Retinerea concediului pentru cresterea copilului de pana la doi ani ca si vechime in munca

Intrucat reclamanta-intimata s-a aflat in perioada 01.01.2005-31.12.2005 in concediul pentru cresterea copilului, beneficiind de plata indemnizatiei corespunzatoare, ii sunt aplicabile dispozitiile OUG 148/2005, inclusiv prevederile art.18 alin.7 referitoare la recunoasterea ca vechime in munca a perioadei de timp mentionate.

Prin sentinta nr. 116 de la 28 Ianuarie 2015 pronuntata de Tribunalul Mehedinti Sectia A II-A Civila, De Contencios Administrativ si Fiscal in dosarul nr. 6941/101/2014, s-a respins exceptia netimbrarii si exceptia prescriptiei dreptului la actiune.

S-a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale.

S-a admis actiunea formulata de BM in contradictoriu cu Directia pentru Agricultura Mehedinti.

S-a dispus recunoasterea vechimii in munca pe perioada 01.01.2005-31.12.2005, cat a fost in concediu de crestere a copilului de pana la 2 ani de zile.

S-a dispus acordarea sporului de vechime de 25% din salariul de incadrarea corespunzator vechimii in munca, precum si plata diferentelor salariale neacordate, rezultate din neaplicarea acestui procent, incepand cu data de 10.02.2014, pana la modificarea/incetarea raporturilor de munca, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflatie de la nasterea acestui drept si pana la plata efectiva.

S-a respins actiunea formulata fata de Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale, ca fiind formulata impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva.

Impotriva acestei sentinte s-a exercitat calea de atac a
recursului
de catre recurentul parat Directia pentru Agricultura Mehedinti, in temeiul art. 488 pct. 8 Cod procedura civila, solicitand admiterea recursului.

In motivarea recursului, recurentul a sustinut ca instanta de fond a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii si a pronuntat o sentinta cu aplicarea gresita a legii.

Din probatoriul administrat, instanta de fond a apreciat ca potrivit art. 36 din Legea nr. 188/1999 perioada concediilor de boala, a concediilor de maternitate si a celor pentru cresterea si ingrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot inceta si nu pot fi modificate decat la initiativa functionarului public in cauza si ca in perioada respectiva nu a existat nici un text de lege care sa prevada expres ca perioada in care un functionar/angajat se afla in concediu de crestere a copilului de pana la 2 ani sau 3 ani, constituie vechime.

Critica sentinta civila mai sus mentionata pe motivul ca instanta de fond a interpretat gresit prevederile legale mai sus mentionate: potrivit art. 82 alin. (1) lit a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, (R), la data de 01.01.2005 concediul pentru crestere a copilului in varsta pana la 2 ani sau in cazul copilului cu handicap, pana la implinirea varstei de 3 ani era reglementat ca o situatie de suspendare a raportului de serviciu, la initiativa functionarului public, deci conform prevederilor legale mai sus mentionate raporturile de serviciu au incetat la initiativa reclamantei incepand cu data de 01.01.2005 pana la data de 31. 12. 2005.

Asa fiind, considera ca instanta de fond a interpretat gresit actul normativ care trebuia aplicat perioadei respective si a retinut ca act normativ pentru perioada solicitata prevederile Legii nr. 7/2007 pentru aprobarea OUG nr. 148/2005 privind sustinerea familiei in vederea cresterii copilului, in vigoare la data de 20.01.2007.

A solicitat sa se retina ca actele normative mai sus mentionate au intrat in vigoare incepand cu 01.01.2006 si nu pentru perioada 01.01.2005 - 31.12.2005.

A mai precizat ca asa cum a mai aratat si in probatoriul cauzei, pentru perioada 01.01.2005 - 31.2006, nu au fost incidente prevederile Legii nr. 7/2007 pentru aprobarea OUG nr. 148/2005 iar, functionarii publici care se aflau in concediul pentru cresterea copilului in varsta pana la 2 ani sau in cazul copilului cu handicap, pana la implinirea varstei de 3 ani, beneficiau de indemnizatie de asigurare sociala, potrivit Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, modificarile si completarile ulterioare.

In consecinta, rezulta ca acesta perioada constituie stagiu de cotizare asimilat, fiind luata in calcul in vederea stabilirii stagiului de cotizare in sistemul public de pensii si nu pentru calculul sporului de vechime in munca, asa cum a retinut instanta de fond.

Considera ca s-a interpretat gresit actul dedus judecatii si s-a retinut eronat art. 8 alin.(l), ari. 9 (1) precum si art. 24 alin (2) ale Legii nr. 7/2007.

Apreciaza ca aceasta propunere este nelegala si in cauza sunt aplicabile prevederile reglementate de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale, cu modificarile si completarile ulterioare.

Mai mult decat atat, nu a fost luata in considerare de catre instanta de fond, adresa de raspuns nr. 16/899DJLMC/07.05.2014 a Directiei Juridice, Legislatia Muncii si Contencios din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protectiei Sociale si Persoanelor Varstnice, Directia juridica, Legislatia Muncii si Contencios, in care se precizeaza concret ca: „ fata de prevederile legale mentionate, perioada in care s-a beneficiat de concediu si indemnizatie pentru cresterea copilului in baza Legii 19/2000 nu constituie vechime in munca si in serviciu sau vechime in specialitate"

Avand in vedere cele motivate, solicita sa se admita recursul asa cum a fost formulat, sa se modifice sentinta instantei de fond, in sensul respingerii actiunii.

A intemeiat recursul pe prevederile art. 486, art. 487, 488 pct. 8 Cod procedura civila Legea 188/1999, Legea 19/2000.

Legal citata intimata reclamanta B.M a depus intampinare, solicitand respingerea recursului promovat de recurenta-parata ca nefondat si mentinerea sentintei nr. 116/28.01.2015 pronuntata de Tribunalul Mehedinti ca legala si temeinica, cu cheltuieli de judecata.

Considerentele instantei de recurs in raport de motivele de recurs si de dispozitiile art. 488 alin.1 pct.8 Noul Cod procedura civila.

Interpretarea data de recurenta art.82 alin.1 lit.a din Legea 188/1999 (forma in vigoare la momentul efectuarii concediului), in sensul ca raporturile de serviciu au incetat la initiativa reclamantei in perioada 01.01.2005-31.12.2005, este eronata, textul de lege prevazand faptul ca raporturile de serviciu se suspenda la initiativa functionarului public in cazul concediului pentru cresterea copilului in varsta de pana la doi ani.

Este adevarat ca legiuitorul a omis sa reglementeze prin Legea 19/2000 sau alte acte normative aplicabile in cursul anului 2005, modalitatea in care concediul pentru cresterea copilului ar influenta vechimea in munca.

Art.24 alin.2 din OUG 148/2005 le recunoaste persoanelor care, pana la data de 31 octombrie 2006, au realizat in sistemul public de pensii perioade de stagiu de cotizare de cel putin 10 luni in ultimele 12 luni anterioare datei nasterii copilului, drepturile prevazute de OUG 148/2005.

Intrucat acest din urma act normativ nu face nicio alta distinctie, prima instanta a retinut corect ca drepturile reglementate includ si recunoasterea ca vechime in munca a perioadei concediului pentru cresterea copilului.

Cum intimata reclamanta a realizat stagiul de cotizare in cuantumul mai sus aratat anterior nasterii copilului, instanta de fond a stabilit in mod corect ca perioada in care aceasta s-a aflat in concediul pentru cresterea copilului reprezinta vechime in munca.

Mai mult, art.24 alin.1 din OUG 148/2005 arata ca „Prevederile prezentei ordonante de urgenta se aplica si persoanelor care,
la data de 31 decembrie 2005,
se aflau in una dintre urmatoarele situatii: a)in plata indemnizatiei pentru cresterea copilului, reglementata de dispozitiile cuprinse in actele normative speciale prevazute la art. 3 alin. (2)”.

Intrucat reclamanta-intimata s-a aflat in perioada 01.01.2005-31.12.2005 in concediul pentru cresterea copilului, beneficiind de plata indemnizatiei corespunzatoare, ii sunt aplicabile dispozitiile OUG 148/2005, inclusiv prevederile art.18 alin.7 referitoare la recunoasterea ca vechime in munca a perioadei de timp mentionate.

Cat priveste adresa de raspuns 13516/07.05.2014 a Directiei Juridice, Legislatia Muncii si Contencios din cadrul Ministerului Muncii, la care face referire recurenta, Curtea arata ca aceasta prezinta un simplu punct de vedere care nu poate avea influenta asupra modului in care instanta judecatoreasca interpreteaza legea.

Pentru aceste considerente, avand in vedere prevederile art.496 alin.1 Cod procedura civila, Curtea urmeaza a respinge recursul declarat in cauza ca neintemeiat.
(Decizia nr.2868 /17.09.2015 - Sectia Contencios Administrativ si Fiscal, rezumat judecator Emilia Denisa Stinga)

1. Functionar public cu statut special. Efectele Deciziei Curtii Constitutionale nr. 392/2014 privind declararea ca neconstitutionale a prevederilor art. 59 alin. 2, art.60 alin. 1 si art. 62 alin. 3 din Legea nr.360/2002 rep. privind statutul politistului.

Decizia Curtii Constitutionale isi gaseste aplicarea atat timp cat raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronuntarea unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile chiar daca sa pronuntat o atare hotarare judecatoreasca.

Prin sentinta nr. 2973 din 03.11.2014, pronuntata de Tribunalul Mehedinti, in dosarul nr. 420/101/2014, s-a admis actiunea formulata de reclamantul B. L. G., in contradictoriu cu paratii Inspectoratul Teritorial al Politiei de Frontiera Timisoara si Inspectoratul General al Politiei de Frontiera.

Au fost anulate dispozitiile nr. 1757592/27.11.2013 si nr. 111502/06.01.2014.

Au fost obligati paratii sa plateasca reclamantului suma de 1000 lei reprezentand cheltuieli de judecata.

Impotriva acestei sentinte au formulat recursuri paratii INSPECTORATUL TERITORIAL AL POLITIEI DE FRONTIERA TIMISOARA si INSPECTORATUL GENERAL AL POLITIEI DE FRONTIERA, in termen si motivat.

Recurentii prin motivele de recurs au invederat faptul ca instanta de fond, in mod neintemeiat, a constatat ca din punct de vedere al vinovatiei, abaterea disciplinara comisa de catre intimatul reclamant poate fi savarsita numai din culpa, deoarece legiuitorul delimiteaza in mod distinct felurile raspunderii, respectiv raspunderea disciplinara, materiala, civila sau penala, iar in cazul de fata, incalcarea de catre intimatul reclamant a atributiilor de serviciu se incadreaza in normele raspunderii disciplinare si se supune dispozitiilor din aceasta materie.

In mod nelegal, instanta de fond a aplicat, pe motiv ca legea nu distinge, dispozitiile incidente din materia raspunderii penale cu privire la formele de vinovatie (intentia si culpa) in situatia de fata a intimatului reclamant, respectiv a analizat vinovatia acestuia prin raportare la jurisprudenta si doctrina penala, or, in cauza sunt incidente normele legale privitoare la raspunderea disciplinara.

Invedereaza astfel ca motivarea si argumentarea instantei de fond este o motivare din materia dreptului penal, intrucat legislatia penala prevede la art. 16 Cod penal:

„(1)Fapta constituie infractiune numai daca a fost savarsita cu forma de vinovatie ceruta de legea penala.

(6) Fapta constand intr-o actiune sau inactiune constituie infractiune cand este savarsita cu intentie. Fapta comisa din culpa constituie infractiune numai cand legea o prevede in mod expres.”

Mai mult decat atat, a invederat ca art. 57 lit. b) din Legea nr.360/2002 prevede abaterea disciplinara constand in: „neglijenta manifestata in indeplinirea indatoririlor de serviciu sau a dispozitiilor primite de la sefii ierarhici sau de la autoritatile anume abilitate de lege” iar instanta de fond face vorbire in motivarea sa de „incalcarea unei indatoriri de serviciu, prin neindeplinirea acesteia sau prin indeplinirea ei defectuoasa”, or, din aceasta argumentare reiese ca prima instanta a preluat elemente din continutul constitutiv al infractiunii de neglijenta in serviciu care este prevazuta la art. 298 din Codul penal.

Astfel instanta de fond, fara temei legal a preluat in motivare normele penale, care nu pot fi folosite pentru a interpreta forma de vinovatie a abaterii disciplinare comise de catre intimatul reclamant si care face obiectul sanctiunii disciplinare dispusa prin Dispozitia nr. 1757592/27.11.2013.

In consecinta au apreciat ca prin aceasta, instanta de fond a cuprins in hotarare motive straine de natura cauzei interpretand in mod gresit normele de drept material.

Au invederat si faptul ca, in mod netemeinic prima instanta a constatat instanta de fond faptul ca, in sarcina intimatului reclamant nu se putea retine abaterea disciplinara intrucat declaratiile sale nu presupun culpa, ci intentia, stipuland, fara temei legal, ca in mod incorect s-a retinut in sarcina acestuia neglijenta manifestata in indeplinirea indatoririlor de serviciu, deoarece fapta reclamantului este savarsita cu intentie si nu poate intruni elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevazute de art. 57 lit. b din Legea nr. 360/2002. S-a argumentat in acest sens ca in materia raspunderii disciplinare legea nu distinge cu privire la elementele constitutive ale abaterii disciplinare, astfel ca nu se poate echivala cu normele de drept penal care prevad elementele constitutive ale infractiunii.

Astfel, art. 55 si 57 din Legea nr. 360/2002, prevad in mod expres si neechivoc „incalcarea...cu vinovatie”, „comise... cu vinovatie”, nefacand distinctie cu privire la formele de vinovatie in comiterea abaterilor disciplinare care atrag astfel raspunderea disciplinara si avand in vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus” instanta de fond nu trebuia sa apeleze la argumente din materia dreptului penal, putea a conchide ca abaterea disciplinara constand in: „neglijenta manifestata in indeplinirea indatoririlor de serviciu sau a dispozitiilor primite de la sefii ierarhici sau de la autoritatile anume abilitate de lege” putea fi comisa doar cu forma de vinovatie - culpa. Mai mult, sustine ca, nu se pot interpreta art. 55 si 57 din Legea nr. 360/2002 facand, in mod indirect, trimitere la art. 16 si 298 Cod penal, la jurisprudenta si doctrina penala.

Totodata, au invederat faptul ca nu i s-a cerut de catre parti sa se pronunte cu privire la forma de vinovatie si mai mult decat atat nu a pus in discutia partilor pentru a se dezbate in conditii de contradictorialitate, aceste imprejurari de drept, astfel, apreciaza ca s-au incalcat dispozitiile art. 14 alin. 4, 5, 6 C.P.C. si art. 22 alin. 6 C.P.C.

Avand in vedere mentiunea instantei de fond din hotararea atacata: „prin dispozitia contestata, reclamantului i se imputa si nerespectarea prevederilor art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 si art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002”, apreciaza ca in cauza de fata sunt aplicabile prevederile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999 intrucat, aceasta lege reprezinta cadrul general, fiind un drept comun in materia subiectilor de drept - functionarii publici.

De asemenea recurentii arata ca desi instanta de fond constata ca sunt aplicabile in speta prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 retine in mod nefondat faptul ca prevederile art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002 nu ii sunt aplicabile. Contrar celor retinute de instanta de fond recurentii sustin ca aceste din urma prevederi ii sunt aplicabile reclamantului intimat tocmai datorita interpretarii art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, care stipuleaza ca: „Politistul poate prezenta in public, numai in conditiile stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, informatii si date obtinute in exercitarea atributiilor de serviciu sau poate face comentarii referitoare la astfel de date si informatii, daca prin acestea nu este incalcat principiul prezumtiei de nevinovatie ori nu sunt lezate dreptul la propria imagine, demnitatea, viata intima, familiala ori privata a persoanei sau nu este prejudiciata finalizarea urmaririi penale intr-o cauza aflata in curs de cercetare ori de judecare”, or, instanta de fond nu putea face abstractie de aceste dispozitii care prevad respectarea conditiilor ce sunt stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, respectiv O.M.A.I. nr. 319/2002.

Mai mult decat atat, in sprijinul celor de mai sus s-a aratat ca este si art. 4 C.P.P. care reglementand prezumtia de nevinovatie stipuleaza prin alin. 1 ca: „Orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.”

Totodata, a mentionat faptul ca, in preambulul O.M.A.I. nr. 319/2002 privind mediatizarea datelor si informatiilor obtinute in exercitarea atributiilor de serviciu de catre lucratorii Ministerului de Interne este prevazut ca acesta este emis in aplicarea Legii nr. 360/2002. Acesta este un argument in plus ca intimatului reclamant ii sunt aplicabile prevederile din acest ordin.

Apreciaza ca instanta de fond, in mod neintemeiat constata faptul ca intimatul reclamant nu se afla in niciuna dintre aceste situatii, acesta sesizand savarsirea unor fapte penale de catre un alt cadru M.A.I., intrucat sesizarea unor fapte penale are mod legal reglementat prin normele penale, respectiv art. 288 alin. 1 Cod procedura penala, iar nu prin intermediul mass-mediei, tocmai pentru a se apara dreptul unei persoane de a fi prezumata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva si pentru a nu se leza dreptul la imagine, demnitatea, viata intima, familiala ori privata a persoanei sau nu este prejudiciata finalizarea urmaririi penale intr-o cauza aflata in curs de cercetare ori de judecare .

Se arata si ca instanta de fond analizeaza initial in motivarea sa vinovatia (forma de vinovatie) si ulterior se apleaca asupra continutului faptei, or dintr-o argumentare logica nu se pot analiza, in mod separat si fara legatura intre ele, cele doua notiuni fapta si vinovatie. Astfel, instanta de fond nu putea constata, initial, ca intimatul reclamant nu a savarsit fapta cu vinovatie culpa, ci cu intentie, si ulterior, prin motivare sa conchida ca fapta nu exista, intrucat acele prevederi nu ii sunt aplicabile. Apreciaza ca in aceste conditii exista o contradictie intre argumentarea si motivarea instantei, in sensul ca instanta constata ca fapta intimatului reclamant este savarsita cu intentie si ulterior constata, cu privire la fapta ca prevederile legale nu ii sunt aplicabile.

Recurentii arata si ca prin motivarea sa, instanta de fond separa comentariile negative facute de reporter si prezentator si cele facute de catre intimatul reclamant, insa, apreciaza ca acestea nu pot fi interpretate separat in constatarea existentei faptei ce constituie abatere disciplinara, intrucat interviul (colajul aparut la postul de televiziune Antena 3 si celelalte extrase din articolele de presa) trebuie vazute ca un tot unitar.

Apreciaza ca nu trebuia sa se separe comentariul si declaratiile intimatului reclamant de restul materialului audio-video prezentat la postul de televiziune Antena 3 si urmatoarele articole aparute in mass-media, deoarece trebuie sa se tina cont de factorul generant al intregului material aparut in presa. Factorul generant a constat in interviul din mass - media al intimatului reclamant, publicat de postul de televiziune Antena 3, precum si declaratiile preluate si publicate de publicatiile locale, fapt ce a condus la prejudicierea imaginii Centrului Medical Judetean Mehedinti, a functionarilor publici din aceasta structura, prejudicierea imaginii M.A.I., incalcarea principiului prezumtiei de nevinovatie, lezarea dreptului la imagine atat timp cat cercetarile erau nefinalizate.

Mai mult s-a aratat ca instanta de fond recunoaste ca stirea in integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat sa furnizeze astfel de informatii in mass-media, astfel, apreciaza ca, in aceste conditii exista o contradictie in motivarea sentintei recurate.

S-a subliniat si ca, legislatia aplicabila functionarilor publici, in cazul de fata politistilor, in ceea ce priveste comunicarea informatiilor de interes public catre mijloacele de informare in masa, este clara si neechivoca, prevazandu-se in mod expres, care sunt atributiile si obligatiile acestora, care sunt drepturile si libertatile fundamentale care nu trebuie lezate prin divulgarea unor informatii presei, astfel ca fapta intimatului reclamant, indeplinind conditiile abaterii disciplinare, nu putea trece fara aplicarea unei sanctiuni disciplinare.

De asemenea, invedereaza faptul ca Inspectoratul Teritorial al Politiei de Frontiera Timisoara este o institutie publica si in cadrul acesteia exista o persoana autorizata, respectiv purtatorul de cuvant al unitatii, care sa furnizeze informatii de interes public, astfel ca intimatul reclamant nu era persoana abilitata sa faca declaratii in mass-media, acesta fiind un alt motiv pentru care se confirma abaterea disciplinara retinuta in sarcina sa.

Instanta de fond, in motivarea sa, pleaca de la premiza ca intimatul reclamant a savarsit fapta cu vinovatie, sub forma intentiei, apoi a stabilit faptul ca prevederile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999 si prevederile art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002 nu ii sunt aplicabile, urmand ca in cele din urma sa conchida ca, in aprecierea sa, situatiei reclamantului ii sunt aplicabile prevederile Legii nr. 571/2004, prin acestea recurenta apreciind ca hotararea cuprinde motive contradictorii.

Totodata recurentii arata ca hotararea instantei de fond cuprinde si alte motivele contradictorii retinand pe de o parte ca prin stirea analizata in integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat sa furnizeze astfel de informatii in mass- media, apoi ca desi a sesizat organele judiciare, reclamantul nu ii era interzis sa se adreseze si mass- media.

Mai mult decat atat, a aratat faptul ca instantei de fond nu i s-a cerut de catre parti sa se pronunte cu privire la incadrarea juridica a faptei si mai mult decat atat nu a pus in discutia partilor pentru a se dezbate in conditii de contradictorialitate, aceasta imprejurare de drept, astfel ca s-au incalcat dispozitiile art. 9 alin. 2, art. 14 alin. 4, 5, 6. si art. 22 alin. 4, 6 din Cod procedura civila.

Recurentii arata ca nu sunt de acord cu mentiunea instantei de fond in sensul ca: „in cazul in care nu ar fi adus la cunostinta organelor abilitate de aceste presupuse fapte penale, reclamantul ar fi putut el insusi sa fie cercetat penal pentru omisiunea sesizarii organelor judiciare”, deoarece in dispozitia de sanctionare a intimatului reclamant acestuia i s-a imputat nerespectarea prevederilor art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 si art. 4 alin. 1 din O.M.A.I. nr. 319/2002, fiind sanctionat pentru abaterea disciplinara prevazuta de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002.

In al doilea rand pentru faptul ca infractiunea omisiunea sesizarii consta in : „Functionarul public care, luand cunostinta de savarsirea unei fapte prevazute de legea penala in legatura cu serviciul in cadrul caruia isi indeplineste sarcinile, omite sesizarea de indata a organelor de urmarire penala”. or, din textul legal reiese faptul ca sesizarea trebuie sa se faca organelor de urmarire penala, si nu aducerea la cunostinta prin intermediul presei cum gresit a facut reclamantul.

In al treilea rand, pentru faptul ca, intimatul reclamant, inainte de a da acele declaratii in presa a facut mai multe sesizari la diferite autoritati (Directia Nationala Anticoruptie, Serviciul Judetean Anticoruptie, Directia Medicala din cadrul M.A.I.), astfel ca, asa cum a retinut instanta de fond, nu i s-ar fi putut imputa faptul ca nu ar fi sesizat comiterea unor fapte de natura penala.

In ceea ce priveste ultimul aspect din motivarea instantei de fond, respectiv aplicabilitatea in cauza a Deciziei nr. 392/2014 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) si art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul politistului, publicata in M.O. nr. 667/11.09.2014, invedereaza ca aceasta imprejurare de drept nu a fost pusa in discutia partilor pentru a se dezbate in conditii de contradictorialitate, astfel, apreciaza ca s-au incalcat dispozitiile art. 9 alin. 2, art.14 alin. 4, 5, 6. si art. 22 alin. 4, 6 din C.P.C., dar mai mult decat atat la momentul aplicarii sanctiunii Decizia nr. 392/2014 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) si art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 nu era publicata in Monitorul Oficial.

Mai mult decat atat in art. 147 alin. 4 din Constitutie se prevede ca: „Deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor”.

In concluzie, considera ca motivele de casare se regasesc in cuprinsul dispozitiilor art. 488 alin.1, pct. 6 si 8 N.C.p.c., solicitand admiterea recursului, casarea Sentintei Civile nr. 2973/03.11.2014 pronuntata de Tribunalul Mehedinti, iar pe cale de consecinta rejudecand cauza sa se respinga in fond actiunea.

Recursurile formulate in cauza sunt nefondate si urmeaza a fi respinse pentru urmatoarele considerente:

Analizand cauza prin prisma motivului de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. se constata ca acesta reglementeaza trei ipoteze in care hotararea recurata va fi casata respectiv: atunci cand nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza; cand cuprinde motive contradictorii sau cand cuprinde numai motive straine de natura cauzei.

Asa cum s-a subliniat in doctrina motivarea unei hotarari judecatoresti poate suferi de trei feluri de vicii: sa fie inexistenta, sa fie inexacta, sa fie insuficienta.

Aceste vicii ale motivarii isi gasesc reglementarea in motivul de casare analizat.

In speta, asa cum rezulta din argumentarea acestui motiv de recurs, se invoca faptul ca unele dintre considerentele sentintei recurate, respectiv cele care privesc vinovatia intimatului reclamant in savarsirea abaterii disciplinare sunt straine de natura cauzei, deoarece prima instanta a interpretat eronat dispozitia ce reglementeaza abaterea disciplinara prin prisma normelor de drept penal ce reglementeaza vinovatia si formele acesteia.

De asemenea se invoca contradictorialitatea considerentelor sentintei recurate prin prisma faptului ca initial s-a retinut de catre prima instanta ca abaterea disciplinara analizata nu a fost savarsita cu forma de vinovatie prevazuta de lege pentru ca ulterior sa se conchida ca fapta nu exista, respectiv prevederile legale ce reglementeaza abaterea disciplinara retinuta in sarcina sa nu sunt aplicabile in ipotezei existente in speta.

O alta contradictie invocata de recurenta referitor la considerentele sentintei recurate consta in faptul ca instanta de fond recunoaste ca stirea in integralitatea sa a afectat imaginea Ministerului de Interne, iar reclamantul nu a fost abilitat sa furnizeze astfel de informatii in mass-media, insa retine ca acesta nu a savarsit abaterea disciplinara pentru care a fost sanctionat.

Aceste aspecte nu pot conduce la concluzia ca sentinta recurata este afectata de ipotezele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c.

Instanta de recurs constata in acest sens ca prin considerentele sentintei recurate prima instanta retine mai multe argumente ce, fiecare in mod independent au aptitudinea de a atrage nulitatea actelor administrative supuse controlului judecatoresc.

Din acest punct de vedere se constata ca prin considerentele sentintei recurate instanta de fond a retinut:

• inexistenta formei de vinovatie ceruta de lege pentru savarsirea de catre intimatul reclamant a abaterii disciplinare pentru care a fost sanctionat;
• fapta retinuta in sarcina intimatului reclamant nu intruneste in concret elementele abaterii disciplinare retinute in sarcina sa, acesta neincalcand dispozitiile art. 43 alin. 1, art. 46 din Legea nr. 188/1999, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, art. 4 alin. 1 din OMAI nr.319/2002;
• nelegalitatea deciziei de prin care s-a retinut in sarcina intimatului reclamant savarsirea abaterii disciplinare pentru conditii formale determinate de aplicabilitatea in cauza a Deciziei nr. 392/2014 a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial nr. 667 din 11 septembrie 2014 (pe parcursul judecarii cauzei) prin care au fost declarate neconstitutionale prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) si ale art. 62 alin. (3) din legea nr. 360/2002 privind statutul politistului.

In aceasta ipoteza chiar daca sustinerile recurentilor in sensul ca unele dintre considerentele sentintei recurate ar fi straine de natura cauzei, respectiv cele care privesc vinovatia intimatului reclamant in savarsirea abaterii disciplinare, nu este incident motivul de casare prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c., deoarece acesta este aplicabil numai in situatia in care toate considerentele primei instante sunt straine de natura cauzei, respectiv inexacte, ipoteza ce nu s-a invocat prin motivele de recurs si nu se regaseste in cauza.

De asemenea, referitor la aparentele contradictii ale considerentelor sentintei recurate invocate de recurenti se retine ca motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. are in vedere situatii in care contradictiile invocate vizeaza elementele esentiale ale rationamentului juridic exprimat prin considerentele hotararii, ce sunt de natura a invalida acest rationament si fac ca solutia pronuntata in cauza sa apara ca arbitrara, iar nu contradictii care nu pot avea o astfel de consecinta.

In speta insa, asa cum s-a aratat mai sus, nici recurentele nu sustin prin motivele de recurs ca toate cele trei argumentari pe care se intemeiaza solutia pronuntata de prima instanta ar fi contradictorii astfel ca este evident ca motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.p.c. nu este incident in cauza nici prin prisma ipotezei ce reglementeaza contradictorialitatea considerentelor sentintei recurate.

Pornind tot de la argumentarea sentintei primei instante instanta de recurs constata ca in cauza se impune a fi analizata cu prioritate aplicabilitatea si efectele in cauza dedusa judecatii a Deciziei nr. 392/2014 a Curtii Constitutionale, deoarece acest motiv de ordin formal poate face inutila analiza celorlalte imprejurari care privesc savarsirea in concret a abaterii disciplinare de catre intimatul reclamant.

Din acest punct de vedere se constata ca, asa cum a retinut si prima instanta, exceptia de neconstitutionalitate, fiind, de principiu, o chestiune prejudiciala, adica o problema juridica a carei rezolvare trebuie sa preceada solutionarea litigiului cu care este conexa si un mijloc de aparare care nu pune in discutie fondul pretentiei deduse judecatii, nu poate constitui doar un instrument de drept abstract care sa presupuna aplicarea deciziilor de constatare a neconstitutionalitatii numai raporturilor juridice care urmeaza a se naste, deci a unor situatii viitoare ipotetice, intrucat si-ar pierde esentialmente caracterul concret; totodata, neconstitutionalitatea nu are numai o functie de preventie, intrucat ea vizeaza in primul rand situatia concreta a cetateanului lezat in drepturile sale prin norma criticata si doar apoi dreptul pozitiv, in ansamblul sau, astfel incat are, in mod evident, si o functie sanctionatorie. De aceea, aplicarea pentru viitor a deciziilor Curtii vizeaza, in mod primordial, situatiile juridice pendinte, care nu au devenit facta praeterita ca urmare a necontestarii lor

In primul rand, este cauza pendinte cea in care a fost ridicata exceptia de neconstitutionalitate, indiferent daca pana la momentul publicarii in Monitorul Oficial a deciziei prin care se constata neconstitutionalitatea aceasta a fost solutionata definitiv si irevocabil. Prin exercitarea caii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curtii Constitutionale se va aplica acestei cauze.

In al doilea rand, din jurisprudenta Curtii, se desprinde ideea ca o decizie de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate se aplica in cauzele aflate pe rolul instantelor judecatoresti la momentul publicarii acesteia, in care respectivele dispozitii sunt aplicabile.

Este de observat ca in astfel de cauze partea care are interes are si dreptul de a invoca exceptia de neconstitutionalitate anterior momentului in care Curtea Constitutionala s-a pronuntat asupra neconstitutionalitatii dispozitiei legale.

In aceasta situatie, daca exceptia de neconstitutionalitate a fost solutionata intr-o alta cauza ea va fi respinsa ca devenita inadmisibila, deoarece o dispozitie legala nu poate fi declarata neconstitutionala ulterior pronuntarii unei decizii a Curtii Constitutionale in acest sens intr-o alta cauza, intrucat s-ar contrazice insasi efectul erga omnes al deciziilor instantei de contencios constitutional.

Astfel in ipoteza in care litigiul se afla pe rolul instantelor judecatoresti si se incadreaza in ceea ce Curtea Constitutionala a calificat ca fiind cauze pendinte la momentul publicarii deciziei sale de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate, Curtea nu a conditionat aplicarea deciziei sale de ridicarea unei exceptii de neconstitutionalitate anterior publicarii deciziei, intrucat ceea ce are relevanta in privinta aplicarii acesteia este ca raportul juridic guvernat de dispozitiile legii declarate neconstitutionale sa nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de aparare (invocarea exceptiei de neconstitutionalitate), care ar fi de altfel ar fi si inutil, asa cum s-a aratat mai sus, in conditiile in care exceptia de neconstitutionalitate devine inadmisibila. O atare conditionare nu ar avea nici o ratiune si ar produce si consecinte discriminatorii intre cetateni aflati in aceeasi situatie juridica, respectiv avand calitatea de parti intr-un litigiu in care dispozitiile declarate neconstitutionale sunt aplicabile si a carui solutionare depinde de decizia pronuntata de Curtea Constitutionala.

In raport de cele mai sus precizate consideram ca, indiferent de momentul pronuntarii hotararii definitive, chiar daca suntem in faza procesuala a recursului, temeiul legal incident trebuie stabilit in functie de decizia Curtii Constitutionale. Un argument in acest sens, este si decizia Curtii Constitutionale nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, care a constatat existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre Presedintele Romaniei si puterea judecatoreasca reprezentata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in conditiile neluarii in considerare de catre acesta din urma, in faza procesuala a judecarii recursului, a unei decizii a Curtii Constitutionale prin care se constatase neconstitutionalitatea unor dispozitii de lege, ca urmare a ridicarii unei exceptii in faza procesuala a fondului acelei cauze. In speta, Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul formulat impotriva unei sentinte pe considerentul ca, la momentul introducerii cererii de chemare in judecata de catre reclamant, textul de lege care constituia temeiul cererii nu era declarat neconstitutional, iar decizia Curtii Constitutionale, pronuntata ca urmare a sesizarii formulate chiar in acea cauza, are efecte numai pentru viitor si nu se poate aplica acestei cauze.

Asadar, decizia Curtii Constitutionale isi gaseste aplicarea atat timp cat raportul juridic contestat nu a fost epuizat prin pronuntarea unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile chiar daca s-a pronuntat o atare hotarare judecatoreasca.

In raport de aceste considerente se va retine, contrar sustinerilor recurentilor ca Decizia nr. 392/2014 a Curtii Constitutionale privind exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 59 alin. 2, art. 60 alin. 1 si art. art. 62 alin. 3 din Legea nr. 360/2002, publicata in Monitorul Oficial nr. 667/11.09.2014, pe parcursul judecarii cauzei in prima instanta, este incidenta in speta dedusa judecatii.

De asemenea, in cauza prin aplicarea Decizia nr. 392/2014 a Curtii Constitutionale de catre prima instanta nu se poate retine ca a fost incalcat dreptul la aparare al recurentilor, deoarece problema efectelor unei decizii a Curtii Constitutionale nu constituie o exceptie procesuala, ci o problema de fond ce are consecinte asupra normei de drept substantial aplicabila raportului juridic dedus judecatii.

Pe de alta parte, pe calea recursului s-a asigurat contradictorialitatea cu privire la efectele Deciziei nr. 392/2014 a Curtii Constitutionale in speta dedusa judecatii, recurentii avand in mod efectiv posibilitatea de a-si exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect.

In consecinta, potrivit art. 496 alin. 1 Noul Cod procedura civila recursurile formulate in cauza urmeaza a fi respinse ca nefondate.

Potrivit art. 453 alin. 1 Noul Cod procedura civila recurentii parati vor fi obligati catre intimatul reclamant la cheltuieli de judecata reprezentand onorariu avocat si cheltuieli de transport.
(Decizia civila nr. 1285/25.03.2015 - Sectia Contencios Administrativ si Fiscal, rezumat judecator Alina Raescu)