Concediere nelegala.

 

Curtea de Apel Ploiesti, Sectia I Civila,

Decizia civila nr. 563 din 17 februarie 2012.  

 

Prin decizia civila nr.563/17.02.2012 Curtea de Apel Ploiesti a admis recursul declarat de contestatoarea SR (fosta V) impotriva sentintei civile nr. 2177 din  6.10.2011  pronuntata  de Tribunalul Prahova, in contradictoriu cu intimatul in contestatie SGG, a modificat in tot sentinta in sensul ca a admis in parte contestatia si a anulat  Ordinul nr.127/17 februarie 2009, dispunand reintegrarea contestatoarei in functia detinuta anterior emiterii ordinului.

Totodata, a fost obligata intimata la despagubiri reprezentand salariile indexate, majorate si reactualizate, de la data concedierii si pana la data reintegrarii efective si a fost respinsa ca  neintemeiata cererea de acordare a daunelor morale. De asemenea, a fost obligat intimatul la 1500 lei cheltuieli de judecata catre recurenta.

La pronuntarea solutiei, instanta de control judiciar a retinut urmatoarea situatie de fapt:

Prin contestatia

inregistrata pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1458/105/2009, contestatoarea SR a chemat in judecata pe intimatul SGG, solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna anularea Ordinului Secretarului General al Guvernului nr.127/17.02.2009 prin care in mod abuziv s-a dispus incetarea raportului de munca intre cele doua parti, repunerea partilor in situatia anterioara emiterii ordinului de concediere prin reintegrarea in postul detinut anterior concedierii, obligarea intimatului la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii pana la data reintegrarii efective, precum si obligarea la plata daunelor morale in cuantum de 80.000 euro.

In motivarea actiunii, contestatoarea a aratat ca la data de  01.04.2006, ca urmare a castigarii  concursului organizat pentru ocuparea  unui post de  consilier in cadrul Autoritatii de Control a Guvernului (A.C.G.), institutie fara personalitate juridica din cadrul Cancelariei Primului Ministru, a fost angajata cu contract pe perioada nedeterminata in functia aratata, cu precizarea ca A.C.G. si-a schimbat ulterior denumirea in Departamentul de Control al Guvernului, structura fara personalitate juridica, fiind preluata de la Cancelaria Primului Ministru de catre Secretariatul General al Guvernului ( S.G.G.).

A apreciat contestatoarea ca in aceasta situatie Secretariatul General al Guvernului a  preluat contractele de munca ale personalului, inclusiv al sau de la angajatorul initial care a fost Cancelaria primului Ministru, invocand faptul ca aceasta reorganizare nu a fost una efectiva ci doar pur formala, intrucat nu s-a facut altceva decat sa se  schimbe  denumirea  unei structuri fara personalitate juridica, atributiile si competentele ramanand aceleasi.

Totodata, contestatoarea a invederat ca ordinul de concediere este lovit de nulitate absoluta, intrucat sunt indeplinite cerintele prevazute de art. 68 Codul muncii, care stipuleaza ca prin concediere colectiva se intelege concedierea, intr-o perioada de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive ce nu tin de persoana salariatului, a unui numar de cel putin 30 de salariati, daca angajatorul care disponibilizeaza are incadrati cel putin 300 de salariati.

A considerat contestatoarea ca numarul angajatilor concediati la data de 17.02.2009 din cadrul D.C.G. a fost de 61, din numarul total de peste 300, astfel ca nu exista situatia unei concedieri colective.

S-a mai aratat ca disponibilizarea nu s-a facut cu respectarea dispozitiilor legale, fiind incidente prevederile art. 76 Codul muncii, fiind facuta fara a se efectua etapele obligatorii ale concedierii colective.

In plus, intimata avea obligatia de a-i oferi un alt loc de munca, in conditiile in care la cateva zile de la desfiintarea D.C.G. s-a aprobat noua structura organizatorica, cu un numar de 77 de posturi in plus.

De asemenea, desfiintarea locului de munca nu a fost reala si serioasa, potrivit prevederilor art. 65 Codul muncii, decizia de concediere nemotivand in fapt cauza acestei masuri si, intrucat la data de 11.02.2009- data intrarii in vigoare a OUG 3/2009- avea un contract de munca incheiat cu S.G.G., modificarea acestuia in alte conditii decat cele expres prevazute de lege, respectiv Codul muncii, este lovita de nulitate absoluta.

Intimatul a formulat intampinare, prin care a invocat exceptia necompetentei materiale a Tribunalului Prahova Sectia Civila, solicitand declinarea spre competenta solutionare a cauzei in favoarea  Curtii de Apel Ploiesti, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acesteia ca neintemeiata.

Reclamanta a solicitat suspendarea judecarii cauzei fata de imprejurarea ca OUG nr.3/2009, care a fost invocata in ordinul de concediere a facut obiectul controlului de constitutionalitate, iar Curtea Constitutionala a decis in sedinta din 9.07.2009 ca legea de aprobare a ordonantei este neconstitutionala, astfel incat s-a apreciat ca nu se impune luarea acestei masuri, suspendare fiind obligatorie doar in ipoteza invocarii exceptiei de neconstitutionalitate a unei prevederi legale, in cadrul litigiului aflat pe rol, conditie neindeplinita in cauza.

Prin  sentinta civila nr.1429/20.07.2009, Tribunalul  Prahova  a  admis exceptia necompetentei materiale a instantei, invocata de  intimata si a declinat competenta de  solutionare a cauzei  in favoarea  Curtii de Apel Ploiesti - Sectia Comerciala si de Contencios Administrativ care, prin decizia civila nr. 1831/14.10.2009 a admis recursul  declarat  de contestatoare, a  modificat sentinta atacata si a  trimis cauza pentru  continuarea   judecatii  Tribunalului  Prahova - Sectia civila.

Pentru a  pronunta aceasta  decizie, Curtea  de  Apel  Ploiesti a  retinut ca potrivit dispozitiilor HG nr.405/2007 privind functionarea Secretariatului General al Guvernului, in exercitarea atributiilor si competentelor legale, raporturile juridice la care participa aceasta autoritate sunt raporturi juridice de drept administrativ, iar actele emise de autoritati publice, cum este si intimatul, nu sunt supuse dreptului comun, ci regimului juridic de drept administrativ,

Astfel, actul de angajare al contestatoarei la autoritatea intimata nu este un contract individual de munca, ci un act de numire in functie contractuala, deoarece asa cum rezulta si din decizia nr.1039/2009 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a Legii de aprobare a OUG nr.3/2009 pentru modificarea si completarea unor acte normative referitoare la organizarea si functionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, Curtea Constitutionala, in mod corect, a retinut ca personalul incadrat in fostul departament de Control al Guvernului si in Departamentul de Lupta Antifrauda este, potrivit legii, personal contractual, cu exceptia functiilor de demnitate publica.

Prin urmare, raporturile de munca stabilite sunt guvernate de Codul muncii, reglementarea de drept comun in aceasta materie.

A mai apreciat instanta de control judiciar ca regimul juridic aplicabil nasterii, modificarii ori stingerii raporturilor de munca trebuie sa respecte legea mentionata, orice modificare cu privire la aceste fapte fiind necesar a se incadra in conditiile expres si limitativ prevazute de Codul muncii.

Ulterior, prin art.33 din OUG nr.25/2007 s-a prevazut preluarea de catre Secretariatul General al Guvernului a personalului Autoritatii de Control a Guvernului, care-si schimbase denumirea in Departamentul de Control al Guvernului.

Acest act normativ nu a reglementat vreo modificare cu privire la natura juridica a functiilor ocupate de personalul Departamentului de Control al Guvernului, acesta ramanand in continuare personal contractual, potrivit prevederilor dreptului comun.

In aplicarea acestor prevederi S.G.G. a preluat personalul D.C.G. incepand cu data de 2.05.2007, inregistrandu-se, totodata, mentiunea corespunzatoare in carnetele de munca ale personalului preluat, neexistand nici un act normativ care sa reglementeze imprejurarea ca angajarea personalului din cadrul DCG/SGG se face prin act de numire in functie contractuala, asa dupa cum nu exista niciun act normativ care sa reglementeze in mod special aceste raporturi de munca.

Prin urmare, neexistand o asemenea reglementare speciala, a apreciat instanta de recurs ca este de netagaduit ca, in speta, sunt aplicabile dispozitiile dreptului comun, respectiv cele ale Codului muncii, angajarea facandu-se in baza unui contract individual de munca.

Potrivit disp.art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004 „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea carora se prevede, prin lege organica, o alta procedura judiciara”, cu precizarea ca de altfel, insusi intimatul a mentionat in carnetul de munca, cu ocazia inchiderii acestuia, „incetat contractul individual de munca conform art.65 si 73 alin.1 din Legea nr.53/2003 – Codul muncii”.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a  fost reinregistrata  sub nr.1458/105/11.11.2009.

La  termenul de judecata  din data  de  19.02.2010  contestatoarea a  depus la dosar o nota de sedinta  prin care a invocat exceptia  necompetentei  teritoriale  a  Tribunalului  Prahova, fata  de  imprejurarea  ca in prezent  are domiciliul in are domiciliul in Bucuresti, sector 6, str. …… nr., bl., sc.  et., ap..

Prin sentinta civila nr.250/19.02.2010, Tribunalul Prahova Sectia Civila a  admis exceptia  de necompetenta teritoriala a instantei invocata de contestatoare si a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, retinand ca potrivit actelor aflate la dosar, reclamanta are  domiciliul in Bucuresti, sector 6, str. ……nr.4, bl., sc. et., ap..

Dispozitiile art.284 alin.2 Codul muncii stipuleaza ca cererile privind conflictele de munca se adreseaza instantei competente in a carei circumscriptie reclamantul isi are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, sediul si, cum in prezent contestatoarea are  domiciliul  in Bucuresti, sector 6, str…. nr.4, bl., sc. et., ap., competent din punct de vedere teritorial sa solutioneze actiunea este Tribunalul Bucuresti si, nicidecum Tribunalul Prahova, mai ales ca actiunea vizeaza un conflict de munca si anume, restituirea unor sume de bani derivand din raporturile de munca care au existat intre parti, normele Codului muncii care reglementeaza competenta teritoriala, avand un caracter absolut de la care partile nu pot deroga.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Civila Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, cauza a fost inregistrata sub nr. 22804/3/2010.

Prin sentinta nr.7132/13.10.2010, instanta a admis exceptia  necompetentei teritoriale, a declinat competenta de solutionare a cererii in favoarea Tribunalului Prahova si, constatand ivit conflictul negativ de competenta intre cele doua instante, a inaintat dosarul Inaltei Curti de Casatie si Justitie in vederea solutionarii conflictului si emiterii regulatorului de  competenta.

Prin decizia nr.2704/23.03.2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie s-a stabilit competenta de solutionare a cauzei ca fiind in favoarea Tribunalului Prahova, retinandu-se imprejurarea ca schimbarea domiciliului contestatoarei in Bucuresti, pe parcursul derularii procesului, nu este de natura a influenta competenta teritoriala de solutionare a cauzei si, mai mult decat atat, normele din Codul muncii care reglementeaza competenta teritoriala au un caracter absolut de la care partile nu pot deroga.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova cauza a fost inregistrata sub nr.5106/105/2011.

Pe baza probatoriilor administrate in cauza, prin sentinta civila nr.2177 din 6 octombrie 2011 pronuntata de Tribunalul Prahova s-a respins ca neintemeiata contestatia.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut, in esenta, urmatoarele:

Din probatoriile administrate in cauza, respectiv inscrisurile depuse la dosar, s-a retinut ca intre Cancelaria Primului Ministru, in calitate de  angajator si contestatoarea V (actual S) R, in calitate de salariata, s-a incheiat contractul individual de  munca nr.68/01.04.2006 in baza caruia aceasta din urma isi desfasura activitatea in cadrul Cancelariei Primului Ministru, in functia de  consilier, pe o perioada nedeterminata, incepand cu data de 1.04.2006.

Prin actele aditionale nr.1/1.09.2006, nr.2/4.09.2006, nr.3/1.02. 2007, nr.4/1.03.2007 si nr.5/1.04.2007 partile contractante au convenit modificarea contractului individual de munca numai in ceea ce priveste salariul de baza lunar brut, celelalte prevederi ale contractului ramanand nemodificate.

La data de 28.05.2007 Secretariatul General al Guvernului a emis Ordinul nr.314/52 prin care a dispus, potrivit Deciziei Primului Ministru nr. 156/25.05.2007 pentru aprobarea structurii organizatorice si a statului de functii ale Departamentului de Control al Guvernului ca, incepand cu data de 28.05.2007, contestatoarea sa isi desfasoare activitatea in cadrul Departamentului de Control al Guvernului - Directia Control, Programare Infrastructura, in functia de consilier.

Data fiind Decizia Primului Ministru nr.208/2009 pentru aprobarea  structurii organizatorice si a statului de functii ale corpului de control ale Primului Ministru, Secretariatul General al Guvernului a emis Ordinul nr.127/27.02.2009 prin care s-a dispus ca, incepand cu data comunicarii acestui ordin, se acorda contestatoarei care avea functia de consilier in cadrul departamentului, preavizul de 15 zile lucratoare prevazut de lege, pe data expirarii preavizului raporturile de munca ale acesteia incetand.

Astfel, potrivit art.VII alin.1 din OUG nr.3/11.02.2009 pentru modificarea si completarea unor acte normative  referitoare la organizarea  si functionarea unor structuri din cadrul aparatului de  lucru al Guvernului „pe data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta, Departamentul de Control al Guvernului, structura fara personalitate juridica in cadrul aparatului de  lucru al Guvernului, se desfiinteaza”, alin.2 al aceluiasi text de lege stipuland ca „in cadrul aparatului de lucru al Guvernului se infiinteaza Corpul de Control al Primului Ministru, ca departament fara personalitate juridica, in subordinea primului ministru si in coordonarea, din punct de vedere administrativ financiar, a secretarului general a Guvernului”.

Retinandu-se ca, in speta, contestatoarea a indeplinit functia contractuala de consilier in cadrul Departamentului de Control al Guvernului, date fiind textele de lege mentionate in precedent, este evident ca aceasta entitate a fost desfiintata si, nicidecum supusa reorganizarii, cum a pretins contestatoarea.

Instanta de fond a retinut ca potrivit disp.art.1 din OUG nr.49/2005 – in vigoare la data angajarii contestatoarei – Autoritatea Nationala de Control (infiintata prin OUG nr.11/2004) a fost desfiintata, infiintandu-se, in cadrul Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea de Control a Guvernului, structura fara personalitate juridica.

Comparand atributiile care reveneau Departamentului de Control al Guvernului, astfel cum erau reglementate de art.33 alin.3 din OUG nr. 25/2007 cu principalele atributii ale Corpului de Control al Primului Ministru, astfel cum sunt definite si prevazute de OUG nr.3/2009, s-a retinut ca acestea sunt diferite, fapt care a condus la concluzia ca a operat o desfiintare reala si efectiva, iar nu o simpla reorganizare a structurii din care facea parte contestatoarea.

Data fiind situatia de fapt, este evident ca Departamentul de Control al Guvernului nu a fost supus reorganizarii, ci acesta a fost desfiintat, astfel cum s-a prevazut prin dispozitiile imperative ale art.VII alin.1 din OUG nr.3/2009, structura nou infiintata, respectiv Corpul de Control al Primului Ministru, infiintat prin acelasi act normativ, avand atributii si competente noi, evidentiindu-se si modificari ale naturii raportului de subordonare.

Temeiul juridic al concedierii contestatoarei il reprezinta, asadar, art.65 Codul muncii care se refera la concedierea pentru motive care nu tin de persoana salariatului, aceasta imprejurare constand in incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea  locului de munca ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fara legatura cu persoana acestuia.

Dreptul la munca, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a locului de munca si dreptul la protectie sociala, consacrate de art.41 din Constitutie, in acord cu reglementarile din instrumentele juridice internationale, sunt drepturi fundamentale si generale si, Codul muncii, in scopul eliminarii oricaror discriminari la angajare si in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor de munca, prevede numeroase garantii menite sa impiedice comportamentul abuziv al angajatorilor, printre care, foarte importanta, este stricta reglementare a conditiilor de incetare a contractului  individual de munca.

Acesta poate inceta si din initiativa angajatorului pentru motive ce tin de persoana salariatului, dar si pentru motive legate de functionarea in bune conditiuni a unitatii, aceasta din urma situatie regasindu-se in speta dedusa judecatii.

Constatandu-se ca in speta a operat desfiintarea efectiva a unei structuri organizatorice, s-a apreciat ca Ordinul nr.127/17.02.2009 contestat in prezenta cauza, este legal intocmit, raspunzand necesitatilor momentului respectiv, in cuprinsul acestuia fiind mentionate actele normative care au stat la baza emiterii, motivele care au condus la concediere, acordarea perioadei de preaviz contestatoarei si indicarea instantei competente a solutiona o eventuala contestatie formulata impotriva acestuia.

Nu in ultimul rand, s-a retinut si buna-credinta dovedita de intimat, care a intreprins demersurile necesare in scopul protejarii salariatilor disponibilizati, solicitand Agentiei Municipale pentru Ocuparea  Fortei de Munca Bucuresti comunicarea listei cu locurile de munca vacante.

Astfel, prin adresa nr.9840/24.02.2009 a AMOFM Bucuresti s-a inaintat intimatului, prin secretarul sau general, in anexa, lista locurilor de munca vacante pentru studii superioare, valabile pentru o saptamana, context in care s-a retinut preocuparea intimatului in ceea ce priveste stimularea angajarii fortei de munca.

Asa fiind, prima instanta a retinut ca ordinul a carei nulitate se solicita a se constata este pe deplin justificat si este emis cu respectarea stricta a prevederilor legale in materie, fiind impus de desfiintarea efectiva si reala a Departamentului de Control al Primului Ministru, cu precizarea ca, in speta, contestatoarea nu se incadreaza in cazurile expres si limitativ prevazute de art.VII alin.16 din OUG nr.3/2009 care se refera la conditiile in care personalul fostului departament in care a  functionat contestatoarea poate fi preluat in actuala structura, nou infiintata.

Retinandu-se legalitatea Ordinului nr.127/17.02.2009, tribunalul a apreciat, pe cale de consecinta, ca fiind neintemeiat capatul de  cerere privind repunerea partilor in situatia anterioara emiterii ordinului de concediere, prin reintegrarea  contestatoarei in postul detinut anterior, cata vreme, asa cum s-a mai aratat, structura in cadrul careia aceasta a fost angajata, a fost efectiv desfiintata.

In ceea ce priveste capatul de cerere privind obligarea intimatului la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorare si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii pana la data reintegrarii efective in functie, instanta de fond a retinut netemeinicia acestuia raportat la solutia data capetelor anterioare de cerere, cu precizarea ca nu se justifica acordarea unui salariu compensatoriu, in conditiile in care, in speta, nu sunt aplicabile prevederile contractului colectiv de munca la nivel national pentru anii 2007-2010.

Referitor la capatul de cerere privind obligarea intimatului la plata sumei de 80.000 euro cu titlu de despagubiri morale pentru prejudiciile cauzate ca urmare a concedierii, tribunalul a retinut ca nu s-a facut dovada pretinsului prejudiciu suferit de contestatoare ca urmare a concedierii, o solutie contrara fiind de natura a conduce la o imbogatire fara justa cauza a acesteia.

Sustinerea contestatoarei in sensul ca prin concedierea dispusa in cauza, dar pe deplin justificata, raportat la necesitatile socio-economice ale epocii respective, i-ar fi fost afectat un drept fundamental, respectiv dreptul la munca, cauzandu-i astfel pretinse prejudicii morale prin afectarea onoarei, prestigiului si demnitatii, nu a fost retinuta ca un argument in sprijinul pretentiei dedusa judecatii, cata vreme, asa cum s-a mai aratat, in scopul protejarii salariatilor disponibilizati, intimatul a intreprins eforturi constante in vederea identificarii locurilor de munca vacante care sa raspunda pregatirii profesionale.  

Astfel, simplele aprecieri subiective ale contestatoarei nu au fost in masura si, in niciun caz, nu au dovedit pretinsul prejudiciu moral invocat de aceasta, in conditiile in care incetarea raporturilor de munca a avut loc in conditii de deplina legalitate, astfel incat ordinul contestat isi va produce pe deplin efectele in vederea carora a fost emis.

Pentru considerentele aratate, prima instanta a constatat ca prezenta contestatie este neintemeiata si a respins-o ca atare.

Impotriva susmentionatei sentinte a declarat recurs in termen legal contestatoarea, considerand-o nelegala si netemeinica in raport de prevederile art. 304 Cod pr.civila intrucat este lipsita de temei legal, data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii, intemeindu-se pe prevederile unui act normativ declarat neconstitutional de Curtea Constitutionala, care la 23 iunie 2009 a fost sesizata in privinta neconstitutionalitatii legii de aprobare a OUG nr.3/2009 pentru modificarea si completarea unor acte normative referitoare la organizarea si functionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, act normativ in baza caruia s-a dispus concedierea, iar prin decizia nr.1039/9 iulie 2009 Curtea a constatat neconstitutionalitatea acesteia, constatand ca intreaga ordonanta de urgenta aprobata prin lege, este lovita de neconstitutionalitate.

A mai sustinut contestatoarea ca si motivarea data de Tribunalul Prahova in solutia de respingere a contestatiei este necorespunzatoare, pentru ca aceasta instanta retine ca ordinul a carui nulitate se solicita a se constata este emis cu respectarea stricta a prevederilor legale in materie, fiind impus de desfiintarea efectiva si reala a Departamentului de Control al Primului Ministru, cu precizarea ca, in speta, contestatoarea nu se incadreaza in cazurile expres si limitativ prevazute de art. VII alin.16 din OUG nr.3/2009 care se refera la conditiile in care personalul fostului Departament in care a functionat contestatoarea poate fi preluat in actuala structura nou infiintata, respectiv bunul renume si increderea Primului Ministru, conditii asupra carora Curtea Constitutionala s-a pronuntat aratand ca incadrarea numai pe baza increderii acordate de Primul Ministru este una esentialmente subiectiva, care reprezinta rezultatul optiunii necenzurabile a unei persoane, aceasta prevedere constituind premizele incheierii sau incetarii unor contracte individuale de munca pe baza unor criterii aleatorii, desi ceea ce trebuie sa guverneze aceste raporturi este competenta profesionala care intotdeauna poate fi evaluata pe criterii obiective.

Contestatoarea  a aratat prin motivele de recurs ca prin hotararea atacata s-a interpretat si s-a aplicat contradictoriu legea, care fiind unica, trebuie interpretata in mod unic, astfel ca in cazuri similare sa se obtina solutii identice, ca din Corpul de Control al Primului Ministru in februarie 2009 au fost concediati 61 angajati care au atacat dispozitiile individuale de concediere si au solicitat anularea actului, repunerea in situatia anterioara cu plata drepturilor salariale cuvenite si in toate cazurile instantele de judecata au dat castig reclamantilor, apreciind ca ordinele de concediere au fost date cu incalcarea Codului Muncii si masura concedierii a fost luata in baza unui act normativ declarat neconstitutional.

Contestatoarea recurenta a facut trimiteri la hotarari pronuntate in cazurile celorlalti angajati in Corpul de Control al Guvernului si care au fost concediati si, de asemenea, a facut trimiteri ample la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului.

In dovedirea sustinerilor sale contestatoarea a depus copia deciziei nr. 1039/9 iulie 2009 a Curtii Constitutionale si solutiile pronuntate in spetele similare de Tribunalul Alba, Tribunalul Dambovita, Tribunalul Bucuresti.

Examinand hotararea atacata prin prisma actelor si lucrarilor dosarului, a criticilor formulate, precum si a dispozitiilor legale care au incidenta in solutionarea cauzei, Curtea constata ca recursul de fata este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare astfel:

Din actele depuse la dosar rezulta ca la momentul intrarii in vigoare a OUG 3/2009 prin care se desfiinta Departamentul de Control al Guvernului acesta era prevazut cu un numar de 69 posturi iar Secretariatul General al Guvernului cu 216 posturi conform deciziei Primului Ministru.

Din toti acesti angajati au primit votul de incredere al Primului Ministru 7 din fostii salariati ai departamentului desfiintat, restul fiind concediati, ceea ce inseamna ca fata de disp. art. 68 din Codul Muncii in realitate a operat o concediere colectiva, situatie in care angajatorul trebuia sa indeplineasca anumite obligatii reglementate de  art.69-71 Codul Muncii.

Desfiintarea locului de munca al reclamantei s-a facut in baza OUG nr. 3/2009 care prevede desfiintarea departamentului in care isi desfasura activitatea recurenta, adoptarea acestei masuri trebuind sa se faca conform dispozitiilor Codului Muncii referitoare la procedura anterioara concedierii colective, intrucat art.1 alin.2 din Codul Muncii arata ca dispozitiile acestuia se aplica si raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, in masura in care nu contin dispozitii specifice derogatorii.

Mai mult decat atat, se constata ca masura concedierii a fost luata in temeiul unui act normativ al carui continut a fost declarat neconstitutional.

Prin decizia nr. 1039/9 iulie 2009 publicata in M.O. partea I nr. 582/21 august 2009, Curtea Constitutionala a constatat ca legea de aprobare a OUG nr.3/2009 este neconstitutionala, ca disp. art. VII alin.2 si art.VIII alin.4 indicate ca temeiuri de drept ale concedierii incalca atat disp. art. 41 din Constitutia Romaniei ce instituie libertatea muncii, cat si disp. art. 16 din Constitutie, din moment ce a instituit conditii care se constituie intr-o derogare nejustificata de la prevederile Codului Muncii, pozitionand persoanele vizate, deci si pe recurenta, in situatia de vadita de  nelegalitate juridica in raport cu ceilalti angajati.

Aceeasi Curte a constatat ca textele in temeiul carora s-a dispus masura concedierii instituie o prezumtie de culpa profesionala in sarcina personalului caruia i s-a retras increderea Primului Ministru sau nu i se acorda incredere pentru reincadrare, contrar principiului legalitatii care guverneaza concedierea pentru motive ce tin de persoana salariatului, consacrat prin art. 61-64 Codul Muncii.

S-a constatat de catre Curte ca, Corpul de Control al Primului Ministru preia toate reprezentarile si competentele fostului Departament de Control al Guvernului din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, stabilite prin actele normative in vigoare si a mai retinut ca, conditia introdusa prin OUG nr.3/2009 care prevede incadrarea numai pe baza increderii acordate de Primul Ministru este una esentialmente subiectiva, care reprezinta rezultatul optiunii necenzurabile a unei persoane.

In acest context, Curtea constata ca incetarea contractului individual de munca al reclamantei recurente in baza prev. art. VIII alin.16 din OUG nr.3/2009 este lipsita de temei legal pentru ca incalca egalitatea in drepturi a cetatenilor, dreptul la munca si protectia sociala a muncii, asa cum sunt consfintite de art. 16 si 41 din Constitutia Romanei.

Incetarea raportului de munca al recurentei in baza prev. art. 65 alin.1 Codul Muncii nu poate fi, de asemenea retinuta, deoarece conform acestui text, concedierea pe motive care nu tin de persoana salariatului reprezinta incetarea contractului individual de munca determinata de desfiintarea locului de munca din unul sau mai multe motive, fara legatura cu persoana acestuia.

Nu se poate retine desfiintarea contractului individual de munca al salariatului in baza art. 65 Codul Muncii in lipsa desfiintarii locului de munca, aceasta fiind cerinta esentiala a concedierii dispuse, motivul principal al acestei masuri.

  Cum in ordinul contestat nu s-a prevazut ca desfacerea contractului de munca al reclamantei este urmare a desfiintarii locului sau de munca, este cert ca acest ordin este nelegal.

In realitate, masura concedierii reclamantei, in ciuda faptului ca s-a mentionat in ordin art. 65 alin.1 Codul Muncii, este o concediere pe criterii ce tin de persoana recurentei, respectiv de corespunderea profesionala a acesteia pe ideea de culpa profesionala in sarcina sa ca persoana careia nu i se acorda increderea Primului Ministru pentru preluare, asa cum s-a retinut si in motivarea deciziei Curtii Constitutionale, astfel ca s-ar fi aplicat art. 61 lit.d din Codul Muncii iar angajatorul trebuia sa respecte procedura de concediere prevazuta de lege.

In fapt, postul reclamantei nu a fost desfiintat efectiv si real, fiind preluat in structura nou infiintata, noua structura prevazand 67 posturi conform deciziei Primului Ministru nr.208/2009, iar fostul departament avea 64 angajati, posturile fiind reinfiintate in cadrul Corpului de Control al Primului Ministru.

In raport de aceste considerente, Curtea constata ca sentinta pronuntata de instanta de fond este intr-adevar lipsita de temei legal, data cu aplicarea gresita a legii si ca sub acest aspect recursul este intemeiat.

Intemeiata este si cealalta critica adusa de recurenta hotararii instantei de fond pentru ca, din actele existente la dosar rezulta ca au fost concediati mai multi angajati, ca toti au atacat in instanta ordinele de concediere emise la aceeasi data, acestia obtinand castig de cauza in fata instantelor din Bucuresti, Dambovita, Alba, prin hotararile depuse la dosar admitandu-se actiunile acestora.

Solutia dintr-un litigiu dedus judecatii, cea care corespunde adevarului, nu poate fi decat una singura si ea trebuie sa se impuna cu autoritate ca sa promoveze astfel ideea ca adevarul si dreptatea fiind unice, impun ca intr-un stat de drept in spete similare sa se pronunte hotarari similare, pentru ca altfel s-ar incalca principiul sigurantei publice, neputandu-se ca unui cetatean sa nu i se recunoasca un drept, in vreme ce, in conditii similare, poate chiar identice, in conditiile aplicarii aceluiasi text de lege, acelasi drept este recunoscut altui cetatean.

Fata de considerentele aratate, Curtea a constatat ca recursul este intemeiat, motiv pentru care urmeaza ca in conformitate cu disp. art. 312 pct.3 Cod pr.civila raportat la art. 304 pct.9 Cod pr. civila l-a admis si pe cale de consecinta a modificat in tot sentinta in sensul ca a admis contestatia si a anulat Ordinul nr.127/17 februarie 2009 cu consecinta reintegrarii contestatoarei in functia detinuta anterior emiterii ordinului si obligarii intimatei la plata despagubirilor reprezentand salariile indexate, majorate si reactualizate, de la data concedierii si pana la data reincadrarii efective a recurentei reclamante.

Cererea de acordare a daunelor morale formulata de reclamanta nu a fost admisa fata de faptul ca aceasta nu a dovedit ca a suferit un prejudiciu, nu a dovedit existenta vreunei vatamari, fiind vorba de sustineri ale acesteia cu privire la afectarea imaginii si demnitatii.

(Judecator Eliza Marin)