Insolvenţa transfrontalieră

 

 

Dispozițiile Capitolului I și II din cadrul Titlului III al Codului insolvenței (”Insolvența transfrontelieră”) transpun, cu anumite completări sau modificări, prevederile corelative ale Legii nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei. La rândul său, această reglementare a avut drept sursă principală de inspirație Legea Model adoptată de Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional (UNCITRAL) în materia insolvenței transfrontaliere în anul 1997

^[279]

.

La nivelul anului 2013, Comisia a aprobat o serie de revizuiri în privința Legii Model în materia insolvenței transfrontaliere, reflectate în actul intitulat ”The UNCITRAL Model Law on Cross – Border Insolvency: the Judicial Perspective”, conținând inclusiv o jurisprudență relevantă, de natură a exemplifica în mod relevant multe dintre textele analizate

^[280]

.

Cu titlu preliminar, trebuie avut în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 342 alin. (2) din Legea 85/2014, dispozițiile privind insolvența transfrontalieră din cadrul acestor capitole nu sunt aplicabile raporturilor de drept internațional privat din domeniul insolvenței care cad sub incidența Regulamentului (CE) nr. 1346/2000. Având în vedere că Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 a fost supus unei proceduri de modificare și completare, finalizată prin adoptarea Regulamentului (UE) 2015/848 al Parlamentului și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (reformat), referințele se vor face în continuare, atât la Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 – care se va aplica în continuare pentru procedurile de insolvență deschise înainte de 26 iunie 2017, cât și la Regulamentul astfel reformat

^[281]

, pentru că acesta se va aplica procedurilor care vor fi deschise după data de 26 iunie 2017.

În doctrină

^[282]

s-a stabilit că ”întră în domeniul prezentului capitol procedurile de insolvență cu element de extraneitate non-UE, precum și procedurile de insolvență referitoare la societățile de asigurare, instituțiile de credit, societățile de investiții care furnizează servicii ce implică deținerea de fonduri sau valori mobiliare ale terților și la organismele de plasament colectiv cu element de extraneitate UE [excluse de la aplicarea Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 prin art. 2] și non-UE.”

În cadrul analizei prevederilor acestui capitol vor fi avute în vedere definițiile preluate în Legea 85/2014 din art. 3 al Legii nr. 637/2002, și anume: ”procedura străină”, ”procedura străină principal”, ”procedura străină secundară”, ”centrul principalelor interese ale debitorului”, ”reprezentant strain”, ”creditor strain”, ”reprezentant român”, ”instanţa străină”, ”sediul principal”, ”sediul profesional”, ”statul în care se găsește un bun”. Aceste definiții joacă rolul unor determinări de natură conceptuală, având rolul de a configura componetele raportului juridic cu element de extraneitate în materia insolvenței.

În cadrul definiției ”sediului profesional”, comparativ cu definiția corelativă din art. 3 lit. o) din Legea nr. 637/2002, a fost adăugat elementul obiectiv al percepției terților: ”sediul profesional este locul în care funcționează, într-un mod verificabil de către terți, conducerea activității economice ori a exercitării profesiei independente a persoanei fizice”. Această completare a avut în vedere preluarea jurisprudenţei relevante la nivel internaţional, în privinţa evoluţiei statuărilor în cea ce priveşte localizarea COMI (”Center of Main Interests”), în special cauza Eurofood

^[283]

(C – 341/04, hotărârea Curții din data de 02.05.2006) şi, mai recent, Interedil

^[284]

(C-396/09, hotărârea Curții din 20.10.2011).

Aceeași completare a fost operată și în privința definiției ”sediului principal”: ”locul în care se află, într-un mod verificabil de către terţi , centrul principal de conducere, supraveghere şi gestiune a activităţii statutare a persoanei juridice, chiar dacă hotărârile organului de conducere respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de membri, acţionari sau asociaţi din alte state”.

 

CAPITOLUL I:

Dispoziţii generale

Art. 273

(1)
Prezentul titlu cuprinde:

a)
norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat în materia insolvenţei;

b)
norme de procedură în litigii privind raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei;

c)
norme privind condiţiile în care autorităţile române competente solicită şi, respectiv, acordă asistenţă cu privire la procedurile de insolvenţă deschise pe teritoriul României sau al unui stat străin.

(2)
În sensul prezentului titlu, raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei reprezintă acele raporturi de drept privat cu element de extraneitate, care sunt supuse soluţionării ca urmare a deschiderii unei proceduri de insolvenţă şi în condiţiile stabilite de aceasta.

 

Comentariu

 

Dispozițiile legale analizate determină domeniul de aplicare al insolvenței transfrontaliere reglementate de acest titlu al Codului, și anume: (i) legea de drept substanțial aplicabilă raportului de drept internațional privat în materia insolvenței; (ii) legea de drept procesual aplicabilă unui litigiu născut dintr-un astfel de raport, precum și (iii) regimul juridic al asistenței pe care autoritățile române sunt îndreptățite să o solicite sau, respectiv, să o acorde, pentru procedurile de insolvență naționale sau, respectiv, pentru cele deschise pe teritoriul unui stat străin.

În doctrină

^[285]

s-a stabilit că ”În sensul Titlului de față, raporturile de drept internațional privat în materia insolvenței reprezintă acele raporturi de drept privat cu element de extraneitate care sunt supuse soluționării ca urmare a deschiderii unei proceduri de insolvență și în condițiile stabilite de aceasta.”

Jurisprudență

În raport de norma comunitară prevăzută la art. 3 alin. (4) din Regulamentul 1346/2000, insolvența sucursalei putea fi solicitată ca procedură secundară numai după deschiderea procedurii împotriva societății mamă. Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, art. 41 C.pr.civ precum și art. 1 din Legea nr. 85/2006, fiind lipsită de personalitate juridică și de capacitate de exercițiu, nefăcând parte nici din categoria debitorilor prevăzuți de lege, sucursala nu poate fi supusă provcedurii de insolvență. În aceste condiții, sucursala unei societăți care nu are sediul în România nu poate formula o cerere de deschidere a procedurii de insolvență.
(Curtea de Apel București, Secția a VI-a Comercială, Decizia comercială nr. 1082/14.09.2010)