Perimare Calea de atac

Este adevarat ca practica judiciara a instituit regula potrivit careia hotararea de perimare este supusa caii de atac prevazuta de lege numai atunci cand a intervenit perimarea cererii de chemare in judecata sau a apelului, nu si a recursului pentru ca atunci ar insemna sa se exercite un recurs la recurs, ceea ce nu este ingaduit. In sprijinul acestei opinii care s-a cristalizat in practica cu o forta covarsitoare au fost invocate si dispozitiile art 377 alin 2 pct 4 Cod procedura civila, potrivit cu care „sunt hotarari irevocabile.. .hotararile date in recurs chiar daca prin acestea s-a solutionat fondul pricinii".

Nu subscriem acestei opinii in considerarea celor expuse anterior, in sensul ca este de neconceput ca in unele cazuri hotararea de constatare a perimarii sa fie supusa caii de atac, iar in altele, nu, aceasta distinctie nefiind facuta de legiuitor, deci, nici practicienii dreptului nu ar trebui sa o faca, iar pe de alta parte, invocatul art. 377 are in vedere hotararile supuse executarii silite, respectiv, care pot constitui titlu executoriu, in acest sens fiind si articolul respectiv prevazut in Cartea V „Despre executarea silita", cap. I, Sectiunea 1

¹

„Sesizarea organului de executare. Titlul executoriu", or, o hotarare ce constata perimarea, indiferent de faza procesuala in care intervine aceasta sanctiune, nu este susceptibila de executare silita.

In acest context, apreciem ca art. 377 alin 2 pct 4 c. pr. civila are in vedere hotararile ce solutioneaza cauza, adica da o dezlegare pricinii, solutionand obiectul dedus judecatii, nicidecum nu poate avea in vedere hotararile prin care se aplica sanctiunea perimarii, aplicarea sanctiunii neaducand nici-o dezlegare juridica a cauzei, astfel ca aceste hotarari au un regim juridic special, nu au legatura cu solutionarea propriu-zisa a cauzei, nu sunt susceptibile de executare, ele neputand constitui titluri executorii si prin urmare, sunt supuse, invariabil, potrivit vointei legiuitorului, caii de atac a recursului, indiferent in ce faza procesuala este aplicata sanctiunea perimarii.

Apreciem ca aceasta este interpretarea corecta, in litera si spiritul legii, a articolului 253 alin 2 din Cod procedura civila. Este interesant de observat ca institutiei perimarii i se acorda o atentie deosebita si in Noul Cod procedura civila, iar legiuitorul a inteles de aceasta data sa vina cu reglementari, nu suplimentare in opinia noastra, ci lamuritoare in ceea ce priveste exercitarea caii de atac a recursului, sensul si spiritul reglementarii fiind acelasi ca cele din vechiul cod, analizate in prezenta.

Astfel, potrivit art. 421 alin 2 din Noul Cod procedura civila “ hotararea care constata perimarea este supusa recursului, la instanta ierarhic superioara, in termen de 5 zile de la pronuntare. Cand perimarea se constata de o sectie a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, recursul se judeca de Completul de 5 judecatori", ceea ce inseamna ca atunci cand sanctiunea perimarii este aplicata chiar asupra unui recurs aflat pe rolul ICCJ, hotararea de perimare este supusa, fara nici o ingradire, caii de atac a recursului, ea nefiind irevocabila pentru simplul fapt ca s-a constatat perimat recursul, iar recursul impotriva hotararii de perimare se judeca tot de ICCJ in completul de 5 judecatori. Este singurul sens corect al articolului ce reglementeaza caile de atac impotriva hotararii de perimare, avand in vedere competenta materiala a ICCJ, in raport de dispozitiile art. 97 Noul Cod procedura civila.

Trecand de la analiza exceptiei inadmisibilitatii recursului formulat impotriva hotararii de perimare, la fondul perimarii, adica la analiza existentei sau inexistentei conditiilor de perimare in cauza, remarcam, de asemenea, ca institutia perimarii are legatura, pe de o parte, cu principiul disponibilitatii, in virtutea caruia partile sunt libere sa procedeze, cu drepturile lor, in limitele legii, dupa propria vointa, iar pe de alta parte, da expresie necesitatii ca justitia, odata sesizata cu o cerere de chemare in judecata, sa-si concretizeze interventia in raporturile juridice deduse judecatii, printr-o hotarare care sa fie adoptata cat mai grabnic, caci altfel eficienta sa in restabilirea drepturilor incalcate risca sa fie pagubite. Desi legea nu fixeaza anumite termene in care procesul civil trebuie finalizat, fiind cunoscuta doar sintagma „termen rezonabil”, totusi, ea pretinde partilor diligenta necesara pentru evitarea prelungirii nejustificate a starii de litigiu, care nu numai ca este daunatoare partilor, dar ingreuneaza si desfasurarea normala a cursului justitiei.

Potrivit dispozitiilor Codului de procedura civila, art. 248 - (1) “orice cerere de chemare in judecata, contestatie, apel, recurs, revizuire si orice alta cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar impotriva incapabililor daca a ramas in nelucrare din vina partii timp de un an. Partea nu se socoteste in vina, cand actul de procedura urma sa fie indeplinit din oficiu”, iar in art. 250 alin 1 se arata “cursul perimarii este suspendat cat timp dainuieste suspendarea judecarii, pronuntata de instanta in cazurile prevazute de art. 244, precum si in alte cazuri stabilite de lege, daca suspendarea nu este cauzata de lipsa de staruinta a partilor in judecata”.

In ceea ce priveste modalitatea in care se invoca perimarea, legiuitorul a statuat anumite conditii in art. 252: (1) Perimarea se constata din oficiu sau la cererea partii interesate. Presedintele instantei va cita de urgenta partile si va dispune ca grefa sa intocmeasca o dare de seama asupra actelor de procedura in legatura cu perimarea; (2) Perimarea poate fi invocata si pe cale de exceptie, in camera de consiliu sau in sedinta publica; (3) Perimarea cererii de chemare in judecata nu poate fi ridicata pentru prima oara in instanta de apel.

Modul de solutionare este reglementat prin dispozitiile art. 253 acelasi cod, potrivit cu care, (1) daca instanta constata ca perimarea nu a operat, pronunta o incheiere, care poate fi atacata odata cu fondul procesului; (2) hotararea care constata perimarea este supusa recursului in termen de 5 zile de la pronuntare.

Institutia perimarii are o sectiune separata in Codul de procedura civila, respectiv „Sectiunea a VI-a” si subliniem acest aspect deoarece are o importanta covarsitoare in conturararea opiniei de fata, asa cum vom arata in continuare.

Exceptia inadmisibilitatii nu poate fi retinuta intrucat perimarea este tratata ca o institutie separata, de sine statatoare in Codul de procedura civila si care are propriile sale cai de atac, legiuitorul intelegand sa confere partilor cai de atac ce nu pot fi ignorate, tocmai pentru faptul ca aplicarea acestei sanctiuni are ca efect nu numai stingerea judecatii in fata instantei de recurs dar impiedica exercitarea din nou a acestei cai de atac impotriva hotararii de fond sau de apel, situatie in care s-ar pune exceptia inadmisibilitatii, daca ar fi exercitata din nou calea de atac a recursului. Nu trebuie confundata calea de atac a recursului, reglementata de art. 299-316 Cod procedura civila, cu calea de atac a recursului reglementata de art. 253 alin 2 Cod procedura civila.

Or, fara nici-o legatura cu fondul procesului sau motivele expuse prin caile de atac, atunci cand opereaza sanctiunea perimarii, hotararea prin care este retinuta perimarea este supusa recursului, in termen de 5 zile de la pronuntare. Daca legiuitorul ar fi inteles ca in unele cazuri hotararea de perimare sa fie supusa cailor de atac, iar in altele nu, ar fi statuat expres prin textul de lege. De asemenea, daca legiutorul ar fi inteles sa confere hotararii de perimare aceeasi cale de atac cu cea la care ar fi fost supusa hotararea ce ar fi solutionat fondul litigiului sau calea de atac, ca in cazul contestatiei in anulare (art. 320 alin 3 Cod procedura civila) sau revizuirii (art. 328 alin1 Cod procedura civila).

Este adevarat ca practica judiciara a instituit regula potrivit careia hotararea de perimare este supusa caii de atac prevazuta de lege numai atunci cand a intervenit perimarea cererii de chemare in judecata sau a apelului, nu si a recursului pentru ca atunci ar insemna sa se exercite un recurs la recurs, ceea ce nu este ingaduit. In sprijinul acestei opinii care s-a cristalizat in practica cu o forta covarsitoare au fost invocate si dispozitiile art 377 alin 2 pct 4 Cod procedura civila, potrivit cu care „sunt hotarari irevocabile...hotararile date in recurs chiar daca prin acestea s-a solutionat fondul pricinii”.

Nu subscriem acestei opinii in considerarea celor expuse anterior, in sensul ca este de neconceput ca in unele cazuri hotararea de constatare a perimarii sa fie supusa caii de atac, iar in altele, nu, aceasta distinctie nefiind facuta de legiuitor, deci, nici practicienii dreptului nu ar trebui sa o faca, iar pe de alta parte, invocatul art. 377 are in vedere hotararile supuse executarii silite, respectiv, care pot constitui titlu executoriu, in acest sens fiind si articolul respectiv prevazut in Cartea V „Despre executarea silita”, cap. I, Sectiunea 1

¹

„Sesizarea organului de executare. Titlul executoriu”, or, o hotarare ce constata perimarea, indiferent de faza procesuala in care intervine aceasta sanctiune, nu este susceptibila de executare silita.

In acest context, apreciem ca art. 377 alin 2 pct 4 Cod procedura civila, are in vedere hotararile ce solutioneaza cauza, adica da o dezlegare pricinii, solutionand obiectul dedus judecatii, nicidecum nu poate avea in vedere hotararile prin care se aplica sanctiunea perimarii, aplicarea sanctiunii neaducand nici-o dezlegare juridica a cauzei, astfel ca aceste hotarari au un regim juridic special, nu au legatura cu solutionarea propriu-zisa a cauzei, nu sunt susceptibile de executare, ele neputand constitui titluri executorii si prin urmare, sunt supuse, invariabil, potrivit vointei legiuitorului, caii de atac a recursului, indiferent in ce faza procesuala este aplicata sanctiunea perimarii.

Apreciem ca aceasta este interpretarea corecta, in litera si spiritul legii, a articolului 253 alin 2 din Cod procedura civila. Este interesant de observat ca institutiei perimarii i se acorda o atentie deosebita si in Noul Cod procedura civila, iar legiuitorul a inteles de aceasta data sa vina cu reglementari, nu suplimentare in opinia noastra, ci lamuritoare in ceea ce priveste exercitarea caii de atac a recursului, sensul si spiritul reglementarii fiind acelasi ca cele din vechiul cod, analizate in prezenta.

Astfel, potrivit art. 421 alin 2 din N Cod procedura civila “ hotararea care constata perimarea este supusa recursului, la instanta ierarhic superioara, in termen de 5 zile de la pronuntare. Cand perimarea se constata de o sectie a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, recursul se judeca de Completul de 5 judecatori”, ceea ce inseamna ca atunci cand sactiunea perimarii este aplicata chiar asupra unui recurs aflat pe rolul ICCJ, hotararea de perimare este supusa, fara nici o ingradire, caii de atac a recursului, ea nefiind irevocabila pentru simplul fapt ca s-a constatat perimat recursul, iar recursul impotriva hotararii de perimare se judeca tot de ICCJ in completul de 5 judecatori. Este singurul sens corect al articolului ce reglementeaza caile de atac impotriva hotararii de perimare, avand in vedere competenta materiala a ICCJ, in raport de dispozitiile art. 97 Noul Cod procedura civila.

Trecand de la analiza exceptiei inadmisibilitatii recursului formulat impotriva hotararii de perimare, la fondul perimarii, adica la analiza existentei sau inexistentei conditiilor de perimare in cauza, remarcam, de asemenea, ca institutia perimarii are legatura, pe de o parte, cu principiul disponibilitatii, in virtutea caruia partile sunt libere sa procedeze, cu drepturile lor, in limitele legii, dupa propria vointa, iar pe de alta parte, da expresie necesitatii ca justitia, odata sesizata cu o cerere de chemare in judecata, sa-si concretizeze interventia in raporturile juridice deduse judecatii, printr-o hotarare care sa fie adoptata cat mai grabnic, caci altfel eficienta sa in restabilirea drepturilor incalcate risca sa fie pagubite. Desi legea nu fixeaza anumite termene in care procesul civil trebuie finalizat, fiind cunoscuta doar sintagma „termen rezonabil”, totusi, ea pretinde partilor diligenta necesara pentru evitarea prelungirii nejustificate a starii de litigiu, care nu numai ca este daunatoare partilor, dar ingreuneaza si desfasurarea normala a cursului justitiei.

Lasarea, din culpa partii, a procesului in nelucrare un anumit interval de timp, duce la perimarea acestuia. Procesul civil fiind rezultatul activitatii conjugate a instantei de judecata si a partilor, actele de procedura sunt aduse la indeplinire, parte din ele, din oficiu, iar alta parte la staruinta partii. Perimarea vine, asadar, sa sanctioneze ramanerea in nelucrare a pricinii din vina partilor care nu si-au indeplinit obligatiile procesuale intr-un anumit interval de timp, dupa trecerea caruia legea nu mai ingaduie mentinerea acelei cauze pe rolul instantei.

Perimarea este, asadar, sanctiunea care consta in stingerea procesului in starea in care se afla, ca urmare a lasarii lui in nelucrare din vina partii, timp de un an, in literatura juridica se subliniaza ca perimarea are un caracter mixt, fiind in acelasi timp o sanctiune si o prezumtie de desistare.

Perimarea presupune intotdeauna culpa partii, in consecinta perimarea este o sanctiune, determinata intotdeauna de neglijenta in indeplinirea obligatiilor procesuale, care atunci cand are la baza intentia partii de abandonare a procesului, sanctioneaza tocmai imprejurarea ca aceasta nu a renuntat la judecata in formele si conditiile prescrise de lege, lasand ca starea de incertitudine sa planeze a supra cauzei .

Intr-o alta ordine de idei, observam ca pornindu-se de la prevederile art. 253 Cod procedura civila, potrivit carora „Perimarea poate fi invocata si pe cale de exceptie", in afara deci, de posibilitatea invocarii din oficiu sau la cererea partii, pot rezulta anumite confuzii cu privire la configuratia juridica a acestei institutii, in adevar, din coroborarea textelor art. 252 si 253 Cod procedura civila, se desprinde concluzia ca perimarea capata infatisarea unei exceptii de procedura, numai atunci cand n-a fost invocata de instanta de judecata din oficiu nici de partea interesata prin cerere scrisa, ci opusa de parte in timp ce procesul isi continua cursul, cu toate ca termenul de perimare se implinise.

In realitate perimarea este o sanctiune procesuala, asa cum am aratat anterior, care functioneaza in toate situatiile pe cale de exceptie, iar exceptia nu este altceva decat un mijloc prin care se evidentiaza, se pune in valoare, pentru a da curs efectelor prevazute de lege, o abatere de la regula, apucarea procesului pe o cale nefireasca, neingaduita de legiuitor. in cazul perimarii situatia anormala, abaterea de la regulile prescrise de lege pentru desfasurarea procesului, consta tocmai in lasarea un timp indelungat in nelucrare a procesului. Aceasta situatie este sanctionata de legiuitor cu stingerea activitatilor procesuale in starea in care procesul a fost lasat. Faptul ca evidentierea acestei situatii, a acestei stari de exceptie, se face de catre instanta din oficiu, de catre parte prin cerere scrisa, sau se invoca oral in cursul procesului, nu schimba cu nimic natura juridica a institutiei.

Desi, astfel cum rezulta din prevederile art. 248 Cod procedura civila, perimarea opereaza de drept, este nevoie totusi ca ea sa fie constatata prin hotarare judecatoreasca. Instanta de judecata trebuie sa verifice cu acest prilej culpa partii care a lasat cauza in nelucrare, inexistenta cauzelor de suspendare sau de intrerupere a termenului de perimare sau imprejurarea posibila, ca procesul sa nu se fi stins anterior printr-o alta cauza legala speciala.

Revenind la speta in cauza, se constata ca la 28 octombrie 2009, tribunalul, la solicitarea recurentului - care a invocat necesitatea solutionarii unui alt dosar cu nr. 2037/267/2009 pe rolul Judecatoriei Novaci - a dispus suspendarea cauzei in temeiul dispozitiilor art. 242 pct 1 Cod procedura civila. Evident ca temeiul juridic al suspendarii a fost retinut gresit de catre instanta de judecata intrucat, daca s-a considerat ca solutia din prezenta cauza atarna in tot sau in parte de o alta judecata, temeiul corect ar fi fost dispozitiile art 244 alin 1 pct 1 Cod procedura civila „cand dezlegarea pricinii atarna in tot sau in parte de existenta sau inexistenta unui drept ce face obiectul unei alte judecati”, iar nu suspendarea „cand amandoua partile o cer”, deoarece la judecata a fost prezent doar recurentul, intimatii lipsind (a se vedea, incheierea/28 oct. 2009, fila 26, dos.).

In acest context, este necesar sa subliniem legatura institutiei perimarii cu aceea a suspendarii judecatii pentru ca, de cele mai multe ori perimarea este invocata dupa ce judecata a fost suspendata, iar partile nu au staruit in continuarea ei, dupa expirarea termenului de suspendare.

Suspendarea judecatii pricinii, determinata de existenta unei alte judecati asupra unui drept de care depinde solutionarea pricinii, atrage si suspendarea termenului de perimare, iar aceasta suspendare se mentine pana la ramanerea definitiva a hotararii pronuntate in cauza care a motivat suspendarea, practica judiciara statuand in acest sens inca din anul 1971(a se vedea, Tribibunalul Suprem Sectia civila decizia nr. 1498/1971 si dec. nr. 53/1973, in Repertoriu..., pe anii 1975-1980, de I. G. Mihuta, pg. 296, pag. 372).

La data de 28 februarie 2011, instanta, potrivit incheierii din aceeasi zi (fil. 37, dos.) dispune suspendarea, retinand, corect de aceasta data, temeiul juridic instituit de art 244 alin 1 Cod procedura civila, recurentul fiind cel care a aratat printr-o cerere/15.02.2011 ca hotararea asteptata in cauza ce a determinat suspendarea judecatii in dosarul de fata a fost casata, iar judecata a fost reluata.

Prin decizia nr. 111/29 ianuarie 2014 se arata ca, din oficiu, la data de 06 ianuarie 2014 cauza a fost repusa pe rol, dar, la dosar, intre incheierea de sedinta din data de 28 februarie 2011 si decizia din 29 ianuarie 2014 nu exista un act intocmit de instanta care sa ateste acest lucru. Cert este ca nu exista o incheiere care sa ateste ca suspendarea de drept a incetat, actul de procedura trebuia intocmit de instanta din oficiu(partile neavand nici o culpa, deci nu se putea retine lipsa de diligenta a acestora), urmare a solutionarii definitive a procesului ce a tinut in loc prezenta judecata pentru ca apoi sa curga termenul de suspendare pentru a opera perimarea ca sanctiune pentru lipsa de diligenta a partilor in continuarea procesului.
(Opinia separata pronuntata in dosarul nr 621/267/2009 la data de 12 Iunie 2014 de judecator Florica Diaconescu).