Dreptul de a pastra tacerea  si de a nu se autoincrimina

1. Afirmarea  si domeniul de aplicare

117. 
     Fiecare acuzat are dreptul de a pastra tacerea  si de a nu se autoincrimina [Funke
     
     impotriva Frantei, pct. 44; a vedea, de asemenea, O'Halloran  si Francis impotriva Regatului
     
     Unit (MC), pct. 45,  si Saunders impotriva Regatului Unit (MC), pct. 60]. Intr-adevar, de si art. 6 nu mentioneaza explicit, dreptul la tacere  si dreptul de a nu se autoincrimina sunt norme internationale general recunoscute care se afla in centrul conceptului de proces echitabil consacrat de art. 6. Protejand inculpatul impotriva unei constrangeri abuzive din partea autoritatilor, aceste imunitati contribuie la evitarea erorilor judiciare  si la garantarea rezultatului urmarit de art. 6 [John Murray impotriva Regatului Unit (MC), pct. 45].
     
118. Dreptul de a nu se autoincrimina se aplica procedurilor penale privind toate tipurile de infractiuni, de la cea mai simpla la cea mai complexa [Saunders impotriva Regatului Unit
     
     (MC), pct. 74].
119. 
     Dreptul de a pastra tacerea este aplicabil inca din etapa interogatoriului in fata politiei [John Murray impotriva Regatului Unit (MC), pct. 45].
     

2. Domeniu de aplicare

120. Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, intr-o cauza penala, acuzarea sa incerce sa- si construiasca argumentatia fara sa recurga la elemente de proba obtinute prin constrangere sau presiuni, contrar vointei acuzatului [Saunders impotriva Regatului Unit
     
     (MC), pct. 68; a se vedea, de asemenea, Bykov impotriva Rusiei (MC), pct. 92].
121. Cu toate acestea, dreptul de a nu se autoincrimina, in sine, nu se extinde la utilizarea, intr-o procedura penala, de date care pot fi obtinute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care exista independent de vointa suspectului, cum ar fi, de exemplu: documente obtinute in virtutea unui mandat, prelevarea de mostre respiratorii, de sange  si urina  si mostre de tesut din corp in vederea efectuarii unei analize ADN [Saunders impotriva
     
     Regatului Unit (MC), pct. 69; a se vedea, de asemenea, O'Halloran  si Francis impotriva
     
     Regatului Unit (MC), pct. 47)].
122. Accesul prompt la un avocat reprezinta una dintre garantiile procedurale careia Curtea ii acorda o atentie deosebita atunci cand examineaza aspectul daca o procedura a anulat insa si esenta dreptului de a nu se autoincrimina. Pentru ca dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 § 1 sa ramana suficient de „
     concret  si efectiv
     ”, este necesar, de regula, ca accesul la un avocat sa fie consimtit
     de la primul interogatoriu
     al unui suspect efectuat de politie,
     cu exceptia
     situatiei in care se demonstreaza, in lumina circumstantelor particulare ale spetei, ca exista
     motive imperioase
     pentru a restrange acest drept [Salduz impotriva Turciei
     
     (MC), pct. 54-55].
123. O persoana retinuta are, pe de o parte, dreptul de a nu se autoincrimina  si de a pastra tacerea  si, pe de alta parte, dreptul la asistenta juridica din partea unui avocat in cursul tuturor interogatoriilor. Astfel, este vorba despre drepturi distincte: prin urmare, o posibila renuntare la unul din ele nu antreneaza renuntarea la celalalt. In plus, aceste drepturi sunt totu si complementare, intrucat persoana retinuta trebuie sa beneficieze
     a fortiori
     de asistenta unui avocat in cazul in care nu a fost informata in prealabil de autoritati de dreptul sau de a pastra tacerea (Navone  si altii impotriva Monaco, pct. 74; Brusco impotriva Frantei, pct. 54). Importanta notificarii dreptului la tacere este de o astfel de natura incat, chiar  si in ipoteza in care o persoana consimte in mod deliberat sa dea declaratii politi stilor dupa ce a fost informata ca declaratiile sale ar putea fi folosite ca probe impotriva sa, alegerea acesteia nu poate fi considerata a fi complet comunicata daca dreptul de a pastra tacerea nu a fost notificat in mod expres  si decizia a fost luata fara ca persoana sa fi fost asistata de un consilier (Navone
     
     si altii impotriva Monaco, pct. 74; Stojkovic impotriva Frantei  si Belgiei, pct. 54).
124. Drepturile de a pastra tacerea  si cel de a nu se autoincrimina servesc in principiu la a proteja libertatea unui suspect de a alege sa vorbeasca sau de a pastra tacerea atunci cand este interogat de politie. Aceasta libertate de alegere este compromisa atunci cand, in realitate, in momentul in care suspectul a ales sa pastreze tacerea in timpul interogatoriului, autoritatile se folosesc de un
     subterfugiu
     pentru a sustrage o marturie sau alte declaratii incriminatoare pe care nu le-au putut obtine in timpul interogatoriului (in speta, marturii obtinute de la un codetinut informator al politiei), precum  si atunci cand marturiile astfel obtinute sunt prezentate ca probe la proces (Allan impotriva Regatului Unit, pct. 50).
125. 
     A contrario,
     in hotararea Bykov impotriva Rusiei (MC), nu a fost exercitata nicio presiune sau constrangere asupra reclamantului, care nu fusese retinut  si era liber sa-l vada pe informatorul politiei  si sa discute cu acesta sau sa refuze sa faca acest lucru. In plus, instanta nu a luat in considerare inregistrarea conversatiei ca marturie directa care ar fi putut constitui baza esentiala a unei constatari a vinovatiei; aceasta proba a avut o importanta limitata intr-un set complex de elemente de proba pe care instanta le-a apreciat (pct. 102-103).
     

3. Un drept relativ

126. Dreptul de a pastra tacerea nu este absolut [John Murray impotriva Regatului Unit
     
     (MC), pct. 47].
127. Pentru a cerceta daca o procedura a anulat insa si esenta dreptului de a nu se autoincrimina, Curtea trebuie sa examineze, in special, elementele urmatoare:

• natura  si gradul constrangerii;
• existenta unor garantii adecvate in procedura;
• utilizarea data probelor astfel obtinute [Jalloh impotriva Germaniei (MC), pct. 101; a se vedea, de asemenea, O'Halloran  si Francis impotriva Regatului Unit (MC), pct. 55; Bykov impotriva Rusiei (MC), pct. 104].

128. Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui sa se bazeze exclusiv sau in principal pe tacerea acuzatului sau pe refuzul sau de a raspunde la intrebari sau de a depune marturie. Pe de alta parte, dreptul de a pastra tacerea nu poate impiedica luarea in considerare a tacerii persoanei in cauza, in situatii care impun in mod clar o explicatie din partea sa, in vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate a sadar spune ca decizia unui inculpat de a pastra tacerea de-a lungul intregii proceduri penale trebuie sa fie neaparat lipsita de implicatii.
129. Pentru a stabili daca faptul ca tacerea poate avea concluzii defavorabile inculpatului incalca art. 6, trebuie sa se ia in considerare toate circumstantele, avand in vedere in special ponderea pe care instantele nationale le-au acordat-o, apreciind elementele de proba  si gradul de constrangere inerent situatiei [John Murray impotriva Regatului Unit (MC), pct. 47].
130. In plus, ponderea interesului public fata de urmarirea penala a unei anumite infractiuni  si fata de pedepsirea autorului poate fi luata in considerare  si pusa in balanta cu interesul individului ca probele acuzarii sa fie obtinute in mod legal. Cu toate acestea, preocuparile de interes public nu pot justifica masuri care sa anuleze insa si esenta dreptului la aparare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina [Jalloh impotriva
     
     Germaniei (MC), pct. 97]. Interesul public nu poate justifica utilizarea raspunsurilor obtinute cu forta intr-o ancheta nejudiciara pentru a-l incrimina pe inculpat in cursul procesului penal (Heaney  si McGuinness impotriva Irlandei, pct. 57).

2. U
   tilizarea de probe obtinute ilegal sau cu incalcarea drepturilor
   C
   onventiei

131. 
     Daca art. 6 garanteaza dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementeaza totu si admisibilitatea probelor ca atare, materie care intra, in primul rand, sub incidenta dreptului intern  si a instantelor nationale (Schenk impotriva Elvetiei, pct. 45-46; Heglas impotriva
     
     Republicii Cehe, pct. 84).
     
132. Curtea nu are a sadar sarcina de a se pronunta in principiu asupra admisibilitatii unor anumite probe, de exemplu cele obtinute intr-un mod contrar dreptului national. Este necesar sa se examineze daca procedura, inclusiv modul in care au fost obtinute probele, a fost echitabila in ansamblu, ceea ce implica examinarea ilegalitatii respective  si, in cazul in care se constata in cauza incalcarea unui alt drept protejat de Conventie, natura acestei incalcari (Khan impotriva Regatului Unit, pct. 34; P.G.  si J.H. impotriva Regatului Unit, pct. 76; Allan
     
     impotriva Regatului Unit, pct. 42).
133. Pentru a stabili daca procedura in ansamblu a fost echitabila, este necesar totodata sa se determine daca a fost respectat dreptul la aparare. In special, trebuie verificat daca reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor  si de a se opune folosirii acestora. Totodata trebuie sa se ia in considerare calitatea probelor, inclusiv sa se clarifice aspectul daca circumstantele in care au fost obtinute arunca indoiala asupra credibilitatii sau exactitatii lor. Daca nu se pune neaparat o problema de echitate atunci cand proba obtinuta nu se coroboreaza cu alte elemente, trebuie notat ca, in cazul in care proba respectiva este foarte solida  si nu conduce la nicio indoiala, nevoia altor elemente de sustinere se mic soreaza [Bykov impotriva Rusiei (MC), pct. 89; Jalloh impotriva Germaniei (MC), pct. 96]. In aceasta privinta, Curtea acorda importanta clarificarii aspectului daca elementul de proba respectiv a exercitat vreo influenta decisiva asupra rezultatului procesului penal [Gafgen impotriva
     
     Germaniei, (MC)].
134. In ceea ce prive ste natura incalcarii constatate a Conventiei, clarificarea aspectului daca utilizarea ca probe a unor informatii obtinute prin incalcarea art. 8 a privat procesul in ansamblul sau de caracterul echitabil prevazut de art. 6 trebuie tran sata luand in considerare toate circumstantele cauzei  si cercetand, in special, daca drepturile de aparare au fost respectate  si care sunt calitatea  si importanta elementelor respective [Gafgen impotriva
     
     Germaniei (MC), pct. 165].
135. Totu si, merita unele consideratii speciale utilizarea intr-un proces penal a unor elemente de proba obtinute printr-o masura considerata contrara art. 3. Utilizarea unor asemenea elemente, obtinute prin incalcarea unuia din drepturile absolute ce constituie nucleul dur al Conventiei, suscita intotdeauna indoieli serioase cu privire la echitatea procedurii, chiar daca faptul ca au fost admise ca probe nu a fost decisiv pentru condamnarea suspectului [Jalloh impotriva Germaniei (MC), pct. 99  si 105; Haroutyounian impotriva
     
     Armeniei, pct. 63].
136. Prin urmare, utilizarea intr-un proces penal a unor depozitii obtinute printr-o incalcare a art. 3 - fie ca respectivele infractiuni sunt calificate drept tortura, tratament inuman sau degradant - priveaza in mod automat procedura de echitate in ansamblul sau  si incalca art. 6 [El Haski impotriva Belgiei; Gafgen impotriva Germaniei (MC), pct. 166]. Situatia este similara  si in cazul utilizarii de probe materiale obtinute in mod direct prin intermediul unor acte de tortura [Jalloh impotriva Germaniei (MC), pct. 105; Gafgen impotriva Germaniei
     
     (MC), pct. 167]. Utilizarea unor7 astfel de probe obtinute prin intermediul unui tratament contrar art. 3, care se situeaza in afara sferei torturii, nu incalca totu si art. 6 decat daca se demonstreaza ca incalcarea art. 3 a influentat rezultatul procedurii, adica a avut un impact asupra verdictului de vinovatie sau asupra pedepsei [El Haski impotriva Belgiei, pct. 85; Gafgen impotriva Germaniei (MC), pct. 178].
137. Aceste principii se aplica nu doar in cazul in care victima unui tratament contrar art. 3 este insu si inculpatul, ci  si atunci cand este vorba despre un tert (El Haski impotriva Belgiei,

pct. 85). In special, Curtea a hotarat ca utilizarea in cursul procesului de probe obtinute prin tortura constituie o denegare de dreptate flagranta chiar  si atunci cand persoana de la care au fost obtinute probele in acest fel este o alta persoana decat acuzatul [Othman (Abu Qatada)

impotriva Regatului Unit, pct. 263  si 267].

5. P
   rovocarea

1. Considerente de ordin general

141. 
     Curtea recunoa ste necesitatea ca autoritatile sa foloseasca metode speciale de ancheta, in special in cazurile de crima organizata  si coruptie. Curtea a considerat, in aceasta privinta, ca recurgerea la astfel de metode -  si in special la tehnicile de infiltrare - nu constituie in sine o incalcare a dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, avand in vedere riscul provocarilor din partea politiei implicate de astfel de tehnici, este esential ca recurgerea la acestea sa se mentina in limite clare [Ramanauskas impotriva Lituaniei (MC), pct. 51].
     
142. De si dezvoltarea crimei organizate impune adoptarea de masuri adecvate, nu este mai putin adevarat ca dreptul la un proces echitabil, din care se deduce cerinta unei bune administrari a justitiei, se aplica oricarei forme de criminalitate, de la cea mai simpla la cea mai complexa. Astfel, intr-o societate democratica, dreptul la o buna administrare a justitiei ocupa un loc atat de important incat nu poate fi sacrificat in numele oportunitatii (ibidem,
     
     pct. 53). In acest sens, Curtea a subliniat ca, de si politia poate actiona in secret, nu poate provoca la savar sirea unei infractiuni (Khoudoubine impotriva Rusiei, pct. 128).
143. In plus, Conventia nu impiedica, in stadiul de pregatire a materialului de urmarire penala  si cand natura infractiunii o poate justifica, sa te intemeiezi pe surse precum informatori secreti, dar utilizarea ulterioara a acestora de catre instanta de fond pentru a justifica o condamnare invoca o problema diferita (Teixeira de Castro impotriva Portugaliei,
     
     pct. 35). Recurgerea la astfel de surse este acceptabila doar daca este insotita de garantii adecvate  si suficiente impotriva abuzurilor, in special in cadrul unei proceduri clare  si previzibile pentru autorizarea, punerea in aplicare  si controlul masurilor de ancheta in cauza [Ramanauskas impotriva Lituaniei (MC), pct. 51]. In ceea ce prive ste autoritatea de control al operatiunilor de infiltrare, Curtea a hotarat ca, de si controlul efectuat de instanta ar reprezenta modul cel mai adecvat, pot fi utilizate  si altele cu conditia sa existe o procedura  si garantii adecvate, de exemplu, prin controlul efectuat de un procuror (Bannikova impotriva Rusiei, pct. 50).
144. De si utilizarea de agenti infiltrati poate fi tolerabila in masura in care este clar circumscrisa  si dublata de garantii, interesul public nu poate justifica folosirea probelor obtinute in urma unei provocari din partea politiei. Un astfel de procedeu este de natura sa priveze
     ab initio
      si definitiv un inculpat de dreptul la un proces echitabil [Ramanauskas
     
     impotriva Lituaniei (MC), pct. 54].
145. 
     Prin urmare, pentru a stabili daca dreptul la un proces echitabil a fost respectat atunci cand se recurge la agenti infiltrati, Curtea examineaza mai intai daca este cazul unei provocari (ceea ce este cunoscut sub numele de „
     criteriul material al provocarii")
      si, in cazul unui raspuns afirmativ, daca reclamantul a detinut un mijloc de aparare impotriva provocarii in fata instantei nationale (Bannikova impotriva Rusiei, pct. 37  si 51). In cazul in care actele agentului, fie angajat de stat, fie de o persoana privata care sprijina autoritatile, constituie o provocare  si probele obtinute prin acest procedeu au fost retinute impotriva reclamantului in cadrul procesului penal, Curtea concluzioneaza incalcarea art. 6 § 1 din Conventie [Ramanauskas impotriva Lituaniei (MC), pct. 73].
     

2. Criteriul material al provocarii

146. Curtea define ste provocarea
     
     
     ^[34]
     
     
     drept situatia in care agentii implicati - membri ai fortelor de ordine sau persoane care intervin la cererea acestora - nu se limiteaza la a examina intr-un mod strict pasiv activitatea infractionala, ci exercita asupra persoanei care face obiectul unei influente de natura sa il instige sa comita o infractiune pe care altfel nu ar fi comis-o, pentru a face posibila constatarea, adica sa aduca proba  si sa o urmareasca [Ramanauskas impotriva Lituaniei (MC), pct. 55].
147. Pentru a stabili daca ancheta a fost
     „pur pasiva
     ”, Curtea examineaza motivele care au justificat operatiunea de infiltrare  si comportamentul autoritatilor care au exercitat-o. In special, Curtea verifica daca existau suspiciuni obiective ca reclamantul era implicat in activitati infractionale sau era predispus sa savar seasca o infractiune (Bannikova impotriva
     
     Rusiei, pct. 38).
148. In aceasta verificare, Curtea tine seama de o serie de factori. De exemplu, in hotararea de principiu Teixeira de Castro impotriva Portugaliei, Curtea a luat, in special, in considerare faptul ca reclamantul nu avea antecedente penale, ca nu fusese inceputa nicio ancheta impotriva sa, ca politi stii nu aveau informatii despre reclamant, ca nu au fost gasit droguri la domiciliul sau, iar cantitatea de stupefiante gasita asupra sa la momentul arestarii nu era mai mare decat cea solicitata de agentii infiltrati. Curtea a concluzionat ca politi stii au actionat mai mult decat ca simpli agenti infiltrati, intrucat ace stia au provocat infractiunea  si nimic nu permite sa se afirme ca, fara interventia lor, infractiunea ar fi fost consumata (pct. 37-38).
149. Un antecedent penal nu constituie in sine un indicator al unei predispozitii de a savar si o infractiune (Constantin  si Stoian impotriva Romaniei, pct. 55). Cu toate acestea, cunoa sterea de catre reclamant a pretului actual stupefiantelor  si capacitatea sa de a le obtine in timp scurt, precum  si faptul ca nu a renuntat la tranzactie de si a avut de mai multe ori posibilitatea au fost considerate de Curte drept indicatori ai unei activitati sau intentii infractionale preexistente [Shannon impotriva Regatului Unit (dec.)].
150. Clarificarea aspectului daca reclamantul a fost obligat sa savar seasca infractiunea in cauza reprezinta un alt element de luat in considerare. Luarea initiativei de a contacta reclamantul in lipsa unor suspiciuni obiective ca a fost implicat in activitati infractionale sau predispus la savar sirea unei infractiuni (Burak Hun impotriva Turciei, pct. 44), reinnoirea ofertei in ciuda refuzului sau initial, insistarea prin presiuni continue [Ramanauskas impotriva
     
     Lituaniei (MC), pct. 67], ridicarea pretului peste medie (Malininas impotriva Lituaniei,
     
     pct. 37) sau apelarea la compasiunea reclamantului dandu-i senzatia de renuntare (Vanyan
     
     impotriva Rusiei, pct. 11  si 49) sunt pentru Curte comportamente care pot fi considerate ca provocatoare pentru reclamant la savar sirea infractiunii respective, fie ca agentul in cauza este membru al fortelor de securitate, fie ca persoana privata actioneaza la cererea acestora.
151. Un alt aspect important este clarificarea faptului daca agentii statului au „
     participat”
     ori s-au „
     infiltrat”
     in activitatea infractionala mai degraba decat sa o initieze. In primul caz, actiunea in cauza ramane in limitele activitatii sub acoperire. In cauza Miliniene impotriva
     
     Lituaniei, Curtea a considerat ca, de si politia a influentat cursul evenimentelor, in special oferind echipament tehnic unei persoane particulare pentru a inregistra conversatii  si pentru a proba ca au fost oferite stimulentele financiare reclamantului, politia a
     „participat”
     la activitati infractionale  si nu le-a initiat, persoana particulara fiind la originea acestora. Aceasta din urma s-a plans politiei ca reclamantul i-ar fi cerut mita pentru a obtine o solutionare favorabila a cauzei sale  si numai in urma depunerii acestei plangeri operatiunea, care viza verificarea temeinicia plangerii, a fost autorizata de procurorul general-adjunct (pct. 37-38); pentru un rationament similar, a se vedea Sequieira impotriva Portugaliei (dec.)  si Eurofinacom impotriva Frantei (dec.).
152. Modul in care a fost lansata  si executata operatiunea secreta a politiei este luata in considerare pentru a se stabili daca reclamantul a fost victima unei provocari. Lipsa unor proceduri clare  si previzibile de autorizare, de punere in aplicare  si de control al masurii de instrumentare in cauza inclina balanta spre o caracterizare a faptelor denuntate drept provocare [a se vedea, de exemplu, Teixeira de Castro impotriva Portugaliei, unde Curtea a observat ca interventia agentilor infiltrati nu se inscria in cadrul operatiunii oficiale de lupta
     
     impotriva traficului cu stupefiante condusa de instanta (pct. 38); Ramanauskas impotriva
     
     Lituaniei (MC), unde nimic nu permitea sa se afirme pentru care ratiune sau din ce motiv personal agentul infiltrat l-a contactat pe reclamant din proprie initiativa, fara consultarea superiorilor (pct. 64),  si Vanyan impotriva Rusiei, unde Curtea a constatat ca operatiunea politiei fusese autorizata printr-o simpla decizie administrativa a organismului care a condus ulterior operatiunea, iar decizia respectiva nu cuprindea minime informatii cu privire la motivele  si obiectivele achizitionarii e santionului prevazut, precum  si ca operatiunea nu facea obiectul niciunui control, fie din partea instantei, fie din partea unui alt organism independent (pct. 46-47)]. In acest sens, tehnica achizitionarii unui „e santion” utilizat de autoritatile ruse a fost analizata minutios in Veselov  si altii impotriva Rusiei, unde Curtea a hotarat ca procedura in cauza a fost deficitara, i-a expus pe reclamanti la actiunea arbitrara a politiei  si a afectat echitatea procesului penal impotriva lor. De asemenea, Curtea a considerat ca instantele nationale nu au examinat in mod adecvat mijloacele de aparare invocate de reclamanti privind existenta unei provocari  si, in special, ca nu au analizat motivele achizitiei mostrei-proba, nici comportamentul politiei  si al informatorilor acesteia vizavi de reclamanti (pct. 127).
     

3. Examinarea de catre instanta a unui mijloc de aparare intemeiat pe existenta unei provocari

153. In cazurile in care este pusa in discutie o provocare, art. 6 din Conventie nu este respectat daca, in cursul procesului, reclamantul a putut invoca cu succes existenta provocarii, pe calea unei exceptii sau prin alta modalitate. Nu este a sadar suficienta respectarea unor garantii generale cum ar fi egalitatea armelor sau dreptul la aparare [Ramanauskas impotriva
     
     Lituaniei (MC), pct. 69]. In acest caz, Curtea a considerat ca sarcina probarii lipsei unei provocari este a acuzarii, in masura in care afirmatiile inculpatului nu sunt lipsite de orice credibilitate.
154. In situatia in care provocarea este invocata  si sustinuta de anumite indicii, autoritatile judiciare au obligatia sa examineze faptele cauzei  si sa ia masurile necesare pentru a stabili adevarul, pentru a se stabili daca a existat sau nu o provocare. In cazul unui raspuns afirmativ, este angajata raspunderea acestora pentru consecinte, conform Conventiei (ibidem, pct. 70). Simplul fapt ca reclamantul a pledat vinovat la capetele de acuzare nu exonereaza instanta de la obligatia de a examina acuzatiile de provocare (ibidem, pct. 72).
155. In aceasta privinta, Curtea verifica daca un capat de cerere intemeiat
     a priori
     pe existenta unei provocari constituie un mijloc material de aparare in dreptul intern care sa permita excluderea de probe sau are consecinte similare (Bannikova impotriva Rusiei, pct. 54). De si autoritatile interne sunt cele care trebuie sa spuna ce procedura este indicata atunci cand este invocata o provocare, Curtea impune ca aceasta procedura sa fie contradictorie, minutioasa, completa  si concludenta cu privire la problema provocarii (ibidem, pct. 57). In plus, in cazul in care autoritatile care efectueaza ancheta nu dezvaluie informatii, Curtea acorda o importanta deosebita respectarii principiilor contradictorialitatii  si egalitatii armelor (ibidem, pct. 58).
156. In cazul in care un inculpat sustine ca a fost provocat sa comita o infractiune, instantele penale trebuie sa se angajeze intr-o examinare atenta a dosarului, avand in vedere ca, pentru ca un proces sa fie echitabil in sensul art. 6 § 1 din Conventie, orice proba obtinuta printr-o provocare din partea politiei trebuie respinsa. Acest fapt este valabil mai ales atunci cand operatiunea politiei s-a derulat in absenta unui cadru legal  si a unor garantii suficiente [Ramanauskas impotriva Lituaniei (MC), pct. 60].
157. In cazul in care, avand in vedere dosarul, Curtea nu poate concluziona daca reclamantul a facut obiectul unei provocari, controlul judiciar al acestui aspect devine crucial [Edwards  si Lewis impotriva Regatului Unit (MC), pct. 46; Ali impotriva Romaniei, pct. 101; a se vedea, de asemenea, Khoudoubine impotriva Rusiei, unde autoritatile interne nu au analizat elementele de fapt  si de drept relevante pentru a face o distinctie intre provocare  si formele legitime ale activitatii de ancheta penala; V. impotriva Finlandei, unde era imposibil ca reclamantul sa invoce provocarea ca mijloc de aparare,  si Shannon impotriva Regatului
     
     Unit (dec), unde subterfugiul utilizat de persoana particulara a facut obiectul unei examinari minutioase din partea instantelor interne care au concluzionat ca fiind nefondata exceptia intemeiata pe o provocare].
     

6. R
   enuntarea la garantiile unui proces echitabil

158. Nici litera, nici spiritul art. 6 din Conventie nu impiedica o persoana sa renunte de bunavoie la garantiile unui proces echitabil in mod expres sau tacit. Totu si, pentru a fi luata in considerare, din perspectiva Conventiei, renuntarea la dreptul de a lua parte la  sedinta de judecata trebuie sa fie stabilita in mod neechivoc  si sa fie sustinuta de un minim de garantii corespunzatoare gravitatii sale. In plus, trebuie sa nu fie contrara niciunui interes public important [a se vedea Hermi impotriva Italiei (MC), pct. 73; Sejdovic impotriva Italiei (MC), pct. 86].
159. 
     Inainte sa se considere ca un acuzat a renuntat implicit, prin comportamentul sau, la un drept important din perspectiva art. 6, trebuie sa se stabileasca faptul ca putea sa prevada in mod rezonabil consecintele actelor sale [Hermi impotriva Italiei (MC), pct. 74; Sejdovic
     
     impotriva Italiei (MC), pct. 87].