Constatarea desfăşurării activităţii în grupa a II-a de muncă; aplicarea în timp a Ordinului nr. 50/1990 şi a Ordinului nr. 125/1990

 

Cuprins pe materii: Litigii de muncă

Indice alfabetic: Constatarea desfăşurării activităţii în grupa a II-a de muncă; aplicarea în timp a Ordinului 50/1990 şi a Ordinului 125/1990

Temei de drept: Ordinul nr. 50/1990, Ordinul nr. 125/1990, Decizia nr. 87/1999 a Curţii Constituţionale, Decretul-lege nr. 68/1990, Decizia în interesul legii nr. 9/2016

Pornindu-se de la însuşi textul pct. 5 din Ordinul nr. 125/1990, prin care i se determină aplicarea illo tempore, se poate concluziona că fiecare dintre aceste acte normative are propria sferă de aplicare, astfel: Ordinul nr. 50/1990 vizează perioada cuprinsă între 18 martie 1969 şi 1 martie 1990, iar Ordinul nr. 125/1990 priveşte perioada cuprinsă între 1 martie 1990 până la 1 aprilie 2001, când a fost abrogat expres prin Legea nr. 19/2000, astfel încât, chiar dacă în cuprinsul anexei nr. 1 sau 2 la Ordinul nr. 125/1990 apar menţionate şi alte activităţi decât cele din anexa 1 sau 2 a Ordinului nr. 50/1990, aceste activităţi trebuie considerate ca muncă desfăşurată în grupa I sau II, după caz, numai pentru perioada lucrată începând cu 1 martie 1990, nu anterior. Astfel se demonstrează că prin adoptarea Ordinului nr. 125/199 s-a urmărit o completare, o lărgire a sferei activităţilor şi locurilor de muncă încadrabile în grupa II de muncă, respectiv o restrângere a sferei activităţilor şi locurilor de muncă încadrabile în grupa I de muncă, însă numai începând cu data de 1 martie 1990, chiar dacă activitatea a fost desfăşurată anterior acestei date.

Chiar şi faţă de prevederile art. 6 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora, actele şi faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a noii legi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor, Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 sunt aplicabile pentru perioadele prevăzute în cuprinsul lor (18 martie 1969 - 1 martie 1990 şi în continuare, până la data abrogării exprese directe - 1 aprilie 2001). Astfel, munca prestată de foştii salariaţi, asiguraţi în sistemul public de pensii se prezintă din perspectiva principiilor aplicării legii în timp ca facta preterita care, potrivit principiului tempus regit actum, sunt guvernate în întregime de legea aplicabilă la data producerii.

Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.

456/4.07.2018

Prin sentinţa civilă nr. 1569/18.09.2017, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea completată formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâta Universitatea şi, în consecinţă:

A constatat că activitatea desfăşurată de reclamanta X în perioada 05.01.1977 - 16.02.1984 se încadrează în grupa a II-a de muncă în procent de 100% din timpul lucrat în conformitate cu prevederile Ordinului 50/1990 anexa II pct. 120.

A obligat pârâta să elibereze o adeverinţă din care să rezulte încadrarea în grupa a II-a de muncă potrivit prezentei hotărâri.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel,
instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului sub nr. XX57/99/2017, reclamanta X a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea, în principal să se constate că activitatea prestată de către reclamantă în perioada 05.01.1977-16.02.1984 s-a desfăşurat în condiţii speciale de grupa I sau grupa a II- a de muncă în procent de 100% din timpul lucrat, în conformitate cu prevederile Ordinul 50/1990, în subsidiar, dacă nu sunt întrunite condiţiile de încadrare în grupa I sau a II-a de muncă pentru perioada 05.01.1977-16-02.1984, să se constate încadrarea în grupa I sau II de muncă pentru perioada 15.09.1981-16.02.1984, în procent de 100% din timpul lucrat în conformitate cu prevederile Ordinul 50/1990, şi obligarea pârâtei la eliberarea adeverinţei de încadrare în grupa de muncă.

Reclamanta a fost angajata Universităţii din 05.01.1977, în funcţia de asistent universitar pe disciplina Anatomie Umană, în baza contractului de munca nr. 1000/22/13/01/1977.

Conform cărţii de muncă depusă la dosarul cauzei, reclamanta a îndeplinit funcţia de asistent anatomie umană începând cu data de 05.01.1977 şi până în data de 16.02.1984, când a fost transferată conf. art. 11 lit. a din Legea nr. 1/1970 la Direcţia Sanitară a Judeţului Iaşi.

Pârâta a refuzat eliberarea adeverinţei de încadrare în grupa de muncă, motivat de faptul că reclamanta a avut calitatea de angajată a pârâtei anterior aplicării Ordinului 125 din 1990 şi de faptul că disciplina anatomie umană a fost încadrată ca grupă de muncă după data de 1 martie 1990.

Prin decizia nr. 9/2016 a ICCJ, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

Instanţa de fond a reţinut că punctul 13 din Ordinul 50/1990 în forma consolidată prin Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990 statuează că „ Perioada lucrată după data de 18.03.1969 până în prezent şi în continuare se încadrează în grupele I şi II de muncă în conformitate cu prevederile prezentului ordin ce înlocuieşte Ordinele nr. 59/1969, 105/1976 şi 210/1977 ale ministrului muncii şi ministrului sănătăţii, care îşi încetează aplicabilitatea.”

Aşadar, aplicabilitatea Ordinului 125/1990 se raportează la aplicabilitatea ordinului 50/1990 în forma consolidată, începând cu data de 18.03.1969 până în anul 2001.

În anexele nr. 1 şi 2 ale Ordinului nr. 50/05.03.1990 sunt prevăzute locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale care se încadrează în grupa I de muncă, respectiv, activităţile si categoriile profesionale care se încadrează în grupa a II-a de muncă.

Totodată, potrivit Ordinului 125/1990 ,,Metodologia, pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I şi II de muncă, este cea prevăzută în Ordinul nr. 5 0/1990 al Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerului Sănătăţii şi Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii completate prin Ordinul nr. 100/1990.

Potrivit anexei II privind Lista locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale stabilită conform art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990, din Ordinul 50/1990 în forma consolidată, la punctul 120 se menţionează că personalul de la disciplina de anatomie din cadrul facultăţilor de medicină se încadrează în grupa a II- a de muncă. Aşadar, reclamanta care a desfăşurat activitatea de asistent universitar pe disciplina Anatomie Umană îndeplineşte condiţiile de încadrare în grupa a II- a de muncă pentru întreaga perioadă cât a desfăşurat această activitate.

Pentru aceste considerente şi norme de drept şi de fapt, cu valorificarea scriptelor depuse în probaţiune în susţinerea şi dovedirea acţiunii, pentru consacrarea şi aplicabilitatea principiului securităţii şi a egalităţii de tratament juridic, tribunalul a concluzionat că se impune admiterea acţiunii, urmând a se constata desfăşurarea activităţii de către reclamantă în condiţiile grupei a II- a de muncă, corespondent perioadei arătate, aceasta neputând fi înlăturată de la beneficiul şi dreptul constatării şi, implicit, a recunoaşterii grupei de muncă solicitată în mod just şi deplin întemeiat, cu consecinţa dispunerii eliberării şi comunicării, către reclamantă, unei adeverinţe din care să rezulte încadrarea în grupa a II-a de muncă.

Prima instanţă nu a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 453 NCPC, nefiind dovedite cheltuieli de judecată, conform art. 452 NCPC.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 05.03.2018, Tribunalul Iaşi a admis cererea de completare a sentinţei civile nr. 1569/18.09.2017 formulată de Universitatea în contradictoriu cu X şi, în consecinţă:

A obligat reclamanta X să achite pârâtei Universitatea suma de 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel,
instanţa de fond a reţinut
că sunt întemeiate susţinerile pârâtei vizând nepronunţarea instanţei asupra cererii formulate de Universitatea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit disp. art. 444 NCPC „Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. (2) Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată. Prevederile art. 443 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. (3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.”

A reţinut tribunalul că pârâta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri, fila 137 dosar, iar dovada cheltuielilor de judecată a fost depusă la dosar înainte de închiderea dezbaterilor.

Cum cererea se încadrează în dispoziţiile art. 444 alin. 3 NCPC, a reţinut Tribunalul că este întemeiată cererea de completare a dispozitivului formulată de pârâta Universitatea.

Analizând cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, prima instanţă a reţinut că, potrivit disp. art. 453 alin. 2 NCPC „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

Cererea reclamantei a fost admisă doar în privinţa capetelor de cerere vizând constatarea încadrării în grupa a II a de muncă a activităţii desfăşurate de reclamanta X în perioada

1977. - 16.02.1984, în procent de 100% din timpul lucrat în conformitate cu prevederile Ordinului 50/1990 anexa II pct. 120, şi obligarea pârâtei să elibereze o adeverinţă din care să rezulte încadrarea în grupa a II-a de muncă potrivit prezentei hotărâri.

Capetele de cerere vizând constatarea încadrării în grupa I de muncă a activităţii prestate de către reclamanta in perioada 05.01.1977-16.02.1984 s-a desfăşurat în condiţii speciale de grupa I sau grupa a II a de muncă în procent de 100% din timpul lucrat în conformitate cu prevederile Ordinul 50/1990, respectiv constatarea încadrării în grupa I sau II de muncă pentru perioada 15.09.1981-16.02.1984 în procent de 100% din timpul lucrat în conformitate cu prevederile Ordinul 50/1990 au fost respinse

Pârâta a solicitat acordarea cu titlu de cheltuieli de judecată a onorariului de avocat în cuantum de 3000 de lei, cheltuieli dovedite prin depunerea, înainte de închiderea dezbaterilor, a ordinului de plată şi a facturii, ataşate la filele 124 - 125 dosar.

Instanţa de fond a apreciat că este întemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta fiind parte căzută în pretenţii în privinţa celor două capete de cerere respinse de către instanţă.

Având în vedere culpa procesuală a reclamantei şi cuantumul cheltuielilor solicitate de către pârâtă, în considerarea disp. art. 453 alin. 2 NCPC, tribunalul a obligat reclamanta X să plătească pârâtei Universitatea, jumătate din cheltuielile dovedite a fi efectuate în legătură cu acest proces, proporţional cu căderea în pretenţii a reclamantei, respectiv suma de 1500 de lei.

Pentru considerentele arătate, prima instanţă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr 1569/2017 şi a obligat reclamanta X să achite pârâtei Universitatea suma de 1500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1569/18.09.2017 a Tribunalului Iaşi a declarat apel Universitatea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Susţine apelanta că, deşi prima instanţă a reţinut corect că reclamanta a îndeplinit funcţia de asistent anatomie umană începând cu data de 05.01.1977 până la data de 16.02.1984, deci anterior perioadei de aplicabilitate a Ordinului 125 din 1990, iar disciplina de anatomie umană a fost încadrată în grupa de muncă după data de 1 martie 1990, în mod greşit a interpretat atât dispoziţiile legale, cât şi Decizia ICCJ nr. 9/2016.

Astfel, în mod neîntemeiat a reţinut că „aplicabilitatea Ordinului 125/1990 se raportează la aplicabilitatea Ordinului 50/1990 în forma consolidată, începând cu data de 18.03.1969 până în anul 2001", citând în acest sens dispoziţiile punctului 13 din Ordinul 50/1990.

Or, pe lângă faptul că aplicabilitatea Ordinului 125/1990 nu putea fi stabilită printr-un act preexistent (Ordinul 50/1990), în cuprinsul său se menţionează că a fost emis „pentru precizarea locurilor de munca, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990", şi nu reprezintă o extindere a activităţilor reglementate anterior prin anexele Ordinului 50/1990.

În privinţa unificării celor două ordine într-o formă centralizată, această unificare vizează doar acoperirea întregului domeniului al grupelor de muncă şi unificarea procedurilor, fără suprapunerea perioadelor sau activităţilor înscrise în grupelor de muncă ce constituie anexe pentru perioada anterioară, respectiv ulterioară datei de 1 martie 1990, lămuritoare în această privinţă fiind poziţia exprimată de ICCJ în Decizia ICCJ nr. 9/2016, la punctele 32-35.

Aşadar, în mod explicit ICCJ reţine diferenţierea făcută de legiuitor în privinţa Anexelor privind grupele de muncă, prin raportare la Ordinul distinct prin care au fost reglementate aceste anexe şi la perioada aplicabilă acestor anexe.

Există, aşadar, o delimitare clară între cele două acte normative din perspectiva perioadei de activitate pe care o reglementează: Ordinul 50/1990 pentru activităţi desfăşurate până la data de 01.03.1990, iar Ordinul 125/1990 pentru activităţi ulterioare acestei date.

Pe de altă parte, susţine apelanta, din analiza comparativă a activităţilor incluse în cele două ordine, se poate evidenţia intenţia legiuitorului ca prin Ordinul 125/90 să extindă posibilitatea încadrării unor activităţi mai numeroase în grupele de muncă I şi II (de exemplu şi Anatomia, nu doar Anatomia patologică, prevăzută de Ordinul 50/1990), însă lărgirea acestui cadru este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii suplimentare (doar sub condiţia depăşirii nivelului de noxe admis) care nu se mai prezumă, ca la activităţile incluse în anexele la Ordinul 50/1990, încadrarea în grupa de muncă fiind condiţionată de depăşirea limitei noxelor şi de procentajul de timp de muncă desfăşurat în condiţii vătămătoare. Ceea ce au în comun cele două acte normative este doar metodologia.

În lipsa unei republicări, singura variantă a Ordinului nr. 50/1990 care a fost publicată în Monitorul Oficial şi care poate produce efecte, fiind opozabilă subiectelor de drept, inclusiv angajatorului din speţa de faţă, este varianta iniţială, şi nu cea consolidată.

În acest context, apreciază că răspunsul emis către reclamantă, anterior promovării acţiunii, nr. 28956/20.01.2017, este corect întrucât, potrivit art. 5 din Ordinul 125/1990, personalului de la disciplina de anatomie din cadrul facultăţilor de medicină îi este aplicabilă grupa de muncă doar în temeiul Ordinului 125/1990 care reglementează perioada lucrată după 01.03.1990.

Or, reclamanta a fost salariata Universităţii anterior aplicării efectelor Ordinului 125/1990, fiind pensionată la data de 16.02.1998, motiv pentru care nu se regăseşte în niciun tabel cu beneficiarii grupelor de muncă, astfel că nu poate beneficia de această încadrare.

Pentru perioada cât reclamanta a desfăşurat activitate, Disciplina de anatomie nu se regăseşte în prevederile Ordinului 50/1990.

Extinderea aplicabilităţii dispoziţiilor legale exprese la alte activităţi decât cele prevăzute expres de Ordinul 50/1990 este interzisă, sens în care s-a exprimat instanţa supremă chiar prin decizia menţionată de reclamantă, RIL 9/16.05.2016, pct. 62.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor Ordinului 125/1990, care cuprinde în Anexa II activitatea desfăşurată concret de reclamantă, aceasta poate beneficia de încadrarea în grupa II de muncă doar în condiţiile depăşirii nivelului de noxe admis şi doar dacă se constată că a desfăşurat cel puţin 70% din programul de lucru în condiţii vătămătoare, sens în care, de altfel, însă, în cauză nu a fost administrată nicio probă în sensul dovedirii aspectelor prevăzute imperativ de lege, existând şi o imposibilitate obiectivă de derulare a acestor proceduri după 3040 de ani.

Mai susţine apelanta că nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond care argumentează o suprapunere a anexelor Ordinului 50/1990 cu cele ale Ordinului 125/1990, fără a se diferenţia cu privire la perioadele de aplicabilitate ale acestor anexe, doctrina şi practica reţinând în mod unanim şi constant că „instanţele judecătoreşti au dreptul doar să aplice actele normative, astfel cum au fost acestea edictate de către legiuitor, fără a avea competenţa de a le modifica, pe criterii de echitate, securitate şi egalitate de tratament juridic sau nediscriminare".

Pentru toate aceste considerente, reţinând că activitatea didactică prestată de reclamantă în perioada 1977-1984 nu se încadrează în condiţii grele/deosebite de muncă aferente grupelor speciale reglementate de Ordinul 50/1990 pentru activitatea desfăşurată anterior datei de 01.03.1990, iar din perspectiva condiţiilor obligatorii de încadrare în Anexa II a Ordinului 125/2990 nu s-a probat îndeplinirea condiţiilor legale, se solicită admiterea apelului şi respingerea acţiunii.

În privinţa soluţionării cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apelanta susţine că, prin întâmpinare şi prin concluziile pe fond, a solicitat obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 şi urm. NCPC.

În hotărâre, fără a se menţiona cererea cărei părţi o are în vedere, instanţa a motivat contradictoriu şi a omis a analiza şi a se pronunţa în privinţa acestei cereri accesorii, cu care a fost investită în mod expres, pronunţând o soluţie doar în privinţa cererii reclamantei.

În principal, având în vedere că în rejudecare solicită modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, solicită apelanta obligarea reclamantei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, având în vedere că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, se solicită acordarea parţială cheltuielilor de judecată la fond, conform prevederilor art. 453 al. 1 NCPC.

În drept, au fost invocate disp. art. 466 şi urm. NCPC.

Împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 05.03.2018 a Tribunalului Iaşi a declarat apel reclamanta X, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Susţine că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, reţinând că se încearcă a se schimba sentinţa civilă nr. 1569/18.09.2017.

Eroarea subzistă cu atât mai mult cu cât, deşi reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată în cadrul dosarului, ci pe cale separată, instanţa a respins solicitarea de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată.

Din acest motiv a apreciat că este vorba despre o eroare, şi nu despre o modificare a sentinţei, dorind doar să se clarifice acest aspect, sens în care solicită se avea în vedere pag. 3 din încheierea de dezbateri, în care se menţionează explicit că se solicită cheltuieli pe cale separată.

În drept, au fost invocate disp. art. 466 şi urm. NCPC.

Intimata
X
a formulat
întâmpinare
la apelul declarat de Universitatea, solicitând respingerea acestuia.

Susţine că, în mod corect şi legal instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată, reţinând incidenţa punctului 13 din Ordinul 50/1990 în forma consolidată prin Ordinul 125/1990.

Potrivit Ordinului 125/1990, metodologia pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupa de muncă este cea prevăzută de Ordinul 50/1990, ceea ce atestă că nu se exclud, nu sunt doua acte diferite, ci se completează reciproc, astfel încât în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea.

Un argument în plus îl consideră intimata faptul că Ordinul 50/1990 este regăsit în programele legislative completat de Ordinul 125/1990.

Pe fond, susţine că însăşi apelanta recunoaşte în mod expres că activitatea s-a desfăşurat în cadrul instituţiei în condiţii grele, de periculozitate, cu risc crescut de boli profesionale.

Cu referire la faptul că Ordinul 125/1990 nu se poate aplica şi că nu este o completare a Ordinului 50/1990, intimata redă pct. 32-34 din Decizia nr. 9/2016 a ÎCCJ, concluzionând că baza încadrărilor în grupa de muncă o reprezintă Ordinul 50/1990, coroborat cu Ordinul 125/1990, care completează categoriile de activităţi şi se aplică pentru perioada 18.03.196901.04.2001.

Motivează intimata că activitatea desfăşurată de ea a avut un grad de periculozitate sporit, motivat de expunerea la cumul de noxe, ceea ce presupunea un risc de infecţii ridicat, generat de lucrul cu substanţe toxice precum formol, metanol, etanol; de asemenea, exista riscul de a dobândi boli psihice datorită manipulării şi lucrului cu cadavre umane şi produse ale acestora, precum şi mirosurile neplăcute din încăperile în care se desfăşura activitatea de disecţie pe cadavre umane, ce erau ţinute în bazine cu formol cu concentraţie de aprox. 40%.

De asemenea, susţine intimata, preda studenţilor şi osteologia, prezentând studenţilor scheletele umane, a căror origine exactă nu era de multe ori cunoscută, ceea ce reprezenta un mediu favorizant de dezvoltare a microbilor şi bacteriilor, propice îmbolnăvirilor. Catedra de Anatomie Umană colabora cu alte secţii şi departamente precum cele de anatomie patologică, histologie şi biologie celulară, medicină legală, iar pentru activitatea desfăşurată a fost acordat un spor de periclitate în baza unor buletine de determinare a gradului de noxe.

Introducerea de către legiuitor a disciplinei Anatomie printre activităţile ce se încadrează în grupele de muncă desfăşurate în condiţii grele abia prin Ordinul 125/1990 apare ca o discriminare, atât faţă de ea, cât şi faţă de toţi cei care au lucrat în condiţiile din perioada 19771984 în cadrul disciplinei anatomie umană. Se redă opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului „diferenţa de tratament devine discriminare, atunci când se introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă", concluzionându-se că este în procent de 100% aplicabilă situaţiei de faţă.

În concluzie, se solicită respingerea apelului pârâtei.

Intimata
Universitatea
a formulat
întâmpinare
la apelul declarat de reclamanta X, solicitând respingerea acestuia.

Se invocă excepţia tardivităţii formulării cererii de apel, respectiv depăşirea termenului de 10 zile prevăzut de lege pentru formularea şi motivarea cererii de apel.

Pe fond, se solicită admiterea apelului ca nefondat, considerând că instanţa care a pronunţat hotărârea este cea mai în măsură să aprecieze dacă redactarea sentinţei corespunde opiniei şi voinţei sale, sau este rezultatul unei greşeli de redactare.

Or, în speţă, instanţa şi-a exprimat în mod clar opinia, menţionând că în redactarea soluţiei privind cheltuielile de judecată nu a intervenit nicio eroare de redactare.

În acest caz, dacă reclamanta apreciază că prin sentinţă instanţa s-ar fi pronunţat cu privire la ceva ce nu s-a cerut, sau că a soluţionat greşit acţiunea, singura cale legală de a obţine modificarea soluţiei este apelul.

Însă, reclamanta, prin cererea formulată, nu a tins la eliminarea menţiunilor privind soluţionarea cererii sale privind cheltuielile de judecată, ci a solicitat reformularea /modificarea soluţiei în sensul respingerii cererii subscrisei cu privire la cheltuieli.

Apreciază că în mod corect a constatat prima instanţă că, prin cererea de îndreptare formulată, se tinde în fapt la modificarea soluţiei în cauză, în condiţiile în care cererea sa nu fusese deloc soluţionată prin sentinţa 1569/18.09.2017, iar ulterior, prin sentinţa civilă nr. 241/12.02.2018, admiţând cererea de completare a universităţii, această cerere a primit o rezoluţie favorabilă, fiind dispusă admiterea în parte a cererii pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată şi obligarea reclamantei la plata sumei de 1500 lei.

În aceste condiţii, solicitând instanţei ca prin modificarea cerută să respingă cererea sa privind cheltuielile care, la momentul judecării cererii de îndreptare, era deja admisă, reclamanta a vizat în fapt modificarea soluţiei în privinţa acestei cereri accesorii.

Faţă de acest aspect, apreciază că în mod corect instanţa a respins cererea reclamantei, întrucât modificarea soluţiei nu se poate solicita şi obţine decât în cadrul exercitării unei căi de atac şi nu a unei cereri de îndreptare, care vizează exclusiv erorile materiale.

În consecinţă, se solicită menţinerea încheierii din 05.03.2018 ca fiind legală şi temeinică.

În apel nu s-au solicitat probe noi.

Intimata Universitatea a renunţat la excepţia tardivităţii formulării apelului de către reclamanta X, instanţa constatând la termenul din 27.06.2018 că ambele apeluri sunt formulate în termen şi motivate.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că apelul declarat de pârâta Universitatea este fondat, iar apelul declarat de reclamanta X este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În esenţă, pentru a constata că activitatea desfăşurată de reclamanta X în perioada

1977. - 16.02.1984 se încadrează în grupa a II-a de muncă în procent de 100% din timpul lucrat, în conformitate cu prevederile Ordinului 50/1990 anexa II pct. 120, prima instanţă a reţinut că punctul 13 din Ordinul 50/1990, în forma consolidată prin Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990, statuează că „ Perioada lucrată după data de 18.03.1969 până în prezent şi în continuare se încadrează în grupele I şi II de muncă în conformitate cu prevederile prezentului ordin ce înlocuieşte Ordinele nr. 59/1969, 105/1976 şi 210/1977 ale ministrului muncii şi ministrului sănătăţii, care îşi încetează aplicabilitatea”, concluzionând că aplicabilitatea Ordinului 125/1990 se raportează la aplicabilitatea Ordinului 50/1990 în forma consolidată, începând cu data de 18.03.1969 până în anul 2001; a mai reţinut prima instanţă şi Decizia nr. 9/2016 a ICCJ, pronunţată în recurs în interesul legii, precum şi Anexa II privind Lista locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale stabilită conform art. 2 din Decretul-Lege nr. 68/1990, din Ordinul 50/1990 în forma consolidată, care menţionează la punctul 120 că personalul de la disciplina de anatomie din cadrul facultăţilor de medicină se încadrează în grupa a II- a de muncă. Aşadar, a concluzionat tribunalul, reclamanta, care a desfăşurat activitatea de asistent universitar pe disciplina Anatomie Umană, îndeplineşte condiţiile de încadrare în grupa a II- a de muncă pentru întreaga perioadă cât a desfăşurat această activitate.

În cele ce urmează, instanţa de control judiciar va reda istoricul grupelor de muncă în legislaţia română, pentru a se observa mai uşor din ce considerente raţionamentul primei instanţe este greşit în a concluziona că Anexele celor două ordine (Ordinul 50/1990 şi Ordinul 125/1990) se confundă atât sub aspectul activităţilor prevăzute, cât şi sub aspectul perioadelor reglementate.

Aşadar, prin
Decretul nr. 292 din 10 august 1959
privind dreptul la pensie în cadrul Asigurărilor Sociale de Stat a fost introdus în dreptul intern al asigurărilor sociale conceptul grupelor de muncă. În baza art. 60 din Decretul nr. 292 din 30 iulie 1959 a fost adoptat Regulamentul de aplicare aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1081 din 31 iulie 1959, la acel moment existând 4 grupe de muncă.

Ulterior, prin art. 91 alin. (2) din
Legea nr. 27/1966
privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară au fost abrogate prevederile Decretului nr. 292 din 30 iulie 1959, stabilindu-se 3 grupe de muncă în loc de 4. În aplicarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 27/1966 a fost adoptată Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1061 din 24 mai 1968 pentru stabilirea criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în grupele I şi II şi a organelor care fac aceste încadrări.

În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară şi art. 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1061/1968 pentru stabilirea criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în grupele I şi II prevăzute de Legea nr. 27/1966 şi a organelor care fac aceste încadrări, prin
Ordinul nr. 59 din 14 februarie 1969

au fost stabilite locurile de muncă cu condiţii deosebite care s-au încadrat în grupele I şi II de muncă, în vederea pensionării, acestea fiind indicate în anexele ordinului.

În perioada 1 iulie 1977-2 aprilie 1990 a fost aplicabil
Decretul nr. 215/1977

cu privire la încadrarea personalului muncitor în grupele I, II sau III de muncă. Încadrarea personalului în gupele I şi II de muncă se făcea în limita numărului maxim de persoane aprobat anual, defalcat pe ministere, alte organe centrale şi consilii populare judeţene şi al municipiului Bucureşti, odată cu adoptarea planului unic naţional de dezvoltare economico-socială.

La data de 9 februarie 1990 a intrat în vigoare
Decretul-lege nr. 68 din 8 februarie 1990
pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului, act normativ care, în art. 2 alin. (1) a stabilit că personalul de la locurile de muncă şi activităţile care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1969 şi după aceea, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I sau II de muncă beneficiază de acest drept pe întreaga perioadă cât au lucrat la locurile de muncă şi activităţile respective.

Prin
decizia nr. 87 din 1 iunie 1999, Curtea Constituţională

a constatat că dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Decretul-lege nr. 68/1990 sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică numai persoanelor de la locurile de muncă şi activităţilor care, potrivit reglementărilor existente până în anul 1969 şi după aceea, erau prevăzute să fie încadrate în grupele I şi II de muncă, nu şi celor care au fost încadrate în asemenea locuri de muncă sau activităţi anterior datei intrării în vigoare a actului normativ respectiv.

În considerentele acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a observat că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată, referindu-se la „personalul de la locurile de muncă şi activităţile” pentru perioadele anterioare datei intrării sale în vigoare, recunosc doar beneficiul unor drepturi cuvenite şi câştigate anterior, ale căror efecte sau valorificare însă se face ulterior şi, sub acest aspect,
apare discriminatorie recunoaşterea beneficiului drepturilor respective doar în favoarea persoanelor care sunt încă în activitate la locurile de muncă sau în activităţile caracterizate prin condiţii deosebite, nu şi în favoarea celor care anterior au lucrat în aceleaşi condiţii, dar înainte de intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 68/1990 au încetat raporturile lor de muncă

prin pensionare sau din alte motive, ori s-au încadrat la locuri de muncă care nu mai au acelaşi caracter.

În temeiul art. 2 alin. (2) din Decretul-lege nr. 68/1990 şi Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială a fost adoptat de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii
Ordinul nr. 50 din 5 martie 1990
pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării.

Aspectele tranzitorii şi de punere în aplicare asupra cărora s-a reglementat prin Ordinul nr. 50/1990 au fost normate astfel:

1. pentru perioadele anterioare datei de 18 martie 1969, încadrarea în grupele I şi II de muncă se face cu respectarea Instrucţiunilor nr. 1040/1967 de aplicare a Legii nr. 27/1966 prin care au fost preluate tabelele 1 şi 2, anexe ale Regulamentului de aplicare a Decretului nr.

292/1959 care cu prind meseriile şi funcţiile prevăzute în grupele I şi II de muncă (art. 12 din ordin);

2. pentru perioada lucrată după data de 18 martie 1969 şi până la data intrării sale în vigoare şi pentru viitor, îşi încetau aplicabilitatea prevederile Ordinelor nr. 59/1969, nr. 105/1976 şi nr. 210/1977 ale Ministrului Muncii şi Ministrului Sănătăţii, încadrarea locurilor de muncă în grupele I şi II fiind realizată în conformitate cu prevederile acestui ordin (pct. 13);
3. pentru perioada de activitate desfăşurată între 18 martie 1969 şi 31 decembrie 1975, încadrarea în grupele I şi II se face proporţional cu timpul lucrat, aşa cum a fost stabilit prin Precizările Ministerului Muncii şi Ministerului Sănătăţii nr. 11860/1969, fără a se condiţiona de existenţa buletinelor de determinare a noxelor [pct. 14 alin. (1) din ordin];
4. pentru perioada lucrată între 1 ianuarie 1976 şi 31 decembrie 1989 încadrarea în grupele I şi II de muncă nu era, de asemenea, condiţionată, de existenţa buletinelor de determinare a noxelor [art. 14 alin. (2) din ordin].

Pentru perioadele lucrate după 1 martie 1990 a fost adoptat de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii
Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990
pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite, care se încadrează în grupele I şi II de muncă, în vederea pensionării.

Potrivit pct. 1 şi 2 din Ordinul nr. 125/1990, în grupa I de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 1, iar potrivit pct. 2, în grupa II de muncă se încadrează locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 2 a ordinului.

Potrivit pct. 4 din Ordinul nr. 125/1990,
metodologia

pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I şi II de muncă
este cea prevăzută în Ordinul nr. 50/1990
,
cu modificările aduse prin Ordinul nr. 100/1990.

În conformitate cu pct. 5,
Ordinul nr. 125/1990 se aplică pentru perioada lucrată după data de 1 martie 1990
.

În privinţa relaţiei dintre Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990, în doctrină, pornindu-se de la însuşi textul celui din urmă act normativ prin care i se determină aplicarea
illo tempore
,
s-a arătat în mod judicios că fiecare dintre aceste acte normative are propria sferă de aplicare, astfel: Ordinul nr. 50/1990 vizează perioada cuprinsă între 18 martie 1969 şi 1 martie 1990, iar Ordinul nr. 125/1990 priveşte perioada cuprinsă între 1 martie 1990 până la 1 aprilie 2001, când a fost abrogat expres prin Legea nr. 19/2000, astfel încât, chiar dacă în cuprinsul anexei nr. 1 sau 2 la Ordinul nr. 125/1990 apar menţionate şi alte activităţi decât cele din anexa 1 sau 2 a Ordinului nr. 50/1990, aceste activităţi trebuie considerate ca muncă desfăşurată în grupa I sau II, după caz, numai pentru perioada lucrată începând cu 1 martie 1990, nu anterior. Astfel se demonstrează că prin adoptarea Ordinului nr. 125/199 s-a urmărit o completare, o lărgire a sferei activităţilor şi locurilor de muncă încadrabile în grupa II de muncă, respectiv o restrângere a sferei activităţilor şi locurilor de muncă încadrabile în grupa I de muncă, însă numai începând cu data de 1 martie 1990, chiar dacă activitatea a fost desfăşurată anterior acestei date.

Aplicând aceste consideraţii de principiu în problema de drept analizată, se observă că anexele Ordinului nr. 50/1990 au fost întocmite de către autorităţile emitente pe baza centralizării propunerilor formulate de ministere şi că, aplicarea sa temporală, coroborat cu prevederile art. 5 din Ordinul nr. 125/1990, comportă următoarele distincţii:

- pentru perioadele lucrate anterioare datei de 18 martie 1969, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale ce pot fi încadrate în grupele I şi II de muncă sunt cele prevăzute în Instrucţiunile nr. 1040/1967 de aplicare a Legii nr. 27/1966 (pct. 12 din Ordinul nr. 50/1990);

• pentru perioadele lucrate între data de 18 martie 1969 şi data de 1 martie 1990, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale ce pot fi încadrate în grupele I şi II de muncă sunt cele prevăzute în Anexele nr. 1 şi 2 ale Ordinului nr. 50/1990, eventual completate prin acte normative publicate, de acelaşi nivel sau de nivel superior (pct. 13 din Ordinul nr. 50/1990);
• pentru perioadele lucrate între data de 1 martie 1990 şi până la 1 aprilie 2001, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale încadrate în grupele I şi II de muncă sunt cele prevăzute în Anexele nr. 1 şi 2 ale Ordinului nr. 125/1990
  
  (pct. 5 din Ordinul nr. 125/1990).

La acestea se adaugă şi cele încadrate în grupele I şi II de muncă prin alte acte normative speciale (hotărâri ale guvernului, ordine ale miniştrilor de resort) prin care s-au prevăzut încadrări în grupe superioare de muncă în anumite sectoare ale economiei.

Interpretarea şi aplicarea strictă a anexelor fiecăreia dintre aceste reglementări care conţin enumerări limitative
nu echivalează cu o încălcare a principiului nediscriminării
,
de vreme ce identificarea realizată originar de către emitenţii lor este rezultatul observării specificului activităţilor de la anumite locuri de muncă, precum şi a celor pe care le implică exercitarea unor profesii, meserii, ocupaţii expres indicate, ceea ce, în sine constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil în raport de scopul reglementării.

Decizia nr. 87/1999 pronunţată de Curtea Constituţională nu este încălcată în situaţia aplicării temporale a celor două ordine, deoarece declararea neconstituţionalităţii prevederilor art. 2 alin. (1) din Decretul-lege nr. 68/1990 s-a pronunţat în urma constatării ca fiind discriminatorie recunoaşterea beneficiului drepturilor respective doar în favoarea persoanelor care erau încă în activitate la locurile de muncă sau în activităţile caracterizate prin condiţii deosebite, nu şi în favoarea celor care anterior au lucrat în aceleaşi condiţii, dar înainte de intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 68/1990 au încetat raporturile de muncă prin pensionare sau din alte motive, ori s-au încadrat la locuri de muncă care nu mai au acelaşi caracter.

Situaţiile în care, în anumite perioade anterioare datei de 1 aprilie 2001, prin reglementările aplicabile conform celor arătate în precedent, locurile de muncă deţinute de salariaţi nu au fost prevăzute pentru a fi încadrate în grupele superioare de muncă, au o cu totul altă specificitate faţă de cele asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat şi în care beneficiul recunoaşterii încadrării în grupele speciale de muncă potrivit noilor reglementări era limitat exclusiv în privinţa persoanelor aflate în activitate la data intrării în vigoare a Decretului- lege nr. 68/1990.

Faţă de prevederile art. 6 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora, actele şi faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a noii legi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor,
Ordinul nr. 50/1990 si Ordinul nr. 125/1990 sunt aplicabile pentru perioadele prevăzute în cuprinsul lor
(18 martie 1969 - 1 martie 1990 şi în continuare, până la data abrogării exprese directe - 1 aprilie 2001). Astfel, munca prestată de foştii salariaţi, asiguraţi în sistemul public de pensii se prezintă din perspectiva principiilor aplicării legii în timp ca facta preterita care, potrivit principiului tempus regit actum, sunt guvernate în întregime de legea aplicabilă la data producerii.

Şi prin Decizia în interesul legii nr. 9/2016, ÎCCJ a reţinut la pct. 32 -34 că ,,Prin
Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990, cu aplicare de la 1 martie 1990
,
au fost precizate, de către aceiaşi emitenţi, locurile de muncă, activităţile şi categoriile profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupa I şi a II-a de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990, în baza aceleiaşi metodologii reglementate de Ordinul nr. 50/1990. Ulterior acestor două ordine au mai fost emise o serie de hotărâri ale Guvernului în reglementarea situaţiei speciale din anumite unităţi ori activităţi (este cazul unităţilor Ministerul Industriei Metalurgice, din Industria Chimică şi Petrochimică, din Ministerul Industriei Uşoare, Industria Forestieră etc.), fără a se mai reglementa o procedură aparte de încadrare, fiind comună cu cea a Ordinului nr. 50/1990. După publicarea celor două ordine din anul 1990, angajatorii din acele domenii de activitate care nu s-au regăsit în ordin au solicitat Ministerului Muncii să includă, după avizarea documentaţiei întocmite în acest sens, în anexe, noi domenii de activităţi, funcţii sau locuri de muncă. La nivelul anului 1994, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a emis o
formă consolidată intitulată "Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 completate cu avizele ulterioare”
.
In esenţă, această formă consolidată reprezintă o unificare a tuturor ordinelor care reglementau grupele de muncă, plecând de la forma de bază a Ordinului nr. 50/1990, completată cu toate avizele acordate unităţilor până la nivelul anului 1994, formă aplicată de organele cu atribuţii în stabilirea drepturilor de pensie. Aceasta este extinderea la care se referă, în considerentele sale, Decizia nr. 258 din 20 septembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 85/2002, dând valabilitate şi forţă juridică formei finale consolidate a ordinului, chiar dacă aceasta nu a fost publicată.”.

Însă, ÎCCJ nu a concluzionat prin decizia sa că ,,forma consolidată” a Ordinului 50/1990 include şi Ordinul 125/1990, atât în privinţa activităţilor reglementate în anexe, cât şi în privinţa perioadei de aplicare, aşa cum susţine intimata-reclamantă X şi cum a concluzionat prima instanţă.

In realitate, forma consolidată cuprindea intitulată "Ordinul nr. 50/1990 şi Ordinul nr. 125/1990 completate cu avizele ulterioare", aşa cum a reţinut ÎCCJ la pct. menţionate anterior, cât şi la pct. 47 şi 55 din Decizia nr. 9/2016, în care se referă la „încadrarea activităţii unei persoane în grupa superioară de muncă, potrivit reglementărilor conţinute în Ordinul nr. 50/1990 (metodologie comună pentru perioada 1969-1990, reglementată de acest ordin şi 1990-2001, perioadă reglementată de Ordinul nr. 125/1990)”, pentru a conchide că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaţilor în condiţii deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a II- a de muncă poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul,
în situaţia premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate)
.

În speţă, aşa cum a reţinut şi tribunalul, prin Ordinul 125/1990 s-a prevăzut, la pct. 120 din Anexa II că ,,
Personalul de la disciplina de anatomie din cadrul facultăţilor de medicină
” se încadrează în grupa II de muncă.

A omis, însă, prima instanţă, că art. 5 din Ordinul 125/1990 prevede expres că „Prezentul ordin se aplică pentru perioada lucrată după 01.03.1990”.

Or, reclamanta X a îndeplinit funcţia de
asistent anatomie umană
începând cu data de

1977. şi până în data de 16.02.1984, perioadă care nu intră sub incidenţa Ordinului nr. 125/1990, ci a Ordinului 50/1990, care prevedea în Anexa II pct. 101 că se încadrează în grupa II de muncă doar activităţile desfăşurate în „Laboratoare şi compartimente de epidemiologie, microbiologie, toxicologie, serologie, virusologie, parazitologie, medicină legală,
      anatomie patologică
      ,
      morgi şi prosecturi”.

Pe de altă parte, lărgirea activităţilor încadrate în grupa II de muncă prin Ordinul 125/1990 este condiţionată depăşirea nivelului de noxe admis, rezultate din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor, care nu se mai prezumă, ca la activităţile incluse în anexele la Ordinul 50/1990, iar faptul că metodologia este aceeaşi nu înseamnă că cele două acte normative se confundă.

Raportat tuturor considerentelor expuse, Curtea de Apel reţine că în mod greşit prima instanţă a constatat că activitatea desfăşurată de reclamanta X în perioada 05.01.1977 - 16.02.1984 se încadrează în grupa a II-a de muncă în procent de 100% din timpul lucrat, în conformitate cu prevederile Ordinului 50/1990 anexa II pct. 120, în forma consolidată prin Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990, obligând pârâta să elibereze o adeverinţă din care să rezulte încadrarea în grupa a II-a de muncă.

În ceea ce priveşte criticile apelantei UMF Iaşi privind cheltuielile de judecată la fond, Curtea de Apel constată că nu pot fi reţinute, în condiţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra cererii pârâtei prin sentinţa civilă nr. 241/12.08.2018, prin care a dispus completarea sentinţei civile nr. 1569/18.09.2017, în sensul obligării reclamantei X să plătească pârâtei Universitatea suma de 1500 lei cheltuieli de judecată, iar sentinţa de completare nu a fost apelată, rămânând, astfel, definitivă.

Pe cale de consecinţă, în baza disp. art. 480 alin. 2 NCPC, instanţa de control judiciar admite apelul declarat de pârâta Universitatea şi schimbă în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge, ca nefondată, acţiunea completată formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta.

Vor fi păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin prezentei decizii, respectiv dispoziţia de respingere a cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta X împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 05.03.2018, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite criticile formulate, tocmai raportat la soluţia de respingere a acţiunii reclamantei ca urmare a admiterii apelului pârâtei, conform celor anterior expuse.

În atare condiţii, în baza disp. art. 480 alin. 1 NCPC, Curtea de Apel respinge apelul reclamantei şi păstrează încheierea atacată.

În baza art. 451 alin. 2 NCPC, raportat la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă (1500 lei) şi la activitatea desfăşurată de apărător în calea de atac (în care nu s-au administrat probe noi, ci doar s-au formulat apel, întâmpinare şi s-au pus concluzii la singurul termen de judecată acordat în cauză), Curtea de Apel reduce cuantumul onorariului apărătorului ales al apelantei-intimate Universitatea de la 1500 lei la 1000 lei, urmând a obliga apelanta- reclamantă X la plata acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, conform art. 453 C.proc.civ.