 1 lit.b, d, e C.proc. pen. Potrivit NCPP, absența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii se regăsește în art. 16 alin. 1 lit. b, d, soluțiile procesuale fiind clasarea ( art. 315 alin. 1 lit. b ) ori achitarea ( art. 396 alin.5 rap. la art. 16 alin.1 lit. b, d ).

Cauti un Avocat? Suna acum la 0745-034.638 sau intra pe pagina Avocat !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Consultații Juridice
Consultații Juridice
Bună ziua, Cu ce vă putem ajuta?
Connecting...
Programează Consultație
Luni – Vineri: 10:00 – 18:00

Onorarii Rezonabile - orare, fixe, de succes
Busy
:
:
:

Datele introduse sunt folosite pentru a vă contacta. Prin utilizarea serviciilor, acceptați politica de confidențialitate.
Suntem online
:
:
Această sesiune de discuții s-a încheiat.