Decizie instituire masuri asiguratorii. Motivare

 

Index tematic: Contencios fiscal

Legislatie relevanta : art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscala

 

Rezumatul problemei de drept:

Motivarea deciziei de instituire masuri asiguratorii. Aspecte care se circumscriu starii de pericol.

 

Identificare:

           
Curtea de Apel Ploiesti – Sectia a II – a Civila,  de contencios administrativ si fiscal

Decizia civila nr. 3840  din data de 19 decembrie 2018

 

Prin sentinta nr. 876 din data de  10.09.2018, Tribunalul D.
a admis cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul X, a anulat Decizia de instituire a masurilor asiguratorii nr. …/…2018, emisa de pârâta.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs, in termen legal, pârâta D.G.R.F.P. P., criticând-o pentru nelegalitate,
solicitând admiterea recursului, modificarea in tot a sentintei pronuntate, iar pe fond respingerea cererii.

In motivarea cererii de recurs
, s-a sustinut ca instanta de fond nu a luat in considerare toate documentele ce au stat la baza infiintarii popririi asiguratorii si având in vedere faptul ca reclamantul a contestat decizia de instituire a masurilor asiguratorii, instanta de fond, in mod eronat, a motivat nelegalitatea deciziei contestate, retinând ca aceasta nu a avut la baza procedura legala prevazuta de art. 213 alin. 2 din Legea nr.207/2015.

Contrar sustinerilor instantei de fond, in baza carora s-a pronuntat si solutia, recurenta – pârâta a apreciat ca rationamentul este gresit pentru ca potrivit prevederilor art. 213 alin.2 din Legea nr. 207/2015 s-a constat existenta pericolului ca reclamantul sa se sustraga de la urmarire sau sa-si ascunda ori sa-si risipeasca patrimoniul, existând riscul pentru institutie de a nu putea recupera sume datorate bugetului general consolidat al statului, astfel cum a fost stabilita prin actele administrative intocmite in speta.

Organele de inspectie fiscala au considerat ca exista elemente care pot periclita sau ingreuna in mod considerabil colectarea, respectiv faptul ca reclamantul a efectuat activitatea de comert cu autovehicule second hand fara a fi autorizat, a depasit plafonul de TVA, nu a achitat obligatiile de plata stabilite in timpul inspectiei fiscale, nu are disponibilitati, nu a achitat obligatiile suplimentare de plata, nu au fost declarate in totalitate livrarile efectuate de societate a obligatiilor fiscale datorate catre bugetul de stat.

Toate aceste elemente au fost apreciate ca se incadreaza in sintagma „in cazuri exceptionale" astfel cum a fost prevazuta ia art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedura fiscala, motiv pentru care s-a considerat necesara dispunerea de masuri asiguratorii in cazul societatii reclamante.

Masurile asiguratorii sunt, potrivit naturii lor, masuri preventive, de conservare a patrimoniului debitorului, in scopul cresterii eficientei procesului de colectare a creantelor fiscale.

Referitor la critica potrivit careia decizia contestata de instituire a masurilor asiguratorii a fost emisa inainte de emiterea titlurilor de creanta sunt lipsite de substanta, in conditiile in care in sensul art. 2013 alin.3 din Codul de procedura fiscala, masurile asiguratorii pot fi luate si inainte de emiterea titlurilor de creanta. Astfel, legiuitorul a apreciat ca este suficient ca aceste creante fiscale sa fie prefigurate, iar cel care potential datoreaza aceste sume sa fie proprietarul bunurilor supuse masurilor asiguratorii.

In ceea ce priveste motivarea instantei prin care se sustine ca nu rezulta din documentele depuse de catre institutia pârâta vreun indiciu care sa creeze o banuiala legitima, s-a precizat ca toate documentele care au stat la baza deciziei contestate au fost depuse la dosarul cauzei.

Articolul 213 alin. 2 C. pr. fisc. (nou) are o redactarea aproape identica celei a vechiului art. 129 alin. 2 C. pr. fisc. cu o exceptie, legiuitorul a prevazut ca masurile asiguratorii pot fi dispuse „in cazuri exceptionale”, in continuare explicând ce inseamna caracterul exceptional: „respectiv atunci când exista pericolul ca acesta sa se sustraga, sa isi ascunda ori sa isi risipeasca patrimoniul, periclitând sau ingreunând in mod considerabil colectarea”.

Recurenta – pârâta a sustinut ca astfel de masuri pot fi luate si inainte de emiterea titlului de creanta, iar odata cu individualizarea creantei si ajungerea acesteia la scadenta, in cazul neplatii, masurile asiguratorii se transforma in masuri executorii.

Masurile asiguratorii dispuse conduc numai la indisponibilizarea bunurilor sau veniturilor in scopul asigurarii colectarii creantelor fiscale, iar sustinerea contestatorului ca nu exista pericolul sustragerii nu a fost dovedita de acesta, nu a facut nici o proba in acest sens, ceea ce creeaza o situatie de incertitudine in ceea ce priveste mentinerea patrimoniului asupra caruia s-a instituit masura sechestrului.

S-a sustinut ca la momentul in care a fost intocmita Decizia de instituire a masurilor asiguratorii nu s-a motivat, de drept si de fapt, instituirea respectivei masuri fiind considerata abuziva, s-a precizat ca in decizia de masuri asiguratorii se evidentiaza, explicit, natura obligatiei de plata, cat si motivarea dispunerii masurilor asiguratorii.

In contextul expus, s-a opinat ca actul administrativ contestat cuprinde temeiurile de drept si de fapt retinute in emiterea acestuia, masurile asiguratorii fiind dispuse dupa procedura reglementata prin Ordinul ANAF nr. …./2010 si dupa intocmirea raportului justificativ in care este prezentata analiza comportamentului fiscal al contestatorului ce a condus la obligatiile fiscale impuse de acesta.

In drept, recursul a fost intemeiat pe prevederile art. 483 si urm. Cod procedura civila.

In procedura premergatoare fixarii primului termen de judecata, au fost comunicate motivele de recurs,
iar intimatul - reclamant nu a formulat intâmpinare, nu a invocat exceptii si nu a propus probe noi, insa s-a prezentat la termenul fixat pentru solutionarea cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat si si mentinerea ca temeinica si legala a sentintei recurate.

Examinând sentinta recurata prin prisma criticilor formulate si a temeiurilor prevazute de art. 488 Noul Cod de procedura civila, Curtea va admite recursul si

va casa

sentinta recurata, iar rejudecând, va respinge cererea ca neintemeiata, potrivit considerentelor ce urmeaza
:

In esenta, prin recursul formulat, recurenta D.G.R.F.P. P. a criticat sentinta instantei de fond, aratând ca aceasta a fost data cu aplicarea gresita a normelor de drept material, care reglementeaza posibilitatea de instituire a masurilor asiguratorii, caz de casare care se circumscrie art. 488 alin. 1 pct. 8 C.p.c.

Recursul este fondat.

Curte retine ca prin Decizia de instituire a masurilor asiguratorii emisa de recurenta la data de 23.04.2018 s-au instituit masuri asiguratorii asupra bunurilor apartinând intimatului reclamant, respectiv sechestru asigurator si poprire asiguratorie, motivat de faptul ca s-a constatat existenta pericolului ca intimatul sa se sustraga de la urmarire, sa se ascunda sau sa isi risipeasca patrimoniul, periclitând sau ingreunând considerabil colectarea.

Sub acest aspect, s-a retinut ca reclamantul X a efectuat activitatea de comert cu autovehicule second – hand fara a fi autorizat, depasind plafonul de TVA si nu s-a inregistrat ca platitor de TVA, nu a achitat obligatiile de plata stabilite in timpul inspectiei fiscale.

Potrivit art. 213 al. 2-5 din L 207 din 2015 privind Codul de procedura fiscala, astfel cum era in vigoare la data emiterii actului contestat, 
(2) Se dispun masuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii si sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile si/sau imobile proprietate a debitorului, precum si asupra veniturilor acestuia, in cazuri exceptionale, respectiv in situatia in care exista pericolul ca acesta sa se sustraga, sa isi ascunda ori sa isi risipeasca patrimoniul, periclitând sau ingreunând in mod considerabil colectarea. Dispozitiile art. 231 ramân aplicabile. Masurile asiguratorii devin masuri executorii la implinirea termenului prevazut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), dupa caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executarii silite.

    (2

¹

) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), nu se dispun masuri asiguratorii pentru debitorul aflat sub incidenta legislatiei privind insolventa sau când acesta nu detine active patrimoniale urmaribile.

    (3) Aceste masuri pot fi luate si inainte de emiterea titlului de creanta, inclusiv in cazul efectuarii de controale sau al antrenarii raspunderii solidare. Masurile asiguratorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât si de instantele judecatoresti ori de alte organe competente, daca nu au fost desfiintate in conditiile legii, ramân valabile pe toata perioada executarii silite, fara indeplinirea altor formalitati. Odata cu individualizarea creantei si ajungerea acesteia la scadenta, in cazul neplatii, masurile asiguratorii se transforma in masuri executorii.

    (4) Masurile asiguratorii se dispun prin decizie emisa de organul fiscal competent. In decizie organul fiscal precizeaza debitorului ca prin constituirea unei garantii la nivelul creantei stabilite sau estimate, dupa caz, masurile asiguratorii vor fi ridicate.

     
(5) Decizia de instituire a masurilor asiguratorii trebuie motivata si semnata de catre conducatorul organului fiscal competent.

Este adevarat ca motivarea actelor administrative este esentiala pentru legalitatea acestora, insa satisfacerea acestei cerinte se analizeaza si in raport de masura dispusa.

Analizând continutul Deciziei de instituire a masurilor asiguratorii, Curtea apreciaza ca aceasta cuprinde considerentele pentru care organul fiscal a apreciat-o ca fiind necesara, cu sublinierea faptului ca masurile asiguratorii sunt provizorii si se dispun in situatia existentei unei stari de pericol, in care se analizeaza eventualitatea producerii unor fapte viitoare si incerte.

In ceea ce priveste elementele obiective care fundamenteaza necesitatea instituirii acestor masuri asiguratorii, Curtea retine ca acestea nu pot fi limitate strict la activitatea debitorului in perioada  urmatoare realizarii operatiunilor ce fac obiectul controlului.

Astfel, textul art. 213 alineat 2 din Legea 207/2015 face referire expresa la o stare de pericol, aspect ce implica posibilitatea aplicarii unei prezumtii simple (in sensul ca debitorul intentioneaza sa se sustraga, sa isi ascunda ori sa isi risipeasca patrimoniul) intemeiata pe un fapt vecin si conex. Or, acest element obiectiv nu poate fi limitat la situatia de fapt determinata prin aplicarea prezumtiei simple. A accepta acest rationament ar lipsi de continut textul de lege, fiind inutila aplicarea unei prezumtii privind pericolul de diminuare a patrimoniului in conditiile in care se stabileste existenta unor actiuni in acest sens.

Astfel, in situatia in care contribuabilul a intreprins deja masuri prin care si-a redus patrimoniul nu se mai analizeaza o situatie de risc respectiv o stare de pericol . Practic, conditionând aplicarea masurii asiguratorii de existenta unor actiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, ramâne fara continut textul de lege care permite instituirea de masuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol si nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizata de legiuitor, respectiv „exista pericolul”, configureaza o situatie viitoare si nu faptul consumat al diminuarii patrimoniului.

Concluzionând, in interpretarea textului art. 213 alineat 2 din Legea nr. 207/2015, Curtea a apreciat ca legiuitorul a definit in ce consta starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) si care sunt consecintele acesteia (se pericliteaza colectarea).

Astfel, trebuie analizat in ce masura  dispunerea masurilor asiguratorii in decizia contestata, poate fi considerata motivata, prin raportare la detalierea unui  anumit comportament fiscal al contribuabilului.

Curtea, in acord cu judecatorul fondului, apreciaza ca motivele care fundamenteaza concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele insele instituirea unei masuri asiguratorii.

Cu toate acestea, imprejurarile retinute in sarcina contribuabilului, constând in desfasurarea unei activitati neautorizate, nedeclarându-se veniturile, sunt suficiente pentru a se aprecia asupra starii de pericol la care face trimitere art. 213 C.p.f., organele fiscale neavând la dispozitie aceleasi instrumente si mijloace precum organele de urmarire penala si neputându-se transforma in acestea, pentru a supraveghea permanent debitorul si imediat cum acesta a inceput sa intreprinda actiuni in vederea diminuarii patrimoniului, sa emita decizia de instituire a masurilor asiguratorii.

Aspectele retinute de organele fiscale, atât in cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asiguratorii, cât si in cuprinsul Raportului de inspectie fiscala, sustin concluzia unui comportament fiscal al contribuabilului in sensul sustragerii de la plata taxelor si impozitelor datorate statului, deoarece acesta nu a declarat veniturile obtinute din desfasurarea unei activitati neautorizate, imputându-i-se un comportament ascuns.

Curtea apreciaza ca, in circumstantele concrete ale cazului, acest tip de comportament fiscal este de  natura sa justifice prin el insusi existenta pericolului de sustragere/ascunderea/risipire a patrimoniului, fara a fi necesar, suplimentar, sa se produca dovezi in sensul ca ulterior efectuarii acestor operatiuni, contribuabilul a procedat la vânzarea activelor sau reducerea lichiditatilor.

In cuprinsul Deciziei contestate se indica expres elementele care intemeiaza o suspiciune de frauda respectiv de comportament fiscal inadecvat, având ca finalitate tocmai sustragerea de la plata obligatiilor catre bugetul general consolidate, aceleasi aspecte fiind mentionate si in cuprinsul Referatului justificativ al masurilor asiguratorii, ce a fost intocmit si comunicat intimatului reclamant, contrar sustinerilor intimatului reclamant.

Pentru aceste motive, Curtea apreciaza, in dezacord cu judecatorul fondului, ca Decizia atacata este motivata sub aspectul justificarii unei stari de pericol.

Raportat la cele ce preced, Curtea a apreciat ca indicarea unor elemente ce au la baza constatarile fiscale cuprinse in Raportul de inspectie fiscala si care contureaza o stare de pericol prin raportare la un anumit tip de comportament fiscal al contribuabilului, constituie in fapt o motivare a necesitatii instituirii masurilor asiguratorii, criticile de nelegalitate ale reclamantului in acest sens fiind nefondate, iar prin instituirea unei masuri prevazute de lege, in scopul asigurarii colectarii unor creante bugetare, nu se poate considera ca se aduce atingere dreptului de proprietate al intimatului reclamant.

Retinând asadar in cauza incidenta dispozitiilor art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, Curtea, in temeiul art. 496 alineat 2 Cod procedura civila, a casat  sentinta atacata iar in rejudecare a respins cererea de chemare in judecata ca neintemeiata.

 

     Autorul sintezei,

             Judecator Mirela Malita